Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

VIATA ALBULUI ÎN ŢARA NEGRULUI

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

Partea I

VIATA ALBULUI IN TARA NEGRULUI

Capitolul 1

PREGĂTIRILE. IATĂ-NE PLECAŢI. DEBARCAREA. EUROPENII LA DAKAR. O GRĂDINĂ DE ANIMALE SĂLBATICE. O CAZARMĂ INDIGENĂ

Celecincisprezece zile până la plecarea vasului „Ceylon”spre coastaSenegalului s-au scursîn pregătiri asidue în vederea unei călătorii atât de puţin obişnuite prin locuri şi seminţii situate de destin dincolo de graniţele civilizaţiei, aşa cum o înţeleg oamenii albi, prin locuri care nu-ţi pot oferi nici confortul, nici plăcerile rafinate pe care le întâlneşti în marile metropole ; dar, în schimb, îţi pot oferitezaurul viu al unui meridian şi al unei lumi cu totul noi.

Prietenul Laffite, care ştia mai bine decât mine atunci tot ce era necesar pentru o astfel de expediţie, şi-a dat toată osteneala să nu lipsească nimic din strictul necesar, de la busolă şi lămpile de mână până la musticare (reţele de apărare contra ţânţarilor) şi până la cel mai neînsemnat articol ce trebuie să formeze echipamentul unui conştiincios explorator al universului african.

Un loc important în acest echipament îl ocupau armele speciale, albe şi de foc, precum şi mica farmacie portativă, cu doze masive de chinină, alcool, pansamente şi diverse dezinfectante.

Când vasul a acostat în rada portului, ne-amîmbarcat cu toate bagajele şiodată porniţi spre necunoscut, pe drumul fără pulbere al Atlanticului, nu mi-am putut stăpâni fiorul unei emoţii puternice, care mă scutura ca o febră.

Traversarea a fost penibilă, dar nu din cauza furtunilor sau a răului de mare, ci din cauza unei epidemii groaznice care izbucnise printre pasagerii de clasa a treia, ale cărei victime îşi găseau mormântul în apele oceanului.

★

După o navigare de 17 zile nesfârşit de lungi, ne văzurăm, în fine, în rada Dakarului, capitala Senegalului.

În primul rând îşi făcu o apariţie maiestoasă frumosul profil al coastei africane şi apoi, când aceasta se desluşi mai limpede, iar orizontul se micşora din ce în ce la apropierea pământului african, bateriile de coastă îşi prezentară corpul masiv şi gurile lor de oţelîntr-o atitudine de protejare.

Se părea că sunt îndreptate asupra vapoarelor, ameninţătoare şi hotărăşte să interzică intrarea străinilor.

Debarcarăm. Din cauza căldurii arzătoare ce bântuie prin aceste ţinuturi, fui silit să mă îmbrac cu tot ce găsii mai uşor prin lucrurile mele, iar pe cap să-mi pun casca colonială, fără de care nici un european nu poate umbla, din cauza pericolului care-l prezintă razele solare în această parte a lumii.

Puţin mai târziu descindeam la hotelul Palatului în care, la acea epocă, se găsea Comisia medicală internaţională delegată de Liga Naţiunilor (astăzi O.N.U. — n.n.) să studieze la faţa locului, cauzele frigurilor galbene, ale paludismului, ale ciumei şi mai ales ale bolii somnului, care bântuie teritoriul african pe toată întinderea coastei occidentale.

Dakar, oraş de 25.000 de locuitori (în 1968 avea 620.000 locuitori cu suburbiile — n.n.) posedă o populaţie albă destul de numeroasă, dar, străbătându-l pentru prima oară, m-a mirat faptul că nu întâlneam decât foarte puţini albi printre numeroşi indigeni, care însufleţeau circulaţia sa aparentă, anomaliecare-mi fu explicată de d. Formiere, proprietarul hotelului.

De la orele 10 de dimineaţă până la orele patru seara, activitatea europenilor încetează complet din pricina căldurii toride, care-i sileşte să nu facă nimic, căci nici n-ar putea înfrunta fără primejdie teribilul soare african, lucru pe care l-am constatat,dealtminteri,eu însumi.

Am mâncat foarte puţin în ziua sosirii noastre, şi, a doua zi, avui puţine friguri. Probabil că nu era încă paludismul, dar medicul, care mă îngrijea, mă sfătui că odată vindecat, să iau în mod preventiv între cincizeci şi şaptezeci şi cinci de centigrame de chinină, de două ori pe zi. Deocamdată, îmi prescrisese şampanie, ca principal medicament în timpul celor cinci zile cât ţinu uşoara mea indispoziţie.

Când fui în picioare mă dusei să vizitez oraşul, care, cu toată nota specială pe oare i-o dă prezenţa albilor, păstrează totuşi caracterul unui oraş de negri.

Indigenii, aici, poartă un fel de burnuz sau numai cămăşi lungi ori bluze, de cele mai multe ori albe.

Femeile îşi acoperă corpul cu stofe de culori vii, albastre sau violete, accentuându-şi formele prin centuri elegante şi împodobindu-şi braţele şi picioarele cu brăţări de argint sau alte metale, dintre care unele sunt masive şi foarte grele. Degetele mâinilor şi picioarelor le sunt încărcate cu inele.

Ele poartă părul cam „a la garconne”, împletit în mici smocuri de câte cinci sau şase codiţe, care atârnă în ciucuri. Pe creştet îşi pun o bucată de lemn găurit prin care trece o şuviţă de păr, o podoabă care se aseamănă mult cu cele purtate de mauri. Femeile bogate poartă în păr podoabe de aur. Urechile au numeroase găuri, dintre care, una, cea mai mare, este făcută chiar în centrul cartilagiului concav. Fiecare dintre aceste perforaţii e împodobită cu un inel minuscul, în timp ce cea mai mare, din mijloc, susţine un beţişor pe care îl folosesc continuu ca să-şi frece dinţii, printre care scuipă din când în când câte o ţâşnitură de salivă, ca dintr-o seringă.

Bărbaţii îşi freacă şi ei dinţii în acelaşi mod şi, după cât se vede, din această cauză au ei dinţii atât de albi şi gingiile aşa de roşii.

Negrii şi negresele poartă în jurul braţelor şi al gâtului, pe piept şi la brâu, ca talismán, tot felul de salbe sau şiraguri din bucăţele de lemn, de os, sau din alte flecuşteţe ca să se „apere”cu ele de moarte, de boli sau duhurile rele. Unii poartă chiar câte cinci şiraguri pe braţe şi zece în jurul mijlocului.

Albii nu stau niciodatăcu capul descoperit. Casca a devenit aici indispensabilă şi ca să se salute fără a se mai descoperi ei au adoptat sistemul musulman, ridicând mâna până la frunte şi schiţând o mişcare din cap mai mult sau mai puţin uşoară, spre a evita ca razele acestui soare teribil să se abată direct asupra capului. Femeile albe poartă acelaşi fel de pălărie, la care adaugă o panglică sau un voal, spre a le face mai cochetă. Prezenţa femeilor în acest iad pământesc este un act de curaj şi de devotament faţă de soţii care cutează să înfrunte primejdiile în aceste locuri cu climă insuportabilă.

Câteodată debarcă la Dakar şi artiste de mâna a zecea, care vin prin aceste locuri cu scopul de a câştiga averea atît de mult râvnită. Fapt este că după o săptămână cel mult, părăsesc ţara, îndată ce iluzia s-a transformat în deziluzie, jurând pe toţi sfinţii că nu vor mai pune piciorul în acest iad pământesc.

După cum am mai spus, albii stau închişi prin casele lor, după ora zece de dimineaţă. Geamurile ferestrelor sunt vopsite cu albastru şi negru şi, ca şi când această precauţiune n-ar ajunge, ele sunt mascate cu cearceafuri, draperii, ca să apere pe locuitori de căldura şi lumina prea tare. Aceasta e ora de luat chinina preventivă şi de refugiu la umbră, într-un repaos obligatoriu.

Ceea ce e ciudat, este că, în schimb, noaptea e frig şi umezeală. Nu se poate dormi cu ferestrele deschise, căci ar pătrunde un aer saturat de apă. Bineînţeles, e foarte neplăcut pentru ventilaţie să fii silit să ţii totdeauna ferestrele închise ermetic : ziua din pricina căldurii, iar noaptea din cauza umidităţii.

Bineînţeles, e foarte neplăcut pentru ventilaţie să fii silit să ţii totdeauna ferestrele închise ermetic : ziua din pricina căldurii, iar noaptea din cauza umidităţii.

La cafeneaua „Metropol”, un trio de muzicanţi albi se sileşte să potolească sau să excite nostalgia albilor din Dakar, executând bucăţi de prin ţările lor respective. Este o mare plăcere, pe care o apreciem din moment ce ne strângem toţi în acest loc în acordurile acelei muzici plăcute.

Acolo am avut plăcerea să cunosc pe d. Lucian Lepesteur du Chameri, căpitan în retragere din armata franceză, un entuziast admirator al Africii şi al marilor sale vânători de lei, de pantere, bivoli sălbatici, crocodili etc.

Dar nu numai asta îl făcea interesant pe căpitanul Lepesteur du Chameri pentru un nou venit în acea ţară, cum eram eu pe vremea aceea. El era proprietarul unei splendide locuinţe, o adevărată reşedinţă de senior, cu o grădină spaţioasă, în care creştea maimuţe şi alte animale sălbatice. Printre acestea un mare număr de pui de lei, de panteră, de şacali şi de pisici-tigri.

La întrebarea mea, foarte firească dealtminteri, prin care-mi exprimam mirarea asupra mijlocului pe care-l întrebuinţa ca să-şi procure aceşti pui, el îmi răspunsese, cu o linişte uimitoare, că-i lua singur de lângă părinţii lor, care, fireşte, opuneau o rezistenţă disperată, silindu-l uneori să-i omoare ca să-şi ajungă scopul.

Fui uimit de blândeţea micilor sălbăticiuni. Atât puii de lei, cit şi cei de panteră, care sunt foarte graţioşi şi jucăuşi când sunt mici, se lăsau fără pic de împotrivire în braţe. Totuşi, cu toată vârsta lor fragedă, instinctul de ferocitate apărea îndată ce li se punea dinainte o bucată de carne, cu care erau hrăniţi.

Am găsit în d. Lepesteur pe cea mai amabilă dintre călăuze şi trebuie să adaug că dacă mai târziu am întreprins prin ţinuturile africane excursiuni la care deocamdată nici nu mă gândeam, este numai datorită emoţionantelor sale descrieri şi povestiri, care nu erau altceva decât adevărate lecţii de vânătoare pe care s-ar fi însărcinat să le completeze în mod practic, dacă aş fi stat la Dakar mai mult timp decît hotărâsem la început.

Pot spune că prietenul şi tovarăşul meu de călătorie în Africa, Laffite, se arăta tot aşa de încântat ca şi mine de această preţioasă cunoştinţă.

În tovărăşia domnului Lepesteur vizitai piaţa centrală, în care nu se vindea aproape nimic altceva decât ton şi diferiţi peşti mari. Vânzătoarele negre îi taie cu nişte cuţite enorme, în care izbesc puternic cu reteveie de lemn, în loc de ciocan, producând un zgomot asurzitor, ce se aude de departe, după cum tot de departe se simte şi mirosul greţos al peştelui, mai mult sau mai puţin alterat, din pricina căldurii.

Legumele, aduse din Sudan, sunt foarte puţine: câteva verze, fabulos de scumpe, câteva conopide, pătlăgele vinete, foarte mici, şi un soi de pătlăgele roşii, mici cât alunele, acestea însă erau în cantităţi uriaşe.

În afară de cele amintite, se mai găsesc fructe de „mango”, mult gustate de negri, şi crenguţe cu banane.

Mai există o piaţă pur indigenă numită „Piaţa Medinei”, lungă de vreo cinci-şase sute de metri, situată destul de central, şi de unde se poate cumpăra peşte foarte proaspăt în condiţii mai mult decât avantajoase ; un peşte mare de 15—20 kg nu costă decât 6—7 franci.

În aceeaşi piaţă se strâng şi meşterii bijutieri negri, care aduc pentru indigeni brăţările enorme şi toate podoabele cu care se gătesc. De bună seamă că sunt din metal ordinar, bine lustruite şi deci foarte apreciate de băştinaşi. De pe urma lor negustorii fac afaceri excelente.Cu altă ocazie ne-am dus la mica moscheie, neterminată, situată aproape în mijlocul oraşului, pe o stradă nisipoasă ca o plajă.Slujba se oficiază în general vinerea la ora trei după-amiază şi nimeni nu întârzie peste ora fixată. Văzurăm tocmai venind un marabubătrân şi bărbos, care striga într-una : „Allah, Allah !”, apropiindu-se de locaşul acesta. El se opri, în sfârşit, în mijlocul credincioşilor săi, care stau jos, cu picioarele încrucişate, după obiceiul mahomedan şi rosti cîteva cuvinte rituale. După terminarea acestui preambul, foarte scurt, negrii începură să bată din palme, în timp ce marabutul dansa cât putea. Fiindcă nu puteam intra în moscheie în timpul rugăciunii, curând furăm nevoiţi să ne retragem, goniţi de soarele prea arzător, care ne împiedica astfel pe noi, nişte ghiauri, să profanăm prin prezenţa noastră acest sfânt lăcaş. Aşadar, nu am putut să asist la toată ceremonia.

O altă curiozitate foarte caracteristică pentru un nou-venit laDakar, şi care nu cunoaşte obiceiurile indigene, este, desigur, cazarma tiraliorilor senegalezi. Ea e înconjurată de un vast teren bine întreţinut, pe care sunt presărate sute de căsuţe, locuinţele soldaţilor căsătoriţi, în timpul serviciului lor obligatoriu. Celibatarii locuiesc în case mai mari, care pot cuprinde câte 20 de soldaţi, şi instalate în partea opusă.

În timpul orelor de repaus soldaţii, sub comanda şefilor respectivi, se ocupă cu cultivarea pământului, care le produce mari cantităţi de varză, pătlăgele, lămîi mici şi papayas .

La extremitatea terenului, se găseşte o grădină de flori — care seamănă cu un parc minuscul — cu palmierii şi răzoarele sale de flori multicolore, care-i dau un aspect încântător.

La drept vorbind, este cel mai frumos colţ al orasului.

Capitolul III

. . . DE LA DAKAR LA ST. LOUIS. MAREA PĂDURE TUTU. POVESTEA A DOUĂ GAZELE. LA ST. LOUIS. SPRE TOUMBACTÄ.HAMED SEC ŞI FAMILIA SA. UN LEU

FÁGÁDUINŢA d. Lepesteur că ne va însoţi la vânătoarea de fiare, care fu pentru mine un prilej de vie emoţie, deoarece participam pentru întâia oară la o asemenea expediţie cutezătoare, ne făcu — pe mine şi pe prietenul Laffite — să îndurăm mai uşor plictiseala unei şederi destul de lungi la Dakar, carela drept vorbindnu e un oraş menit să atragă şi să reţină prea mult pe călător,

Între timp am făcut pregătirile necesare în vederea primei mele partide de vânătoare africană, echipându-mă şi procurâdu-mi — după indicaţiile experte ale d. Lepesteur — armele potrivite primejdiosului sport în care mă angajam.

