Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

VRAJA AFRICEI

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

Moto: "Astăzi pe harta spirituală a ţării, Berevoeştii Muscelului vorbesc despre Mihai Tican-Rumano, cel care a plecat cândva dintre dealurile lui străjuite de mesteceni, fără a se fi înstrăinat vreodată, aşa cum Livenii Dorohoiului vorbesc de George Enescu, copilul plecat în lume, dar niciodată înstrăinat de locul natal, unde dorea să se întoarcă odată pentru odihna cea mare"

Domnica Filimon

REPERE ….ÎN TIMP

Anul 2013 a adus pentru noi, membrii Societăţii Cultural Ştiinţifice MIHAI TICAN RUMANO, plăcuta veste transmisă de Editura MARIST Oradea, iniţiatoarea tipăririi unei colecţii “ MARI EXPLORATORI ROMÂNI”, că în debutul acesteia va fi volumul VRAJA AFRICEI avându-l ca autor pe Mihai Tican Rumano.

Cine a fost MIHAI TICAN RUMANO?

Negura vremurilor scurse aşterne în multe cazuri colbul peste numele celor care s-au perindat prin viaţă. Din fericire anii care s-au scurs după trecerea sa în nefiinţă au dovedit contrariul.

Considerăm de datoria noastră să readucem în mintea cititorului cine a fost Mihai Tican Rumano, cel despre care scriitorul Valentin Borda, un demn exeget al scriitorului, în cartea sa „Pe urmele lui Mihai Tican Rumano”scria că a fost"…un personaj mirobolant şi aventuros, unul dintre cei mai mari călători ai tuturor timpurilor. El poate fi comparat, într-un fel, cu al său confrate întru scris, Panait Istrati, cu neegalatul explorator englez H.M.Stanley , cu Sever Pleiniceanu şi cu atâţia temerari, deschizători de drumuri în pădurile virgine ale Africii".

De aceea prezentăm în cele ce urmează reperele în timp ale vieţii şi operei sale, a peregrinărilor pe meridianele lumii, a omului TICAN aşa cum a fost şi cum l-au văzut şi apreciat confraţii de breaslă.

Mihai Tican s-a născut la 2 iulie 1895, în Berevoieşti-Pământeni, judeţul Argeş, fiul lui Nicolae Tican, tăietor de lemne, şi al Saftei având o copilărie săracă, într-o familie numeroasă. Parcurge ciclul elementar al şcolii la el în sat. Plecând din sat, la unsprezece ani, ajunge, pentru un scurt timp, băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung-Muscel, apoi fuge la Bucureşti, de unde ia drumul Brăilei, oraşul lui Panait Istrati, pentru ca ajungând la Constanţa, să se îmbarce ca ajutor de bucătar pe un vas sub pavilion italian: " Mă înstrăinasem la vârsta de 13 ani"declara Mihai Tican.(vezi,Spovedanii în vol. Spania,1938).) După ce stă câteva luni vânzător la un Don Rafael din Neapole, îşi continuă călătoria până la Mogadiscio ( n.n.capitala Somaliei)

Această experienţă e începutul unor pasionante aventuri ce îl vor purta în largul lumii. Se îmbarcă, apoi, pe un vapor cu destinaţia Argentina, ţara în care –după cum îşi va aminti scriitorul, „a gustat" toate bucuriile şi deznădejdile vieţii de hazard. (vezi Cuvânt înainte, în vol.Argentina, 1938)

În perioada anilor 1908-1932 a avut o existenţă tulburătoare, aventuroasă, cu peripeţii oferite de miracolul unei lumi care-şi schimba succesiv decorul. În cei 14 ani cât a stat în Argentina, Mihai Tican-Rumano a fost rând pe rând, hamal, şofer, văcsuitor de ghete şi publicist. La Buenos Aires este luat sub ocrotire părintească de o familie care-i oferă posibilitatea continuării studiilor începute în ţară. Apoi, strălucit autodidact, el îşi îmbogăţeşte cunoştinţele generale şi îşi însuseşte limbile: spaniolă, franceză, portugheză şi greacă.

Drumeţ prin vocaţie, din Argentina va călători în 1914 în America de Nord (Mexic, Canada), în Australia, Noua Zeelandă şi Antile.

La 19 ani începe să colaboreze cu însemnări de călătorie la ziarele şi revistele din La Plata (El Eco) şi Buenos Aires (Corras y Carretas, Prensa de Buenos Aires) semnând Mihai Tican, la care va adăuga ulterior pseudonimul său literar -RUMANO {Românul. }Aici, Mihai Tican, ia contact cu mediul gazetăresc. Acumulase o serie de experienţe care puteau fi relatate unui public dornic de inedit.

Din 1914, el va plasa, în ziare din Argentina, articole despre ţara îndepărtată de la poalele Carpaţilor. Când se afla în America de Sud , în 1927, îi apar, în foi din La Plata, Rio de Janeiro, Ciudad de Mexico, Montevideo, diverse însemnări semnate Mihai Tican-Rumano (adică: Românul , adaos care intră curând în alcătuirea numelui său).

Plină de nostalgie, prima carte a lui Mihai Tican - Rumano, „Despre pământul drag al patriei mele”, scrisă în spaniolă şi netradusă în română, iese de sub teascuri (în două volume), în 1916, la Buenos Aires.(n.n. Alt titlu al acestui roman:"Iubesc pământul meu"( vezi Magazin, nr.398/1965)In acest volum, scriitorul Mihai Tican Rumano notează dorul său :"Adeseori în depărtarea la care mă aflam, mă năpădea nostalgia plaiurilor părăsite şi dorul de ai mei de acasă. Obosit şi însetat, jinduiam, de pe pământurile străine, pe care le cutreieram, după umbra odihnitoare a mesteacănului din grădina noastră, după gâlgâitul răcoritor al Cacovei, la răstoace, după mângâierile dulci ale mamei".

Revine în România, unde este recrutat şi încorporat într-un regiment de infanterie. Se pare că a luat parte la lupte, în perioada primului război mondial, în Transilvania, de unde, fiind rănit grav, după ce cade prizonier, reuşeşte să evadeze.

În toamna lui 1919, pleacă pe mare, spre Italia, unde îşi deschide, însă, fără succes, un birou de agentură.

După cinci ani, se reîntoarce în America de Sud în 1923 unde îl cunoaşte, în portul La Plata, pe belgianul Georges Laffite, reprezentantul unei case de comerţ din Congo Belgian (azi Republica Zair) cu care leagă o strânsă prietenie în peregrinările sale prin Africa. De acolo, traversând Atlanticul, se angajează într-o lungă şi fascinantă călătorie în Africa Occidentală şi Centrală (1923-1924), continentul negru ademenindu-l cu o vrajă de neînvins. Curiozitatea irezistibilă de a vedea ce e dincolo de ceea ce ştii, mirajul şi beţia naturii şi a spaţiului, lehamitea ce te cuprinde când răbdarea ţi-a ajuns "la buza de sus a paharului"sunt numai câteva faţete a ceea ce se cheamă " DOR DE DUCĂ". Citez, din nou, pe Mihai Tican Rumano, care mânat de acest irezistibil dor, îndreptându-se, din nou, spre Africa declara: "Acest dor l-am ascultat şi l-am urmat ca un lunatic"
La iniţiativa belgianului Georges Laffite, în 1923-1924, face prima expediţie pe pământul african, care-l va fermeca şi obseda toată viaţa: "Neastâmpărul m-a purtat prin cele două Americi, Africa, Asia, Australia şi Europa...Cel mai drag, însă dintre toate mi-a fost Africa. De ce ? N-aş putea spune. A fost ceva mai presus de puterea mea de înţelegere. L-am iubit.”(vezi ,Drumeţ prin Africa, în Secolul 20/1962). Timp de 13 luni, însoţit de prietenul Laffite va colinda Africa Occidentală, vizitând Senegalul, Mauritania, Guineea Guineea - Bissau, Sierra-Leone, Coasta de Fildeş, Congo, Angola, Nigeria, Gabon, Liberia. La întoarcere se opreşte la Madrid.

Din 1929 până în 1930, la Madrid, scoate, şi încă, într-un tiraj remarcabil, un săptămânal ilustrat, „DACIA”, „organ hispano-italo-român”, plin de informaţii privind România, în care popularizează plaiurile româneşti şi cultura ţării. Ziarul apare în limbile spaniolă, franceză şi română. În paginile ziarului au publicat: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu s.a. Ctitorul, redactorul şi corectorul revistei, Mihai Tican-Rumano, publică aici articole despre folclorul românesc, artele populare decorative şi alte articole de informare despre ţară.

Demnă de remarcat, aprecierea scriitorului Cezar Petrescu , la adresa autorităţilor române care nu făceau nimic pentru popularizarea ţării şi a frumuseţilor ei;
”.......N-am ştiut să dăm cea mai mică atenţiune unui compatriot care şi-a făcut din presa spaniolă şi hispano - americană o mare reputaţie, pusă, toată în serviciile noastre, vorbind întotdeauna cu dragoste şi însufleţire de ţară, prezentându-se apărător dezinteresat şi brav al cauzei noastre de câte ori i-a căzut prilejul"

Sestabileşte în Spania (1924-1931,cu intermitenţe), patria lui Cervantes, Cristofor Columb, Goya, Gaudi, la Barcelona, care devineoraşul activităţii sale literare.

În 1925face o expediţie cinegetică de-a lungul fluviului Congo.

În 1927începe colaborarea cu diferite articole şi reportaje de călătorie în periodicele din Barcelona şi Madrid: El Dia Grafica, Heraldo de Madrid, El Sol, La Libertad, A.B.C., colaborare care va dura până în anul l930.

Vede lumina tiparului la Barcelona ( de altfel, în acest oraş îi vor apare toate cărţile în limba spaniolă), primul memorial de călătorie al lui Mihai Tican-Rumano : La Vida del Blanco en la tiero del negra, care, în 1929, apare şi la editura Universul din Bucureşti.

Ignacio Ribeira Roviro scrie: "E atât de cunoscut (n.n. In Spania)- încât orice elogiu adus ar fi inutil, publicul primindu-i operele cu ideea, de mai înainte formată, pe care o inspiră numele lui Mihai Tican-Rumano şi care în noua sa lucrare "Viaţa albului în ţara negrului" ne dă o dovadă în plus a talentului său de povestitor exotic"

Începe colaborarea cu diferite articole şi reportaje de călătorie în periodicele din Barcelona şi Madrid: El Dia Grafica, Heraldo de Madrid, El Sol, La Libertad, A.B.C., care va dura până în anul l930.

În 1928 editează noi cărţi în limba spaniolă, care-l vor face cunoscut în peninsula Iberică: Perdidos entres las fieras (Pierduţi printre fiare), volum netradus la noi, El hombre-mono y sus muheres (Omul maimuţă şi femeile lui), publicat în româneşte cu titlul”Misterele continentului negru” , La danza de los canibales (Dansul canibalilor), El monstrua del aqua (Monstrul apelor), El lago de los elefantes (Lacul cu elefanţi), El en corazon de la selva virgen (În inima pădurii virgine)- carte netradusă şi nepublicată la noi.

În cuvântul înainte la volumul „ Dansul canibalilor” ziaristul Mario Verdaguer scrie despre Tican "......Nu e nici Jules Verne, nici un Emilio Sargani. Nu e ştiinţific ca cel dintâi, nici fantastic ca cel de al doilea. Dar e mult mai interesant decât amândoi fiindcă interesul povestirilor sale constă în aceea că vorbeşte despre ceea ce a văzut, şi ceea ce a văzut e atât de ciudat, atât de nou şi în acelaşi timp atât de sugestiv, încât nu te poţi sustrage viziunilor pe care le evocă"

În ţară trimite impresii de călătorie la ziarele Universul şi Curentul. Cezar Petrescu scrie în Curentul din 2 si 29 iunie l928 medalionul: ‚,Un explorator român necunoscut în România- Mihai Tican-Rumano’’.

Cezar Petrescu evidenţiază la MihaiTican : „Sprinteneală de gând, fluiditate în frază, o ageră ascuţime de a deţine amănuntul plastic şi caracteristic, observaţie educată şi întreţinută de lecturi diverse, mult dar al pitorescului, umor şi sensibilitate-- avem de-a face nu numai cu un om mereu ispitit de necunoscut şi de riscul aventurii, dar şi de un scriitor autentic. El (nn. Mihai Tican Rumano) se încadrează în categoria scriitorilor europeni, care cuprinşi de un neastâmpăr planetar au părăsit biroul cu atmosfera îmbâcsită a literaturismului excesiv şi au purces în lumea vastă să caute noţiuni noi, impresii noi, libertate de cugetare, o împrospătare a sentimentului de solidaritate umană."

În 1928-1929este ataşat de presa onorific al ţării noastre la Madrid, publicând în foileton romane de călătorie şi aventuri, precum şi alte contribuţii în care acest brav român vorbea cu înflăcărare de ţara sa

În 1930 Editura Cartea Românească îi tipăreşte volumul, tradus în mai multe limbi, "Lacul cu elefanţi" cu o prefaţă de Manuel Rivas, iar Editura Universul volumul"Corida. Arte sangre y pasion (Sarbatoarea luptelor cu tauri, regulile si istoricul lor)’’, cu o scrisoare introductivă şi prefeţe de Liviu Rebreanu, Corneliu Moldoveanu, I.Har şi Ionescu Sion. Aceeaşi editură îi publică jurnalul de călătorii în Spania, "Peisaje iberice"

În 1931,muşceleanul Tican, după atâtea voiajeîn cele patru zări, se decide să revină acasă, intră în redacţia ziarului „Universul”, fiind şi director al acestui ziar, unde încă din 1928 publică – şi o va face mai bine de zece ani – reportaje, anchete sociale, interviuri, note de drum. Sunt note culese în voiajurile sale „de studiu” în Deltă şi la munte, pe la sfintele lăcaşuri, prin sate şi târguri, prin închisori, aziluri, spitale.Firea lui de rătăcitor îl va îmboldi şi aici să cutreiere un peisaj pe care îl descoperă cu încântare.

Ca o recunoaştere a meritelor sale Mihai Tican devine membru alSOCIETATII SCRIITORILOR ROMANIîn anul 1932. Continua prieteniile cu Liviu Rebreanu, Radu Rosetti, Dimitrie Gusti, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Cincinat Pavelescu, Ion Luca s.a.

Volumul "Misterele continentului negru " apare în două editii succesive la Editura Cartea Românească iar în1933publică un volum de peregrinări prin deltă sub titlul "Icoane dunărene.Dunărea, delta şi taina bălţilor.”

În 1934, în luna decembrie, chemat de vraja junglelor porneşte într-o călătorie în estul Africii, parcurgând ruta, Istambul, Bosfor, Marea de Marmara, Marea Egee, Pireu, Beirut, Haifa, Alexandria, Port Said, Marea Roşie, Djibouti, Abisinia.

Indignat de teroarea fascistă italiană, în anul1935, la sfârşitul anului, îi apare în două ediţii volumul monografic Abisinia", prefaţat de Radu D.Rosetti, (Editura Cugetarea), carte care-l figurează şi astăzi la loc de cinste în tezaurul bibliografic al Etiopiei. Lucrarea este tradusă şi în Spania cu titlul "Viaje a traves de la Etiopia de hoy".

Scriitorul Mihai Tican Rumano primeşte de la împăratul Haile Selassie, drept recunoştinţă pentru popularitatea făcută ţării sale gradul onorific de ofiţer şi decoraţia < Steaua Etiopiei>

Colaborează cu anchete sociale şi articole diverse la Dimineaţa, Universul, Neamul Românesc, Viitorul etc. Donează muzeului Grigore Antipa noi piese din jungla africană.

În 1935-1936 cândîmpreună cu soţia face o călătorie în Spania, Etiopia este transformată de Italia fascistă în colonie. În Spania asistă la victoria frontului popular spaniol în alegerile din februarie. În luna următoare, pentru meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol, prin articolele şi cărţile sale, preşedintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a decernat medalia de "Cavaler al Ordinului Republicii. Acordă un interviu ziarului barcelonez El Dia Grafico.

Apare ediţia întâia a volumului "Spania de azi" şi ediţia a doua, cu titlul "Spania"(Editura Cartea Românească 1936),în care ilustrul filozof şi scriitor spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936} exprima preţuirea pentru efortul românului, ‚,autor a multor opere de călătorii în limba spaniolă şi care s-a bucurat de mult succes, făcând cunoscute valorile spiritualităţii româneşti în Spania şi a celor spaniole în România’’.O parte din însemnările de călătorie, despre ţinuturile din estul continentului negru, sunt cuprinse în volumul "Sub soarele Africii răsăritene" (Editura Cugetarea)

În 1937scoate la Editura Cugetarea un volum de factură poliţistă despre lumea tripourilor de noapte, cu titlul "Nopţi barceloneze. Bario Chino" cu un cuvânt înainte de Liviu Rebreanu. Continuă activitatea publicistică.

În anul 1938publica amintirile despre ţara în care, adolescent fiind, a făcut un lung şi halucinant popas care sunt grupate în volumul "Argentina", apărut în Editura Cugetarea.

În 1940îi apare lucrarea "Mânăstirile noastre", tradusă şi în limba spaniolă, şi se anunţă sub tipar: Hoinărind prin ţară (apărută postum, în 1971 la Editura pentru turism)

Volumele "În inima pădurii virgine" şi" Metropole mediteraneene"- sunt cărţile care n-au mai apărut în ţară, în limba română.

Până prin 1946 a fost corespondent român pentru presa de limbă spaniolă şi portugheză.

A mai colaborat la „Curentul” (1928), „Vestea” (Câmpulung-Muscel, 1928), „Rampa” (1928-1929), „Muscelul nostru” (Cîmpulung-Muscel, 1930), „Ordinea” (1930-1931), „Ilustraţiunea română” (1930-1931; 1936-1937), „Gorjeanul” (1931, 1933), „Săptămâna C.F.R.” (1932), „Neamul nostru” (1933-1934), „Voiaj” (1933-1934), „Izbânda” (1934), „Adevărul” (1935), „Revista vânătorilor” (1937), „Răsăritul” (Chişinău, 1938), „Politica socială” (1939-1940).

Pamfil Şeicaru scrie despre Tican: „E poate singurul scriitor român brevetat scriitor malgré …”, „Lipsite de ostenit rafinament stilistic, scrise direct, cărţile lui Mihai Tican sunt palpitante ca însăşi aventura” („Curentul”, 1928).

Într-un interviu din „Rampa” (1935), „incorigibilul hoinar al ţinuturilor exotice”, cum singur se recomandă, dezvăluie, izvoarele memorialisticii sale care s-a născut din „acea puternică impulsie de a reconstitui colţuri de lume, oameni şi moravuri” s.a.). O profeţie… globalistă a lui Mihai Tican „Va veni timpul (…) ca toate naţiunile să formeze un singur aluat şi o singură fiinţă, perfect omogenă”. Va fi, oare, aşa? Timpurile noastre în care cuvântul „globalizare” e la modă îi dau dreptate.