La ora patru seara, într-o zi de primăvară, părăseam Dakarul în tovărăşia d. Lepesteur şi a unuia din prietenii săi, cu un „Ford”, condus de un şofer negru, îndreptându-ne spre oraşul Saint Louis din Senegal, la o depărtare de vreo 260 kilometri de Dakar.

Cu toate că cele două oraşe sunt legate printr-o linie de cale ferată, preferasem să călătorim cu automobilul, ca să ne putem îngădui luxul de a vâna pe drum, în timpul nopţii.

Bineînţeles, aveam destule proviziide hrană şi muniţii de vânătoare, fiindcâteşipatru echipaţi după toate principiile artei, fără a uita şi indispensabilele moletiere de piele.

Drumul de la Dakar la Saint Louis e foarte prost, mărginit de o parte şi de alta de păduri şi, din când în când de sate de negri, pe care aproape că nu le vedeam din cauza întunericului <...>.

În jurul orei 4 dimineaţa am sosit la Sombaic, un sat mai mare. Nu se luminase încă, dar locuitorii erau sculaţi — lucru destul de firesc dacă mai adaug că, de obicei, ei se culcă la ora şapte seara, uneori chiar mai devreme.

Binevoitori, s-au oferit să ne conducă în locurile cunoscute de ei, unde — spuneau — aveam să găsim porci spinoşi şi gazele.

Am intrat în pădurea Tutu conduşi de şase oameni din sat. Pădurea era destul de deasă, doar pe ici, pe colo, existau luminişuri mărginite de palmieri giganţi.

Abia intrarăm în tufişuri, când zărirăm două puncte luminoase arzând în umbră. însoţitorii noştri ne-au spus că s-ar putea să fie ori vreo pisică-tigru, ori vreun şacal, animale inofensive, aşa că pornirăm mai departe.

Hăitaşii, însă scotociră tufişul şi — surpriză — prinseră un pui de gazelă viu. Şi-acum parcă îi văd ochii blânzi, plini de spaimă.

În drum spre automobil întâlnirăm un porc spinos, pe care-l culcai dintr-un singur foc. Era firesc, deci ca celelalte animale, la auzul detunăturii, să se ascundă. Dar nu ! Un hăitaş ne atrase atenţia că alţi doi ochi ne urmăresc intrigaţi din umbra tufişului ! O pisică-tigru ?! Şi-mi pregătii arma ! Dar nu ! Era o gazelă... Ochii ei temători căutau ceva... Dar ce anume căutau ? Pentru că, în loc să fugă, ea ne urmărea... Jocul acesta n-a ţinut mult fiindcă o detunătură a culcat-o.

Aproape imediat mi-am dat seama : gazela era mama puiului prins de negrii noştri...

Nu ştiu ce m-a cuprins atunci, că mi-am simţit lacrimile curgând... Biata gazelă ! Ce luptă grozavă trebuie să se fi petrecut în ea ! Şi ce putere a avut iubirea de mamă ca să învingă întâi sfiala caracteristică ei, apoi să se despartă de turmă şi, în cele din urmă, conştientăcă i se poate întâmpla ceva rău, să încerce totuşi, cu neînsemnatele ei puteri şi cu sacrificiul vieţii, salvarea puiului drag !

Sărmana mamă !

Jertfa ei a fost însă zadarnică, pentru că sângele curs, gâlgâitor şi cald, n-a putut salva viaţa puiului ! Omul n-a vrut, n-a putut să înţeleagă, şi când a înţeles a fost prea târziu...

M-am uitat la pui cum, cu ochişorii lui lăcrimoşi şi plini de nedumerire, privea fără vlagă capul însângerat al mamei... Oare să fi înţeles el că trupul acela în care cuţitele oamenilor tăiau adânc, era mama lui ? Putea înţelege, el, cel puţin, jertfa mamei lui ? Pentru că noi, oamenii, o înţelesesem prea târziu !

Un orfan mai mult pe pământul bietei Africe... Al câtelea ?...

Străbăturăm apoi o pădure în ai cărei arbori, în afară de porumbeii albi şi verzi — aceştia din urmă având o carne excelentă — stăteau cocoţate o mulţime de păsări multicolore, oare ne primiră cu un ciripit pitoresc, desigur în cinstea zilei ce se ivea.

Aceste păsări felurite nu fugeau din drumul nostru, confundându-ne fără îndoială cu negrii, care, neavând puşti, sunt mai mult sau mai puţin inofensivi pentru aceşti locuitori ai aerului şi ai ramurilor. Din când în când, întâlneam nişte păsări gigantice, cu un cioc şi mai gigantic, disproporţionat.

Erau marabuţi de Senegal, care stăteau nemişcaţi ca nişte coloane la trecerea noastră. Vrui să trag într-unul din ei, dar domnul Lepesteur mă oprispunându-mi că aceste păsări hâdoase sunt totuşi binefăcătorii oamenilor, fiindcă distrug reptilele veninoase, care constituie aproape singura lor hrană.

Pe la ora zece şi jumătate dimineaţa sosirăm, însfârşit, la St. Louis - oraş pitoresc numărând vreo 18 000 de locuitori printre care numai 400 albi. El e înconjurat de cele două braţe alefluviului Senegal, care pare căs-a desfăcut în două ca să-l închidă între apele sale. Portul său, în care nu se văd decât bărci mici, este înconjurat de nenumăraţi palmieri de o frumuseţe caracteristic africană.

Saint Louis e un oraş trist, care n-are, fireşte, nici mişcarea nici importanţa Dakarului.El posedă o piaţă, în acelaşi fel ca Dakarul, cu puţine legume şi câteva fructe, dar cu peşte mult mai mare, mai abundent şi, mai ales, mult mai ieftin. Carnea acestor peşti n-are însă gustul atât de bun ca a acelora, care se pescuiesc în regiunile temperate. În rezumat, Saint Louis e în genere un oraş fără viaţă, acoperit de nisip şi călduros ca şi Dakarul, poate mai mult chiar. N-are nici o distracţie, în afară de vreo două spectacole de cinematograf pe săptămână şi muzica negrilor, instalată afară din oraş; mai este apoi si tam-tam-ul <…>

Două zile cât am stat la St. Louis, ne-am odihnit ca să nepregătim pentru vânătoarea delei. Se spune pe drept cuvânt, că leii dinregiunea aceasta sunt cei mai puternici şi mai feroci, aşa că era firesc să ne odihnim şi mai ales să ne chibzuim înainte de ale ieşi în cale. Între timp, ne pregătirăm, aprovizionându-ne cu medicamente şi materiale de chirurgie, chinină, tinctură de iod, mentă, calmante, apă filtrată, feşe de tifon, vată etc. fără a uita nici banda de cauciuc spre a opri circulaţiasângelui, legând-o ceva mai sus derană, în cazul am fi avut nenorocul să fim muşcaţi de vreun veninos. Ne aprovizionarăm şi cu muniţii, lucrufoarte greu în Africa, dar mulţumită guvernatorului St.Louis, această chestiune fu de asemeni rezolvată.

Capitolul IV

Curajul ignoranţei.-Curajul bine inţeles.- Aventuri cu

bivoli sălbatici.-Bivolii şi taurii.

Am mai spus căhotarându-măsătrag asupra bivolului eram plin de curaj,datorităfaptului ca putusem omorî. –bineinţeles impreună cu ceilalţi,-leul din ziua perecedentă.Drept eînsăcăîn acel moment nu cunoşteam pericolul la care măexpuneamşi tocmai aceasta ignoranţăfăcu să-mi păstrez acea seninătate care-miîngădui să-mi plasez glonţul,dacă nu în capul monstrului,ceea ce i-ar fi determinat desigur moartea fulgerătoare,cel puţin într-un loc al corpului care paraliza poate reacţia aşteptatăşi temutăde prietenii mei,adicăfuria si violenţa fireascăa fiarei.

Curajul meu,deci,era mai curând ignoranţa decât curaj propriu zis.Dovada e tocmai faptul că tovarăşii mei de vânătoare,mai cunoscători decât mine de primejdia ceînfruntam , erau mai puţin liniştiţişi cănegrii,ştiind obiceiurile sălbatice ale fiarei se căţărau pe arbori ca săscape.Oricare ar fi fostînsămotivul care măinspirase,faptul că-mi păstram sentimenteleîmi da o superioritate realăcu toate că ceea ce ar fi trebuit săcontezeîn cazul de faţa ar fi fost curajul constient,iar nualceluicare nu-şi dăseama.Dealtminteri,nu spun nimic nou.

Din timpuriimemorabile se insufla soldaţilor din lumeaîntreagăcredinţa că sunt de neinvins şi aceasta singurăcredinţăar fi deajuns ca săle dea o vadităsuperioritate asupra adversarilor lor, dacăn-ar fi faptul că toti cred absolut acelaşi lucruşiîn mod identic.E drept,totuşi,că în faţa unui inamic incapabil de milăeîntotdeauna necesar săfiicurajos.

Aceste reflecţii de azi nu fură,bineînţeles,necesare spre a-mi da curajîn timpul acelei vânători, deoarece vederea leului fusese deajuns ca sătrezeascăîn mine curajul trebuincios,întocmai caşi atunci când luptai ca soldatîn războiul mondialşi cu mult maiînainte, când eram aproape copil, în timpul vânătorilor mele de urşişi de lupiîn Carpaţiiţării mele.

Marile primejdii la care ne expuneamîn timpul vânătoarii pe care o descriu,îmi fură precizate de doi spanioli foarte competenţiîn materie şiîn tot ce se referea la Africa Occidentalăşi centrală -teatrulaventurilor mele de explorator.Unul din ei,specializatîn materieşiştiinţe naturale mi-a povestit unele lucruri relative la bivolii africani.

,,Într-o zi-îmi spunea el- Sir Samuel Bakerşi negrii care-lîntovărăşeau crezurăcăau omorât un bivol. Negrii,considerându-l cadavru, începurăsăsarăşi săjoaceîn jurul lui,când animalul se ridicădintr-o datăfăcându-i săfugăînebuniţi de spaimă.Ei nu-şi puturăsalva viaţa decât mulţumităprezenţei Nilului Alb,în care se azvârlirăca doua broaşte.A doua zi,se duserăîn căutarea monstrului.Erau vreo patruzeci,toţiînarmaţi cu puşti.Îlîntâlnirăîn curândşi traserăîn el vreo sutăde gloanţe.E drept ca izbutirăpână în sfârşit săucidăfiara,dar numai după ce aceasta îngenunchia pe un nenorocit de negru,pe care-l strivi dupăce-i găurise gâtul cu o loviturăde corn.’’

Nu e nimic mai primejdios ca un bivol sălbatic care atacă.,,E un demon fioros’’,spune Samuel Baker. ,,Dacănu e ucis pe loc cu o loviturăsigură,va sfârşi prin a omorîel pe acela care-l urmăreşte;se vaţine cuînverşunare dupăvictima sa,o va călcaîn picioare,o va strivi, făcând-o praf.În zadar acesta va fugi,vaîncerca săse ascundăîndărătul unui arbore,al unei bariere, al unui zid.El va doborîarborele , va sări peste barierăsau peste zid,dacănu le va dărâma.. În zadar ar incerca să-lînşele,săse ascundă, ca săscape de persecuţia lui,săschimbe direcţiaşi alteacţiunide felul acesta,-bivolul seţine dupăurmeîntocmai ca un câine de vânătoare dupăurmele iepurelui.’’

S-a vorbit acum câtva timp de posibilitatea unei aclimatizari a bivolilor din Spania, care ar rezolva,poate,astfel problema scumpetei cărnii şi chiar a laptelui. Trebuie săspunemcăfemela bivolului nu e atât de primejdioasă în comparaţie cu mascululşi că, pe de altăparte,ea dăun lapte mult mai bogatîn unt decât al vacii.Carnea de bivol e foarte gustoasă şi mai ales fragedă. Aceea din care am gustat era fărăaîndoialăsuperioarăcelei detaurşi chiar de viţel. E bineînţeles foarte grasă şi – dupăcum am mai spus- bucătarul nostru ne făcu dintr-însaosupădincele mai substanţiale.Singurul inconvenient era un miros puternic,pe careînsăgătitulil poate uţor face sădispară. Aceastăoperaţie ar putea,de asemenea,săatenueze mândria naturalăa animalului făcându-l blândşi răbdător,cum sunt bivolii din Italia,„Ţările de Jos”,Ţările Balcanice,Egiptul,India si China.

Un alt inconvenientşi care ar necesita unele precauţiuni de ordin veterinar, e faptul că,-dupăcâtse afirmă-, bivolul ar fiprincipalul propagator al bolii somnului,al cărui germen îl păstreaz[ în el,fărăca săsufere nici cel mai mic simptom,dar pe care îl răspândeste prin intermediul muştelor tse-tse,desprecare vom vorbi mai târziuşi care la rândul lorîl transmit celorlalte animaleşiomului. S-ar putea apoi ca bivolii africani sătransporteîn Europa vreo altăepizootie,cum ar fi de pildăpesta bovină şi printre bivolii europeni, darcare a respectatîntotdeauna vitele spaniole,dupăcum afirmăspecialistulînştiinţe naturale,de care am vorbit mai sus.

Pe de altăparte,ar fişi mai greu săseîntrebuinţeze bivolii africaniîn locul taurilorîn corride aşa cum le-am văzut la Barcelona.Artrebui maiîntâi o barierădeoţel spre a proteja pe spectatori. Picadorii ar trebuisăîncalece pe elefanţi sau săse urceîn care de luptă.Dacăn-arfi porţi blindateîn jurul arenei,bivolii ar azvârli pe picadori cu caii lor cu tot peste ca pe nişte simple mingii de footbal.

Şi apoi rolul cel mai greu ar fi desigur acela almatadorului, care s-ar vedea obligat sădeaîmpunsătura de spadă dindărătul unui paravan , de o soliditate excepţională,ceea ce n-ar mai avea nici un farmecşi mai puţin merit.Altminteriar trebui un toreador de un curaj neînchipuit,un acrobat de o elasticitateşi o rezistenţă supraomenească.

Vorbind despre aceeaşi chestiune cu celălalt dintre aceşti doi spanioli,care e foarte tareîn arheologieşiştiinţe preistorice,el mi-a spus căacum vreo patru ani,în insula Cretase sacrificau tauri, bineînţeles, în alt mod.Pe vremurile acelea,toreadorul apuca maiîntâi taurul de coarneşi profitând de prima reacţie a animalului izbutea săse aşeze pe capul acestuiaţinându-se de coarne. Imediat,apoi, la noua reacţieaanimalului,profitând de avântul pe care-l căpăta,sărea peste el,dinainte,întâi,adicăde-a lungul spinării,executândîn acelaşi timp un salt primejdiosşi căzând drept în picioare sauîn braţele colegilor sai.Caii nu interveneauîn aceastăluptă, fiind,dealtmiteri,foarte rariîn epoca aceeaşi aproape necunoscuţiîn insula Creta,nefiindîncădomesticiţi în Asia, de unde provinşi unde erau numiţi ,,măgari ai munţilor.’’

E interesant deştiut cătoreadorii din Cretaîşi rădeaucapulşi lăsau să le creascăpărul.

Oare coama toreadorilor noştride azi n-o fio reminiscenţa a bogatelor plete ale toreadorilor cretani de acum 4000 de ani?Şi nuşi-or fi răzândşifaţa din aceleaşi motive?
Mai interesantă,chiar,e asemănareaşi aproapeidentitatea felului deîmbrăcăminte al cretanilorşi cretanelor cu acela al generaţiei noastreşi mai ales al celei precedente.S-au găsitîn Creta figurişi desenereprezentând femei pieptănateşiîmbrăcate exact caşi mamelenoastre.Nu le lipsescnici fustele cunumeroase volane,nici corsetul,nici cocul.Ele purtau centuriînguste şi corsetul foarte strâns.S-a găsit chiar printre aceste figuri una, care a fost supranumită ,,pariziana,, din pricinăca pieptănăturaşi aspectul săuîn general e identic cu acela al unei pariziene din zilele noastre , sau dacăpreferaţi , cu al unei madrilene.Foarte arareori istoria se repetă într-un mod atăt de identic.

Acum câţiva ani,abia,lumeaîntreagăs-a interesat atâta de săpăturile făcuteîn Egiptşi de descoperirea mormântului lui Tutankamon. Fărăa pretinde căaceste tezaure ar avea o importanţăştiinţificăextraordinară, afirm,totuşi,căprin comparaţie , descoperirile făcuteîn insula Creta sunt mult mai interesante din toate punctele de vedere.

Cer iertare cititorilor dacă, spre a reproduce convorbirea avută cu interlocutorul meu, m-am depărtat de subiectul pe care-l tratam.Spre a ma reîntoarce la el dintr-o săritură, măîntreb dacăteribilii toreadori cretani ar fi putut executa cu bivolii acele extraordinare acrobaţiişi afirm mai dinainte ca mi se pare foarte puţin probabil.Reacţia bivolului ar azvârli pe toreadorîn aerşi ar trebui,desigur,ca acesta săcadă pe o plasă, pe o salteasau în apă, sauşi mai practic, săfie prevăzut cu o paraşută.

Dupănaturalistul de care am vorbit mai sus, ferocitatea bivolului african e de necrezut.Şi aceastăferocitate e dovada cea mai demonstrativăa tezei atâtde elocvent expusă şi discutată acum vreo douazeci de ani în casa Poporului,la Barcelona, decătre unul dintre cei mai iluştri medici care întrunea calitaţile de oratorşi pe aceea de prodigis cugetător.În aceastăconferinşă el susţinea,cu drept cuvânt, căpricina ferocităţii nu se găseşteîn alimentaţia animalăde vreme ce taurul de pildă e un animal absolut vegetariandare tot atât de feroce caşi pantera carnivoră.Ar fi pututspune acelaşi lucru şi despre bivolulafrican.

Dealtmiteri, opinia naturalistuluiîn aceastăchestiune este că pricina ferocităţii eîn legăturăcu nevoia de a trăişi de a-şi apăra propria viaţă. Acesta e un fapt care l-au observat toţi marii vânători: fiarele nu atacăomul decât când sunt atacate de acesta.O ferocitate inutilă şi stupidă,desigur,cănu există.

În afarăde aceasta,primejdia care presupune existenţa unei cauze ce ar putea pune capăt vieţii noastre , e unînceput de curajşi de inteligenţă.Chiarşi animalele fărăapărare, cum sunt, de pildă, gazeleleştiu săprezinte fiarelor coarnele lor, ca săli seîmplânteîn gura ceîncearcăsăle sfâşie. Girafa are atât de mult curajîncât eîn stare să înfrunte tigrii sau lei.Maimuţeleîşi dezvoltă agilitatea membrelor ca săse urce uşor pe arborişi săpoata uza de pietreşi de ramuri ca de nişte arme de apărareşi de atac, căpătând inteligenţaşi abilitatea , care le vaîngădui săstăpâneascăpe celelalte animaleşi săramanăregii creaţiunii.

Capitolul V

Antropofagieşi necrofagie.-Antropofagiaîn antichitateşiîn zilele noastre.-Morţii protectorişi răzbunători.-Antropofagia pe care am văzut-o.-Diferitele sale forme.-Interviu cu un antroofag.

Întâi de toate,antropofagia e posibilă?

Prin cuvântul ,,antropofagie’’, seîntelege căunele fiinţe omeneşti-bărbaţi sau femei-sfâşie sau mănâncăsemenii lor.Dacăne-am opriînsăla etimologia cuvântului am vedea că el înseamnăpurşi simplu acţiunea de a mânca carne omenească.În acest caz animalul carnivor,capabil de a mânca un om ar fi antropofag,pe când cuvântul nu desemneazădecât pe omul care e stăpânit de viciul său,de nevoia de a mânca pe semenul sau.

Aceicare sunt numiţi ,,antropofagi’’mănâncă,deci, carne omenească, în stare mai mult sau mai puţin proaspătă sau crudă,bineînţeles carne moartă.Proaspătăsau nu,carnea provenind de la om nu e totuşi decât carnea provenita de la un cadavru.

Astfel concepută,antropofagia a existat poate în toateţările din lume,în aceiasi epoca sau în epoci diferite.Istoricii pretind că sciţii,celţii şi egiptenii au fost antropofagi.Titus Liviu,scrie că Anibal dădea soldaţilor săi să mănânce carne de omca săfie mai cruzi.Prizonierii de război furăadeseori mâncaţi de învingători.

Aşa s-a petrecut în toate continentele. În epoci mai mult sau mai puţin depărtate şi în unele cazuri în epoca contemporană,cum e printre brazilieni,caribi,irocani,nuroni şi neo-zeelandezi. Cand Thevel, de pildă, vizita Brazilia,pe la jumătatea secolului al XVI-lea fu uimit auzind povestea unui şef indigencare pretindea cămâncase partea lui din peste 5000 de prizonieri.,, Am mâncataşa de mulţi,spunea el,am ucis atâtea femeişi copii de-ai lor,încât pentru eroismul meu merit tlitul de cel mai mare Morbicha, care a existat vreodatăprintre noi.Am salvat multe popoare de cuţitul vrăjmaşilor mei.Sunt mare puternic etc,etc.’’ Sunt nenumărate feluri de a concepe gloria,adăuga Thevel.

Voltaire, în articolul său ,,Antropofagie’’ din dicţionarul său filosofic, citeazăurmătorul pasagiu din Sf. Terome:,,Ce săvămai spun despre celelalte popoare,dacăeu singur, când eram tânăr,am văzut scoţieni care, cu toate căse puteau hrăni cu carne de porc şi de alte animale,preferau sămănânce anumite cărnuri de la băieţaşii micişi sâni de fetiţe, ca pe mâncărurile cele mai gustoase!’’

Indivizii obişnuiţi sămănânce carne omeneascăpreferăpe cea de albi celei de negriişi cea decopil celui de adult; cel puţin săne spune Maurice Lachatare. Dupăacest autor motivul antropofagiei ar fi lenea, pe care Nietzsche o considerămama psichologiei.Spre a trăi din vânat, pescuit sau din cultivarea pământului ne trebuie răbdare şi muncă.Spre a trăi din antropofagie, nu trebuie decât voracitateşi sălbăticie.

În epoca noastrăse practicămai multă antropofagie decât s-ar puteaînchipuişi mai puţină, însă, decât s-ardori. E maiîntâi antropofagia dictatădeîmprejurări, care e aproape scuzabilă, fiind determinatăde foame.Dar ea existăşi printre balaţii din Sumatra,constituind ceea ce printr-un cod foarte vechişi încă în vigoare,prin care sunt condamnaţi săfie mâncaţi:

1)vinovaţii de adulter;

2)aceia caresăvârşesc un furtîn timpul nopţii;

3)prizonierii de război;

4)aceia care contracteaza o căsătorieîn acelaşi trib (dat fiind că soţii ar putea fi fraţi)

5)acei care atacăprin trădare un oraş, o casăsau o persoană.

Acel care a săvîrşituna din aceste crime, compare în fata unui tribunal competent,care, dupăce a ascultat pe martori, pronuntăsentinţa.Judecătorii beau atunci câte un pahar dintr-un fel de liqueur, ceea ce ar echivala cu semnarea sentinţei, care nu se executădecât cu douăsau trei zile mai târziu pentru ca populaţia săaibă timp săse aduneşi dacăe vorba de un adulter, atunci sentinţa nu se executădecâtcând toate rudeleşi părinţii femeii pot săia parte la ospăţ.

În ziua execuţiei, se leagămâinile delicventului,în cruce, de un arboreşi soţulse apropiespre a alege bucăţile care-iplac cel mai mult, de obicei urechile. Ceilalti invitaţi, dupărang, vin pe rând să-şi aleagăbucăţelele preferateşi odatăserbarea terminată, bărbatul taie capul condamnatuluişi-l ia ca pe un trofeu să-lînfigăîn faţa casei sale.

Bucăţile preferate sunt : inima,palmamâinilorşi talpa piciorului.Carnea criminalului se mănâncăcrudă sau friptă, darîntotdeauna pe locul unde a fost executatşi unde se găseşte din belsug, ca sa fie preparată, : sare,piper, lămâişi câteodatăşi orez, ca garnitură.

Unii din invitaţi iau nişte tuburi de bambu, cu care sorb sângele condamnatului.La ospăţnu asistădecât bărbaţii, căci e interzis femeilor sămănânce carne de om. Ceea ce e,dealtminteri,foarte ciudat,-dupăcumspune Stamford Raffles,-e ca blaţii deşi preferăcarnede om în locul oricărei alteia,n-au comis niciodatăimprudenţa de a-şi satisface poftaîn mod nelegal.

În Africa, se taie, se mănâncăşi se digeră mai ales cadavrele vrăjmaşilor, ca săscape de ele.

Livingstone pretinde ca ar fiîntâlnitîntr-o zi zi şase sclavi, legaţi de gâtcarecântau.Întrebându-i care era pricina mulţumirii lor,ei răspunserăcă se gândeau căodatămorţi se vor reîntoarce pe pământ ca săchinuiascăşi săucidăpe acei careîivânduseră.Aceastăperspectivă, numai,îi înebuniseră de bucurie. De fapt ei se temeau grozav sănu fie mutilaţi sau arşi dupămoarte, căci îşi închipuiau, cădupăo asemenea nenorocire nu s-ar mai fi pututîntoarceîn ţara lor natalăşi căastfel ar fi compromis cu totul relaţiile cu familiile lor, pe care n-ar mai fiîn stare săle protejeze fărăa mai socoti cănicin-ar mai fi avut putinţăsă-şi răzbune pe aceia pe careîi urau.

În Africa occidentalăşi centralăam petrecut mult timp studiind cu atenţie chestiunea antropofagieişi pot spune căam atins-o foarte de-aproapeîn mai multe rânduri.Măvoi mărgini, totuşi,pentru un moment , sărelevez existenţa antropofagiei actualeîn Republica Liberia, în Nigeria, Maic, Sousson,Buffa,Victoria,Boke,Cacuca,Buba,Falacunda,Rokupru etc., cu speranţa cănu voi provoca indiginarea niciuneia din ţările protectoare care fac,dealtmiteri,totce pot spre a stăpâni în mod radical răul.Dacă, totuşi, afirmaţiile mele ar nemulţumivreun guvern de protectorat, aşfi gata sămăpun la dispoziţia sa, pentru a-i dovedi prin documenteveracitatea informatiilor culese de mine în timpul unei călătorii de 28 de zile, pe care am făcut-o, într-un hamac purtat de negri, prin regiuni în care autorităţile albe nu exerseazănici o influenţă.

Antropofagia se practicăîn mai multe feluri.În acest scop existăprintre negri,societăţi secrete si sacre,ai căror membri îsi atacă victimele în modul următor:seîmbracăcu o piele de panteră, de tigru, leopard sau chiar de crocodilşiţinândîn mâini nişte suliţe scurte de fier, se pun la pândăîn locuri de obicei depărtate de sat. Dacăvreun nenorocit trece pe acolo se târăsc spre elşi-l omoarărepede, ca sănu-i dea timpul săstrigecumvadupăajutor.Cadavrul său e apoi transportatîntr-un loc anume alesîn acest scop.

Dat fiindînsăcăpantera,tigrul, sau oricare altăfiarăimaginarănu-i putea prindeîntotdeauna pe toţi,dacăîntâmplător treceau mai multi oameni pe lângălocul de pândă,date fiind spusele celor carescăpau din aceastăvânătoare, făcutăîn timpul zilei şiîn aceleaşi locuri, fărăca locuitorii săfi atacaţ defiareşi dat fiind, însfârşit, căse semnalau numeroase asemenea cazuri de care se vorbea apoi timp de ani de zile, autorităţile europene se hotărârăsăsfârşeascăodatăcu acest gen de fiare…

Vânători îndemânatici, ascunşiîn apropierea locurilorîn care se săvârşeau,de obicei,aceste atacuri izbutirăsăomoare câteva din aceste bestiişi descoperirăspre marea lor surprindere, că era vorba de negri travestiţiîn pantereşi leoparzi. Acelaşi lucru se petrecu şi cu crocodilii,şi in 1922, comandantul postului din Bocke, descoperi una din acesteasociaţii secrete, formată din 14 inşi,între care şi trei femei, -indigene, bineînţeles.Arestaţi şi judecaţi dupălegile franceze,ei furăcondamnaţi la moarte si executaţiîn 1923 afarăde doi care muriră în închisoare.Voi vorbi, dealtminteri,mai amănunţit despre aceastăafacere ceva mai departe.

În pădurile Guineei se găseşte un fruct minuscul roşu, foarte toxic, pe care negrii îl numesc ,,bubatusc’’.Cu suculacestui fruct, amestecat în alimente obişnuite, ei omoarăpe aceia pe care îi hărăzesc săfie mâncaţi, bineînţeles,fărăca aceştiasăfie informaţi de soarta care-i aşteaptă. În timpul călătoriei mele prin Victoria, am văzut o negresăcare, dupădouăsau trei luni de căsătorie,îşi otrăvi barbatul, îl ingropă şi îl mâncă încetul cu încetul, timp de o lună,timpdupă care se mai găsi încăo bucatăde coapsăşi capul defunctului soţ.Darvoi vorbi despre acestfapt,în special, când voidescrie voiajul meu prin acele ţinuturi.

O altăformăde atropofagie mai sincerăe aceea care constăîn a lua deadreptul victima pe care vor s-o mănânce.De obicei, e vorba atunci devreun copil, o femeie sau un bărbat nu prea puternic, care poate fi doborât mai uşor. Un alt mod, puţin mai brusc, e acela de aseascundeîndărătul enormelor furnicare de doi-trei metriînălţimeşi tot atâta grosime, de a surprinde pe cei caretrec, a-i omorîşi a-i transporta apoiîn interior, spre a-i devora.