In perioada 1945-1947Mihai Ticanocupă postul de corespondent de presă străină pentru limbile spaniolă şi portugheză,- post pe care l-a deţinut cu intermitenţe şi mai înainte .
I se transmit radiofonic pagini din itinerariile de vânătoare şi de călătorie în Africa în cursul anului 1947
Contractează un cord pulmonar, cu insuficienţă respiratorie în anul 1950, boală care-l va mistui până la moarte.

Colecţia Cutezătorii a Editurii Tineretului publică ediţia revăzută şi adăugită a volumului "Lacul cu elefanţi"în anul l957. Aceeaşi colecţie a Editurii Tineretului tipăreşte în 1958 "Monştrii apelor", carte de asemenea revăzută şi completată de autor.
La 5 septembrie 1959, Mihai Tican-Rumano, în semn de recunoştinţă pentru oamenii şi meleagurile natale, donează muzeului din Câmpulung-Muscel un număr de 170 tablouri în ulei, acuarelă, cărbune, tuş şi desen şi 27 sculpturi.(astăzi colecţia donată de scriitor oraşului numără peste 245 piese). Printre donaţii se numără piese de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Henry Catargi, Lucian Grigorescu, C.D.Mirea, C.Baraschi, Angheluţă s.a.)

La Berevoesti, satul natal căruia i-a purtat toata viaţa o mare dragoste, a înfiinţat un muzeu de artă plastică rural pe care l-a înzestrat cu 178 tablouri, la care s-au mai adăugat şi alte donaţii ulterioare.(tablouri şi obiecte personale).
In martie 1962 susţine o emisiune radiofonică cu titlul "Peste mări şi ţări ". Numărul 2/1962 al SECOLULUI 20 publică evocarea "Drumeţ prin Africa ", în care Mihai Tican-Rumano îşi rememorează călătoriile pe continentul negru. Îi apar în 1964, în unele cotidiene, amintiri despre locurile natale şi despre fauna şi flora exotică a pădurilor africane.

Împăratul Etiopiei, Haile Selassie, fiind oaspete al ţării noastre îl revede la Bucuresti pe autorul monografiei "Abisinia", Mihai Tican-Rumano şi este oaspete de onoare al împăratului la dineul oferit de Gh.Gheorghiu-Dej.

Revista Magazin tipăreşte, în 1965, pagini inedite din amintirile exploratorului Mihai Tican -Rumano. În numerele din iulie apare "In junglă" ( capitol din volumul " In inima padurii virgine " care n-a apărut în româneşte) şi "O expediţie în pădurea sălbatică", pagini din volumul " Misterele continentului negru " Prezintă în anii 1965 şi 1966 emisiuni radiofonice cu povestiri de vânătoare pentru copii.

Boala se agravează şi la 2o martie 1967, Mihai Tican-Rumano, după zeci de ani de călătorie oferindu-ne în schimb cele 4o volume care ne-au legănat copilăria şi care înscriu o pagină şi un nume în literatura română de călătorie. Este înmormântat la Cimitirul Belu din capitală, pe Aleea Scriitorilor, în mijlocul celor din breaslă care i-au fost prieteni şi parteneri

. La înmormântare, Paul Anghel spune: „N-am ezitat să-l acopăr, mintal cu drapelul pe care l-a servit, ca un drept, cinstit şi curajos navigator. I-am murmurat în gând ca pe o rugăciune cântecul gitanesc pe care i l-a dedicat Miguel de Unamuno, în prefaţa cărţii despre Spania, :

Tien el sol por hogar,

Tienes la tierra por lecho

Por linde tienas la mar.

(Fie-ţi soarele vatră

Fie-ţi pământul pat

Şi marea drept hotar.)

Postum, în 1969, vede lumina tiparului la Editura Ştiinţifică Bucureşti volumul "La vânătoare în Congo " de Mihai Tican Rumano, iar în anul 1971 a fost tipărit volumul "Hoinărind prin ţară".

În cuvântul înainte la volumul Vânătoare în Congo, Paul Anghel menţionează că “ în istoria literaturii noastre Mihai Tican Rumano realizează una din cele mai interesante figuri, prin destinul său de călător neobosit, ca şi prin revitalizarea unui gen literar puţin cultivat la noi, memorialul de călătorie, reportajul de explorare geografică, romanul de aventuri în ţinuturi îndepărtate.”

Berevoieştenii , nu l-au uitat pe Mihai Tican. În anul 1971 ia fiinţă Societatea Culturală care-i poartă numele. Periodic s-au organizat multe manifestări culturale pentru menţinerea imaginii vii a distinsului nostru consătean. În anul 2004, la iniţiativa membrilor societăţii culturale, Consiliul local hotărăşte ca şcoala generală care l-a iniţiat în tainele literelor şi a cuvântului să-i poarte numele. Casa memorială a scriitorului a fost reparată şi dată în circuitul turistic. La muzeul local, din la iniţiativa primăriei, va fi instalată pe soclul ce i se cuvine statuia scriitorului Mihai Tican Rumano. Societatea cultural-ştiinţifica MIHAI TICAN RUMANO, prezentă pe internet, aduce în prim plan viaţa şi opera scriitorului şi a consătenilor săi . Revista electronică a societăţii publica în fiecare număr texte din operele scriitorului cât şi din creaţia literară a localnicilor. Demn de remarcat este volumul biografic al scriitorului adoptiv berevoieştean, Costea Marinoiu, apărut în anul 2003, cu ocazia aniversării a 110 ani de la naşterea scriitorului Tican. Tot cu această ocazie am dedicat poemul OMAGIU , pe care-l prezentăm în finalul acestei prezentări.

Că Mihai Tican Rumano nu a fost uitat nici în ţară şi nici în patria sa adoptivă – Spania o certifică corespondenţa pe care, ca membru al societăţii, am avut-o cu personalităţi culturale din ţară şi din străinătate.

Menţionez că în Spania Xavier Montoliu a făcut o cercetare pentru doctorat. asupra ziarului DACIA, al cărui ctitor, redactor şi corector a fost Mihai Tican. Un alt doctorat, în Spania, cel al d-nei Angela Roşca, din Republica Moldova, sub îndrumarea d-nei dr. E.Popeangă, şefa Catedrei de Filologie Romanică, Slavă şi Lingvistică Generală de la Universitatea Complutense din Madrid cuprinde cercetări privind viaţa şi opera scriitorului Mihai Tican Rumano, care nu au fost studiate până acum în Spania. Studiul se referă la opera lui Tican, în limba spaniolă şi două cărţi în română Peisaje Iberice şi Corrida. Arte,sangre y pasion , la investigaţia textului, cum afostscris în spaniolă şi în română.

Valentin Borda a publicat volumul,,Pe urmele lui Mihai Tican Rumano’’Editura Abeona, Bucuresti, 1992.

Închei reperele … în timp…..cu aprecierile făcute de Ioan Stanomir în volumul CĂLĂTORII EXTRAORINARE, apărut la Editura CD Press, 2001, p.134;

„În cultura română, „exploratorul“, ca tip antropologic, rămâne mai degrabă o raritate: în afară generosului Anton Lupan, călătorind către Ţara de Foc la bordul goeletei „Speranţa“, memoria oricărui cititor cultivat pare incapabilă să reţină o altă figură modernă emblematică, un alt personaj-mit, pentru a relua sintagma lui Mircea Eliade, cu o singură excepţie, poate, preţuită ca atare de lectorii interbelici: Mihai Tican Rumano, cel care a fascinat prin capacitatea sa de a pune in pagină stereotipurile pe care producţiile anglo-saxone de gen începeau să le difuzeze şi în spaţiul autohton.”

Mulţumim Editurii MARIST ORADEA pentru onoarea făcută scriitorului Mihai Tican Rumano de a fi deschizătorul acestei colecţii care readuce în atenţia cititorilor opere de literatură de călătorie mult apreciate în ţară şi în afară în prima parte a secolului XX.

Ion C Berevoescu

Societatea Cultural-Ştiinţifică

Mihai Tican Rumano

Com. Berevoeşti jud.Argeş

PARTEA I

POPAS LA CACINE

CapitolulI

Cum se călătoreşte cu expresul prin pădure.

Mergeam de vreo trei ceasuri când cerul începu, iar, să se înoreze vestindu-ne o furtună ca aceia din seara precedentă. Vântul bătea cu furie, dar, totuşi, nu atât de puternic ca în ajun, căci nu era decât rămăşiţa unei furtuni care se dezlănţuia ceva mai departe. Fu deajuns, însă, să facă pe negrii noştri să iuţească pasul spre a ajunge mai repede la satul cel mai apropiat. Sosirăm după o jumătate de oră. Conducătorii noştri dau semne de oboseală disproporţionată faţă de drumul străbătut şi ne cerură să rămânem noaptea acolo. La răspunsul nostru negativ ei refuzară categoric să meargă mai departe.

Consultându-mă cu tovarăşul meu asupra celor ce trebuia să facem furăm amândoi de părere că numai cu for ţa vom putea pune la capăt acestui început de rebeliune. Ne expunean, totuşi, la efectele nemulţumirii negrilor, ceea ce ar fi putut să provoace vre-un ,, regretabil accident’’ pentru noi. Cel mai bun lucru era, deci, să ne facem că credem în oboseala negrilor şi în primejdiile imaginare de care ne vorbeau şi să rămânem. Deja era o altă piedică : Nu mai aveam alimente pentru ei. Cazul n-ar fi fost atât de grav deoarece ne găseam într-un sat unde se putea, uşor, obţine mei şi orez. Dar se întâmpla cu totul altceva. Producţia întregului ţinut era acaparată de un negru de vreo 50 ani numit Servet Halti, un fel de potentat mândru şi cu o înfăţişare într-o stare de plâns. Nu se putea ţine pe picioare şi din gură îi ieşeau nişte cuvinte nedesluşite pe care nu le puteam înţelege deoarece erau în limba felak. Chemarăm pe ghid ca să ne servească de interpret, dar intervenţia lui ne încurcă şi mai mult. Cum nici el nu ştia tocmai bine frantuzeşte, modul cum tălmăci cererea noastră speria desigur pe negru, care considerând convorbirea terminată ne întoarse spatele şi intră în colibă.

Văzând întorsătura pe care o luau lucrurile negrii noştrii începură să dea semne de o agitaţie destul de îngrijorătoare. Ne întoarserăm la Seret Halti pe care-l găsirăm de data asta întins pe pământ, dar nici rugăminţile, nici ameninţările nu-l putură convinge. O clipă mai gândii să fac uz de revolver, dar cum în acelaşi moment intrară mai mulţi negrii înarmaţi cu nişte bâte groase, ce le servesc de instrumente de muncă, dar care pot deveni o armă solidă în mâna unui om hotărât, renunţai la proiectul meu.

Ne retraserăm fără a schimba câtuşi de puţin situaţia noastră. Pe de altă parte, conducătorii noştri voiau să mănânce şi ne cereau cu insistenţă de mâncare. Unul din ei, mai îndrăzneţ, se apropia ameninţător de d Laffite şi, dacă-şi schimbă atitudinea e numai datorită faptului că revoltele noastre se îndreptară spre el înainte de a-şi fi pus planul în aplicare.

Numai cinci negri ne rămaseră credincioşi, şi împărţirăm cu ei puţinele provizii ce ne-au mai rămas. Ei aprinseră în jurul nostru focurile protectoare, şi pentru mai multă siguranţă hotărâră să vegheze toată noaptea. Ne aşezarăm hamacurile ca să putem dormi şi să fim la adăpostul intemperiilor. Aproape de noi stau revoluţionarii iar ceva mai departe Servet Halti se plimba abia ţinându-se pe picioare în tovărăşia negrilor înarmaţi. Păreau că aşteaptau momentul potrivit să ne atace şi să ne prade.

Veghiaţi de negrii care ne rămaseră credincioşi ne culcarăm pe paturile noastre improvizate cu o linişte destul de relativă.Temerile noastre nu erau neîntemeiate, căci, dupa câteva momente, negrii rebeli se apropiară cu precauţiune de locul nostru.

O detunătură de revolter îi făcu, însă, să-şi schimbe părerea. De teama unei recidive ne culcarăm, de data asta, cu revolverele în mână, gata pentru orice eventualitate. Aşteptam cu îngrijorare dar nu se mai petrecu nimic. Pe la cinci, dinspre ziuă când zorile împrăştiară întunericul spuserăm ghidului nostru să ne conducă la malul fluviului. După o jumătate de oră sosirăm împreună cu negrii rămaşi credincioşi, şi, spre a vesti barcagiii care erau pe malul celălalt, traserăm câteva focuri de revolver. După câteva minute o barcă se dezlipi de mal îndreptându-se spre noi. Refluxul scăzuse apele fluviului lăsând de fiecare parte o margine destul de lată acoperită de trestii dese prin care era destul de greu de străbătut spre a ne urca în barcă. Mulţumită negrilor care traseră barca peste aceste trestii puturăm să ne îmbarcăm fără multă greutate. De cealaltă parte, operatia fu repetată, după care, barca se înapoia ca să ia şi pe negrii rebeli.

Seful satului care se găsea în apropiere veni imediat în întâmpinarea noastră. Aflând cele petrecute trimise imediat să cheme pe recalcitrantul Servet Halti, pe care, întrebându-l aflarăm că atitudinea sa din seara precedentă era datorată faptului că fusese beat, lucru destul de ciudat, întrucât prin acele locuri nu creşte vita de vie. Dar, în lipsa strugurilor sunt palmierii care dau, în acelaşi timp şi vin şi ulei. Primul se obţine din fructul arborelui, un fel de curmală ceva mai mare, al cărei suc se fermentează. Acest vin de palmier are gustul vinului obişnuit, dar cu aciditate ceva mai pronunţată. Uleiul se obţine tăiându-se coaja arborelui în partea superioară. Pe lângă faptul că serveşte de aliment negrilor se exportă în mari cantităţi în Europa, unde e întrebuinţat pentru fabricarea săpunurilor fine.

Incidentul fiind astfel lămurit rămaserăm toata ziua în coliba destinată călătorilor europeni şi nu plecarăm decât a doua zi, spre Cacuca, un oraş de frontieră situat pe teritoriul portughez.

Anotimpul ploilor şi al furtunilor începuse în acea regiune, aşa că noaptea aceia chiar începu să sufle un vânt puternic urmat de o ploaie torenţială, dar care, totuşi, nu avu violenţa celei care fusese cât pe aici sa ne înece în mijlocul pădurii. Pe la opt dimineaţa pornirăm, din nou, cu nădejdea că vom ajunge la Cacuca pe la cinci dupa amiază, după cum ne asigurau călăuzele noastre. Avurăm, însă, o surpriză destul de plăcută, căci sosirăm la destinaţie mult mai curând decât crezusem.

Abia ieşiţi din pădure observarăm câţiva tineri negrii, care spre deosebire de ceilalţi indigeni îşi acopereau corpul cu frunze care le ajungeau până la picioare. Aveau toţi între 18-20 de ani. Călăuza ne explică această ciudăţenie. Aceşti tineri făceau parte dintr-o sectă religioasă, desigur, mahomedană, – care-i obliga să trăiască departe de orice ispită şi orice rele. Răspândiţi prin pădure şi evitând orice contact cu semenii lor ei se hrănesc cu ierburi şi cu produsul pescuitului, pentru care se servesc cu o rară îndemânare de clasicul lor harpon.

La vederea noastră nu putură rezista a se apropia de nişte albi, ceea ce ne servi , de minune, mulţumită şireteniei călăuzei noastre. În adevăr, aceşti negrii, învăţaţi cu viaţa pădurilor, sunt mult mai agili şi în acelaşi timp de o rezistenţă fizică ce cu greu se poate închipui. Călăuza noastră urmări pe câţiva dintre ei, şi, mai de voie, mai de nevoie, îi făcu să transporte hamacurile noastre. Mulţumită lor, mergeam cu o viteză care, fără exagerare, era de zece kilometri pe oră.Din când în când, îi schimbam cu alţii pe care-i lăsam de rezervă, aşa că ceilalţi negri din escortă abia se puteau ţine după noi.Făcând o comparaţie, care deşi ar părea riscantă, e totuşi justă, aş putea spune că în momentele acelea voiajam cum s-ar spune în Europa, cu „ expresul”. E deajuns să spun că în loc de a sosi la cinci seara la Cacuca nu era nici douăsprezece când intrarăm în acel oraş, de unde am puteam foarte uşor să plecăm la Cacine, localitate situată pe teritoriu portughez, la o depărtare de 20 de kilometri.

CapitolulII

Cacuca. Un telefon fără fir care nu e folosit. O grădină europeană.

Cacuca e un orăşel cu o populaţie de circa 2000 de locuitori, administraţi de un şef originar din Konakry, în vârsta de 28 de ani şi atât de civilizat, încât se îmbrăca întocmai ca un european.

El vorbeşte perfect limba franceză şi aceasta era de folos pentru noi.

Apropierea de ţărm dă oraşului Cacuca o însufleţire puţin obisnuită oraşelor şi satelor africane. Operaţiile comerciale cu teritoriile învecinate sunt destul de intense, iar uniformele soldaţilor grăniceri dau o forţă foarte plăcută aspectului general.

Cu toate că majoritatea locuitorilor sunt perfect civilizaţi, se întâmplă şi printre ei cazuri ca al acelei femei canibale, care simţea o adevărată pasiune pentru carnea de copii mici şi nu mai contenea lăudând cutare sau cutare bucăţică mai gustoasă.

Ici şi colo se întâlneşte şi câte un sirian a cărui faţă e şi mai neagră decât a negrilor, iar singura factorerie din localitate nu numără absolut nici un alb in personalul său. Noi eram singurii europeni, în cele câteva ore cât am stat în oraş. Dealtminteri, cum albii care trec pe acolo se numără pe degete, se înţelege ce senzaţie făcu prezenţa noastră. Cu această ocazie, m-am putut convinge că un alb e şi mai respingător pentru un negru decât e acesta pentru albi.

Asistând la ciudatele ocupaţii casnice ale femeilor indigene, observarăm că ele nu-şi mai luau ochii de la noi, lucru care ne făcu să ne simţim mândri, deşi admiratoarele noastre erau de culoare. Totuşi ne convinserăm foarte curând că ne făcusem iluzii, deoarece atitudinea lor nu avea nimic admirativ. Dimpotrivă, dovedea că le inspirăm dispreţ, ca dovadă că una din ele, văzându-mă păli deodată şi căzu leşinată la pământ. Acest incident neaşteptat va convinge pe mulţi, că frumuseţea e ceva relativ.