În Guineea portugheză,administratorul circumscripţiei a 14-a civilă,Verdu Martins, singurul europeancare trăia la Cacine, fericit căvedea un alt alb, se purta cu mineîn chipul celmai ospitaliter.Mulţumitălui am putut sta 15 zile printre cele mai misterioasetriburi ale Africii. În timpul primului prânzpe care mi-l oferi, mă întreabăce plăcere găseamîn aceste aventuri. Răspunsei căvoiamsăaflutot ce se putea referi la antropofagie, în existenţa căreia nu crezusem pânăce n-o vedeam cu ochii mei. Parcă-l văd încă.Era un om de vreo 35 de ani, foarte amabilşi miop;ziarist şicorespondent al majorităţiiziarelor din Lisabona şi mai ales,- calitateacare măinteresa mai mult ca toate,-un fanatic administrator al Africii.

Nimic mai comun in aceste ţinuturi,imi spuse Verdu Martins; mancaţi liniştit şi pe urmăveţi vedea pe antropofagiipe care-i am la inchisoare.

Dupa masăordonăcelor doi gardieni,-negrii, bineinţeles,- să-i aducădin inchisoarea care se găseala o depărtare de vreo 50 de metri, doi negri -un bărbat de vreo 55 de ani şi ofemeie de 62 , de rasa ,,nalu,,.Omul era aproape ca toti negrii,dar femeia, foarte bătrână, era cu adevărat stranie. Avea numai 3-4 dinţi în gurăşi nu purta nici un fel de îmbrăcăminte, în afară de un foarte scurt sorţuleţ.

Iatăoamenii care mănâncăpe semenii lor,îmi spuse Verdu Martins.

Foarte impresionat,îi cerui amănunte. El cheamăun interpret, prin intermediul căruia ,- multumiă asemănării portughezei cu limba mea maternăşi faptul că ştiam italieneşte,-putuiînţelege explicaţiile negresei, pe care interpretul mi le tălmăcea în limba portugheză.

Eaîmi spuse căa mâncat dintotdeauna carne omenească, dar cănu era vina ei, căci fraţii săierau aceia i-o aduceau, iar ea nu făcea alceva decât s-o frigă.Unul dintre fraţii săi fusese ucis de unportughez, care pentru aceasta faptăfusese arestatşi închis în închisoarea din Bolama,- capitala Guineei portugheze,-şi condamnat pentru îndoita crimăde a fi omorât un antrpofag şi de a-l fi omorâtfărăautorizaţie…Femeia aceasta îmi spuse,apoi,că-i plăcea mai mult carnea copiilor de 5-7 ani şi căbucăţelele sale preferateerau capul şi picioarele fripte.

O întrebai dacănu-i era milăsămănânce copii şi-mi răspunsecăacesta era un lucru foarte natural în ţara ei, că-i părea numai rău căfusese arestatăşi că se vedea obligatăsămănânce de-acum înainte numai orez african.

Femeia astaîmi inspirăcu toate astea oarecare milăşi întrebai pe comandant de cen-o executau, cum se faceîn cazuri identice în alte colonii.El îmi răspunse ca aveam desigur dreptate, dar era este putinţăsăfăcăaşa ceva, legile portugheze neprevăzând pedeapsa cu moartea. Adaugăapoi,căpeste câteva zile ova înainta la închisoarea din Bolama, îndatăce se va termina procesul şi căvoi avea plăcerea să voiajez şi eu cu dânsa pe vaporul ,,Barion’’ care merge de la Cacinela Bolama, pe fluviul cu acelaşi nume.

Dar fusei şi mai impresionat de o formăde antropofagie pe care am avut prilejul s-o observ în timpul unui voiaj prin Sierra Leone.Într-o zi mădusei cu un vascu pânze, pe care vâsleau negri, de la Freetown la Rokupru, pe fluviul Skarsies. La Freetown, capitala Sierrei Leone, fusesem recomandat de casa comercialăGallizia Brothers,sucursalei sale din Rokupru, încredinţatăunor negrii civilizaţi.Fui foarte bine primit şi petrecui acolo,noaptea spre a pleca a doua zi în direcţia localităţilor Cambia şi Konakri, pe care doream săle vizitez.Chiar unul din negriîmi procurăo călăuzăcare măîntovărăşi vreo doi-trei km.

Atenţia îmi fu atrasăde o mulţimede morminte situate la vreo cincisprezece metride colibepe care le păzea un negruînarmat cu un fel de lance foartelungă.Intrigat,întrebai ce înseamnăasta.

Călăuza măinformă, căacel negru păzea mormintele 20-30 de zile pănăce descompunerea foarte înaintatăa scumpilor morţisăîmpiedice pe ceilalţi negride a-i dezgropa, ca săle mănânce carnea.Era deci o formăde necrofagie modernă, absolut inedită.

Toate acestea nu sunt,dealtminteri, decât note foarte scurte şi simple impresii pe care le-am căpătat studiind antropofagia din zilele noastre.În dorinţa de a fi foarte scurt am uitat chiar sărăspund la primaîntrebare şi anume:dacăantropofagia e sau nu cu putinţă.

Punând aceastaîntrebare, măgândeam căomul,în afarăde partea sa organică, posedăo alta psihicăşi aceasta chiar imposibil de înghiţit, de adsorbit şi de asimilat.Chiarin cazul de a fi înghiţit de viu, cum a fost Ionas, nu sepoate folosi decâtpartea organicăa omului.În acest sens,deci,antropofagia n-ar putea fi posibilă.

S-ar putea spune căpartea psihicăa omului e rezultatul părţii sale organice, sau chiar al compoziţiei chimice a acesteia din urmăşi că,prin urmare,absorbind carne omenească,încăvie, saucare n-a suferit nici o alteraţie a calităţilor sale chimice, se absoarbe odatăcu ea şi spiritul omului.Dar, dacăne gândim, căoricât de proaspătă şi de vie ar fi carnea,întimpul digestiei ea se transformăîn modradical,primul argumentîşi pierde toatăvaloarea sa pozitivă.

Darcum am mai spus,carnea absorbităîn timpul antropofagiei e, în orice caztot cadavru,dar aţi văzutcă blaţii din Sumatracondamnau pe vinovaţii de adultertăindu-le bucăţi din corpul ,,încăviu’’.În acest caz,deci,carnea mancatănu provine de la un cadavru.

Esenţialul e,totuşi,căşiaceasta,am vrut săspun,- carnea omeneascăabsorbităde antropofagi e de natura cadavericăsau aproape de a deveni.Dacă totuşi, carnea vie se găseşte în iminenţăde moarte,digestia acesteia nu e altceva decât radicală, iarcompleta ei dezorganizare sau transformare e necesarăpentru asimilarea ei,rezultăîn modşi mai evidentcăaceastăcarne utilizatăde organismul antropofagului nu e decât partea materialăa omului.

Rezultă,deci, că antropofagia se reduce în definitiv, la necrofagieşichiar la o alimentaţie chimicăde vreme ce alimentelepreparate spre a fi încomporate încelulele noastre, nu mai sunt carne, ci pur şi simplu compoziţii chimice mult mai simple.

N-am explicat,deasemenea,pentru ce negrii acceptau pe vremuri cu atâta mulţumire lanţurile unei ruşinoase sclavii.Omulşi poateşi alte animalecare aufost pe o treaptămaiînaltăa scării zoologicenu pot credeîn moarte. Oricât de grea şi de dureroasăar fi viaţa, ea e,în orice cazsuperioarămorţii- consideratăca anihilarea completă,întocmai ca orice cantitate pozitivăcomparatăcu zero. Eo comoarăpe care nu vrem s-o pierdemşi pe care dacăo pierdem, nu vrem săcredem c-am pierdut-o.De aici vine credinţa cămoartea nu terminăviaţa noastrăşi tot de aiciporneşteşi ideeareinvierii,în care negrii credîntocmai caşi albii.

Dar dacăaceştia din urmă, înzestraţi cu o inteligenţă mai îndăzneaţă, nu seîndoiesc căînvierea va fi posibilă, chiar dacă corpul ar fi mutilat şirăspândit în bucăţi, negrii nu pot concepe acest lucruşi nu cred realizabilă această reînviere dacătoate membrele lor n-ar fi strânse laolaltăîntr-unspaţiu mai mult sau mai puţin restrâns.Iată,deci, motivul pentru care sclavii de carevorbeam erau mulţumiţi, căci primind lanţurile sclaviei,credeau căpot înlătura perspectiva- oribilăpentru ei caşi pentru noide a deveni carne pentru antropofagi,adicăde a fi mutilaţi, tăiaţi bucăţeleşi digeraţipentru a nu mai putea spera în reînviere.

Capitolul VI

Moartea neaşteptatăa unui cal. -Noua sosire la Toumbacta.- Despărţireade HamedSec şi de aisăi. –

Trenul de la St. Louis la Dakar

Continuând povestireaîntreruptăprin aceastălungă paranteză, trebuie să mă întorc la locul,sau mai bine zis la momentul când uscarăm cu ajutorul a 250 franci lacrimile negruluicare-şi pierduse măgăruşul. Cu această sumă şi cu pielea animalului, negrul se considera mai mult decât satisfăcut şi zâmbetul reapăru pe buzele sale.Cât pentru noi, ne simţeamtot atât de multumiţica şi el de succesul vânătorii noastre şi hotărâţi săneînapoiemcu toţii laSaint-Louis, în afarăde d. Lepesteurcare voia să mai ramână în pădurea Abecher, stăpânit de ideea fixă de a omorîvreo leoaică în speranţa de a-i lua puii.

După oarecare codire şi cu scopul numai de a-i fi pe plac, ne hotărâm să mai rămânem o zi si o noapte, întrebuinţând acest timp relativscurt pentrucăutarea animalului atât de râvnit,fără însăa putea să-l întâlnimcu toate încercările şi răbdarea noastră. Tot rezultatul cercetărilor noastre fu un mic tigru-pisică pe care-l omorârăm fără nici o milă.

D. Lepesteur nu mai putea pretindeca nu ne conformasem dorinţelor sale şi de dataasta nu ne mai putu convinge să amânăm plecarea.Strânseram,deci, cortul şi toate bagajele şi încărcaţi cu acestea din urmă şi cu pieile fiarelor ucise, printre care figura şi aceea a bietului măgăruş, luarăm drumul înapoi.Nu făcusem încă nici patru km pe o potecă ce străbăteadesişul, când unul din caii noştrii începu să se umfle şi să nu mai poată umbla. Sfârşi prin a cădea la pământ şi muri dupăo agonie de douâzeci de minute,spre marea noastră uimire, căci nu ne puteam închipui la ce săatribuim această moarte subită.

Ne gândirăm căfusese probabil muşcat de vreo reptilăveninoasăşiîngrijaţi de soarta celoralalte animale ale noastre, care puteau suferi acelaşi lucru,înteţirăm paşii.

Înainte de a sosi la Toumbacta,- care nu trebuie confundat cu Toumbuctu din Sudanul Francez, - trecurăm printre arbori mariîn care maimuţele îşi făcuseră domiciliul obişnuit. Una dintre ele era mare, neagră, pătată cu alb şi ţinea doi pui mici agăţaţi în spinare. Unul din noi ochi şi glonţul îi străbătu partea superioară a pieptului. Ne aşteptam să cadădin pom, dar spre surprinderea noastră, maimuţa se încleşta cât putu mai binepe o cracă, ţinându-se cu mâinile superioare şi inferioare şi cu toatărana sarămase nemişcată.

Acela care trăsese prima datăochi din nou şi de data asta observarăm un gest absolut omenesc şi la care nu ne aşteptam.

Maimuţagândindu-se,desigur,că prinţeavapuştii aceluia careochea din nouva ieşi ceva care-i va provoca iarăşi o durere ca prima dată, cu un gest instinctiv desfăcu mâna dreaptă de pe craca de care se ţinea cu disperare şi o duse inaintea ochilor, ca şi cum ar fi voit săevite a vedea pornind glonţul. În timpulacesta puii care-i stau agăţaţi în spinare, ne fixau cu o privire ce inspira milă.

Primind a doua lovitură, se prăbuşi. Dar, deşi rănită de moarte, incerca, - într-o supremă sforţare – să se agaţe de crăcile pe carecorpul său le atingea în cădere.Dealtminteri, nu mai avea putere să se ţină de vreuna din crăci, aşa că se prăbuşi la pământ cu cei doi pui în spinare. Aceaştia, însă, îndată ce sprijinul lor se prăbuşi, fugiră cu o repeziciune vertiginoasă.

Dupăcum ammai spus, era vorba de o maimuţămare, alcărui corp măsura mai bine de un metru, iar pielea îi era acoperită de o blană bogată, cu părul lung şi mătăsos. Era o blană din acelea care se plătestefoarte scump în Europapentru a împodobi hainele doamnelor,care adesea nu ştiu, purtând-o, că provin de la nişte fiinţe foarte asemănătoare cu noi.

Negrii se puserăimediat la lucru spre a jupui animalul ucis.Dispretuiră, însăcarnea, deoarecemaiaveau o mare cantitate din cea de bivol, conservată dupăun sistem absolut indigen, nu numai cu ajutorul sării dar şi al soarelui de foc din Senegal, care usucăcompletamente carnea pe care sarea o împiedica a se altera.

Fărăalte incidente demne de relevat şi dupăce petrecurămîncă o noapte în mijlocul pădurii sub cortul nostru înconjurat de focuri, cum se obişnuieşte în Africa sosirămpe la vreo unsprezece dimineaţa, a doua zi, la Toumbactaşi pentru a treia oară strângeam mâna simpaticului Hamed Sec,şeful duarului.Femeile şi copiii săi, care ne cunoşteau acum, neprimiră cu o deosebită grabă de a ne servi şi cu o vădită mulţumire.

Această purtare mai mult decât amabilă din partea familiei lui Hamed Sec ne obliga într-atâta, încât ne simţirăm datori s-o răsplătim cum se cuvenea, oferindu-le vreo 20 de kg de carnede bivol mai mult sau mai puţin bine conservată, uscată sub arzătorul soare ecuatorial şi sărată cu o sare fabricatădecătre aceiaşi negri, într-un mod pe care-l voi explica mai departe.

Hamed Sec şi familia sa fură entuziasmaţi de generozitatea noastră şi spre a ne mulţumi organizară o nouă serbare, identică cu cea dintâi, în timpul căreia negrii săltară şi jucară în sunetele zgomotosului tam-tam.

La Toumbactalăsarăm pe negricare ne întovărăşiseră, după ce le plătisem osteneala şi ne luarăm cu multă efuziune rămas bun de la dânşiişi în special de la Hamed Secşsi de la numeroasa lui familie.Negrii fură entuziasmaţi de bunătatea şi de generozitatea cu care îi plătisem, dar Hamed Sec şi familia lui fură foarte mâhniţi de plecarea noastră şi ne rugară să mai venim, lucru pe care, bineînteles, că-l promisesem.

A doua zi, la ora şase dimineaţa, plecam spre Saint –Louis, în tovărăşia a doi negri şi a unui singur măgar, care ne ducea bagajele.Călătoreampe jos, mergând până la ora 10 dimineaţa, odihnindu-ne pânăla patru după-amiazaşi pornind iar pânăla ora zece seara.Petrecurăm noapteaîn pădure dupăobiceiul africanşi, însfârşit , pe la ora nouă, a doua zi, sosirăm la Saint-Louis.

Hotelul Continental care-mi păruse la început o baracădin cele mai ordinare, nu mi semai păru tot aşa la înapoieredupă cincisprezece zile şi nopţi petrecute în pădure.El ne apăru acum ca fiind unul dintre cele mai splendide Palace-uri din lume.

Ne odihnirăm,deci, în numitul hotel şi revăzurăm mica gazelă orfelinăpe care o oferisem proprietarului stabilimentului şi pe caree tutorele său o trata cu mai multă dragoste decât am fi sperat,chiar,hrănind-o cu iarbăproaspătă şi cu lapte. Spre şi mai marea noastra plăcere, aflarăm din gura lui ca n-avea câtuşi de puţinintenţia s-o omoare şi că voia numai s-o domesticească.

Poate cădin pricina bunelor sentimente ale tutorelui micii noastre gazele, sau poate dinpricina oboselii pe care o simţeam, încă, ne hotărârăm sămai rămânem încă două-trei zilela Saint-Louis de unde terenul ne transporta , însfârşit,la Dakar.

Călătoria pe drumul mare e cu adevărat ispititoare, căci peisajul e superb în acest ţinutce pare paradisul terestru.Dar ne simţeam atât de obosiţi cu toate cele douăzile petrecute la hotel Continental,încât ne hotărârăm să-l scurtăm şi să luăm trenul.

În optsprezece ore, străbăturăm 260 de km.Nu era,deci, un tren prea rapid. Şi, ca şi când aceasta încetineală care aminteşte pe a proverbialei broaşte ţestoase,n-ar fi fost suficientă ca săexaspereze pe voiajorulalb,- nu vorbesc de negrii care formeazămajoritatea. La fiecare 10-12 kmtrenul se oprea prin gări indigene, unde se vedeau şefi de gară de culoarea abanosului strălucitor. Dealtminteri, tot personalul trenului e format din negri, ca şi majoritatea călătorilor.

Dinfericire, mulţumită statutelorşi ordonanţelor franceze, negrii voiajază în compartimente separate şi albii au compartimente speciale pentru dânşii.Aceastăparticularitate te face să uiţi, uneori, căte găseşti în Africa Ecuatorială, dacă n-ar fi căldura insuportabilă, care ţi-o aminteşte în fiecare clipă.

Pe la oraşase seara, trenul nostru intra în gara Dakar cuobişnuinta-i regularitate de itinerar.Era un tren mixt, cu 6-7 vagoane de pasageri şi tot atâtea de marfă, încărcatecu alune americane numite ,,cacahuettes’’, care abundă în Senegal şi din care se văd adevaraţi munţi pe cheiul din Dakar.

Ajunşi în oraş, prietenii mei mă întovărăşirăpână la uşa hotelului Palatului înainte de a-mi lua rămas bun.De prisoscredsă mai adaug că acest hotel, cu muzica lui europeană mi se păru paradisul.

Capitolul VII

Grădina botanică din Dakar. – Reşedinţa guvernatorului. – O grădină publică. – Primul popas de la Dakar la Caulac. –Sfaturi medicale. – Blocurile saline

Mă vedeam în toate zilele cu tovarăşii mei de vânătoare, care îşi dau toatăosteneala să-mi facă şederea cât mai plăcutăîn Dakar –această metropolăa Africei Occidentale.Mergeau cu mine să-mi aratetot ce avea Dakarul mai frumos şi mai interesant de văzut şi de cunoscut şi astfel,într-o zi, vizitarăm grădinaPlantelor din Dakar, care se găseşte la trei sau patru km spre sud-vest de oraş.E o grădina foarte vastă, în care se cultiva nenumarate specii vegetale.Se pot vedea acolo arbori mari,gigantici:cocotieri,arbori de papayas,boabab, apoi amaranuca de cola,- pe care o preferănegrii, plătind-ocu7-8 lei kg,- fructe demangos, banane , porumb, mazăre, fasole,bob,năut, varză,conopidă,lăptuci,garoafe,trandafiri,gardenii,crizanteme,orhidee etc.-toate foarte bine întreţinuteşi mai ales stropite cu ajutorul unor pompe foarte puternice,care scot apa din subsol,cu atat mai necesara plantelor cu câtîn regiunea aceasta nu plouă timp îndelungat.

În dreaptaşiîn stânga drumului, care ducela grădina Plantelor se văd la fiecare pasuscătorii de peşte, industrie foarte uşoarăşiproductivăpentru negrii carepescuiesc cu foarte mareîndemânare peşti extrem de mari, pe care-i spintecă,îi curăţă,îi săreazăşi-i expun la soare.Aceşti peşti sunt expediaţi apoiîn interiorulţării, spre a servi caaliment exclusiv negrilor.Pe acelaşidrum segăseşte o fabrică absolut nouă în care francezii lucreazăcu ajutorul nisipului un fel de cărămizi pentru clădirile de făcut săpun.

Dakarul posedă case de export şi bănci foarte importante.Aşa,de pildă, e ,,Banca Africei Occidentale’’, care emite cecuri valabile în tot Senegalul.Printre principalele case de comert citez:Morel Premontşi Morel Freres, care au acaparat majoritatea industriilor din Dakar:fabrici de gheaţă, magazine, garaje, etc. Mai sunt apoi numeroşi comercianţi sirieni, caretrăiesc tot atât de mizerabil ca şi negrii şi carenu urmaresc alt scop decât săstrângăbani.

În faţaCaseipoporului Dakarului, răsare din mijlocul Atlanticului mica insulăGorea,în care,dupăcum spune legenda, se găsea altădatăcapitala Senegalului, pe vremea cnd negrii din Damhel,nu fondaserăîncăDakarul, la extremitatea Capului Verde, spre a scăpa de tirania unui rege prea crud.În insula Gorea, existăoşcoală normală şi la Dakare una de medicină şi una de moaşe.Profesorii săi,medicii,realizează o operă de cultură şi de asanare demnăde toate laudele.

În afarăde cazarma situată afarădinoraş, pe care am descris-o la începutul acestei povestiri, mai e alta chiar în centrul Dakarului în care sunt încazarmaţi soldaţii indigeni şi cei din Europa.E foarte caraghios să-i vezi făcând exerciţiile în uniformă şi cu puşcă,dar fără ghete în picioare, căci aceastăparte deîmbăcăminte europeanăpare foarte incomodănegrilor africani.

La vreo sută de metri de cazarmăse aflăsituat,înspre mare,un splendid palat în stil europenescavândjurîmprejur vaste grădini ce sunt păzite de negri civili şi militari. Ereşedinţa guvernatorului general al Africei Occidentale franceze.

Chiar în centrul oraşuluise găseşte o altăgrădinăpublică,unde, de douăori pe săptămânămuzica militară senegalează,compusă de negri şi rareori câte un alb-care de obicei e şeful orchestrei-dăconcerte pe la sfârşitul zilei,adică atunci când tirania soarelui îngăduie aceasta. Aceste concerte sunt ascultate de locuitorii europeni ai oraşului şi de o mulţime de negri si negrese, care fug şi ei de monotonia tam–tam-ului indigen.

Albii îşi protejează întotdeauna capul cu casca colonială,pe când negrii vin cu capul gol, bărbaţii acoperiţi de o cămaşă largă, iar femeile înfăşurate în stofe de culori strigătoare ţinându-şi copiii pe umeri, făcându-şi mereu dinţii şi scuipând la o distanţă colosală.

În faţa hotelului Palatului e şi un cinematograf, care aparţineproprietarului numitului hotel şi în care, de doua ori pe săptămână, se proiectează filme, spre marea mulţumire a negrilor , mari amatori de scene acrobatice şicomice.

Mi s-a spus că trei ani în urmă o trupă de circ italianăvenise la Saint-Louis. Negrii din oraşnu se mai săturau de spectacolul ce li se oferea mai ales de clovni şi de micile animale dresate.Îşi lăsau ocupaţiiile, ca să asiste la reprezentaţiile circului, fiind în stare chiar să fure spre a-şi procura banii necesari pentru intrare.Copiii furau pe părinţi, servitorii pe stăpâni,femeile pe soţii lor şi aceştia, din urmă îşi procurau şi ei banii cum puteau…

Considerând aceastăstare de lucruri deplorabilă, guvernatorul din Saint-Louis se văzu nevoit săoblige circul săplece, spre a evita o compleădemoralizare a acestor populaţii cu mentalitate copilarească. Dar ceeace părea foarte uşor de făcutîntâmpinăoarecare dificultăţi de ordin material.Nu era lucru aşa de uşor săobligi un circ săplece, date fiind cheltuielile totdeauna mari,pe care le necesitădeplasarea unei astfel de trupe.Guvernatorul se văzuse obligat săacordeo largă indemnizare direcţiei circului spre a-i obliga săpărăsească oraşul şi să lase în pace pe negrii.

În afarăde instituţiile despre care am vorbit, de primărie şi de biserica catolicăcare,mulţumită străduielilor misionarilor francezi, realizeazămulteacţiuniprintre indigeni,mai sunt la Dakarconsultate şi reprezentanţe consulare ale principalelor state din lume.

Am avut, în special, plăcerea să cunosc pe consulul Republicii portugheze, domnul Francisco de Carregal de Silragios în marele razboi şi personalitatebine cunoscutăla Lisabona.Într-o seară ma invită să merg, împreunăcu familia sa, la Riofisco,oraşdestul de important, situat la vreo 95 de km la sud de Dakar.

Într-o căsuţădin lemn, foarte aproape de plajă, o bucătăreasă franceză ne pregăti o neuitată,,bouillabaisse’’, regina supelor, pe care o mancarăm cu cea mai mare satisfacţie, într-o ţară atât de depărtatăde patria ,,bouillabaiss’’-ei.

Pe la nouă seara, pe când terminam prânzul, un porc ghimpos se apropie la vreo zece metride noi,cu aerulcel mai liniştit din lumeşi fără să-l poftit nimeni.Îi azvârlirăm câţiva pumni de nisip,care-l făcusă se depărteze cu aceeaşi linişte cu care venise, luând-o pe marginea mării şi pierzându-se în întunericul nopţii.

Câteva zile dupăaceea, îmi luai definitiv adiode la prietenii mei din Dakar şi într-o dimineaţă,întovărăşit de consulul portughez, care se ducea dupa nisşe afaceri,tocmai la Caulac, situat la 270 kmla sud vest de Dakarintreprinsei voaiajulînîinteriorul Africii consulului,îndreptându-se spre Bathurst(Gambon-englez) prin Riofisco şi Diurbel.

Drumul foarte nisipos şi rău întretinut nu ne îngăduia sămergem prea repede. Dar tocmai mulţumită dificultăţilor pe care le prezentaam putut contemplaîn voie persagiile, întotdeauna măreţe şi interesante, alcătuite,mai ales, din arbori gigantici şi flori şi însufleţite de sute de păsări,care cântau şi săreau nebuneşte, şi de imensele plantaţii de alune „cacahuettes”,pe care negriile culegeau sub soarele arzător cu ajutorul unui vârf ascuţit de fieradaptat la un băţ.

Mulţumităconsulului Portugalieiam putut vedea aceste lucruri pe care de sigur nu le-aş fi văzut dacă aş fi luat trenulcare duce de la Dakarla Caulac, adică în interiorul Africei Occidentale franceze.

Riofisco e un oraşde importanţă comercialădestul de mare.El are aspectul unui oraşeuropean. Din nenorocire,însă,portul său e puţin adânc, cum sunt,dealtmiteri, toate porturile de pe această coastă şi aceasta îngreunează descărcareavapoarelor, care sunt silite săstea la 500 demetrideparte de intrarea portului.Principalul articol de exportîl constituiecacahuettele şi tot oraşul e străbătut de şine Decauville, pe care circulă vagoanele care le transportă în port.

În acest oraş sunt numeroase case de comerţfranceze,dintre careuna dintre cele mai importante e ,,Compagnie francaise de l’Afrique Occidentale’’ şi Campania S.C.O.A.R. Ca şi la Dakar, sunt numeroşi negustori sirieni, mizerabili,murdari şi zgârciţi. Indigenii nuse deosebesc de cei de la Dakar.Femeile au părul tăiat în acelaşi mod, aproape a la garconne.

După ce petrecurăm vreo patru ore la Riofisco, pe înoptate pornirăm din nou, îndreptându-ne spre Caulac. Întâlnirămiaraşipăduri măreţe, în care erau totsoiul de animale, printre care şacali, gazele etc etc.

Spre dimineaţă, când primele raze începeausă se arate, colorândîn roz împrejurimile, cu puţinînainte de a sosi la Diurnaldoboram din zbor o raţă sălbatică. Căzu de la primul glonţşi o prinserăm vie, ceeace ne mai da de lucru s-o omorâmdefinitiv. Şoferul îisuci gâtul de mai multe ori şi când, crezând-o moartă, o lăsă în automobil.Raţa îşi reveni în fire şi se mişca iar.Însfârşit consulul izbuti s-o imobilizeze găurindu-i capul cu două gloanţetrase dintr-un revolver de buzunar. Ca toate animalele din Africa, această raţă sălbaticădase dovada unei extraordinare vitalitaţi. Era,dealtminteri, enormă. După ce fu jumulită şi curătită, tot mai cântarea vreo patru kg.

Era aproape opt dimineaţa, când ne oprirăm laDiurbel, undedejunarăm şi neodihnirăm puţin ca să pornim iarăşila drum.

Însfârşit, pe la amiază, sosirăm la Caulac, nu fără nesfârşite greutăţi şi destulăsuferinţădin pricina drumului care era absolut impracticabil şi nisipos şi a căldurii, care fără îndoială era cea maiurcatăce se poateîntâlni în Africa ecuatorială, termometrul arătând 39-40 de grade, la umbră.

Străzile oraşului,nepavate şi acoperite deun strat de peste 15 centimetride nisip.Nici un hotel.Aşa că furăm nevoiţi să cerem ospitalitate într-o casă de comerţ franceză, unde ne primiră cu multăamabilitate,dându-mi-se tot confortul posibil.De pildă,aveam şi ventilatoare în camerele noastre de culcare.

Caulac e unul din punctele cele mai călduroase din zona toridă africană.Nu voi uita niciodatătemperatura ridicată a nisipului săucare ne ardea picioarele prin ghete.În acest oraş la zece dimineaţa nu se mai vede nici un european şi toate magazinele se închid.Nu se văd decât negri şi negrese, mai rustici decât cei de la Dakarşi de le Riofisco, care, goi, cu capul descoperit înfundându-şi fărăteamă picioarele în nisipul arzător, primesc pe cap şi pe corp ploaia de foc a soarelui african.