La patru kilometri de oraş, e un post de frontieră spre care pornirăm a doua zi, dis de dimineaţă, cu intenţia de a se face dintr-odata cei 25 de kilometri care despart Cacuca de Cacine, legate între ele printr-un foarte frumos drum.

Dar, in afară de postul de frontieră, mai e şi o baracă vămii portugheze ai cărei funcţionari, deşi toţi negri, cunosc foarte bine limba colonizatorilor.

În acest punct vamal ne fu dat să găsim ceva cu totul nou, un telefon, un adevărat aparat telefonic, de care ne gândirăm imediat să telefonăm rezidentului portughez din Cacine vestindu-l de sosirea noastră pe teritoriul său. Rămaserăm surprinşi de faptul că telefonul nu mai avea nici sârmă, nici stâlpi, toţi fiind doborâţi de furtună.

Ne continuarăm deci drumul şi, pe la şase dimineaţă, sosirăm la Cacine, reşedinţa administratorului Martins despre care am mai vorbit şi în alte rânduri.

El locuieşte într-o prea frumoasă căsuţă construită în stil european, aproape de fluviul Barlo. Prima persoană, care ne primi în casa administratorului, fu o creolă de la Capul Verde, care ţinea loc de stăpână a casei. Era o adevărată doamnă de culoare bronzată şi care întovărăşeşte pe d. Martins în toate deplasările sale, atât în alte colonii cât şi în Europa, în timpul concediilor. După câteva minute, sosi şi stăpânul casei, care ne făcu o primire frăţească dând numaidecât ordin să ni se servească un dejun de care stomacurile noastre ştiură să profite. Fără a sta să mai înşir mâncărurile excelente ce ne fură servite, e destul să menţionez, că, deşi în plină luna lui iunie, şi la o depărtare de peste 200 de km de mare am avut deosebita plăcere de a mânca stridii, care, deşi mici, erau excelente.

Mărturisesc că am crezut că d. Martins glumi când ne întreba dacă vrem să mâncăm stridii, dar mă convinsei de contrariu văzând cum le scotea proaspete din apa râului tot aşa de sărată ca şi a mării. Dealtmiteri, în apele acestui râu se găseau numeroşi peşti de mare, din care avurăm prilejul să mâncăm, chiar la acel dejun la care ni se servi, ca lucru foarte rar prin acele ţinuturi, salata verde, mică, dar excelentă, iar ca fructe, un pepene verde enorm şi un cantalup mititel.

Trebuie notat că în Africa e foarte greu de aclimatizat fructele şi verdeţurile noastre şi d. Martins a realizat tocmai această minune. Dar numai Dumnezeu ştie câtă muncă şi câte sacrificii cere această grădina pe care e silit s-o acopere la anumite ore din zi cu ramuri şi frunze spre a împiedica soarele arzător să nu arda fructele atât de mult dorite.

Are, deci, de ce să fie mândru de opera sa a cărei parte mai anevoioasă rămâne, bineînţeles, în sarcina negrilor, dar totdeauna sub înalta şi competenta sa conducere.

După ce vizitaram grădina făcurăm o mică plimbare pe râu spre a adimira o instalaţie de pescuit, un fel de bazin de rezervă inventat de d. Verdu Martins spre a se aproviziona cu peşte, în mod automat şi fără cea mai mică osteneală.

Această instalaţie se compune din nişte ţăruşi înfipţi în mijlocul râului, legaţi prin trestii şi ramuri subţiri împletite strâns între ele astfel că printre ochiuri nu se produce scurgerea apei care acoperă în intregime acel loc îndrăgit, în care se pun mai dinainte resturi de bucătărie spre a atrage peştii pentru ca la retragerea apei bazinul să rămână plin cu peşti de tot felul.

N-aveam intenţia să rămânem la Cacine, dar în dorinţa sa de a ne mai reţine câteva zile, d Verdu Martins ne făcu o descriere atât de grozavă a drumului pe care-l aveam de parcurs încât n-avu nevoie să insiste prea mult ca să ne facă să aşteptăm până la plecarea vaporaşului care se opreşte la Cacine, în drum spre Bolama, capitala coloniei, situată la vreo 220 km de Cacine.

În afară de amabiliatea gazdei noastre mai erau şi alte motive care ne reţineau în această regiune, cea mai sălbatică din întreaga Guinee, dar indiscutabil şi cea mai frumoasă cu vegetaţii îmbelşugate, un adevărat paradis pentru cei cărora le plac frumuseţile naturale şi un pământ al făgăduinţei pentru vânători. La 4 sau 6 km de oraş pasc în linişte turme de bivoli sălbatici şi nu mult mai departe amatorul poate gusta emoţiile vânătoarei. N-are nevoie să se mişte de acasă, căci de la orice ferestră poate trage în monstruosul hipopotam, iar de pe malul fluviului în dezgustătorii caimani sau crocodili, atât de numeroşi prin aceste locuri.

Un alt motiv al şederii noastre la Cacine era şi chestiunea antropofagiei de care am mai vorbit referindu-ne la diversele cazuri constatate în apropierea acestui oraş. Uzarăm, deci, de ospitalitatea oferită de d. Martins spre a vizita oraşul în care, în afară de rezidenţă este şi un edificiu destinat palatului de justiţie vecin cu altul mai puţin frumos ca aspect, dar, totuşi, de mare importanţă. E vorba de închisoarea în care, la acea dată, se găseau mai mulţi deţinuţi antropofagi, căci aşteptau să fie îmbarcaţi pentru Bolama, spre a fi exilaţi pe insula Saint Thome.

Oraşul se compune din vreo cincizeci de case în care nu sunt alţi locuitori străini decât guvernatorul şi frumoasa sa tovarăşa creolă.

CapitolulIII

Ţânţarii din Cacine –Cum vânează indigenii panterele – Mistreţi domesticiţi

Partea Guineei care e în mâna portughezilor face o impresie foarte frumoasă deşi e cea mai puţin favorizată de colonizatori. Pădurea e de o fertilitate sălbatecă cu o vegetaţie mai deasă decât în orice altă regiune şi, de aceea, poate de o frumuseţe impunătoare. În mijlocul ei se ridică micul oraş Cacine, ridicat la rangul de subprefectură, şi care, în fond, se compune din câteva căsuţe indigene bine întreţinute pe care le domină locuinţa şefului alb, amabilul d.Verdu Martins ale cărui ale nenumărate atenţii ne facură să prelungim şederea în acest orăşel ce seamănă cu o ceaşcă de argint ascunsă în mijlocul verdeţei şi care ar fi un adevărat paradis de n-ar avea un inconvenient foarte comun în tot teritoriul, dar care aici ia proporţii cu adevărat fantastice. Vreau să vorbesc de ţânţarii, care în timpul zilei sunt mai mult sau mai puţin suportabili, dar cum se face seara devin o adevărată plagă. Când se îngrămădesc în cantităţi enorme. Formează adevăraţi nori ce precipită într-o clipă în locurile unde se zăreşte o cât de mică licărire de lumină. E deajuns să aprinzi un chibrit ca să fii literalmente acoperit de o ploaie de ţânţari. Şi tot mai merge când sunt de mărime obişnuită, adică cel mai mult de un centimetru şi jumătate, dar sunt unii din cei mai mici de tot care nemulţumiţi să înţepe îţi intră în nări făcându-te să strănuţi la fiecare minut. Dealtmiteri, nici ochii, nici urechile nu sunt mai ferite - ceea ce te sileşte la o gimnastică neîntreruptă spre a scăpa de ei.

În seara sosirii noastre d. Verdu Martins voind să facă lux ne servi la masă în această sală luminată de toate lămpile de petrol pe care le avea la îndemână. Era o adevărată orgă de lumini, care, bineînţeles, ar fi pălit în faţa unui bec electric de mărimea potrivită, dar pentru ei şi pentru noi, aveam rareori ocazia să vedem o astfel de iluminaţie consistentă, o adevărată desfătare a ochilor. Se vede însă că nu furăm singurii care gândeam astfel. Unul din grătarele ferestrelor se desfăcu pe neaşteptate şi cu toate că ne grăbirăm să-l tragem la loc, în aceasta singură clipă năvăli un val de ţânţari care aşteptaseră de mult acest prilej. Masa, pereţii, farfuriile şi mâncărurile se făcură deodată negre....

Nu găsirăm alt mijloc decât să scoatem lămpile afară şi să ne resemnăm să mâncăm pe întuneric, ca să scăpăm de aceste oribile insecte.

Ce păcat că reala autoritate a gazdei noastre nu se întinde şi asupra lor, căci altminteri ea e superioară aceleia a tuturor albilor pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre. Şi, totuşi, această autoritate nu se impune prin forţă, căci d. Verdu Martins e omul cel mai puţin marţial pe care şi-l poate închipui cineva.

De statură sub mijlocie, dar destul de solid, miop în ultimul grad, el are aspectul a ceea ce trebuie să fi fost pe când era în Europa, adică al unui simplu funcţionar. Aici, ducând un trai liniştit de burghez cumsecade, mai îndrăgostit de căminul său decât de aventuri riscante, el n-are altă preocupare decât pe aceea de a lua toate precauţiunile împotriva climei ecuatoriale, şi, totuşi, e un adevărat potentat în faţa voinţei căruia se pleacă orice fiinţă înafară, bineînţeles, de ţânţari...

Cunoştintele sale de limba franceză erau cam mărginite, dar mulţumită italianei şi portughezei m-am putut înţelege cu dânsul destul de bine, deşi cu oarecare lacune. D. Laffite însă nu înţelegea nici un cuvânt din ce spuneam, aşa că tot timpul trebuia să-i traduc.

Întinşi în fotolii de trestii şi fără altă lumină decât aceea a stelelor era cât pe aci să adormim, căci convorbirea noastră nu era tocmai animată, dar d.Laffite nu-mi da răgaz. Martins vorbea despre vânătoarea de bivoli sălbateci.

Ni se spusese că erau foarte mulţi prin această regiune, şi tovarăşul meu ardea de dorinţa să se masoare cu aceste primejdioase animale care nu sunt totdeauna învinse în lupta cu teribila panteră şi în faţa cărora, adeseori, fu neputincioasă nobila bravură a leului.

Ascultându-mi instinctul mă abţinui de a face pe placul prietenului meu. Dar insistă atât încât cedai.

Până în clipa aceea d. Verdu Martins vorbise încet, cu o oarecare indolenţă proprie unui latin transplantat într-un loc a cărui ambianţă predispune la lene. Dar ce schimbare, în clipa în care rostii cuvântul vânătoare şi când a mai adăugat şi pe acela de bivoli sălbateci ! Tresări ca şi când ar fi fost înţepat. Ochii i se dilatară şi dete drumul unui potop de vorbe pe care îmi fu imposibil să le înţeleg, deşi bănuiam ce însemnau. După ce se mai potoli se aşează iar pe scaun, dar nu mai era acelaşi om. Era indignat şi se exprima cu o mulţime de vorbe şi de gesturi de care nu l-aş fi crezut capabil.

•Ah, va să zică, avem de-a face cu nişte vânători ? Sunteţi atât de plictisiţi de viaţă încât doriţi să muriţi făcuţi bucăţele de unul din aceşti monştri? Înteleg să vă legaţi de o cabramată (gazelă în limba portugheză) de care am vânat şi eu câte odată, deşi prefer să las altora această ocupaţie, dar un bivol sălbatic ! Să dea Dumnezeu să vă vină mintea la cap şi să fugiţi de o astfel de primejdie...Cum ? Spuneţi că aţi mai vânat bivoli ? Haida de ! Trebuie să fi fost nişte bivoli obişnuiţi iar nu una din aceste ,,feras de demo’’ (fiare ale diavolului) mari cât o catedrală, cu nişte coarne înspăimântătoare şi de o sălbaticie grozavă. Nu contaţi pe mine ca să vă înlesnesc această sinucidere, nu vreau să-mi iau această răspundere pe conştiinţă.

Şi, acest discurs era presărat de o mulţime de exclamaţii şi mai elocvente chiar.

Înfruntai cu bravură furtuna de cuvinte, pe când d. Laffite nu ştia ce să mai facă. Gazda noastră înţelesese că propunerea pornise de la dânsul, căci lui i se adresa, mai ales, în binecuvântata lui indignare. Ai fi zis că voia să-l înghită, atât era de furios. Dar, însfârşit se potoli părând, însă, că nu va mai vorbi de această afacere.

Nu ştia, însă, cu ce încăpăţânaţi avea de-a face. Conversaţia reîncepu pe un ton paşnic, dar pe nesimţite, cu o sforţare de diplomaţie, o făcui să revină pe acelaşi teren, deşi, sub formă de simplă curiozitate. Erau prin acele locuri bivoli sălbateci, mai mulţi chiar decât s-ar fi putut dori, căci nu era an în care bieţii indigeni să nu cadă victimele lor. Şi, în afară de bivoli mai erau pantere, hipopotami, caimani şi crocodili, şacali şi toate celelalte animale pe care Dumnezeu le-a trimis pe pământ spre nenorocirea fricoşilor şi pentru plăcerea ... celorlalţi.

Chestiunea vânătoarei era din cele mai interesante, căci ţinutul acela prezintă cele mai prielnice condiţii pentru aşa ceva. De cinci ani nici un vânător nu mai pusese piciorul pe acolo. Spunând ,,vânător’’ înţeleg pe albi, căci indigenii fără alte arme decât acelea pe care le procură spiritul lor inventiv şi bâta făcută din ramuri groase nu pot ataca decât mistreţii şi gazelele, deşi, uneori, încercau să vâneze chiar pantere.

Sistemul lor de vânătoare e foarte periculos. Arma de care se servesc, în primul rând, s-ar putea spune că e nebunia. Ei se adună al un loc cât mai mulţi, câte o sută, două sute şi chiar trei sute de oameni şi se răspândesc în pădure formând un cerc pe care îl strâng încetul cu încetul, aşa că în mod fatal încercuiesc o panteră. Aceasta se refugiază spre centru din pricina strigătelor vânătorilor sfârşind prin a se căţăra într-un pom, unde sufere toată intensitatea efectelor acestui ciudat sistem. D Verdu Martins se miră cum de e cu putinţă ca nişte piepturi omeneşti să scoată astfel de ţipete, care ţin până ce pantera e atât de ameţită încât pare aproape idiotizată.

În clipa aceea vânătorii fac uz de arme până ce atinge pământul şi o primesc cu o ploaie de lovituri date mai mult în cap omorând-o pe loc.

Vai de ei, însă, dacă n-o omoară din primul moment. La fiecare lovitură de ghiară cade câte un negru, lucru pe care ei îl ştiu bine, şi de aceea iau toate precauţiunile spre a ataca cum trebuie.

Una din principalele podoabe ale casei d-lui Verdu Martins e o dovada incontestabilă a îndemânării negrilor la această vaânăoare. Am văzut acolo printre, altele vreo şaizeci de piei de pantere, şi, nu din cele mai mici. Erau daruri de la administraţii săi, alese dintre cele mai frumoase fiare pe care le omorâseră.

Acest sistem de vânătoare, atât de rudimentar, e aproape indentic cu acela care ne-a fost descris la Sussu cu deosebirea că acestea sunt intreprinderi pornite din propria voinţă a vânătorilor, pe care nu-i obligă nimeni, ei fiind mânaţi numai de dorinţa de a-şi procura piei frumoase pentru a-şi împodobi locuinţele şi carnea, spre a mai varia hrana obişnuită compusă din mei, orez şi ulei de palmier.

S-ar părea de necrezut că având la îndemână paşnica gazelă să se rişte la vânătoarea de fiare, şi că nu se mărginesc numai la vânătoarea de mistreţi, care e destul de primejdioasă, mai ales pentru oamenii înarmaţi într-un mod atât de primitiv. Trebuie, deci, să credem că simt în faţa acestor primejdii plăcerea pe care o găsesc albii într-un sport violent .

Dar ei nu se mulţumesc să vâneze mistreţii, ci izbutesc să-i prindă vii, ceea ce e şi mai greu. Şi nu e vorba de pui ci de fiare adulte în plină forţă. Dupa ce îi prind îi închid, şi peste puţin timp acela care era o fiară devine un animal paşnic absolut domesticit.

CapitolulIV

Ce înseamnă ,,câteva picături’’ în Guineea - Un ghid ciudat –Panică printre rânduri- Vânătoarea de hipopotami.

Cu toată opunerea d-lui Verdu Martins nu puteam renunţa la un vânat atât de abundent şi de variat şi care se găsea atât de aproape de noi. Ce e drept însă concursul său ne era indispensabil pentru că nu era cu putinţă să riscăm numai cu armele noastre

Aveam nevoie de oameni din ţinut care cunoşteau locurile bogate în vânat şi care, mai ales, să fie curajosi. Numai gazda noastră ni-i putea procura dar era atât de ostilă la tot ce ţinea de vânătoare încât credeam că–mi va fi foarte greu să obţin ceva de la dânsul.

Totuşi chiar el îmi dete ocazia să-i cer ceea ce doream. Ne spuse că negrii din garda sa îl sâcâiau mereu să-i lase să vâneze gazele.

Nu sunt proşti, ne spune el, căci rareori li se întâmplă să dea greş. Muniţiile nu sunt tocmai abundente căci nu le dau decât câte cinci cartuşe odată şi nu le mai dau altele decât când îmi aduc înapoi capsulele întrebuinţate. În modul acesta ştiu totdeauna ce fac cu muniţiile. Câte gloanţe, atâtea bucăţi de vânat şi o explicaţie mulţumitoare....

Nu tolerez proşti ţintaşi şi la aceasta se mai adaugă şi ruşinea pe care o suferă un prost ochitor căruia i se iau armele.

De vreme ce îngăduia ca subordonanţii săi să vâneze de ce ne-am fi privat, oare, noi care n-aveam ocazia să vânăm în toate zilele? Exploatai, dar, cu îndemânare acest argument subtil şi ajunsei la un bun rezultat. Ne promise că a doua zi vom avea oamenii trebuincioşi şi pe deasupra o grămadă compusă din soldaţi.

Bazându-ne, deci, pe această certitudine ne duserăm să ne culcăm tocmai în momentul în care începea o ploaie torenţială. Ne culcaserăm, când nişte ţipete înspăimântătoare ne făcură să sărim în sus.

O mulţime de glasuri între care predominau cele de copii se amestecau cu formidabilul bubuit al tunetului pe când fulgerele brăzdau văzduhul.

Desigur că se petrecea ceva.

Poate că locuitorii satului surprinşi în somn de furtună se luptau cu apa care năvălise în mizerabilele lor locuinţe... Ne îmbrăcarăm în grabă cu gândul să dăm ajutor nenorociţilor şi ieşirăm din camera noastră. În vestibul ne întâlnirăm cu gazda noastră care tocmai se pregătea sa intre în odaia sa absolut străin de tragedia care se desfăşura la câţiva paşi de noi. Furăm foarte surprinşi de indiferenţa faţă de nenorocirea altora dar nici el nu fu mai puţin surprins de îngrijorarea care ni se citea pe faţă.