Frigurilebântuiela Caulacşi mai ales cele palustre.Medicii sfătuiesc pe europenii stabiliţi acolo,sau care sunt numai în treacăt, săia de la 75-100 centigrame de chininăpe zi, sprea evita paludismul, ceea ce, împreunăcu o mulţime de alteprecauţiuni foloseşteşi spre a scăpa de insolaţie şi de alte boli.Se recomandă, bineînteles,purtarea continuă a căştii coloniale speciale, foarte largi şi având o pălărioara mai mică pe deasupra calotei, prevazută cu o mulţime de orificii, care înlesneste ventilaţia capului.

Însfârşit, într-o localitate atât de călduroasăca aceasta, medicii prescriu abstinenţa, cât mai puţină muncă, foarte multă odihnă, mâncare bună, să nu ieşi niciodatăcând e soare, să te aperi împotriva ţânţarilor şi să bei apa filtrată sau şampanie.

La Caulac se văd aceiaşi munţi de cacahuette ca şi laDakarşi Riofrisco şi mariblocuri de sare pe care mulţi indigeni originari din Sudanul francez vin să le ia cu cămilele lor.

Capitolul VIII

De la Caulac la Salum.Găinile Guineei.Originea lor mitologică. Obiceiuri siriene…şi europene. Primejdia climei toride.

Caulac e situat la vreo 270 de km de S.E. de Dakar , în interiorul Senegalului, la câţiva km spre Nord de Gambon-ul englezşi la vreo 115 km de Bathurst , situatşi el la S.E de Caulac.

Oraşul e construit pe malul drept al fluviului Salron, care izvorăşte chiar din inimaSenegalului, de unde se scoboară spre ocean,urmând direcţia N.E.—S.E. E un fluviu destul de mare deoarece pe apele lui navigheazăvase de 6 sau 7 mii de tone, pânăla Caulac.

Rămăsei douăzileîn acest oraş şi apoiîmi luai rămas bun de la consulul portughez, care a avut amabilitatea să-mi dea recomandaţii pentru toate locurile pe unde aveam să trec pentru a ajunge la Bathurst,şi mai ales pentru acest din urmă oraş.Elînsuşise reîntorcea la Dakar după ce terminase afacerile care-l obligaseră să vină la Caulac.

Casa comercialăunde eram găzduiţi îmi opri un loc în camioneta care se duceaîn fiecare zi de la Caulac la Salum, -mic târg situat la 45 de km spre S>E- şi a doua zi de dimineaţa această camionetăvenisă măia.Era înarcată cu negri, dar mi se rezervase cel mai bun locde care nu măputeam plânge.

Drumul începea prin traversarea fluviului Salron pe un pod care nu parea săfi fost tocmai solid, deoarece toţi negrise scoborâră,preferând să treacă cu piciorul. Dar odată podul trecut şi negriiurcaţiiar în camionetă , intrarămpe un drum nisipos şi impracticabil, care nu neîngăduia să facem mai mult de 10 kmpe ceas.

Deoparte şi de alta nu se zăreau decât pământuri nisipoase cu o vegetaţie, foarte rară, ici şi acolo câte un arbore,ierburiînalte uscate, şi câte un grup de căsuţe de indigeni.Câteodată , nişte păsări voluminoase zburau în drumul camionetei.Erau găini deGuineea , pe care francezii le numesc ,,pintades’’(bibilici), din pricina penelor lor pătate cu negru, şi care–dupăcum spune legenda-ar fi dovada multor lacrimi vărsate de surorile lui Meleagru, -primele strămoaşe al găinilor de Guineea,- când furămartorele tragediei, pe care vreau săv-o povestesc aici.

Cum Enea, regele Caledoniei, nu onora cultul Dianei, această zeiţă îi trimise un mistreţfurios pe care Meleagru, fiul regelui,izbuti sa-l ucidă.Unchiilui Meleagru îşi disputară capul fiarei şiacesta îl omorî.Mama lui Meleagru văzând aceasta, ordonă ca fiul săusăfie ars de viu şi ea se sinucise.Fiicele sale, adică surorile lui Meleagru, care erau numite meleagrine,plânseră atâta în faţa acestor grozăvii încât fură transformate în găini, care aveaupepene nenumărate petedinpricina lacrimilor pe care le vărsaseră.

Aceste antecedente istorice, sau mai bine zis mitologice, hotărâră pe Linne să dea numele ştiinţific de,,Numida meleagris.’’ găinilordin Numidia şi din Guineea.

Cum aveam puşca şimuniţiile la mine, negrii, -tovarăşii mei de drum- mă priveau cu invidie şi mă rugară, însfârşit, să trag în câteva dinacele păsări. Ca săle fac plăcerea, omorâi patru.Arfi trebuit să auzi râsetele copilăreşti ale negrilor, când aleargăsăprindăpăsărilerănite.

Soarele continua să-şi trimită suliţele de foc, dar oricum se poate respira.

Negrii măpriveau caşi cândaş fi fostun rege, admiraţie firească pe care o simt, dealtmiteri, în faţa oricărui alb cu care vinîn contact.Ei se ofereau,dealtfel,în mod gratuit, sămăconducăîn locuri cunoscute numai de dânşii şi unde puteam găsi un vânat bun şi numeros.Dar nu era tocmai prudent sămă aventurez astfel cu nişte oameni, mai mult sau mai puţin necunoscuţi. Îmi oferirăapoi cola,pe care o mestecau între dinţi,şi furăatât deîndatoritori tot drumul în care ajunseiaproapefără să bagde seamă, la termenul călătoriei pe la ora11, adoua zi de dimineaţă.

Salum e un oraşde 3000 de locuitori indigeni.Are un şef negru şi nici o autoritatealbă.Are pomi înalţi, aproape gigantici, o piaţă circulară,destul de mare şi bine aprovizionată cu peşte sărat.Sunt şi douăsautrei case comerciale franceze,şi afarăde acesteamai sunt şi prăvăliile murdarilor şi zgârciţilor sirieni pe care i-am mai văzutla Riofriscoşi la Dakar, şi care se găsesc în toată Africa Occidentală.Mai departe vom avea prilejul să vorbim de ei în mod absolut special.

Cu toată depărtareasa de mai bine de 60 de km de Bathurst şi de mare şi cu toate că se găseste în condiţiile unui oraş din interior,la Salum nu e aşa de caldca la Caulac.Când mâscoborâi din camionetă, toţi negrii din târg mă priviră poate cu aceeaşi curiozitate cu care sunt priviţi încă şi azi negrii şi mulatrii în oraşele Europei.

,,Voila blanc!Voila blanc.’’ Spuneau ei în franţuzeşte.

Deodată un european, înalt,bărbos,cu părul roşcat, în vârstăde vreo cincizeci de ani, îmbrăcatîntr-un fel de sutană albă şi pe cap cu indispensabila cască colonială,veni grăbit spre mine şi-mi strânse mâna cumultă afecţiune,părând foarte fericit de a vedea un alb.

Era d. Lavie,misionar francez.

Nu mai e nevoie, cred,să adaug, căaceastăfamiliaritate la care mă aşteptam atât de puţin, mămiră grozav şi nu mă putui abţine de a-l întreba:

-,,De ce măprimiţi cu atâta cordialitate? Mă cunoaşteţi,poate?’’

-,,Nu, domnule,darsunteti un alb, un european,un om din rasa mea,poate chiar un compatriot.’’ îmi răspunse el.

În cinci minute îi explicai intenţiile mele, şi ca să scăpam de soare, care în ţara asta nu îngăduie albilor să se ascundă pe străzi,măconduse la d.GeorgesBrown, agent al casei Morel Prompt din Dakar.

Era duminică şi la Salum nu se găseanicio camionetăsau alt vehicul care să mă ducă laBathurst, adevărata ţintăa voiajuluimeu actual.Din această pricinăfusei nevoitsă primesc ospitalitateape care mi-o oferea agentul casei Morel Prompt în acelaşi timp cu o micăpartidăde vânătoare şi automobilul său, cu careaveasă mă ducă numai până la frontiera Gambonuluienglez, deoarece el neavând autorizaţia indispensabilă spre a trece aceastăgraniţănu mă putea întovărăşi pânăla Bathurst.

Dupăce mâncarăm şi ne făcurăm siesta,--- care în Africa e o obligaţie mai mult decât un obicei---,pe la orele cinci seara, veniră săiacafeaua cu noi misionarul şi alţi doi albi. Profitai de ocazie ca să-i întreb mii de lucruri desprevânătoare, despre viaţa albilor şi a negrilor şi aflai că se încerca să li se dea acestora din urmă nu numai o instrucţie rudimentară, dar mai ales săli se scoată ideea fetişismului şi să-i convertească la creştinism.

Dupăaceste explicaţii, ne hotărârăm săvizităm târgul format din case de paie, printrecare erau numai patru de lemn, dar cu un singur etaj, ca şi celelalte.

Acestea nu erau decât casele comercianţilor europeni. În celelalte, locuiau şi numeroşi musulmani din Siria, albi la piele, dar cu obiceiuri de negri.

Aceştia mănâncă şi trăiesc ca şi indigenii, şi unii din ei se însoară chiar cu două sau cu trei negrese. Trebuie să spun că, totuşi, acest obiceie aplicat şi de mulţi albi din Europa civilizată şi vom vedea mai târziu în ce condiţii.

În timpul prânzului, fusei întrebat ce motive mă aduseră prin aceste ţinuturi, şi trebuie să le explic că pentru un moment voiam să măduc la Bathurst, dar căapoi aveam intenţia să pătrund chiar în inima Africei, ca să studiez moravurile,vânătoarea, viaţa misterioasă din aceste ţinuturi, care mă interesau încă din copilarie; dar căvoiam,mai ales, săcunosc tot ce se referea la vânătoare . Mi se spuse, dealtminteri,cătoţi europenii din târgul acela erau vânători şi buni trăgaci.Adăugară, că în împrejurimi se găseau leoparzi pantere şi puţini lei.Nu se găseau, însă, nici elefanţi, nicihipopotami, nici bivoli sălbatici, nici crocodili. Ţinutul era foarte bogat, în schimb,în şacali, porci mistreţi, maimuţe,gazele,iepuri,antilope, bibilici, prepeliţe,porumbei albi şi verzi, egrete, etc . Europenii n-au nevoie să cumpere carne.Au la îndemână orice cantitate vor şi oricâtă vor, căci e de ajuns săia o puşcă în mână şi să consacre câteva ceasuri vânătorii, ca să găseascăce le place.

Interlocutorii meiîmispuseră,apoi, cădacă vroiam puteamrămâne până a doua zi să facem o mică partidăde vânătoare împreună.

Casa luiGeorge Brown era destul de mare, deşi

n-aveadecât un singur etaj ca şi celelaltecase ale târgului.Era, totuşi, împărţită în mai multe camere spaţioase. Una din ele serveade magazie, în care erau adunate tot soiulde lucruri trebuincioase negrilor. Erau acolo coliere, salbe, brăţări,inele şi cercei de toate formele şi de toate culorile, tot felul de stofe etc etc.

În interior văzui un foarte luxos salon cu pereţii tapetaţi cu piei de pantere,de leoparzi, de tigrişi de gazele. Erau acolo şi struţi şi alte păsări colosale, împăiate, printre care unele de o rară frumuseţe. Într-un fel de curte se găseau apoi o mulţime de maimuţe domesticedintre care unele erau absolut libere, iar altele legate.

Exprimai gazdei melesurprindereape care mi-o inspira traiul său de rege sau de sultan în aceste ţinuturiunde se îmbogăţea întâlnind toate plăcerile pe care le putea dori mult mai uşor decât în Europa.

El îmi răspunse că era într-adevăr aşa, dar că, pe de altă parte, clima din aceastăregiunea Africii nu putea fi suportatămult timp, fără sănu provoaceo debilitatea creierului, din care pricină se vedea silit să petreacă unele anotimpuri în Europa, depărtându-se la fiecare an şi jumătate, cel puţin câte şase luni de pe acest pământ arzător. Acelaşi lucru îl fac,dealtminteri, toţi europenii siliţi să stea mai mulţi ani în această climă primejdioasă unde contracteazăboli mintale.

Ne culcarăm înainte de zece seara.La cinci dimineaţa o micănegresăde vreo 15 ani, veni să măscoale şi să-mi aducă cafeaua. Înţările acelea, e neapărată nevoie să te culci devreme şi să te scoli tot aşa, căci numai dis de dimineaţă poţi simţi o răcoare binefăcătoare.După ce băui cafeaua mă îmbrăcai şi mă duseilaprietenii mei care mă aşteptau să dejunăm.

CAPITOLUL IX

Pregătiri pentru vânătoarea de pantere.-Vânătoarea de pantere modernă.- Întoarcerea la Salum.

Pe când dejunamse prezentară zece negri,înarmaţi cu câte un băţlungcu vârful îndoit în formă de cârlig – armă pe care indigenii o preferă oricărei alteia.Ei trebuiau să ne întovărşească.La rândul nostru, îndată ce terminarădejunul, care fusese vesel, ne pregătirăm puştileşi carabineleşi -pentru pantere in special-pumnaleşi revolvere de calibru mare.

Ca sa ne apărăm împotrivamuşcăturilor deşerpi, ne puserăm în jurul picioarelormoletiere din piele groasăşi ca precauţiune principală, nu uitarăm să punem în saci şi în buzunare indispensabile benzi de cauciuc, ca a ne putem lega strânsdeasupraşi dedesubtul muşcăturii, în cazulcândam fi avut norocul săfim muşcaţi de vreo reptilă.

Şerpii din acele locuri nu sunt tocmai mari, de vreme ce n-au decâtvreo jumătate de metru lungime, darmuşcătura lor injecteză un lichid mortal, dacănu se impiedică numaidecât răspandirea lui în sânge, cu ajutorul benzilor de cauciucşi tăind imediat carnea sănătoasădin jurul rănii.

Cum n-aveam săneîndepărtăm mai mult de doi km, nu luarăm cu noi decât apa filtratăaromatizatăcu alcool de mentă, spre a potoli setea ingrozitoare.

Înainte de a pleca,totuşi, tovarăşii mei măîntreabarădacă mai vanaserăm pantereşidacăcunoşteam obiceiurileşişireteniile sale.Răspunsei,fireşte, cănu, dar adăugând căvânasem leişi că omorâsem chiar un taur,caredupă mine,era mult mai primejdios decât pantera.

E foarte adevărat, îmi răspunserăprietenii mei, dar leulşi bivolul care sunt foarte puternici, nu sunt,totuşi,atât de şireţişi de trădători ca pantera, care, prin fineţea sa, e tot atât de primejdioasăcaşi ceilalţi doi. Pe când celelalte fiare n-au obiceiulsă atace, când nu sunt rănite sau urmărite de oameni, pantera atacăuneori fărăsăfie provocatăşi odatărănită devine mai feroce decâtşi-ar putea cineva închipui, fiindcăface salturi prodigioase de 10-15 metri, năpustindu-sedintr-o datăasupra victimei saleşi înfingându-şi îndată dinţii ascuţiţi în gât sau în cappe care-l distruge într-o clipită.

Leoparziişi panterele se urca în arborişi urmăresc maimuţeleşi chiar păsările.Ele trăiesc sau îşi petrec marea parte din viaţăprin arbori,de unde se năpustesc cu o forţăînspăimântătoare asupravictimei lor.

Panterele sunt adesea întrebuinţatepentru a vâna alte animale mai puţin feroce. În acest caz vânătoriiduc pantera bine legată cu un fel de botorniţăşi când zăresc vânatul îi dau drumul dupăel.Pantera ajutăsă-l omoare mai curând,împlantându-şi dinţii în gâtulsau un capul victimei.

Această fiarăse irităşi devine furioasă foarte uşor.Dacă,de pildă, nu izbuteşte să-şiomoarevictima dintr-o dată, se întoarce la stăpânulsău care-i aruncă atunci, spre a se apăra, cai şimiei vii. Seînfurie, când e contrariată.

La Hong-Kong, un comerciant englez avea în casăo panterăpe care o credea domesticăpe deplin.Într-ozi, invităla dânsul mai mulţi prieteni printre care erauşi doamne. În timpul prânzului, voi să arate invitaţilor săi panteraşi porunci unuia dintre servitori s-o aducă. Dar uneiadin doamne, fiindu-i frică, rugăpe comerciant săscoatăbestia din salade mâncare, aşa căacesta porunci servitorului s-o ducăde-acolo.Dar cu toate căservitorultrăgea de lanţ, animalul nu părea deloc dispussăplece din sala de mâncare, unde îl atrăgea, se vede,mirosul mancărurilor.

Se împotrivi,deci, la un moment, darcând işi dădu seamacăservitorul vroia săo ducădeacolo, seazvârli asupra lui, îi înfipse ghiarele în gâtşi-l lăsămort într-o baltăde sânge.

Pantera e fiara cea mai feroce. Înfătişarea ei inspirăteamăşi spaimă. Când atacăscoate un răcnet puternicşi ascuţitpe care unii indigeni l-au comparatcuşuieratulşarpelui de Java,iar alţii cu glasului bulldog-ului.E cel mai groaznic vrăjmaşal câinilorşi alşacalilor.

În India, existăo varietate numită„leoparzii vânători”, careeste intrebuinţată spre a vânagazeleşi alte animale de felul acesta.

Leoparzii trebuie luaţi,totuşi, cândştiu săse arunce asupra pradei, adicăatunci când sunt deja adulţi. Ei suntprinşi cu ajutorul unei curseşi sunt imediat legaţişi li seacopere capul ca sănu poatăvedea. Apoi sunt ţinuţi fărămâncare, fărăapăşi fărăsăfie lăsaţi sădoarmăcâteva zile.Pentru acestdin urmăscop, cel mai bun loc mijloc e zgomotul vocilor de femei, care vorbesc încontinuu.Nu existăanimal care săpoatărezista foamei, seteişi insomniei provocate depălăvrageala femeiască,spune în această privinţăLockwood Killid.

Spre a vâna cu leopardul vânător, el e transportat lalocul vânătorii cu ochii legaţi. Îndatăce se zăreşte vânatul aşteptati se dezleagăochiişi leopardulse repede asupra pradei.

S-a căutata sestabili unele deosebiri între leopardşi panteră, deşi aceste deosebiri sunt foarte mici în realitate.Buffona vrut să diferenţieze pe leopard de panteră, vorbind, în general, de cei din Senegal. Dar citind cu atenţie descrierile sale despre acest animal, cineva nu îşi poate da uşor seama de diferenţele care ar exista. Naturaliştii moderniconsiderăpe pantereşi pe leoparzica făcănd parte dinaceeiaşi specie, cu toate varietăţiilece se potîntâlni.

Tovarăşii mei regretau cănu puteau vâna noaptea, din pricinăcălampaindispensabilă în asemenea ocazii era spartă. Vânătoarea modernă a panterei se face noaptea. În acest scop, când nu e lunăşi când obscuritatea e prea mare, vânătorii poartăpe frunte o lampă menţinută de o curea circulară, prevăzutăcu un reflector care proiectează lumina la150—200 de metri. Acestălampăeste alimentată de un mic rezervor cu carburăde calciuşi apăsau printr-un acumulator minuscul, care e atârnat de obicei în partea stângăa centuriişi care comunicăcu reflectorulcu ajutorul unui tub de cauciuc, care, ca sănu supere pe vânător, e trecut pe sub braţul stâng pe la spateşi apoi prin partea dreaptăa gâtului.

În pădure, vânătorulîndreaptălumina reflectoruluiîn toate părţileşi dacă descoperăo panteră, îi trimite brusc lumina în ochi, ceeace face ca fiarasă rămână orbită sau fascinată, iar vânătorul se poate apropia la vreo 80 de metri de dânsa, putând s-o ochească cu oarecare siguranţă.Înorice caz, însă, revolverul e necesar, deoareceodată rănită, pantera atacă totdeauna pe urmăritorul său.

Pe laşapte de dimineaţă pornirăm cu camioneta d-lui Brownspre o pădure situatăla vreo trei kilometri de Salum. Era o pădure foarte deasă cu arbori gigantici şi o vegetaţie bogată. Intrarăm urmaţi de negri în desişul păduriisperând să întâlnim o panteră. Prietenii mei spuneau căvom avea, probabil, săvedemun film cinematografic natural din cele mai interesante. Trecând cu greutate printre arborii stufoşişi plantele ghimpoase ajunserăm pe un fel de colinăde vreo treizeci de metri pe spinarea căreia erau grămădite o mulţime de pietre.Aici ne oprirăm să ne mai odihnim puţinbând câte o înghiţitură dinapa cu mentaşi fumând câte o ţigară, când prietenii mei îmi spuseră:

Iatăacumşi filmul natural de care văvorbeam mai adineauri .

Privii în direcţia arătatăşi văzui, într-un luminiş, o turmă de gazelecare păşteau liniştite la vreo câteva sute de paşi depărtare de noi. Vrui sătrag,dar tovarăşii mei mă împiedecarăfăcându-mă să observ căacele gazele vor fi totdeauna la dispoziţia noastră în acelaşilocşi că în ziua aceean-am fi avut ce face cu carnea, dacăam fi omorât vreuna.După aceastămică întrerupere, ne scoborâm de pe colinăşi ne afundăm din nou în desişsperând ca să întâlnim pantera mult dorită. Dar furăm nevoiţisă ne întoarcem, adică,înainte declipa când soarele devine atât de arzător încât căldura e aproape insuportabilă.

Laînapoiere, exprimai d-lui Brown părerea mea de rău de a nu fiîntâlnit nici o panteră. Acesta mă invită să stau încă o zi, ca să organizăm o partidă de vânătoare spre un alt punct unde eraprobabil că vom găsi ceea ce dorim. El credea chiar că în această nouă direcţie vom avea mult mai multe sanse.

Dupăce prânzirămşi ne făcurăm obişnuita siestă, d-nul Brown mătrimise,în tovărăşia mai multor negri, la un lac situat la vreo patru kilometri de oraş, unde se găseau nenumărate raţe sălbatice.Aveam prilejul sămărăzbun cel puţin pe raţe,şi,abia sosit, omorâi douăde o greutate respectabilă. Una cântărea 4 kilograme iar cealaltă 2 şi 300.

În acest lac,care se poate numi mai curândmlaştină, raţele sălbatice trăiesc în cârduri de câte 50.Ca să le poţi vânatrebuie săte apropii cu multă precauţiune, căci la vederea oamenilor fug speriate ridicându-seân zbor până la 300-400 de metri, în linie aproape verticală.Odată ajunse acolo, zboarăorizontal spre a se coborî în acelaşimod,mult mai departe. Vânătoarea lor prezintă,deci,oarecare dificultăti, dar din fericire ostenealae răsplătităcu prisosinţă, căci carnea lor e extrem de gustoasă.

CAP. X

O panteră. –Deosebirile dintre leoparzi şi pantere –Întoarcerea la Salum .-Pregătiri pentru plecarea la Bathurst .-

Nu eram tocmai mulţumit după vânătoarea mea de raţe sălbatice. Tovarăşii mei înteleseră şi insistară, încă odatăsămai rămân o zi, ca săorganizăm o nouă încercare de a vâna pantere.

Îmi spuseră, între altele că putem dispune de câţiva negri specializaţi în materie, care m-ar conduce în nişte locuri unde vom întâlni la sigur cel puţin una din aceste fiare.

Această perspectivă mă hotarî însfârşit să amân cu două zile plecarea mea din Salum.

A doua zi la patru dimineaţa, o camionetă şi vreo zece negri ne aşteptau la poarta casei. Printre aceştia, erau unii foarte buni cunoscători ai locurilor frecventate de pantere.

Camioneta ne duse în pădurea Homan, la o depărtare de 35 kilometri de Salum. Eram trei vânători albi: d. Brown, d. Roqueta şi eu.

Abia pe la ora şapte sosirăm la locul indicat, care părea un adevărat paradis. Arborii magnifici, încărcaţi de adevărate legiuni de păsări de toate culorile care ciripeau nebuneşte fără să le pese de prezenţa noastră, aruncau o umbrăbinefăcătoare şi răcoroasă pe pământul încă umed de roua dimineţii. Peisajul era cu adevărat încântător.

Unul din negri ne asigură, că în acel loc mai mulţi europeni, printre care şi d. Brownvânaseră cu multă uşurinţă exemplare minunate.

Nemaiputând înaintacu camioneta, nu numai din pricina terenuluiumed deroua în care se afundau roţile vehiculului, dar maiales din pricina crengilor carene opreau la fiecare pas,ne scoborârăm şi intrarăm în pădure. La zgomotul paşilor noştri, fugeau ici şi colo şacali şi gazele timide şi nenumarate păsări, ca bibilici şi prepeliţe. Acestea din urmă nu pot nici zbura nici fugi, în zorii zilei în aceste ţinuturi ecuatoriale, pe atât de reci şi de umede în timpul nopţii, pe atât de călduroase în timpul zilei.

Cutoate căle-am fi putut vâna cu lovituri de pietre şide băţ, nici nu ne gândirăm la aşa ceva, deoarece alta era intenţia noastră, şi apoi ni se părea că orice zgomot cât de mic ar fi putut face să fugă vânatulpe care îl pândeam noi -pantera. Un cuvânt,deci,maimult spre a nu ne folosi de puştile noastre împotriva unor inocente victime.

Ajunşi într-un anumit punct al pădurii ne oprirăm. Negriicare cunoşteau locurile unde stau de obicei panterele, începură să cerceteze terenul. Noi,ceilalţi, ne odihneam şi aşteptam. Trecurătrei ore astfel, până ce unul din negri veni în fugă să ne informeze în cuvinte întretăiate de emoţie şi cu aerul extrem de speriat, că văzuse o panteră.

Nu-mi fu atât de frică, după cum aş fi crezut. La urma urmei,nu era prima datăcând făceam o astfel de vânătoare şi aveam puţinăexperienţă căpătată în timpul când vânasem bivolul şi leul. Nu e mai puţin adevărat, că-n clipa aceea îmi trecură prin minte cele povestite în ajun de d. Brown cu privire la teribila agilitate a panterei .

Fără a pierde o clipă, schimbai puşca mea de vânătoare cu o carabinăMannlicher .

- Faci foarte bine că-ţi iei carabina, imi spuse d. Roqueta, dar eşti bun trăgător ? Eşti sigur căvei ochi cum trebuie ?

Îi răspunsei să n-aibă grijă şi că voi ochi cu aceeaşi precizie cum mai făcusem şi în alte ocazii. El, totuşi, pretindea căluase parte la vânători mari şi cunoştea,deci, în fond toate amănuntele. Era un om înalt şi puternic şi purta ochelari ca şi mine.

Călăuziţi de negri, ne apropiarăm cu mare precauţiune la vreo 150 metri de animal şi-l văzurăm ocupat să sfâşie pielea unei pisici-tigru, care probabil îiservise la dejunul de dimineaţă. Înclipa aceea pusei un genunchi în pământ,ca să-mi asigur lovitura, ochii şi trăsei cu atenţie şi sânge rece. Animalul căzu o clipă ca trăsnit, dar apoi îşi reveni şi cuo abilitate vertiginoasă făcuun salt vertical de vreo trei metri scoţând un răcnet oribil, dar căzu apoi din nou. Vru să se ridice şi să sară iaraşi, dar nu putu şi atunci se agăţăcu disperare de arborele cel mai apropiat şi se căţăra pe el la vreo patru metri înalţime. În momentul acela camarazii mei traseră în monstru, care căzu scoţând un ultim răcnet: dar nu se mai mişca.

Dupa vreo zece minute, ne apropiarăm de presupusul cadavru, dar cu infinite precauţiuni şi când ajunserăm la vreo 20 de metri îi trăsei un glonţde revolver în cap, spre a mă încredinţa că era mort deabinelea. Nu mă slujisem însă de carabină, căci la distanţa aceea lovitura ar fi avut consecinţe destructive şi aceasta ar fi micşorat cu mult valoarea pielei. Văzând-o nemişcată, ne apropiarăm mai multşi puturăm constata că avea două răni, una la ureche şi cealaltă în coastă.. Trunchiul său măsura un metru şi 20cm.

Dupăpărerea negrilor, nu era o panterăci un leopard,opinie la care se raliară dealtiminteri şi d-nii Brawn şi Roqueta. Atât părerea negrilor cât şi a prietenilor mei era demnă de tot respectul, căci toţi vânaseră, în afară de alte fiare, numeroşi leoparzi şi pantere, prin aceste ţinuturi.

Întrebai, totuşi, după ce se deosebea o panteră de un leopard şi mi se răspunse, căpantera e mult mai agilă şi mai agresivă şi căsimţindu-se rănită, nu fuge nici nu încearcăsăse urce în pomi ca leopardul pe care–l omorâsem, ci dimpotrivă, atacăcu hotărâre făcând salturi enorme şi fulgerătoare 12-15 metri, după cum mi se spuse,dealtminteri,în ziua precedentă.

Dar poate căprincipala deosebire se constată la piele,care e de culoare mai deschisă şi cu pete mai mari şi mai rare la pantera decât la leopard. Afară de aceasta, prima are părul mult mai scurt şi i se poate smulge aşa de uşor ca acelaal leopardului.De aceeapielea celei dintâi se vinde de opt sau zece ori mai scump decât a celui de al doilea.

Pe când vorbeam, negrii legară cu frânghiilabele leopardului de un par, întinzându-i pe cele dinainte spre o extremitateiar pe cele dinapoi spre cealaltă,aşezând capetele parului pe umerii a patru dintre ei transportară cadavrul la camionetă.. Iar noi, după ce ne odihnirăm puţin, pornirăm cu gândul să ne întoarcem. Pe drum fuserăm nevoiţi să împuşcăm o gazelă micăspre a avea carne proaspătă, lucru foarte uşor, după cum am mai spus, în acea regiune unde gazelele erau atât de numeroase .