......-Que tem vossas mercedes? ( unde se termină domeniile voastre) întreabă el. Aţi întâlnit cumva vreun bivol în apartamentul dumneavoastră?

•Cum n-auziţi ţipetele acestor nenorociţi care cer ajutor ?

•Ajutor?... lăsaţi d-lor nu vă mai îngrijiţi. Acestea sunt maimuţele care ţipă. Totdeauna fac aşa când cad câteva picături, când cerul varsă un adevărat potop....

Aflând despre ce era vorba ne înăbuşirăm alturismul şi ne duserăm din nou să ne culcăm. Adormirăm chiar foarte curând pe când maimuţele continuau să se văicărească

A doua zi ne deşteptarăm destul de târziu şi pe când comentam deliciosul dejun pe care ni-l servise Maria, ca o adevărată stăpână a casei, oamenii aleşi de şeful tribului ne aşteptau afară încadraţi de patru soldaţi în uniforme cam ponisite, dar care aveau aspect războinic mulţumită puştilor cu care erau înarmaţi. Erau nişte puşti ,,Schneider’’ de construcţie veche şi de dimensiuni impozante cu o ţeavă pe care ai fi luat-o drept ţeavă de tun. De la o distanţă mică gloanţele acelea trebuiau să facă o rană grozavă şi chiar neîncărcată o asemenea puşcă putea fi primejdioasă întrebuinţând-o ca pe o bâtă.

Ne pregătirăm în grabă şi precedaţi de o călăuză ne afundarăm în pădure pe o potecă atât de îngustă ca nu puteam merge în rând. Poate că ghidul nostru cunoştea bine terenul – nu pot nici să afirm nici să tăgăduiesc aceasta- căci pe poteca pe care umblam cunoştinţele sale nu ne puteau fi de mare folos, dar pot sus ţine că în ce priveşte curajul său elogiile care îi fuseseră aduse erau absolut neîntemeiate,

Foarte puţin timp se bucură de stima mea căci după zece minute se căţăra pe un pom şi, atât de sus încât nu-l mai văzurăm printre frunze. Nu scosese însă nicio vorbă înainte de a se deda la acest ciudat exerciţiu. Aceasta se petrecea într-un loc în care drumul forma o cotitură pe care n-apucasem încă. El fusese cu câţiva paşi înaintea noastră.

Furăm, fireşte, surprinşi de această dispariţie a ghidului şi cum între noi şi el mergeau şi soldaţii indigeni îi făcui să înţeleagă mai mult prin gesturi decât prin vorbe ca să înainteze cu precauţiune spre a vedea ce se întâmplase dincolo de cotitura drumului. Unul din soldaţi îşi luă puşca într-o mână şi pentru mai multă siguranţă scoase şi un cuţit înaintând cu multă băgare de seamă. Dar ca să ajungă să trântească armele şi să se întoarcă în fugă nu-i trebui decât o clipă. Era palid, descompus, cuprins de o spaimă nemaipomenită trecu în goană pe lângă noi îmbrâncindu-ne şi dându-i jos pe cei mai puţin solizi dintre compatrioţii săi, dintre care cea mai mare parte bătură în retragere. Şi totuşi nu ştiam ce se întâmplase. Ghidul amuţise în pomul lui, iar celălalt soldat nu fusese nici el mai vorbăreţ. Invitat de noi, al doilea soldat înaintă la rândul său cu atâta precauţiune ca şi cel dintâi şi deodată scena se fugii repetă. Acestuia cel puţin îi puteam mulţumi că ne informase de ceea ce se petrecea. Pe când fugea cât îl ţineau picioarele, striga înspăimântat în limba portugheză;

„Un cal marin”!„Un cal marin”!

Fuga fu atunci generală şi eu şi cu Laffite rămăsesem singuri. Nici ceilalţi ciudaţi militari nu voiră s-asculte de ordinele noastre şi se luară la întrecere cu ceilalţi fugari. Ce cursă, dumnezeule!...

Trebuia deci să înfruntăm hipopotamul, căci calul marin nu era decât un hipopotam. Dealtminteri, nu trebuia să fi fost departe, judecând după spaima oamenilor noştri. Mărturisesc că simţii şi eu ceva teamă. Cât pentru Laffite, el părea mai hotărât să moară, căci curajul meu pornea dintr-o bună doză de prudenţă. Dar după ce ne încărcarăm carabinele cu gloanţe explozibile, înaintarăm spre bestie, miraţi chiar că nu apăruse până atunci.

Să nu vă pară ridicolă teama noastră, pe care nici eu nu mi-o ascund. Se ştie că hipopotamul, care poate atinge dimensiunile unui elefant nu e mai puţin primejdios decât acesta. Mă aşteptam dintr-un moment în altul poate să apară după cotitura drumului. Poate vom avea măcar timpul să ochim vreo parte vulnerabilă a corpului său, asupra căruia gloanţele nu provoacă în general decât nişte simple zgârieturi. Tufişurile care se ridicau de o parte şi de alta a potecii erau de nepătruns, aşa că nu ne rămânea de ales între a ataca sau a da înapoi decât această ultimă alternativă care avea cele mai puţine dificultăţi.

Dar iată de ce ne hotărârăm să atacăm. Cu carabinele încărcate şi făcând o sforţare supraomenească spre a ne stăpâni ceea ce vreau să numesc emoţia noastră, ne apropiarăm până la cotitură şi văzurăm întins în mijlocul drumului un singur hipopotam care de abia se mişcă la vederea noastră.

Dealtminteri, avu foarte puţin timp pentru aşa ceva. Descărcarăm asupră-i carabinele şi gloanţele noastre sosiră la destinaţie. El se sculă atunci când ne încărcam din nou armele dar contrar aşteptării noastre refuză să atace, ci răsuflând puternic plecă în direcţia opusă, invalid, numai în trei picioare. Alte două gloanţe, mai sigure decât cele dintâi îl doborâră la pământ de unde nu se mai ridică. Restul fu o adevărată urmărire. Trăgeam pe rând şi fiecare glonţ făcea ravagii în corpul său formidabil, fără ca să-l putem omorî de a binelea, până în clipa în care, întorcând gura lui imensă, ceea ce făcu pe d. Laffite să profite şi să trimită un glonţ care-i sfărâmă creierul şi coloana vertebrală. Atunci, în sfârşit, căzu pe spate cu burta în sus. Murise.

În clipa aceea chiar sosi şi d. Verdu Martins, plin plin de teamă şi îngrijorare, cu carabina încărcată, la mână, şi urmat de doi soldaţi, desigur mai curajoşi decât colegii lor, care nu mai erau lângă noi. Fugarii îi puseră la curent cu primejdia în care ne aflam şi acest adevărat cavaler, dând dovadă de mult mai mult curaj venise în ajutorul nostru.

În timpul acesta, ghidul, care revenise jos din pom fără să-l văd apoi, se dusese să anunţe noutatea în sat şi după câteva minute toată suflarea locuitorilor oraşului Cacine veni la faţa locului înarmată cu cuţite cu care îmbucătăţi hipopotamul, nu fără a-şi manifesta mulţumirea prin strigăte şi cântece de tam-tam. Cu o tonă de carne pe care o aveau acolo puteau petrece mai multe zile.

Făcură tot posibilul ca să respecte pielea utilzabilă şi de pe care negrii avură grijă să nu scoată perii destul de tari, căci din ei se prepară un soi de medicament misterios pentru orice fel de boală şi care e, în acelaşi timp, o amuletă foarte apreciată prin faptul că e foarte greu de procurat. Dealtminteri, indigenii, după câteva momente ne văzură şi ne ridicară la rangul de fiinţe supraomeneşti. Ce nu face, oare, un stomac satisfăcut!....

CapitolulV

Vânătoarea de bivoli sălbateci. – Două zile de oboseală zadarnică.

Acesta fu primul hipopotam pe care l-am vânat şi am de ce mulţumi providenţei divine de a fi scăpat uşor de această întâlnire. Dacă bestia nu ne-a atacat din primul moment e fiindcă avea un motiv mai puternic. Era rănit. Una din labele de dinainte îi era grav rănită, după cum am putut observa după ce-l omorârăm.

Cititorii îşi amintesc că spuneam că plecase în trei picioare şi crezusem că primul nostru glonţ îl rănise, lucru ,dealtmiteri, foarte ciudat de vreme ce tocmai pielea de la picioare e mai rezistentă. Când puturăm examina rana ne convinserăm că gloanţele noastre n-aveau nimic de-a face cu ea. Carnea fusese smulsă de dinţii vreunei fiare sau a vreunui caiman, ceea ce e şi mai de crezut deoarece e greu chiar pentru un leu să-i facă rana atât de adâncă în această parte a corpului cu atât mai mult cu cât hipopotamul s-ar fi putut apăra, pe când în apă se putea admite muşcătura pe neaşteptate a vreunui caiman gigantic care ca forţă e demn de un rival formidabil ca hipopotamul.

Dar cu toate că omorâsem hipopotamul nu eram mulţumiţi că nu întâlnisem niciun bivol sălbatec. Nemaifiind însă timp ne mulţumirăm şi cu atât pentru ziua aceia şi escortaţi de negrii care duceau enormele bucăţi de carne sângerândă ne întorserăm în câteva minute în oraş.

Dimineaţa era prea înaintată ca să ne mai ducem iar la vânătoare şi, apoi, trebuia să alegem mai bine oamenii de escorta care să nu mai dea dovadă de o prudenţă excesivă ca acei cu care fusesem în ziua aceea. Dar cu toate că şeful satului ne încredintă că ne va da nişte oameni foarte buni, nu fu uşor să recrutăm pe cei cincisprezece viteji de care aveam nevoie. Fu deajuns sa anunţăm ca vom face o nouă recrutare, ca locuitorii din Cacine să dispară ca prin farmec. Cei care rămaseră găsiră o mulţime de ocupaţii care-i împiedicau de-a răspunde la apelul nostru. Alarma din ajun îşi produsese efectul.

Dar, însfârşit, oamenii trebuincioşi fură recrutaţi mulţumită promisiunii unei bune recompense şi la şapte de dimineaţă ieşeam din oraş călăuziţi de un indigen care ne povestea minuni cu privire la locurile pe unde se găseau bivolii sălbateci.

După ce trecurăm râul pătrunseram într-o pădure cu adevărat virgină unde nu era nici cea mai mică urmă de vreo potecă. După spusele negrilor eram primii albi care se aventurau prin acele locuri şi printre indigeni chiar erau puţini care îndrăzneau să pătrundă de teama fiarelor ascunse prin tufişurile dese.

Dealtmiteri, nu era nevoie să ni se spună că locurile erau primejdioase. Drumul era foarte anevoios din pricina căldurii pe care n-o micşora nici cea mai slabă adiere de vânt şi la fiecare pas întâlneam ramuri ce ne închideau calea şi dintre care abia puteam ieşi. Ne uitam cu admiraţie la negrii care nepăsători în aparenţă suportau toate zgârieturile ce le însângerau trupurile.

Cu carabinele încărcate cu gloanţe explozibile şi ţinând pe umeri puştile de vânătoare, înaintam cu destulă precauţiune deşi adeseori trebuia să ne uităm mai curând la picioare căci solul era uneori foarte tare şi alteori mlăştinos aşa încât ne afundam în el până la glezne ridicând în acelaşi timp nori de ţânţari care ne înţepau îngrozitor.

Dupa două ore de umblet abia făcusem vreo doi km fără a fi văzut altceva decât imensele câmpii de ierburi înalte, presărate ici şi colo de grupuri de pomi printre care era tot mai greu de străbătut din pricina lianelor care se urcau pe trunchiuri căzând apoi până jos de unde se înălţau iar pe crengi formând nişte imese bolte înverzite. Doar prin aceste colţuri mai întâlneam câte un semn de viaţă. Zeci de maimuţe alergau printre ramuri asurzindu-ne cu strigătele lor ascuţite iar dintre frunze zburau la apropierea noastră splendidele egrete cu penele lor strălucitoare de culori pastelate.

Nici o urmă a bestiilor după care venisem. Dar, însfârşit, le găsirăm tocmai în clipa în care, decepţionaţi, ne hotărâserăm să ne întoarcem. Cuprinşi de o nouă ardere, ne luarăm după ele urmând pe cele mai proaspete urme. Vreo trei ore eram atât de absorbiţi încât nici nu ne mai gândeam la primejdia ce înfruntam stând sub razele soarelui până la o oră atât de înaintată.

Dar nu întâlneam nimic, absolut nimic, în afară de maimuţe şi de egrete. După ce gustarăm câte ceva la umbra unor arbori ne hotărârăm să ne întoarcem. Drumul ni se păru mult mai lung şi mai obositor decât la ducere.

D. Verdu Martins ne aştepta stând la umbră când sosirăm la Cacine la o oră destul de înaintată dupa amiază. Un zâmbet ironic da figurii sale o expresie ciudată, destul de jignitoare pentru noi.

•V-aţi convins, sper, ne spuse el. Frumoasa treabă să umblaţi atâţia km ca să vă întoarceţi cu mâinile goale! Vossas mercedes’’ ar face bine să m-asculte pe mine şi lăsaţi pe alţii să alerge după acest soi de aventuri din care nu v-alegeţi cu nimic, după cum aţi văzut chiar dv.

Ce e drept avea oarecare dreptate. Nu făcea să mergi vreo zece ceasuri lungi ca o veşnicie ca să nu poti trage nici un glonţ măcar. Cât pentru frumusetea pădurilor virgine nu eram în măsură să le apreciem din pricina numeroaselor piedici ce ne ieşeau în cale şi mai ales ca eram istoviţi de căldura aceea de iad.

Dupa ce sosirăm acasă la d. Verdu Martins, călăuza, despărţindu-se de noi, ne promise să ne întovărăşească a doua zi într-un loc mult mai bun. Dar în ce priveşte această nouă încercare trebuia să mai discutăm puţin căci nu mai ne simţeam în stare să suportăm o astfel de oboseală.

Mai mult decât oricând răcoritoarele ce ne servi d Martins fură bine venite. Stomacurile noastre n-aşteptau decât să facă cinste delicioaselor mâncăuri pregătite de Maria.

A doua zi dis de dimineaţă negrii ne aşteptau gata de drum părându-li-se foarte firesc să începem o nouă excursie ca aceea din ajun. Dar părerea noastră era cu totul alta. Nu mai aveam nicio poftă. Bivolii şi celelalte fiare puteau sta liniştite. Nu voirăm să plecăm, cu toate promisunile ispititoare ale ghidului şi nu numai că refuzarăm să ieşim dar nu voirăm nici măcar să ne sculăm, lucru pe care nu-l făcuram decât când ni se spuse că dejunul era gata. Ne ocuparăm, deci, în timpul acestei zile şi a celei următoare exculsiv de antropofagie şi acest repaus ne fu cu adevărat de folos, lucru care făcu pe d. Martins să creadă că renunţasem definitiv la ceea ce numea el o nebunie.

Dar se putea oare să părăsim Cacine fără a fi văzut măcar un bivol? Eu unul, spre a-i face plăcere, în schimbul tuturor amabilităţilor de care uzase faţă de noi aş fi fost gata să renunţ, dar mai era şi d. Laffite, păzitor al focului sacru care insista să ne încercăm din nou norocul.

Astfel, dar, două zile mai târziu, pe la ora şapte de dimineaţă lăsarăm iarăşi pe d Martins, trist şi descurajat, în poarta casei sale şi recomandându-ne cea mai mare prudenţă.

Deşi urmăream altă direcţie drumul acesta era aproape identic cu cel precedent. N-aveam însă prea mult de umblat, vreo 3-4 km cel mult, şi, întradevăr, după o oră intrarăm într-o zonă frecventată de bivoli. Urmele erau numeroase dar niciun animal. Cum urmele cele mai proaspete arătau că bivolii se afundaseră în pădure urmarăm şi noi această cale. O mică turmă de gazele ne făcu să ne mai distrăm puţin în monotonia drumului. Dar cu toată bunăvoinţa noastră nu puturăm să vânăm măcar una. Era vădit că nu aveam noroc.

Nu ne mai rămaseră decât să mâncăm proviziile pe care le aveam, deşi nu erau tocmai abundente.

Dupa ce isprăvirăm gustarea reluarăm drumul care de data asta fu şi mai vesel mulţumită farselor pe care unul din negrii se apleca să le joace tovarăşilor săi. Făcându-ne mai întâi semn cu ochiul se depărta de ceilalţi şi se ducea să se ascundă în tufişurile de pe marginea drumului, de unde scotea nişte strigăte înspăimântătoare care, ce e drept, nu aveau nimic omenesc în ele. De mai multe ori camarazii săi speriaţi se căţărau pe arbori ca să se pună la adăpost de fiarele nevăzute. Dar această mică distracţie sfârsi prin a deveni inoportună căci timpul trecea şi atunci îl rugaserăm să înceteze.

Erau orele cinci, când d. Laffite obosit de atâta umblet fără a fi întâlnit nici un vânat hotărî să ne întoarcem. Umblarăm de două ori mai mult decât crezusem şi noaptea începea să se apropie. Nu mai puteam continua să riscăm la cine ştie ce intemperii când la câţiva paşi ne aştepta un adăpost confortabil şi nişte paturi atât de moi.

CapitolulVI

Pierduţi în pădure – O lovitură oportună – Cum se sărează carnea fără sare.

Rupţi de oboseală în drum spre Cacine ne aşezarăm la umbra unor copaci. După afirmaţia ghidului vom fi în cel mult 4 ore acasă. După puţin timp observarăm unele şovăieli din partea ghidului nostru. În loc să urmeze linia dreaptă ca la venire acum o luă când la dreapta când la stânga. Foarte adesea se oprea uitându-se în jur ca şi când ar fi căutat altă orientare după care pornea iarăşi cu un aer satisfăcut. Scena asta se repeta însă de mai multe ori până ce ajungând în faţa unui desiş mai adânc decât celelalte şi în care întunericul era şi mai mare se sfătui cu câţiva din tovarăşii săi. Dar nici unul nu ştia unde ne aflam şi ce direcţie trebuia luată spre a ne înapoia la Cacine. Nu ne puteam lăuda că aveam o bună călăuză.

Trebuie să recunosc, totuşi, ce greu e să te orientezi în teren din pricina că e foarte puţin luminiş în mijlocul unui câmp imens de ierburi mult mai înalte. Mersesem o zi întreagă, în toate direcţiile călăuziţi de instinctul călăuzei. Până atunci nici nu ne trecuse prin minte să ne îndoim de calităţile sale.

Ajunserăm la un râu de o adâncime prea mare ca să fie trecut de nişte oameni neobişnuitţ cum eram noi. Era un obstacol de neînlăturat. În faţa noastră ghidul ne mărturisi că nu mai putea merge.

Le poruncirăm atunci să taie smocuri de ierburi şi să facă nişte torţe. Aveam de gând să facem ceea ce lor, negrilor li se părea inutil şi anume s-o luăm dealungul râului. Dar nimeni nu voi să ne ajute, căci nici în susul nici în josul apei nu e niciun loc de trecere. Eram absolut pierduţi în mijlocul pădurii.

Aceasta era destul de neplăcut cu atât mai mult cu cât în timpul ploilor şi cerul, de obicei limpede în timpul zilei, se acoperea în fiecare noapte de nori vărsând pe pământ adevărate cataracte de apă. Era mai mult ca probabil că vom avea şi inevitabila furtună. Ne plouă, deci, mai multe ceasuri în şir fără ca primejdiosul adăpost oferit de vreun arbore să ne protejeze câtuşi de puţin împotriva potopului.

Focurile pe care le aprinserăm se stingeau într-o clipă, aşa că, fără protecţia pe care o oferă focurile aprinse, fără lumină, îndurarăm neplăcuta noastră situaţie expuşi la atacurile fiarelor pe care nu le întâlniserăm în timpul zilei dar care la ora aceea dădeau târcoale, desigur, prin împrejurimi. De câte ori n-am zărit în întunericul desişurilor strălucind ochii fosforescenţi ai vreunei fiare !

Târziu de tot când ploaia se mai potoli ne apucaserăm să căutăm ierburi spre a reaprinde focul când Laffite care mergea alături de mine cu puşca în mână, scoase un strigăt de alarmă.La o distanţă de un metru se zăreau urmele unui animal care se desprindea ceva mai desluşit din întunericul ce ne înconjura. El se opri o clipă îndreptând spre noi lumina ochilor săi strălucitori şi în aceasta secundă Laffite săvârşi cea mai mare imprudenţă care e o adevărată nebunie nepotrivită cu un vânător a cărui principală calitate trebuie să fie liniştea şi sângele rece în orice împrejurare. Apucând arma de ţeavă izbi în capul animalului cu o lovitură atât de justă încât nici nu aveam timpul să descarc carabina pe care o ţineam în mână încărcată. Din fericire ceea ce crezusem că era un bivol nu era decat un mic leopard, căci, altmiteri, n-am mai fi avut poate prilejul să mai prânzim în noaptea aceea.

Carnea vânatului atât de providenţial obţinută era suficientă dar îi lipseau două lucruri ca s-a putem mânca : sarea şi focul ca s-o frigem. Era deajuns însă ca ploaia să înceteze ca să aprindem un foc, dar ceea ce ne lipsea mai ales era sarea.

În toate romanele de aventuri nu lipsesc naufragiile pe o insula pustie sau rătăcirile prin ţinuturi deşertice în care viaţa pare imposibilă unor fiinţe ce nu sunt înzestrate cu ingeniozitatea eroilor povestirii. Dificultăţile sporesc la fiecare pas şi numai muţtumită genului inventiv al eroilor sau ajutorului miraculos al providenţei divine ele pot fi înlăturate spre marea satisfacţie a cititorului.

Când chinurile foamei devin insuportabile, apare ca din pământ providenţialul arbore - cocotierul. Şi când acesta e aproape să moară de sete cocotierul miraculos îi oferă lichidul salvator.

Într-un roman francez – autorii francezi nu sunt niciodată încurcaţi când e vorba de a inventa – eroul neavând asupra-i nici-o materie inflamabilă spre a face focul găseşte, totuşi, mijlocul de a aprinde nişte ierburi uscate servindu-se în loc de o lupă, de cristalinul unui ochi de peşte venit pe mal în timpul unei lupte cu un alt peşte mai mare.

Ori, care providenţă avea să fie mai puţin generoasă cu noi ? Ne procuraseram carne ca să ne mulţumim stomacurile. Nu mergeam până acolo încât să-i cerem pâinea noastră cea de toate zilele, dar bunul Dumnezeu putea face minunea să ne procure sarea, ceea ce în definitiv nu însemna prea mult.

Iată refecţiile care le făcea d Laffite şi din noaptea aceea sunt dispus să cred tot ce iese din imaginaţia romancierilor

Mancarăm carnea foarte bine friptă şi bine sărată deşi nu aveam la noi niciun grăunte de sare şi nici nu găsisem vreun pacheţel la picioarele vreunui arbore.

Negrii, după ce încetă ploaia, tăiară câteva bucăţi bune din carnea animalului şi le puseră să se frigă deasupra focului pe care-l aprinseră cu ierburi din jur. Pe când bucăţile se frigeau ei le stropeau din când în când cu apa din râul – care ne arăta atât de nepotrivit calea şi această operaţie destul de neobişnuită nu trecu neobservată de noi.

Îi întrebai deci în italiană căci nu cunosc portugheza, spre a mă informa despre Guineea – ce fac acolo ? Astfel făcu să înţeleagă ce întrebam.Sărăm carnea spuse unul din ei. Şi n-avui nevoie de mimica spre a înţelege acest răspuns ironic.

Sărează carnea cu apă ? Apa îşi are calităţile sale între altele nu mai puţin curioase. Guineea rezerva aceasta surpriză acelor care vin s-o viziteze mai de-aproape.

Ar fi inutil să încerce cineva această experienţă cu apa de la robinet. Rezultatul ar fi dezastruos şi n-ar servi decât să mă dezmintă. Pentru aşa ceva trebuie să te serveşti de apa acelui râu lângă care ne aflam sau a fluviilor care trec prin acel teritoriu sau de orice curs de apă sărată ca aceea a râului din apropierea oraşului Cacine unde se găsesc stridiile şi peştii delicioşi pe care ni-i servea la masa d. Verdu Martins.

După ce imperioasele cerinţe ale stomacului nostru fură satisfăcute ne pregătirăm să petrecem restul nopţii cât puteam mai bine pe când negrii se apucau să usuce lemne spre a aprinde focul în jurul nostru. Zidul de foc care trebuia să ne apere de eventualul atac al fiarelor prezenta pe langă incomoditatea căldurii şi avantajiul de a ne usca hainele, dar în acelaşi timp atrăgea milioane de ţânţari cu înţepăturile cărora nu ne puteam obişnui invidiind pe negrii care păreau sau erau nepăsători în faţa lor.

Dar munca negrilor era destul de anevoioasă şi până să aprindă ei focul avurăm timpul să ne alarmăm de prezenţa fiarelor ai căror ochi îi vedeam lucind în întuneric. Fură momente când, spre a mai da semne de viaţă ne văzurăm nevoiţi să descărcăm câteva focuri în aer ca să punem fiarele pe fugă. Însfârşit, focul fu aprins şi mulţumită siguranţei ce ne da într-o privinţă, nu ne mai gândirăm decât cum să ne apărăm de înţepăturile ţânţarilor şi ale furnicilor, care nu erau mai puţin dureroase.

Ne fu, deci, imposibil să închidem ochii toată noaptea şi curând, pe la patru, apăru luna, ridicarăm lagărul şi pornirăm, din nou, fără o destinaţie precisă, cu singura intenţie de a trece râul. Pe la ora şase, ajunserăm la un loc, unde apa forma un cot foarte pronunţat. Ne apropiarăm, desigur, la momentul cel bun şi, după o oră, ghidul nostru scoase un strigăt de bucurie şi de triumf. Recunoscuse semnele trecerii noastre pe aici şi, însfârşit, pe la orele nouă, ajunserăm la Cacine, unde gazda noastră ne aştepta nerăbdătoare fiindcă se putea aştepta la un dezastru general al călătoriei. Dar, deşi îşi făcuse acest raţionanent destul de justificat se pregătea să ia măsuri spre a trimite să ne caute.

Eram într-o stare de plâns. Plini de noroi din cap până-n picioare, cu hainele sfâşiate şi Laffite ţimând pe umeri ţeava puştii sale, ceea ce completa tabloul, în faţa căruia d.Verdu Martins fu apucat de un formidabil acces de râs.

Ne înapoiarăm pe drumul despre care ne spusese ghidul că arăta foarte bine, rupţi de oboseală după douăzeci de ore de umblet, după o noapte albă, aproape nemâncaţi şi mai ales fară să fizărit măcar coarnele unui bivol

Capitolul.VII

În căutarea bivolilor. Între panteră şi leopard. – Moartea unui bivol sălbatec uriaş.

Pornirăm, deci, de dimineaţă urmând întâi drumul din prima zi. Apoi întorcând spre dreapta ne îndreptarăm spre o pădure vecină. Ideia de a fi schimbat drumul, se dovedi foarte bună, căci ajunşi pe la mijlocul pădurii, zărirăm două pantere, dintre care una căţărată într-un pom, având aerul că refuză să se lupte cu cealaltă care aştepta gândindu-se la rădăcina lui. În primul rând am crezut că sunt două pantere, dar apoi ne încredinţarăm că cel de jos era un superb leopard.

Asemănarea dintre aceste două animale e atât de mare încât se pot confunda. Totuşi, când ai avut întâlniri cu un astfel de animal, poţi foarte uşor să-l identifici apreciindu-i perii. Cei ai leopardului se smulg foarte uşor pe când cei ai panterei sunt adânc împlântaţi. Bineînţeles, naturaliştii mai au şi alte mijloace spre ai deosebi, care mie, însă îmi sunt străine. Zărindu-le le trimiserăm două gloanţe la zgomotul cărora cele două animale fugiră făcând salturi fantastice. Nu puturăm şti dacă rănisem cel puţin unul, însă acel loc ne rezervă o surpriză. Era să pornim când un zgomot, ce pornise dintre ramurile unui pom, ne făcu să ridicăm capul şi zărirăm, la o oarecare înălţime, o panteră mică încercând să se ascundă între frunze.

Era, desigur, puiul uneia din cele două beligerante şi care acum se a se apăra cu îndârjire, dar negrii noştri o încercuiră şi trebuia să cadă în mâinile lor. Dar văzând că încerca să sară jos, ceea ce însemna că putea să ne scape, îi trimisei un glonţ care o puse la pământ. Negrii o tăiară în câteva clipe, îi luară carnea, de care nu s-ar fi lipsit pentru nimic în lume şi pornirăm la drum.

Din când în când, câte un zgomot, dintr-un tufiş, ne dădea alarma, fără ca să descoperim ceea ce de atâta timp aşteptam. Era, se vede, scris că vom părăsi acest ţinut fără să întâlnim bivoli sălbatici. Şi cu toată insistenţa negrilor, care ne asigurau că nu se vor mai rătăci ca în noaptea trecută, refuzarăm să ne afundăm mai mult în pădure şi ne reîntoarserăm. Dar făcurăm o curbă spre a nu ne mai întoarce pe drumul de la venire. Deodată, un zgomot neobişnuit venind din tufişuri, ne opri pe loc. De data asta, era sigur că în apropierea noastră se găsea un animal de dimendsiuni mai mari. Dar ce animal era? Un negru căţărându-se pe un pom ne încredinţă că zărise la o mică distanţă o panteră. Despărţindu-ne în două grupuri, pe care le comandam eu şi d. Laffite, încercuirăm animalul pe care-l omorârăm şi văzurăm cu acest prijej că nu era o panteră ci un leopard destul de mare, desigur, acelaşi pe care-l văzusem cu câteva ore mai înainte, judecând după zgârieturile căpătate în lupta cu cealaltă fiară. Încurajaţi de această întâmplare începusem să uitam de întoarcere. Alarmele se succedau destul de des şi negrii care se urcau prin pomi ne asigurau că au zărit animale mari strecurându-se printre tufişuri.

Bivoli poate. Chiar aşa, făcându-ne drum printre desişuri înaintarăm hotărâţi, dar bestiile fură mai iuţi decât noi şi dispăruseră fără urmă. Deodată ca într-o schimbare de decor ieşirăm pe un teren liber care forma un luminiş destul de vast în mijlocul căruia zarirăm trei bivoli formidabili la a căror prezenţă nu ne aşteptam, căci nu pe aceştia îi urmărisem. Din nefericire, însă, fiarele alarmate se puseră pe fugă şi dispărură cu atâta iuţeală încât focurile noastre trase la întâmplare n-avură niciun efect. Abia iî pierduserăm din ochi când un altul mai tânăr ieşi dintr-un tufiş alergând spre locul de unde disparură ceilalţi. Îi trimiserăm două gloanţe care-l nemeriseră în plin corp. El rămase o clipă în picioare apoi clătinându-se se prăbuşi greoi la pământ. Înainte de a ne apropia de el îi traserăm un glonţ în cap. Satisfacţia negrilor fu tot aşa de mare ca şi atunci când vânasem hipopotamul. Azvârliră carnea panterei şi a leopardului şi se aprovizionară cu carnea de bivol pe care o tăiară cu o artă de adevăraţi măcelari.

Mergând pe malul unui râu cu apa dulce, urmăream mereu urmele celor care dispăruseră. La două sute de metri mai departe văzurăm pe marginea râului un bivol enorm care se scălda. Ochirăm bine şi ne descărcarăm carabinele nenimerindu-l de mai multe ori. Dar rezistenta sa era atât de mare încât ieşind din apă voi să ne atace. Admirabil situaţi nu pierdeam din ochi niciuna din mişcările sale trăgând încă odată în el şi împiedicându-l de a ataca. Se clătină un moment şi ca şi când şi-ar fi dat seama că era zadarnic să mai încerce un atac se întoarse dispărând între tufişuri. Ne luarăm după el ţinându-ne după dârele de sânge pe care le lăsa în urmă dar dispăruse.

Între timp noaptea se lăsa încetul cu încetul şi după neplăcerile suferite în noaptea trecută înteţirăm pasul aşa că după câteva ore ne întoarceam triumfători la amfitrionul nostru.

Bineînţeles, la masă mâncarea principală o constitui carnea bivolului care deşi are gust particular e, totuşi, foarte bună, mai ales când e tânără cum era aceasta.

În fiecare casă de indigen se mânca în seara aceea carnea de bivol pe care negrii, care nu sunt prea pretenţioşi, o găsesc delicioasă.

Vaporaşul care urma să ne transporte la Bolama trebuia să sosească a doua zi la Cacine dar d. Verdu Martins ne anunţă că va întârzâia o zi ceea ce ne păru cu adevărat providenţial. Entuziasmaţi de rezultatul obţinut în ziua aceea şi cunoscând acum locul unde se găsea vânatul nostru hotărârăm imediat să profităm de această zi în plus.

Dis de dimineaţă pornirăm la drum fără ajutorul călăuzei căci cunoşteam locurile şi ţinând ochii în pământ spre a recunoaşte urmele bivolilor.

Nu trecu mult şi dădurăm chiar de urmele însângerate ale bivolului pe care-l rănisem în ajun şi după o jumătate de oră tot ţinându-ne după ele auzirăm nişte gemete aproape omeneşti. Apropiindu-ne cu mare băgare de seamă de locul de unde porneau văzurăm într-adevăr pe bivolul din ajun cu picioarele îndoite prăbuşit într-o baltă de sânge care-i curgea din trei mari răni şi scoţând nişte gemete ce-ţi trezeau mila. Văzând-ne încearcă să se ridice spre a ne ataca. Dar căzu istovit înapoi. Când, convingându-ne că murise ne puturăm apropia de el dar constatarăm că era un uriaş printre uriaşii rasei sale. Indigenii care erau cu noi nu ajungeau să-l transporte aşa că fu nevoie ca doi dintre ei să se ducă la Cacine, să anunţe vestea cea bună şi celorlalţi. Aceştia cum aflară alergară într-un suflet şi grămădindu-se ca nişte muşte în jurul animalului îşi împărţiră frăţeşte carnea. Precedaţi de doi dintre ei, care duceau ca pe un trofeu capul enorm al fiarei, pornirăm înapoi spre oraş, mulţumiţi, însfârşit, de succesul nostru.

Din simplă curiozitate voirăm să cântărim resturile animalului cu un cântar pe care-l avea gazda noastră şi invitarăm pe toţi indigenii care aveau carne să se prezinte.

Ţinând seama de bucăţile pe care le lăsaseră în pădure socotirăm greutatea aproximativă a gigantului bivol la aproape 1000 de kg. Iar, dacă după ce omorâsem hipopotamul, negrii ne priveau cu o vădită admiraţie îşi poate oricine uşor inchipui ca ea sporise proporţional cu cantitatea hranei pe care le-o procurasem pentru mai multe zile. Admiraţia lor devenise de data asta un fel de favoare religioasă.

CapitolulVIII

O serbare în cinstea noastră – Pădurea fermecată –Vânătoarea unei gorile.

Aceasta era ultima noapte pe care o petreceam la Cacine. Dupa ce terminarăm prânzul, sala de masa luă o înfăţişare cu totul patriarhală. La un capăt al mesei, Maria călca cu deosebiă artă hainele noastre care de mult aveau nevoie de îngrijiri feminine. La celălalt capăt noi bărbaţii sorbeam cu înghiţituri mici o cească excelentă de cafea, golind fără milă portţigaretul d-lui Martins. A doua zi de dimineaţă trebuia să ne îmbarcăm pe vaporaşul ,,Baria’’ care avea să ne ducă în câteva ceasuri la Bolama.

D. Verdu Martins ne vorbea de frumuseţile acestui drum pe apă dar ne lăuda în acelaşi timp şi superbul spectacol pe care-l oferea călătoria pe uscat, mai ales dacă erai confortabil instalat într-un Ford ca acela pe care-l observăm într-un şopron din apropierea casei şi despre existenţa căruia nu vorbise pînă atunci .

•Mai staţi câteva zile şi vă voi duce eu, spunea el. Dar în momentul acesta Fordul e inutilizabil deoarece s-a stricat în timpul când ne întorceam dintr-un voiaj pe care l-am făcut acum patru luni când cu mare greutate l-am remorcat până aici. Aştept dintr-un moment în altul să-mi sosească cu vaporul noua piesă pe care am comandat-o la Lisabona.

După cum se vede, comunicaţiile erau în proastă stare la Cacine. Automobilul avea o piesă stricată, iar telefonului îi trebuiau luni de zile ca să fie reparat.

Liniştea acestei seri nu putea să fie de atât de lungă durată. La adevăr pe la orele zece ea fu turburată de sunetul tam tam-ului însoţit de ritmul monton al cântecelor indigene cântate de vreo 300 de negri ceea ce ne obligă să ieşim pe galeria care înconjura casa. Erau locuitorii oraşului care veneau toţi să dea o serbare în cinstea noastră în semn de recunoştinţă pentru hrana pe care le-o procuraseram.