Pe când ne îndreptam spre un loc, unde iarba uscată era mai abundentă, d. Roqueta începu deodată să strige din răsputericerând ajutor. Omul acesta voinic, care părea atât de curajos, şi care fusese la atâtea vânători de fiare, era acum zdrobit, ţinându-se cu amândouă mâinile de coapsa dreaptă şi strigând că simţea răceala unui şarpe şi că e pierdut.

Cu multă precauţiune şi cu oarecare teamă îi tăiarăm pantalonul cu un briceag şi văzurăm ….o batistă, chiar batista d-lui Roqueta, care după ce o udase de năduşeală, o pusese în buzunarul pantalonului, de unde printr-o ruptură a acestuia, căzuse jos.

Ne aruncarăm, însfârşit, în camionetă şi ne întorserăm acasă unde prânzirăm în compania misionarului, care comenta satisfăcut partida noastrăde vânătoare. Negrii jupuirăpielea leopardului pe care o deteră d-lui Brown dar nu ştiu ce făcură cu carnea lui.

După masă, voiam săplec la Bathurst, care se găseşte la o distanţăde 70 kilometri de Salum, dar europenii şi mai ales misionarul se împotriviră sfătuindu-mă să amân plecarea pentru a doua zi dimineaţa, fiind obosit şi având nevoie de odihnă.

Mă asigurară, că erau mai în măsură decât mine să cunoască primejdiile climei şi cădrumurile până în Bathurst erau în foarte proastă stare. Afară de asta, era chiar prea târziu pentru plecare, deoarece bătuse ora trei.

- Trebuie să plecaţi dimineaţa, îmi spunea mai ales misionarul ;veţi putea astfel ajunge înainte de şase seara, în miculsatAlbardu de unde trebuie săluaţi barca cu pânze, care va va duce pe râu pânăla Bathurst.

Trebuie neapărat să sosiţi înainte de ora şase în alt sat, căci altminteri aţi fi silit să petreceţi noaptea acolo unde nu veţi găsi nici un european şi nici un om să vă găzduiască.

Dupăaceea ne plimbăm puţin în tovărăşia misionarului, care ne arăta diferite căsuţe indigeneşi înspecial pe aceea care servea drept şcoală şi în care el preda religia şi franceza micilor negri. Îmi spuse că erau foarte răi şi greu de educat, căci cu toata energia şi răbdarea ce desfăşura, nu putuse să-i facă să vorbească cum trebuie , mai puţin încă să se lase de dezgustătorul obicei de a scuipa la fiecare clipă.

CAPITOLUL.XI

Salum .-O vânătoare tragică.- Dansuri indigene.-Tam-tam-ul . –O vamăîn pustiu.-Alberdu.-Deziluziile unui european.

După ce vizitarăm în grabă şcoala, unde nu prea era mult de văzut, bunul misionar mă duse să văd pe şeful satului numit Amadou, un negru gras, de vârstă mijlocie însurat cu cinci femei, care-l ajutară să ne facă onorurile de bună venire. Aceste onoruri constau în a intinde pe jos câteva piei de gazelă, care reprezentau scaunele din ţările noastre, constituind întregul mobilier alcasei şi pe care ne asezarăm cum puturăm mai bine.

Amadou se interesăde vânăatorile mele, rugându-măsă mai amân plecarea. Era cât p-aci să mă convingă cu insistenţele sale şi povestirile despre vânătorile unor europeni, care mă precedaserăprin acelelocuri.

Erau patru, doi belgieni, un francez şi un englez şi în timpul celor şase zile petrecute la Salum străbătuseră pădurile din împrejurimifăcând o adevarată hecatombă de antilope a căror carne o oferiseră indigenilor. În banchetele oficiale ale satului figurează şi copioasele agape provocate de acea vânătoare carese terminase în mod tragic.

Iatăce se petrecuse : Vânătorii se pomeniră deodată înconjuraţi detrei pantere, - cea mai teribilă dintre fiarele care mişuna prin acele locuri , -dintre care una fu omorâtă la primele focuri şi una rănită grav. Aceasta din urmă, în furia sa, se năpustise asupra unui negrupecare-l sfâşie cu o lovitură de de ghiară.

Unul dintre belgieni alergă în ajutorul nenorocitului negru, dar plăti scump generozitatea sa, căci fiara îi sfâşiepiciorul.Pantera fu,însfârşit,omorâtă, dar cu toate sforţările fu imposibil sămai găseascăpe cea de a treia .

Aceastănenorocire fu punctul negru al acelor zile de veselieşiospătare generală, nu atâta, insă,pentru văduva negrului ucis, care căpătăde la vânători o indemnizaţie de 600 de franci, pe care o primi personal, strigând şi sărind de bucurie ca un copil.

Nici nu sperase vreodată să aibă atâţia bani, mulţumită cărora era acum în fruntea bogătaşilor satului. Nu prea–mi venea sădau crezare acestei poveşti pe care o consideram mai curând o glumă de prost gust, până nu-mi fu confirmată de misionar, care cunoştea îndeajuns moravurileţării.

Era a treia şi ultima noapte pe care o petreceam la Salum, în tovărăşia excelentului d. Brown-agentulunei importante case comerciale. Terminasem prânzul şi tocmai în clipa când voiam să ne culcăm, un zgomot neobişnuit, asemenea sunetului unei tobe, măfăcu să mă scol drept în picioare. Un cor de voci acoperi în curând primul zgomot, sporindu-mi îngrijorarea pânăce mi se explica originea acelei larme.

Şeful, ca urmare a vizitei mele la dânsul, îmi trimitea o ceată de artişti din ţinut, - vre-o două sute de oameni în total -carevăzându-mă apărând în uşă începură săexecute salturiuimitoare în sunetele tam-tam-ului, singurul instrument de muzică din acele locuri.

Eraude toate sexele şi de toate vârstele, afară de fete.Aceasta îmi păru ciudat şi întrebând,care era motivul acestei absenţe, mi se spuse că, dupăobiceiul pământului, fetele între 12-16 ani sunt ţinute inchise. Mai departe voi spune motivul acestei recluziuni care deocamdată ar părea inexplicabilă.

Însfârşit, dansurile se terminară împreună cu strigătele şi zgomotul tam-tam-ului. Noaptea era destul de înaintată, aşa că-mi rămânea prea puţin timp să măodihnesc. Orele pe care le putui consacra somnului îmi părură minute şi nici nu măodihnisem bine de osteneala acestor zile agitate când plecai spre Bathurst, final al următoarei mele călătorii. Acest oraşecapitala Gabonului englez şi, după informaţiile culeseo zi ar fi fost de ajuns sprea ajunge acolo. Bunul misionar însă nu mai contenea cu atenţiile faţă de mine, după toate serviciile care mi le făcuse până acum.

Îmi dete şi o călduroasă recomandaţiecătre d. Oursel, agent consular al Franţei la Bathurst.

Pornii,deci, la drum cu camioneta, atât de amabil pusăla dispozitâţie de d. Brown şi cu şase negri careprimiseră ordin să mă întovărăşescăpânăla malul fluviuluiBathurst.

Drumul nu era dintre cele mai bune şi soarele se însărcina să-l facă şi mai rău. Nisipul, care-l acoperea cu un strat gros , îngreuia grozav mersul maşinii, pe când soarele nemilos laaceste latitudini era absolut de nesuferit. Temperatura făcea concurenţă, cu succes, desigur, aceleia a unui cuptor înroşit. Ochii abia puteau suporta reflexia acestui pământ atât de neospitalier, încat chiarşi fiarele îl ocolesc.

Dupăvreo patru ore de drum, sosirăm la graniţa, care desparte teritoriul englez de cel francez. Drepthotarnu era decât un par care susţinea o tabliţă cu o inscripţie prost vopsită, indicand schimbarea de proprietar.

Ceva mai departe, se găsea o construcţie de trestie, asemenea tuturor acelora pe care le văzusem până acum şi care în această împrejurare reprezenta dominaţia engleză.Acestă grămadă de trestii de bambus, de paie şi de noroi nu era altceva decât vama, condusă de un negru care se întitula şef al acestui birou, cu toate că n- avea nici un subaltern, el fiind singurul funcţionar.

Scâlceia franţuzeasca pe care o învăţase mulţumită relaţiilor sale continuie cu teritoriul vecin, iar cele şase soţii îl întovărăşeau în această singuratate împreună cu cei 3 copii pe care îi avea de la unele din ele.

Era un om destul de tânăr, căci nu trebuie să fi avut mai mult de 35 de ani şi nu părea tocmai prost.Îşi cunoştea admirabil ţara şi simplele moravuri ale locuitorilor.Aceştia se supun orbeşte legilorţării, care-i stăpâneşte şi de aceeea frontiera n-are nevoie de alta hotărnicire decât de un par, fără nici un fel de gărzi sau soldaţi.

Contrabanda e un lucrunecunoscut prin aceste locuri şi pentru nimic în lume, negrii n-ar trece, de pe un teritoriu pe altul nici cel mai neînsemnat obiect. Legea ordona să se treacă totul pe la vamă şi ei se supun, ceeace ne pare extraordinar nouă, europenilor.

Nu mă putui sustrage raţionamentelor vameşuluicare erau, dealtminteri,puternic sprijinite de temperatura de afară. Ar fi fost, întradevăr, o nebunie să continuăm drumul la ora aceea, aşa că mă văzui silit să aştept ca adierea serii să mai răcoreascăpuţin pământul, care la sosirea mea părea că arde.

Primii,deci,clasica piele de gazelă în loc de scaun şi încrucişându-mi picioarelefacui cinste proviziilor cu care mă încărcaserăamfitrionii mei din Salum.

Pe la trei după amiază, măhotărâi săpornesc iar la drum. Dădui,deci, semnalul de plecare şi în câteva minute pierdurăm din vedere clădirea vămii din uşa căreia şeful ne făcea cu mâna în semn de adio.

Cei 25 de kilometri care ne despărţeau de Alberdu trebuiau săfie străbătuţi,, dupăcalculele mele, în vreo două ore şi ceva. Dar se întâmplătocmai ceea ce nu prevăzusem, şi anume că maşina noastrăintră într-un fel de mlaştină, pe care şoferul n-o observase şi făcu un salt primejdios. Şase oameni, sauşapte, numărându-mă,- ar fi putut scoate maşina din această strâmtoare, dar şase negri şi un alb-e nevoie de aceasta precizare - sunt incapabili s-o facă.

Negrul e leneş din fire şi toată sforţarea celor care mă întovărăşeau în această împrejurare, nu era decât o uşoară legănare a corpului, fără nici o cheltuială de forţe.Însfârşit, unul dintre ei se duse într-un sat situat la vreun kilometru de acolo şi se înapoie cu o ceată de 40 de negri foarte încântaţi de a vedea un alb şi de a-i face un serviciufără prea multă osteneală,bineînţeles .

Traseră, însfârşit, de franghia de care era legată camioneta, dar cu atâta moliciune încat îmi vine săcredcă maşina aieşit singură din mlaştină şi nicidecum datorită bunăvoinţei negrilor .

Dupăacest episod tragico–comic,ne continuarăm drumul şi sosirăm la Alberdu, pe la opt ore seara. Nu-mi făcusem nici-o iluzie asupra locuinţei şi a confortului pe care mi l-ar fi dat întâmplarea, dar, oricum, nu-mi inchipuisem căpână şiapa va lipsi. Iluminatul era lăsat cu totul în grijaprovidenţei divine care, din fericire, se însărcina să ne trimită razele unei splendide lumini, ce făcea un tablou feeric din noaptea aceasta tropicală. În lipsă de ceva mai bun fusei nevoit să cer ospitalitate şefului satului ale cărui ,,Khania’’- case de trestii-adăposteau vreo 1500de locuitori carese strânseră ca nişte muşte în jurul meuatraşi,fără îndoială, de faptul că un alb venea pentru prima oară printre dânşii.

Mărturisesc că mi-a fost frică printre toţi oamenii ăştia şi că abia măputui abţine sănu fac uz de revolverul pe care-l aveam la brâu. Spre a mă linişti şeful se servi de un foarte ciudat jargoncompus din cuvinte franceze si engleze, copiosamestecate cu fraze neînţelese şi guturale în limbaţării.

Mulţumităgesturilor prodigioase cu care-şi întovărăşidiscursulizbutiisă-l înţeleg, dar toate astea erau departe de a-mi potoli, îngrijorarea care nu putea înceta decât odatăcu sosirea mea la Bathurst, ale cărui lumini le vedeam pe celălalt mal al fluviului. Dădui chiar să înţeleagă aceasta şefuluicare,însă, se împotrivi solemn adăugând căn-ar permite sub nici unpretext vreunuia din oamenii săi să treacăfluviul noaptea.

Trebuia,dar,să mă resemnez,din pricina împrejurărilor,şi petrecui noaptea la Alberdu, culcat pe piei de gazelă, de antilopă şi chiar de pisică-tigru, pe care gazda mea le grămădise ca să măpot odihni mai bine. Cu alte cuvinte, îmi încredinţai pielea pe mâinile providenţei.Luxul instalaţiei mele fu,dealtminteri,completat cu ajutorul unei mici lămpi cu petrolcare mai răspândi puţin intunericul din jur.

Acest omeraatat de cumsecade, dealtminteri,şifoarte mandru de a poseda un astfel deobiect de care nu se servea decât la ocazii mari.

Încetul cu încetul, mă mai liniştii văzând graba cu care negrii casei căutau sămă mulţumeascăsupunându-se ordinelor şefului lor care urma întocmai legile ospitalităţii.Măhotărâi,deci, să măodihnesc.

Asta nu impiedică pe oaspetele meu să-şi ţină ochii aţintiţi asupra puştii mele, un ,,Ideal 00’’, calibru 12,provenind din fabrica de arme şi biciclete din Sant-Etienne. Însfârşit, jumătate prin gesturi, jumătate prin vorbe, mă făcu să înţeleg că, cu toată loialitatea fată de legile dominaţiei engleze autorităţile britanice nu-i permiteau să posede altă armă de foc decât o puşcă veche de acelaşicalibru cu a mea, dar cu o singură ţeavă. În afară de acesteaautorităţile îl făceau să simtă toată rigoarea dispoziţiilor guvernului, deoarece nu-i acordau decât 12 cartuşe ale căror capse trebuia să le prezinte ca să i se dea alte cartuşe în loc, cand le termina pe cele dintâi. Şi trebuie să se ţie cont că, cu toată aceasta severitate, elera unul din cei mai favorizaţicăci, de obicei, armele de foc sunt interzise indigenilor.

Tot vorbind- servindu-ne de limbajul arătat mai sus – ajunserămla subiectul meu favorit;vânătoarea. Şeful avu chiar gentileţea să măinvite la o partidăde vânătoare pentru noaptea aceea.

Deşi eram,literalmente, rupt de obosealăun simţământ necunoscutpe care-l posedănumai vânătorii îmi dădea putere. Drept vorbind, nu voiam săpierd ocazia care mi se prezenta şi uitând de osteneală şi de somn măhotărâi să mă avânt în această aventură şi primii.

CAP XII

Bathurst.-Plecarea spre Sierra Leonne – Konakry – Un muisic-hall în Guineea franceză.