Se scoaseră lămpi afară şi serbarea începu. Se formă un cerc în mijlocul căruia erau artiştii principali. Afară de vreo câţiva îmbrăcaţi foarte sumar majoritatea erau absolut goi având capul băgat în nişte măşti grosolan fabricate reprezentând capete de bivoli sau de zin-zin după felul coarnelor care le împodobeau. Alţii erau îmbrăcaţi în piei de crocodili care le acopereau umerii iar coada le atârna pe jos. Capul celui îmbrăcat astfel dispărea îndărătul capului monstrului şi printr-un dispzitiv foarte ingeniosfălcile se deschideau şi se închideau după voie după mişcările imprimate unei sfori. Zgomotul pe care-l produceau îţi dădea fiori.

În faţa unui asemenea lux de pregătiri, crezui că aveau să execute vreo manifestare sau vreo reproducere a vânzărilor lor primitive. Dar nu fu aşa. După ce înconjurară de mai multe ori locul sărind în cadenţa tam-tamu-lui se dedau la nişte prostii fără nicio noimă. Unii simulau că atacau crocodili, iar aceştia simulau la rândul lor deschizând şi închizând fălcile.

Totuşi, jocul nu era atât de simplu cum s-ar fi putut crede. Câteodată coarnele nimereau în plin corpul celui atacat făcându-l să sângereze. Alţii închizând enormele fălci de crocodil prindeau între dinţii lor ascuţiţi câte un braţ care nu era tras la timp şi ţipătul celui prins dovedea că mângâierea nu fusese tocmai blândă.

Scoţând braţul puţin strivit dintre fălcile puternice sau frecând locul unde-l zgâriaseră coarnele, fiecare se grăbea să râdă cu poftă de şiretenia unora sau de lipsa de sprinteneală a altora. După aceasta începură iarăşi salturile care constituie singurul dans cunoscut de negrii din această regiune foarte puţin înaintată în arta coregrafică.

Deşi destul de curios acest pericol sfârşeşte prin a deveni obositor după câteva momente chiar dacă îl vezi pentru prima oară. Şi cum noi îl văzuserăm şi în alte împrejurări, deşi,în alte locuri după un sfert de oră trebuia să facem o sforţare ca să nu căscăm. Răbdarăm timp de vreo oră. D. Verdu Martins rezemat de balustrada galeriei cu ochii bine deschişi urmărea cele mai mici amănunte ale serbării şi din condescendenţă pentru el ne sileam să-i imităm. Dar la un moment dat îmi fu imposibil să-mi mai reţin un formidabil căscat. Gazda noastră fu foarte mirată.

•Cum ? Spectacolul ăsta nu vă distrează ? mă întreabă el, părându-i-se foarte ciudată schimbarea atitudinii mele,

•Deloc, răspunsei eu.

Cât pentru Laffite, ochii îi erau plini de lacrimi ceea ce dovedea cât îi era de somn. Însfârşit, d. Verdu Martins porunci să se bage farurile în casă aşa că mica piaţă rămăsese într-o completă obscuritate. Era deajuns pentru ca artiştii şi spectatorii să înţeleagă ce vrem de la ei adică să se ducă în altă parte cu muzica lor. Dar de data asta nu fură de părerea noastră căci continuară să cânte deşi noi ne retraserăm. Se făcuse miezul nopţii şi tot n-aveau aerul că au de gând să plece şi cum se făcuse imposibil să închidem ochii cu un asemenea zgomot soldaţii de gardă fură trimişi să-i invite să plece.

Ce miraţi trebuie să fi fost indigenii de indiferenţa noastră olimpiană. O serbare atât de frumoasă şi să nu le placă ..? spusese unul din ei când fură siliţi să plece.

Această serbare fu ultima parte a şederii noastre la Cacine căci era scris că vom pleca a doua zi de dimineaţă. Pe la nouă eram în picioare şi după ce ne făcurăm puţinul nostru bagaj şi luarăm dejunul începurăm să aşteptăm vaporul cu nerăbdarea cu care aştepţi trenul ...... de mare trafic.

Fluxul era la punctul său culminant, aşa că vaporul trebuia să sosească dintr-un moment într-altul. Dar nimic nici un zgomot care să dovedească apropierea sa. Încetul cu încetul apele se retraseră şi la zece fluviul era în plin reflux. Era, deci, zadarnic să mai aşteptăm vaporul care nu putea naviga cu aşa puţină apă. Avea să sosească, desigur, tocmai noaptea.

Şi în timpul ăsta noi ce să facem? Înainte de toate să mâncăm căci ceasurile erau aproape douăsprezece şi apoi să facem o plimbare prin pădurea- mai mult un fel de parc- pe care o vedeam de cealaltă parte a fluviului şi în care fusesem puţin într-una din zilele trecute.

Plimbarea merita să fie făcută. La o înălţime considerabilă frunzişul arborilor gigantici forma o boltă prin care se cerneau razele soarelui lăsând să pătrundă o lumină ciudată, care dădea un farmec straniu lucrurilor din jur.

Maimuţe de toate formele şi din toate mărimile alergau şi săreau de la un arbore la altul, asurzindu-ne cu strigătele lor ascuţite. Păsări cu pene strălucitoare şi multicolore zburau de colo colo. Pe pământ se târau şerpi care fugeau la apropierea noastră ca şi când s-ar fi mirat că albii îndrăznesc să profaneze aceste locuri. Pe când admiram frumuseţea impunătoare a celor din jur, un mistreţ ieşind din tufişuri o luă la goană pe lângă noi. Fără să mă gândesc că n-aveam decât carabina la mine îi trimisei un glonţ. Detunătura fu seacă şi fără ecou, dar fu deajuns ca să dea alarma printre locuitorii pădurii. Toţi dispărură într-o clipă, bineînţeles şi mistreţul pe care nu-l atinsesem şi cu care nici Laffite, care trăsese şi el, dar nu fu norocos.

Să urmărim mistreţul era un lucru destul de uşor pentru noi şi apoi era şi o distracţie. Ne luarăm, deci, după el şi ajunserăm într-un loc acoperit de ierburi gigantice şi uscate prin care ne era cu neputinţă să distingem ceva la doi paşi de noi. Dar cum mistreţul se refugiase într-acolo intrarăm şi noi după el. Peste câteva minute atenţia ne fu atrasă de nişte strigăte puternice care nu păreau să fie din gura unui indigen. Privirăm în jur şi zărirăm o fiinţă neagră şi păroasă cu aparenţă de om care era foarte ocupată să cureţe furnicile din blana aceea atât de deasă. Din când în când scotea strigăte ca acelea pe care le auzisem şi altădată. Era prima oară când vedeam o gorilă mult mai mare decât cel mai mare chiar dintre noi, lucru pe care-l puturăm constata mai târziu căci în primul moment sta printre ramurile unui arbore.

Mi-amintii dezgustul pe care-l au negrii care nu sunt antropofagi pentru carnea acestei maimuţe, cea mai asemănătoare cu omul prin talia şi structura corpului său. Avea o înfăţişare atât de omeneasca încât ne întrebam dacă trebuia să-l omorâm sau să-l lăsăm să-şi continuie dezgustătoarea lui ocupaţie. Simţeam un fel de repulsiune să tragem într-o fiinţă atât de identică cu negrii care ne întovărăşeau.

Dar, însfârşit, instinctul de vânători învinse. Ne pregătirăm carabinele în acelaşi timp când un strănut foarte inoportun făcu pe animal să îşi ridice capul. Atunci dând la o parte crăcile cu forţa formidabilelor sale mâini se căţără pe alt arbore. În clipa aceea Laffite trase, dar glonţul nu putu atinge gorila. Animalul surprins de detunătura se opri o clipă lovindu-se cu putere în piept şi scrâşnind oribil din dinţii lui albi. Trăsei atunci şi eu unul după altul. Îi trimiseram şapte gloanţe, izbutind să-l rănim, dar nu atât de grav încât să-l impiedicăm a-şi continua fuga fantastică prin vârful arborilor.

Era zadarnic să mai încercăm căci nu-l puteam ajunge în niciun fel. Pădurea se întindea pe o distanţă de mai mulţi km, oferindu-i un refugiu sigur. Şi cum era vremea să ne gândim la întoarcere pornirăm înapoi lăsând în urma noastră pădurea aceea minunată ce părea un colţ din poveşti.

CapitolulIX

De la Cacine la Bolama- O călătorie nocturnă pe fluviul Bario.

Deşi nu e un lucru obişnuit să întâlneşti gorile în Guineea e sigur că acest animal există prin acele locuri contrariu celor ce pretind că nu s-ar găsi decât prin pădurile de la Ecuator. La Sussa şi la Buffa am văzut două, care, deşi tinere dovedeau ce trebuie să fie acest superb animal în toată plenitudinea forţelor sale. Acela pe care îl întâlniserăm acum era, după cum am spus enorm şi impunător şi după negrii care erau uimiţi de aceasta întâlnire neprevăzută sunt unii şi mai mari având peste doi metri înălţime. Forţa sa e deosebit de mare. Din fericire e un temperament paşnic şi fuge de oameni nu însă fără a face tot posibilul ca să-i intimideze. Se loveşte cu furie în piept producând un zgomot care aminteşte de acela al unei tobe şi scrâşneşte din dinţi scoţând un fel de răget care e înfricoşător. Dar după aceea fuge. Vai, însă, de acela care ar voi să-l atace de aproape fără să-l omoare de la prima lovitură. Ce nu poate face o gorila înfuriată! Forţa sa îndrăcită îi dă putinţa să rupă ca pe o foaie de hârtie pe îndrăzneţul care a avut curajul să se apropie de ea.

Negrii n-o vânează dar cei din regiunile ecuatoriale mai obişnuiţi s-o vadă şi cunoscându-i obiceiurile sunt nişte preţioşi auxiliari pentru vânătorul alb care n-ar putea face nimic fără ajutorul lor.

Pe la şapte seara începe fluxul apelor fluviului. Pe malul acestuia era un simplu felinar cu o lampă cu petrol. D. Verdu Martins şi Maria ne aşteptau, se vede, dar erau aşa de absorbiţi în conversaţia lor, încât nici nu ne văzură nici nu ne auziră.Trebuirăm să strigăm ca să vină barca să ne ia. Aceasta abordă ceva mai departe de debarcader din pricina apei care nu era destul de crescută. Luarăm masa şi când, pe la nouă seara, începurăm să credem că vom petrece şi noaptea aceea acolo, se auzi fluieratul ascuţit al unei sirene.Vaporul se apropia.

N-aveam timp de pierdut. Fluxul era în plin şi vaporul avea nevoie decât mai multă apă spre a putea naviga. În câteva minute furăm la debarcader întovărăşiţi de amabilele noastre gazde destul de mişcate de plecarea noastră. D. Verdu Martins ne prezentă comandantului vasului, care redus la adevărata proporţie nu era decât un simplu caporal de marină care comandă vreo doisprezece negri care formau tot echipajul vaporului.

Ne îmbarcarăm, deci, şi fusesem aşezaţi în cel mai bun loc al vaporului. Odată cu noi se îmbarcară şi câţiva indigeni, mici comercianţi care se duceau la Bolama pentru afaceri plătind fiecare câte ceva pentru drum fiind în acelaşi timp obligaţi să-şi îngrijească puţin îmbrăcămintea, dispoziţie care îi obliga să-şi puie câte-o cămaşă cam ponosită şi arsă de soare dar pe care desigur o plătiseră foarte scump la negustorul de vechituri din ţinuturi.

În ultimul moment la plecarea vaporului sosiră canibalii condamnaţi la închisoare perpetuă pe care îi văzusem la închisoarea din Cacine şi care acum erau escortaţi de patru soldaţi. Comandantul vasului îi luă în primire chiar de pe uscat.

•Ce mijloc de adăpostire veţi folosi pentru condamnaţi? întrebarăm noi pe comandant

•Foarte simplu, răspunse el, deschizand o trapă care se găsea spre partea dinapoi a vasului.

Făcu un semn şi cei doi condamnaţi –singurii care împreună cu noi călătoreau gratis – se afundau în întunericimea calei unde fără aer şi lumină rămaseră închişi tot timpul drumului. Din fericire pentru ei drumul nu fu prea lung şi destul de plin de incidente. Pe la unsprezece noaptea se dete semnalul de plecare. Sirena fluiera prelung şi după ce schimbarăm o ultimă strângere de mână cu gazdele noastre ancora fu ridicată în mijlocul strigătelor locuitorilor din Cacine care veniseră în corpore să asiste la trecerea vaporului. După câteva învârtituri de elice, la o cotitură a fluviului Cacine, dispărură şi locuitorii noştri.

Pe fluviu domnea ceaţa. Era completă obscuritate căci nu se aprindea nici măcar un foc de semnalizare, lucru inutil deoarece acesta era singurul vas care naviga pe fluviu. Numai prin ferestruicile de la compartimentul cuptoarelor care alimentau focul se zărea lumina.

Nu se putea spune că marinarul ridicat la rangul de comandant era imprudent. Îşi menţinea vasul la o viteză nu cu mult superioară aceleia pe care ar fi avut-o fiind prevăzut numai cu vâsle şi ca supliment de precauţiune pusese doi negri de fiecare parte a vasului cu câte o prăjină în mână cu care loveau periodic apa. Amândouă precauţiunile nu erau desigure de prisos. Foarte adesea, cei doi negri comunicau şefului lor ce adâncime avea apa şi o mişcare a cârmei făcea să devieze vasul, evitând obstacolele.

Câteodată, prudenţa devenea obligatorie din pricina capriciosului curs al fluviului, foarte larg şi foarte puţin adânc pe mai tot parcursul său. În unele locuri însă, era foarte adânc şi impetuos, aşa că trebuia să navigăm cu maşinile oprite şi profitând numai de curentul apelor, mărit de reflux.

Ajunserăm deodată într-un loc atât de strâmt încât vaporul ocupa aproape toată lărgimea fluviului. O curbă foarte pronunţată mărea şi mai mult greutatea navigaţiei şi întunericul se făcea şi mai adânc din pricina frunzişului arborilor care-şi împleteau ramurile de la un mal pe altul formând un fel de tunel de verdeaţă, sub care nu se mai vedea aproape nimic.

Căpitanul ne mai putându-se baza numai pe sondaj, care prezenta o garanţie destul de relativă, dete ordin să se arunce ancora.

•La culcare domnilor, ne spuse el, până ce o ieşi luna, - dacă o ieşi –căci altfel trebuie să aşteptăm fluxul de dimineaţă.

Şi spre a ne da exemplul, după ce se încredinţă că fiecare om era la postul lui, se retrase în cabina sa. Nu trecu mult şi-l imitarăm şi noi, căci a sta pe punte nu era prea plăcut. În aer era o umiditate care, te uda ca şi când ar fi plouat şi era îndoit de nesuferită din pricina căldurii şi a ţânţarilor.

Închiserăm uşa cabinei noastre ca să ne ferim de înţepăturile lor, dar după câteva minute atmosfera în locul acela închis deveni intolerabilă, făcându-ne să transpirăm îngrozitor şi să nu putem închide ochii. Nu puturăm sta mult timp în imposibilitatea aceea atât de incomodă şi luând precauţiunile necesare deschiserăm larg uşa cabinei, lăsând aprinsă numai o lampă pe care o puserăm afară ca să atraga ţânţarii.

Câteva momente crezurăm în eficacitatea stratagemei noastre, dar efectele sale fură de scurtă durată. Ca şi când nesuferitele insecte ar fi înţeles înşelătoria, părăsiră în curând lampa, venind cu miile la noi, în căutarea a ceva mai pozitiv. Dar cum relativa comoditate de a sta culcaţi era departe de a compensa nesuferita căldură a cabinei, lăsarăm locul liber comandantului, care, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de ţânţari şi de căldură, sforăia ca o trompetă. Era poate singurul care dormea pe tot vasul.

Ziua se ivi cu încetul si odată cu apariţia luminii activitatea pădurii reîncepu. Maimuţele începură iarăşi să sară de colo până colo, aşezându-se în cantităţi enorme pe arborii mai apropiaţi de locul unde ne aflam noi, desigur de aceasta ciudăţenie care de două ori pe săptâmană trecea pe acolo îmbâcsind aerul cu fumul gros al coşurilor sale şi care le speria cu fluierăturile sirenei. Dar tocmai pe la şase pornirăm la drum, lăsând în urmă pădurea, al cărei întuneric ne oprise atâtea ore şi înaintea noastră se întinse o pânză de apă pe care vasul nostru naviga cât putea de repede.

Repeziciunea aceasta mai micşora puţin căldura, care chiar în anotimpul acela era nesuferită, deşi ora era matinală. Laffite era foarte agitat, iar eu nu-mi puteam stăpâni nervozitatea care mă cuprinsese. Aş fi putut-o atribui relei nopţi pe care o petrecusem, de n-ar fi observat-o şi majoritatea celorlalţi pasageri. Unul din ei mai ales era atât de agitat, plimbându-se de colo colo, încât ne atrase atenţia. Era tocmai unul din vecinii noştri în timpul pescuitului care ne păruse tot atât de imposibil ca şi compatriotii săi, dar care în momentul acela era de nerecunoscut. Scuipa mereu, după obiceiul pământului, azvârlind saliva ca dintr-o seringă şi cuprins de o ciudată nervozitate, căuta mereu cearta celorlalţi indigeni, ceea ce sili pe comandant să-i facă aspre observaţii, ameninţându-l cu pedeapsa dacă nu încetează de a mai sâcâi pe ceilalţi.

Omul se retrase atunci într-un colţ aşezându-se pe un maldăr de mărfuri şi nu se mai mişcă, deşi era zguduit de o ciudată tremurătură şi ţinea ochii aţintiţi spre malul stâng al fluviului. Îl observai un moment. Omul acela nu privea şi nici nu observa măcar panorama care se desfăşura în faţa noastră. Privirea îi era aţintită asupra unui punct la orizont, ca şi când ar fi fost atras de o forţă nevăzută şi irezistibilă spre vest.

CapitolulX

O furtună pe fluviu.- Sosirea la Bolama. –Moda în Guineea.

Un strigăt al comandantului vasului nostru îmi întoarse atenţia de la ciudatul negru. În timpul acesta se ridicase o adiere uşoară, care încetul cu încetul devenise atât de tare încât se gândeau s-o utilizeze. Fluviul continua să fie larg şi nici un obstacol nu se mai prezenta vântului plăcut care făcea să se plece vârfurile arborilor de pe maluri.

Se întinse deci o pânză înaintea vasului pe care câţiva marinari întinseră alta pătrată pe catargul din mijloc. Scripeţii scârţâiau pe când pânza, ce se zbătea cadenţat sub răbufnelile vântului, fu bine orientată până ce se umfla puternic. Maşinile se opriră şi vasul înclinându-se spre tribord naviga tăcut cu o uşoară legănare. După enervarea produsă de zgomotul maşinilor şi al elicelor, simţirăm strania senzaţie pe care o produce tăcerea profundă când urmează imediat după zgomot. Mi se părea că asurzisem deodată deşi acum auzeam mai bine murmurul apelor tăiate de vas.

Pe bord domnea o tăcere completă. Echipaj şi pasageri, toţi stau rezemaţi de balustrade privind fără a scoate un cuvânt peisajul monoton ce se întindea de la orizont ici şi colo întrerupt de câte un mic grup de arbori.

Dar pe când soarele strălucea puternic, un bubuit de tunet neaşteptat ne făcu să părăsim atitudinea noastră indolentă. Alergarăm toţi spre babord unde negrul cel taciturn nu-şi schimbase ciudata-i privire îndreptată spre un punct al orizontului.

Privind într-acolo văzuram un mic punct negru ce se zărea, abia, în imensitatea albastră a cerului. Pe deasupra capetelor noastre alergau nişte nori ciudaţi, asemenea unui fum răspândit de vânt. Vocea căpitanului chema oamenii echipajului la posturile lor. Simţirăm din nou trepidaţiile produse de elicele care tăiau apa; pânzele fură coborâte cu o repeziciune febrilă, ca spre a evita o primejdie.

Deabia se termină această manevră şi cu repeziciunea unui fulger ne văzurăm înconjuraţi de o vijelie furioasă. Într-o clipă soarele dispărea, învăluit într-o ceaţă deasă şi neagră, prin care zăream nori albi târâţi de furtună. Apele liniştite ale fluviului se încreţiră formând valuri tăcute şi roşcate ce veneau să se spargă în chila vasului nostru. Elicea lupta din răsputeri împotriva curentului formidabil care ne târa spre malul opus. La fiecare legănare din ce in ce mai accentuată, vaporul era complet inundat de apa care intra pe o parte şi ieşea pe cealaltă, după ce spălase bine puntea. Ceaţa se îndesea, brazdată din când în când de fulgere, pe când tunelul bubuia continuu. În sfârşit ploaia veni să completeze acest inpresionant spectacol.

« Maşinile înainte », strigase la începutul vijeliei căpitanul care nu se aştepta poate ca furtuna să fie atât de puternică şi astfel vasul se lansă cu toată viteza spre malul cel mai apropiat. Dar forţa impetuosului curent şi a valurilor era atât de mare, încât maşinile abia îl puteau învinge.

Deodată fără cea mai mică tranziţie, ca şi când s-ar fi lăsat cortina, totul încetă: numai soarele mai rămase întunecat câteva minute iar apa străluci parcă şi mai puternic în aerul limpezit de orice ceaţă. Numai în dreapta noastră vijelia îşi continua cursul pierzându-se în depărtare.

Aceasta formidabilă furtună care ne pusese într-o primejdie mult mai mare decât aceea de care fusesem surprinşi în mijlocul pădurii, nu după cel mult cinci minute, care ni se părură totuşi ore nesfârşit de lungi.

Îmbarcându-se la Cacine, titlul de comandant atribuit unui simplu matelot cu galoane de caporal, şef al unui vas care, dacă deplasa cel mult două sute de tone, ne făcuse să zâmbim. Dar în timpul furtunii stând la prora vasului, cu mâinile în jurul gurii, cu chipul palid pe care-l arăta conştiinţa răspunderii, acest tânăr îşi merita prin întreaga sa atitudine calificativul ce ni se păruse prea pompos la început. Fără a da atenţie primejdiei de a fi luat de valurile care îl ajungeau deseori, el se punea alături de subalternii săi, luând parte la suprema manevrare a frânghiilor şi lanţurilor, făcând totul spre a ne salva.

O furtună în mijlocul mării chiar nu ne-ar fi părut mai grozavă decât aceea prin care trecusem. Şi în clipele când, cufundaţi în întunericul cetei, ne simţeam mânaţi din toate părţile de valurile ce se izbeau cu furie, avurăm senzaţia de a fi departe de orice pământ, în mijlocul unei mari necunoscute.

Iată de ce când ne revăzurăm, iarăşi, înconjuraţi de realitatea lucrurilor în mijlocul unei ape mărginite de malurile apropiate, ne simţirăm puţin mai ruşinaţi de teama care ne cuprinsese cu câteva clipe mai inainte. Şi totuşi primejdia fusese într-adevăr serioasă după cum ne afirmau cei care cunoşteau efectele unei furtuni de o forţă deosebită faţă de aceasta de care fusesem surprinşi.

După o oră, adică pe la 11 a.m. sosirăm la Bolama, un târg cu pretenţii de oraş, necunoscut cu ceva timp în urmă, dar devenit notoriu de când cu încercarea neizbutită a aviatorilor portughezi şi italieni, care proiectaseră să întreprindă de la punctul cel mai occidental al Africii un zbor direct pe coastele Braziliei şi mulţumită escalei ce făcură acolo aviatorii spanioli ai escadrei Atlantida în timpul splendidului raid spre posesiunile din Golf.

Era pe la sfârşitul lui Iulie. De la plecarea noastră din Freetown revedeam marea după şaizeci de zile de călătorie în interiorul continentului, în care jumătate de timp îl petrecusem în interiorul pădurilor, sub un soare arzător, îndurând tot felul de incomodităţi, înfruntând cu curaj tot soiul de primejdii într-o expediţie improvizată, care n-avea nici un scop determinat.

Amploaiaţii S.C.O.A., puternică organizaţie franceză, cu numeroase stabilimente răspândite în întreaga Africă Centralo-Occidentala, ne primiră cu deosebită amabilitate oferindu-ne ospitalitatea în splendida lor locuinţă, cea mai mare şi fără doar şi poate cea mai bine aranjată din tot ţinutul.

Bolama numără vreo 15.000 de locuitori dintre care numai 14 sunt europeni. Şi cu toate că e capitala coloniei portugheze, francezii sunt cei mai numeroşi printre populaţia albă, între care se mai găsesc şi germani şi mai puţini portughezi. Negrii sunt de o culoare diferită, din cauza diferenţierii de rasă. Sunt aici indigeni naluk, folak, bendi şi maikan.

Aceştia din urmă sunt originari din insulele Bisago şi, printr-un ciudat capriciu al naturii, prezintă particularitatea de a avea dinţii ascuţiţi. Aceasta a făcut, chiar, pe unii pretinşi exploratori să le atribuie în general calitatea de canibali şi să meargă pân-acolo încât să afirme că-şi ascut singuri dinţii cu pila….

Aceasta nu e câtuşi de puţin adevărat, singura explicaţie fiind că printre ei această particularitate e un semn de eleganţă dinstinsă. Ceea ce face că dandy-ii recurg desigur la serviciile unui primitiv salon de înfrumuseşare spre a obţine aceasta marca de distincţiune.

Femeile din rasa maycan exagerează puţin moda părului « a la Garcone », modă pe care au cunoscut-o cu mult înaintea surorilor europene. Deşi moda cea mai răspândită în acest ţinut este de a avea părul tăiat scurt, nu trebuie să credem că recurg cumva la vreo maşină de tuns. Am putea spune mai curând că au capul ras, căci craniile lor par nişte bile de biliard de o culoare ceva mai întunecată.

Bărbaţii urmează şi ei moda, forţând însă puţin nota. Ei lasă să le crească părul până la gât, asemenea unor pagi. Dacă ai întoarce pe un bărbat şi pe o femeie şi i-ai privi din spate nu i-ai putea deosebi şi te-ai înşela luând pe unul drept alta.

Şi fiindcă soarele prin aceste ţinuturi nu prea îngăduie ca cineva să umble cu craniul complet descoperit, femeile îşi protejează capul cu nişte pălării, nu prea deosebite de cele europene, căci sunt în formă de « cloche », - pălării care ar veni de minune pe capul unei albe.

Bărbaţii completează această eleganţă purtând brăţări nenumărate, încât abia mai au loc unde să le pună. Braţele şi picioarele le sunt literalmente acoperite de acest ornament de care beneficiază şi nasul împodobit cu o baretă cât mai mare şi urechile poartă în loc de cercei tot nişte barete.

Acela care poartă barete cât mai mari şi care poate să-şi facă din ele şi nişte coliere se poate considera un adevărat Petronius, mai ales dacă are părul lins şi lucitor, mulţumită unui cosmetic special, fabricat de ei dintr-un pământ argilos şi din ulei de palmier.

Capitolul XI

Ce poate frica. – O turmă de pantere în noapte. – Spre Liberia.

Îmbrăcămintea negrilor din Bolama nu e prea complicată. În general, ea se reduce la brăţări şi bonete, la care se mai adaugă şi o piele de gazelă prinsă în jurul taliei. Unii poartă cămăşi, adevărat lux, dat fiind preţul stofelor, care sunt rezervate numai bogătaşilor. Acei care iau aceasta măsură de europenizare sunt mai mult mijlocitorii, care traficând cu produsele locale, servesc penru a stabili legătura cu tranzacţiile comerciale dintre albi şi indigeni.

Goliciunea completă e sever interzisă, ceea ce nu împiedică pe unii negri să umble dezbrăcaţi ca Adam.

În ziua sosirii noastre, plimbându-ne în tovărăşia unui înalt funcţionar al administraţiei locale, un dandy de speţa asta veni la noi, fără să se gândească, desigur, cu cine se va întâlni. Tovarăşul meu îl înhăţă de braţ şi nu-i dete drumul până ce alt indigen nu-i procura pielea de gazelă care trebuia să-l facă mai decent.

Clima e dintre cele mai rele. E cea mai rea din întreaga Guinee. Din pricina căldurii şi umidităţii, puţini sunt aceia care pot rezista în acest ţinut mai mult de un an dar şi aceştia se aleg cu reumatisme de care nu mai scapă toată viaţa.

Ca şi când mediocra atracţie a acestui loc n-ar fi fost de ajuns, mai trebuia şi clima care să ne facă să ne gândim, chiar din primele clipe, la mijloacele de a pleca cât mai curând.

„U once”, fură primele cuvinte pe care le rosti bâlbâind. Crezui că bietul om făcea o eroare de cantitate datorită celor câteva litre de vin pe care le băusem în timpul mesei. Dar fusei silit să recunosc că avea dreptate. Simţise o spaimă grozavảşi pe deplin justificată, căci în apropiere se găsea o once (varietate de panteră). În adevăr, la vreo trei metri de noi, ascunsă în ierburile înalte zărirăm o panteră. Fiara mânca tocmai din trupul unei biete gazele şi când simţi în apropierea sa oameni, îşi lăsă prada şi se repezi la atac făcând un salt formidabil. Instinctiv, tovarăşul nostru descărcă arma care nu era încărcată decât cu alice pentru potârnichi, fără a avea măcar timpul de a ochi, dar lovitura dată drept în pieptul panterei şi de la o distanţă atât de mică avu efectul unui glonţ explozibil, omorând-o pe loc.

Era o adevărată minune că tovarăşul nostru scapă viu din această întâlnire şi temându-ne ca lucrul să nu se mai repete cu vreunul din noi procedarăm la o prudentă retragere. Muniţiile noastre nu erau potrivite cu acest gen de întâlniri.

Când se inoptă, mai bine echipaţi şi luând toate precauţiunile necesare, pornirărăm din nou la vânătoare. De data asta ne duceam într-adevăr după pantere. Ne puserăm, deci, pe cap căşti, la care era adaptat un mic far cu acetilenă alimentat de un rezervor prins de brâu şi cu care comunica printr-un tub de cauciuc trecut pe după gât.

Noaptea, vânătoarea teribilei fiare e mult mai uşoară şi mai puţin primejdioasă, deşi s-ar părea ciudat. În întunericul nopţii lumina micului far e aproape orbitoare, mai ales pentru fiare. Şi dacă ai grijă să o urmăreşti cu lumina şi să i-o îndrepţi mereu spre ochi strălucirea aceea o zăpăceşte, aş putea, chiar spune că o hipnotizează. Deprimată, imobilizată, după prima încercare de a fugi de acest straniu spectacol, pantera va prezinta o minunată ţintă pentru un ochitor de forţă obişnuită.

Mergeam de câtva timp, fără să fi întâlnit altceva decât şacali, şi pisici-tigri pe care-i lăsam în pace. Ploaia care începu să cadă ne îngreuna drumul şi ca să ne mai apărăm puţin inserăm nevoiţi să ne adăpostim sub un arbore. Când. însfârşit, încetă era prea târziu ca să mai continuăm şi ne hotarârăm să ne întoarcem.

Dar ceea ce nu întâlnisem până atunci, găsirăm ceva mai târziu.

După câteva minute, ne intâlnirảm cu o adevărată turmă de pantere, în cantitate fabuloasă, dar strânse într-un spaţiu redus. Mulţumită farurilor noastre, ochii fosforescenţi erau şi mai strălucitori şi sclipeau în umbră dând iluzia unui altar în noaptea Paştelui. După calculele noastre, erau peste patruzeci de pantere, număr prea mare care nu ne permitea să ne încumetăm să le atacăm. Am fi ucis, desigur,câteva din ele, dar era şi mai probabil că celelalte ne-ar fi atacat şi nu ne-ar fi fost atât de uşor să scăpăm.

Şi dacă cu câteva momente înainte ne întorceam acasă fiindcă nu întâlnisem nici una, cu atât mai mult trebuia s-o facem acum când dasem peste prea multe.

Petrecurăm două zile la Falacunda şi ne întoarserăm apoi la Bolama ca să luăm vaporul care trebuia să ne transporte la Monrovia, capitala aşa zisului stat liber al Liberiei.

După o navigare de trei zile, sosirăm la Konakry, loc de plăcute amintiri pentru Laffite şi pentru mine, căci în această localitate începusem prietenia noastră prin banalele conversaţii pe bordul unui vapor, în timpul călătoriei. Căldura ne făcu însă să rămânem pe bordul vaporului şi renunţarăm de-a mai vizita orăşelul unde de data trecută abia ne oprisem câteva sferturi de oră în timpul nopţii. Escala fu, dealtminteri, foarte scurtă, mârginîndu-se numai la timpul necesar pentru descărcarea mărfurilor destinate acelui port.

A doua zi vasul ancora la Freetown, oraşul englez în care stătusem ceva mai mult data trecută. Escala avea să fie ceva mai lungă şi pe uscat aveam perspectiva de a întâlni persoane amabile şi cunoscute. Numărând pe d. Trompetta, simpaticul olandez pe care-l cunoscusem cu două luni în urmă şi pe unul din fraţii Galizia, care fuseseră atât de amabili cu noi, motivele erau suficiente ca să petrecem pe uscat toată ziua aceea.

Dar, pe de altă parte, amintirea nenumăratelor dificultăţi pe care autorităţile engleze ni le făcuseră prin intermediarii lor negri fu deajuns ca să ne facă să ne răzgândim. Nu ne mişcarăm de pe bord, ca şi când vasul s-ar fi găsit în largul mării. Câteva ore înainte de plecare, negrul galonat se urcă pe bord şi abuzând peste măsură de dreptul pe care i-l dă naţionalitatea vasului, trecu în revistă toate bagajele noastre. De unde veneam şi unde şi pentru ce ne duceam? Examinarea paşapoartelor…. În sfârşit nici o vexatiune nu fu omisă, ca şi când am fi fost nişte răufăcători şi faptul că un negru ne supunea la un asemenea interogatoriu, făcea ca situaţia să fie nefericită.

Eram culcaţi când zgomotul motorului ne anunţa că părăseam antipaticul port. Două zile mai târziu aveam înaintea noastră un grup de colibe printre care câteva edificii europene: era Monrovia.

CapitolulXII

O vizită în Liberia

O vizită în Liberia e dovada cea mai evidentă că trebuie să mai treacă mult timp înainte de a putea spera ceva de la rasa neagră. În vremurile îndepărtate ale sclaviei s-au ridicat glasuri numeroase în Statele Unite împotriva sălbăticiei de a face comerţ cu vieţile omeneşti lipsind de libertate nişte fiinţe care, oricât ar fi fost de culoare diferită de a albilor, gemeau sub biciul nemilos al stăpânului.

Lupta aboliţioniştilor a fost foarte lungă şi nu se sfârşi decât printr-un război civil, al cărui scop principal, printre altele, era acela de a sfârşi odată cu infamul trafic al negrilor mărginidu-l la Statele de la sud, căci de mulţi ani el dispăruse, de fapt, din Statele de la nord.

Negrii nu întârzâiară să-şi asimileze obiceiurile asupritorilor lor. Mulţi dintre ei se înobilară prin studiul artelor şi ale ştiinţelor şi geniului lor se datorează chiar o mulţime de inovaţii în cultura pământului şî în îndustrie, inovaţii datorite observaţiilor făcute prîntr-o practică îndelungată. Prin bunătatea patronilor lor sau prin rodul muncii lor, mulţi fură aceia care se emancipară la începutul secolului trecut. Cei mai inteligenţî fură, bineînţeles, aceia care şi ajunseră la un mai mare grad de civilizaţie. Şi acest fapt făcu să renască credinţa că s-ar putea constitui un nucleu de civilizaţie africană, spre a salva pe alţii din aceeaşi rasă de starea de semi-sălbăticie în care trăiau.

Iată de unde se născu ideia de a încerca în mod practic rezultatele acestui sistem. Câţiva filantropi americani obţinură un teritoriu în Guinea superioară şi făcură să se transporte acolo toţi negrii care simţeau nostalgia solului natal, înlesnindu-le mijloacele de a-şi împlini misiunea ce li se încredinţa. Acest teritoriu fu botezat cu numele romantic de Liberia, care se proclamă republică, cu o constituţie limitată după aceea a Statelor-Unite, iar această din urmă putere îşi rezerva drepturile de protectorat.

Vreo 90000 de negri se înapoiară astfel în Africa, stabilindu-se pe teritoriul noii republici şi aceştia trebuiau să facă să dispară pentru totdeauna credinţa că nu erau în stare să se guverneze singuri. A trecut însă un secol, dând dreptate acelora care considerau rasa neagră şi incapabilă de a-şi menţine pământurile în starea de cultură la care ajunseseră sclavii din Statde-Uniie.

Nu mai rămâne nici o urmă de civilizaţie adusă de colonizatorii Liberiei, Şi ceea ce trebuia să constituie o Grecie africană, nu e astăzi decât un teren în majoritate incult, populat de o populaţie de diverse rase care îşi păstrează obiceiurile ancestrale. Monrovia nu e decât un grup de colibe nu mai bine amenajate decât cele de pe tot litoralul african. Reîntoarcerea negrilor pe acest pământ a fost întoarcerea la natură, căci astăzi vedem că descendenţii acelor colonii sunt negrica toţi negrii..

Îmbrăcămintea, care la prima vedere stabileşte o distincţie între un sălbatec şi un civilizat, e de multe ori redusă la extrem şi aceasta ajunge să dovedească nereuşita generoasei intenţii.

Monrovia numără vreo 15.600 de locuitori, toţi negri, căci nu merită să se mai socotească cei vreo 20 de albi instalaţi în cele şase factorerii stabilite în oraş şi printre care predomină cele germane.

Ca urmă a acestei republici de operetă nu mai rămâne alt semn decât palatul prezidenţial, un edificiu construit în stil european, reşedinţa şefului statului, care, pritr-o autoritate pur nominală, conduce soarta acestei pretinse naţiuni,

Preşedintele poate fi vizitat de oricine şi fără nici-o dificultate am obţinut această permisiune.

Palatul e într-adevăr şi bine împărţit, dar e gol sau îi lipseşte puţin ca să fie. N-am văzut decât taburete şi covoare pe care excelenţa sa se culcă ori de câte ori are nevoie de repaus.

Nu-mi amintesc numele preşedintelui, dar acesta nu e decât un amănunt fără importanţă. Când l-am vizitat, era îrnbrăcat cu o cămaşă şi nişte pantaloni albi, iar în picioare purta nişte pantofi destul de ponosiţi. Se exprima în englezeşte servindu-se de un interpret. Cunoştinţele mele de limba lui Shakespeare sunt absolut nule şi nici prietenul meu, Laffite, nu e mai înaintat decât mine.

Preşedintele se mărgini, dealtminteri, să ne recomande să nu ne riscăm prea mult în interiorul ţării expunându-ne primejdiile pe care le puteam întâmpina şi care ajungeau să facă să ne treacă pofta de a mai vizita interiorul Liberiei, dacă am fi avut-o. Presedintele are o părere foarte rea, se vede, despre supuşii săi şi cred chiar că nu ne-a spus totul. Clasicele afişe care anunţau că guvernul Liberiei declină orice răspundere faţă de aceia care se depărtează prea mult de capitală sunt destul de elocvente.

Dar mult mai multă autoritate decât preşedintele au agenţii de culoare, trimişi în rnod periodic de Statele Unite, spre a face vizita de inspecţîe prin teritoriile Liberiei, inspecţie pe care o fa, bineînţeles, stând liniştiţi în Monrovia şi lăsând să treacă timpul, fără a face alt act de prezenţă,

Trei zile rnai târziu, ne îmbarcăm pe ,,Nufung,, vapor englez, călătorind spre sud, care în câteva ore ne transportă la Buigerville, port pe coasta de Ivoriu, având o populaţie superioară celei din Monrovia, dar câtă deosebire între aceste dona oraşe... Albii sunt mai numeroşi, ajungând poate la vreo 300, în majoritate francezi. Comerţul e destul de important şi portul e foarte animat.O linie ferată pleacă din acest port, înaintând până la 600 kilometri în interiorul tării.

Trăserăm la hotelul modern, nu tocmai rău instalat, dar al cărui calificativ era totuşi ceva cam pretenţios. Hotelul numără exact 9 încăperi pentru nouă persoane. În schimb, însă, prezintă avantajul de a procura clienţilor săi, în schimbul a 15 franci, o hrană excelentă preparată după bucătăria franceză şi camere bine amenajate, în unicul etaj din care se compune.

Parterul e ocupat de cafeneaua-cazinou şi cabaret de familie şi e frecventat, bineînţeles, de coloniştii albi printre care se găsesc şi soţiile unora dintre funcţionari. Printre albi, se amestecă uneori şi câte un negru de condiţie, care poartă drept orice îmbrăcăminte o simplă cămaşă. O mică orchestră atrage numeroşii clienţi.

Sosisem, pe un terîtoriu în care se găseau numeroşi elefanţi africani, cu totul diferiţi de cei din Indii, care sunt singurii ce figurează în colecţiile zoologice. Aceştia sunt mai mari, cu urechile extraordinar de mari, de culoare neagră şi absolut imposibil de domesticit. Cultivarea pământului îi împinge din ce în ce spre interiorul ţării, aşa că pe litoral aproape nu se găsesc. Fuserăm sfătuiţi să facem o excursie până la Dimbroko ca să vânăm elefanţi. Acest loc fiind la o distanţă de 362 de kilometri de Bingerville şi una din cele mai importante gări de cale ferată.

Uşurinţa călătoriei ne decise, aşa că într-o seară foarte călduroasă din luna iulie ne instalarăm într-un vagon special destinat pasagerilor de culoare albă, — având ferestrele protejate prin plase de sârmă împotriva ţânţarilor. Clopotul sună, în sfârşit, fiind urmat de fluieratul reglementar, căruia îi răspunse imediat şuieratul locomotivei şi convoiul se puse in mişcare, lăsând în urmă drăguţul oraş Bingerville.

Voiajam de vreo oră aproape, fără ca fochistul trenului nostru să dea semn de o sporire a vitezei, care nu cred să fi trecut de 8 km. pe oră. Se făcuse noapte, când trenul se opri în prima staţie şi se opri atât de mult încât ai fi crezut că am ajuns la capătul călătoriei noastre, sau poate chiar la capătul liniei.

Dar nu fu câtuşi de puţin aşa; trenul avea să-şi continue drumul şi fără incident ne va conduce la Dumbroko...Cel puţin aşa credea amploiatul, care ne da aceste informaţii, deşi ne trebuiră aproape două zile ca s-ajungem la capătul călătoriei. Pentru ei, dealtminteri, o zi-două de întârziere nu înseamnă mare lucru. Dealtminteri, e drept că după viteza cu care mergea trenul nostru am fi putut întârzia şi mai mult chiar decât atât. Totul depindea de traficul de pe linie şi de fantezia fochistului negru, pentru care orariile erau un lucru cu totul secundar. O zi mai curând sau o zi mai târziu, odată şi odată ajungea la destinaţie, fără cel mai mic accident. Nimeni nu-şi aminteşte să fi fost vreodată vreo catastrofă pe linia asta şî desigur nici nu va fi cât timp nu se va mări viteza trenurilor.

Informatorul nostru nu minţea. Petrecurăm două zile şi două nopţi în tren şi însfârşit cu câteva minute chiar înainte de totalizarea celor 48 de ore de întârzâiere, acest „expres” ne debarcă la Dumbroko, după ce-şi justificase cu prisosinţă preţul biletului : 150 de franci. La gară,—un loc deschis pe care se aflau câteva colibe— ne aştepta d. Hazulei, vestit de sosirea noastră de către tovarăşii săi din Buigerville şi care se oferi să se pună la dispoziţia noastră. El strânse mai mulţi oameni spre a forma o caravană care sâ ne întovărăşească la vânătoarea de elefanţi,, Dintre ei făceau parte şi câţiva cercetaşi, renumiţi în ţinut şi chiar în noaptea aceea pregăteam totul spre a pleca a doua zi în zori.

Capitolul.XIII

În golful Guineei. Coasta de fildeş şi Coasta de aur. În căutarea elefanţilor. Justiţie indigenă.

Când părăsirăm a doua zi factoreria, bine echipaţi şi pregătiţi, nu se luminase încă. Umezeala era atât de mare încât după câteva minute numai ne simţirăm uzi ca şi când ar fi căzut asupra noastră un torent de apă. Un frig de câteva grade sub zero ne făcu să clănţănim din dinţi ca în mijlocul iernii. Dar lucru ciudat, acest frig pătrunzător, care la noi ar fi făcut să îngheţe mari întinderi de apă, nu producea un efect analog asupra nenumăratelor băltoace în care ni se afundau picioarele la fiecare pas.

Soarele se ivi deodată brusc ca un foc de puşcă, fără ca să fie precedat de suava lumină a zorilor ; aurora n-are tranziţie în locurile acestea aşa că astrul-rege cu lumina sa orbitoare se arată brusc, fără cea mai mică pregătire. În câteva minute hainele ni se uscară şi nu trecu mult şi începurăm să simţim efectele unei călduri apăsătoare, tocmai din pricina contrastului faţă de frigul pe care-l simţisem cu câteva momente mai înainte.

Pădurea era plină de maimuţe, animale destul de mari, nu mult mai mici decât un câine obişnuit şi foarte puţin fricoase, căci în loc să fugă la apropierea noastră formau un ciudat cortegiu urmându-ne ca şi când ne-ar fi făcut o manifestaţie. Câteva bucăţi de pâine azvârlite la întâmplare ne-au servit să legăm prietenia cu una din ele, care nu se mai dezlipi de noi în timpul celor patru zile cât am stat la Dúmbroko.

Se ţinea de noi ori de câte ori ieşeam din factorerie, iar seara când intram în casă se aşeza într-un loc din apropiere aşteptându-ne până ce ieşeam iar a doua zi.

Abia apăream în pragul uşii şi maimuţa noastră se prezenta aşteptând să-i dăm obişnuitele bucăţele de pâine. Păstra totuşi o prudentă distanţă, ca să fie apărată în caz de surprindere. Dar dacă am mai fi stat încă vreo câteva zile numai în acea localitate, sunt sigur că s-ar fi domesticit cu totul fără nici cea mai mică sforţare din partea noastră.

Prima noastră expediţie fu absolut nenorocită. Umblarăm prin locuri, care fără îndoială erau frecventate de elefanţii pe cari voeam să-i vânăm.

Teribilele stricăciuni pe care le făceau în drumul lor erau dovada sigură a trecerii lor pe acolo. Arbori destul de groşi, arbuşti, plante, liane, totul cedează în faţa imboldului lor devastator. Drumul pe care umblă ei e însemnat cu plante smulse sau stricate ca şi cum ar fi trecut pe acolo o colosală maşină de nivelat. Iar când terenul e mai moale, urmele picioarelor lor pe pământ formează câteodată găuri de o adâncime regulată de care trebuie ţinută socoteală, căci adeseori ele împiedică o retragere mai rapidă. Dumnezeu să ferească pe un vânător să cadă în faţa unui elefant furios pe corpul căruia gloanţele alunecă întocmai ca untdelemnul pe cristal.

Nu furăm mai norocoşi nici în zilele următoare. Maimuţe întâlneam câte vream dar elefanţi de loc, aşa că nu ne mai simţeam dispuşi să ne pierdem în zadar timpul într-un loc atât de puţin sănătos. Clima aceasta e atât de rea încât nu există european care să-i poată rezista mai mult de câteva luni. E deajuns să spunem că în timpul zilei temperatura ajunge la 50 de grade de căldură, iar în timpul nopţii scade până la 10 sub zero însoţită de o umiditate care poate fi comparată în ce priveşte efectele sale cu o ploaie torenţială.

Pe la jumătatea zilei, luarăm iar trenul spre a ne întoarce la Bingerville. Vagonul nostru, încălzit de plimbarea care o făcuse, era un adevărat cuptor şi cum mersul ultra cumpătat al convoiului nu deplasa decât foarte puţin aer, ne petrecurăm timpul suspinând după răcoarea nopţii, tot restul acelei zile, toată ziua următoare... şi a treia zi chiar, căci dacă trenul întârziase două zile ca să parcurgă o distanţă de 360 kilometri la ducere, îi trebuiră două zile şi jumătate la întoarcere. Delicioasă ţară, în care timpul n-are nici o valoare.

Din tren trecurăm în vapor. La sosirea noastră se găsea în port vasul „Salaga” un vapor englezesc a cărei sirenă vestea tocmai plecarea. În grabă cumpărarăm biletele de călătorie şi ne îmbarcarăm, iar pe la miezul nopţii respirai adierea plăcută din largul mării.

În câteva ore sosirăm la Acta, capitala Coastei de aur, colonie engleză, în care am avut norocul să întâlnim funcţionari negri de o rigiditate obişnuită, iar nu ca aceia pe care-i întâlnisem punând pentru prima oară piciorul pe teritoriul britanic. Capitala numără cel mult 1000 de locuitori dintre care vreo 200 sunt albi. Colonia europeană e formată aproape exclusiv din englezi si francezi.

Două hoteluri ne ofereau ospitalitatea : unul numit „Great Britain”, iar celălalt „London” şi ne îndreptarăm spre acesta din urmă. Sosirea noastră coincidea cu o zi de sărbătoare, — căci sărbătorile sunt respectate aici ca şi în Europa, — şi ne atrase atenţie faptul că, la o atât de mare distanţă de Europa, se găsea şi aici curcan ca şi la noi. Aceasta n-ar fi fost un lucru atât de ciudat dacă ar fi fost vorba de nişte albi, dar ceea ce era curios era tocmai că negrii şi negresele se ocupau cu aşa ceva sub ochii binevoitori ai tatălui familiei.

Negrii sunt destul de ridicoli în haine europeneşti ; ei preferă, dealtminteri, jacheta, poate fiindcă li se pare că-i îmbracă mai bine decât vulgarul veston. Şi dacă e de culoare neagră, cu atât mai bine căci scoate mai în relief cămaşa albă şi gulerul scrobit şi înalt, care aproape îi strânge de gât.

Ei imită pe cât pot obiceiurile şi gesturile albilor, îndoindu-şi adeseori bustul într-o ceremonioasă reverenţă îa timpul interminabilelor vizite de etichetă ce-şi fac unii altora în timpul sărbătorilor. Stând sub vastele galerii ale caselor lor îşi martirizează corpul în haine care sunt absolut improprii acelei ţări.

Coasta de aur e, în ce priveşte clima şi teritoriul, absolut identică cu Coasta de fildeş. Dar cum monotonia şederii la Acra făcea pe Laffite să creadă că ar fi mai bine să sosim cât mai repede în Congo belgian, la el „acasă” cum spune el, ne informarăm de mijloacele ce aveam la îndemână spre a putea pleca cât mai curând posibil spre Togo, fosta posesiune germană, astăzi în mâinile francezilor. De acolo începe tocmai o linie de drum de fier, care pătrunde la vreo câteva sute de kilometri în interior, ceea ce ne scurta mult din drumul ce aveam de făcut. Luarăm deci trenul, care cu o viteză potrivită ne duse în paisprezece ore până la Trantini. O factorerie engleză ne oferi ospitalitate pentru noaptea aceea şi în revărsatul zorilor, culcaţi în hamacuri, ne continuarăm drumul spre Nunu, cu intenţia de a trece mai departe fără a ne opri.

Dar aceasta nu era decât o simplă intenţie, o dorinţă pe care o formulasem fără să ne gândim că Nunu era tocmai un punct foarte important pentru vânătoarea de elefanţi, care, după spusele indigenilor, sunt tot atât de mulţi la Nunu ca şi la Dimbroko. De fapt, cu toate încredinţările lor, dacă la Dimbroko n-am văzut, nici măcar trompa unui elefant, la Nunu nu văzurăm nimic mai mult.

Ne îndreptarăm spre Hundru, sat important, condus de un şef indigen, care, ca atâţia alţii din coloniile engleze, e absolut independent, stăpân pe viaţa şi averile locuitorilor, impunând rigorile legii după bunul său plac, fără altă obligaţie faţă de autorităţile coloniale decât aceea de a notifica afacerile importante ale districtului atunci când crede că e necesar.

În afară de această restricţie, şeful face absolut ce-i place. Ei fixează după placul său dările şi are oameni care se ocupă cu încasarea lor. Aplică apoi justiţia, impunând pedepse, care adeseori sunt din cele mai barbare şi se ocupă In special cu stârpirea canibalismului, extrem de răspândit mai ales printre supuşii săi. Antropofagul îşi plăteşte crima cu viaţa sa, dar supliciul la care e supus e un model de cruzime de care-şi poate cineva face o idee după pedeapsa aplicată unui indigen pentru simplul delict de a nu fi ascultat de ordinele tiranului supunându-se imediat sau de a fi făcut-o cu puţină tragere de inimă..

Faptul se întâmplă în timpul celor trei zile cât am stat în localitate, aşa că ne-am putut convinge singuri de ce înseamnă o astfel de pedeapsă.

Recalcitrantul era pus într-o colivie de fier în aer liber şi legat. Spre mai mare siguranţă i se tăia apoi adânc carnea, având grijă ca tăieturile să fie destul de largi şi când hemoragia produsă era destul de mare, îi aplicau peste răni, în special de la umeri şi de la picioare, undelemn de palmier destul de corosiv pentru ca nenorocitul să scoată vaiete sfâşietoare tot timpul cât dura supliciul.

Operaţia aceasta se repeta de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, până ce şeful credea că pedeapsa era suficientă.

Negrul n-avea decât un mijloc spre a scăpa de acest chin : să plătească o amendă de zece lire sterline. Dar nenorocitul, mai sărac ca Iov, n-avea la îndemână acest mijloc spre a potoli mânia severului său judecător, nesimţitor la orice alt argument, care se traducea printr-o sumă însemnată vărsată în buzunarul său.

CapitolulXIV

0 întâmplare nenorocită. — Frica de albi. — Satul părăsit

Hundru fu ultimul sat important pe care-l întâlnirăm în drumul nostru, spre Togo, fosta colonie germană pe care Franţa puse stăpânire chiar înainte ca războiul să se fi terminat. După două zile de drum, printr-un ţinut imposibil, populat de negri de rasă aschanti, treceam frontiera, îndreptându-ne pe un drum mai bun spre Polime.

Puţin înainte de a sosi acolo, avurăm ocazia să omorâm un superb leopard, în condiţii cu totul excepţionale.

Din ziua în care din pricina fugii negrului, care ne ducea armele, rămăsesem fără apărare în faţa hipopotamilor, nu ne mai despărţeam de carabinele noastre. Le purtam totdeauna pe umăr când mergeam pe jos şi cât se poate mai la îndemână când voiajam în hamac. Eram, deci, în poziţia aceasta când printre ierburile, care mărgineau partea stângă a drumului, văzurăm apărând o gazelă care fugea făcând nişte salturi precipitate şi behăind cu disperare. Fugea de ghiarele unui leopard care o urmărea şi care apăru îndată după ea. Primul nostru gând fu să salvăm gazela de implacabilul ei vrăjmaş chiar în clipa în care acesta se azvârlea asupra ei.

Intenţia noastră fu bună, dar executarea planului fu cât se poate de rea. Cele două animale formau o singură masă care se mişca mereu şi ne împiedeca de a ochi spre a nu lovi gazela care, dintr-un moment într-altul, putea pieri sub ghiarele leopardului. Dar tot aşa de uşor putea pieri şi de glonţul nostru. Eram sigur că vom omorî ori pe unul ori pe altuL. Ţinta era prea bună şi prea aproape de noi ca să n-o nimerim. Dar care avea să cadă victima ?

De prisos să mai spun că glonţul destinat leopardului lovi pe biata gazelă al cărui cap fu, literalmente, făcut praf. Detunătura şi efectul glonţului lăsară pe leopard încremenit.

„Nu-şi poate veni în fire”, spuse Laffite scoţând un hohot de râs. Şi aşa era chiar. Nu cred că voi mai avea ocazia de a vedea vreodată un leopard înmărmurit ca acela care sta în clipa aceea în faţa noastră. Cu botul plin de sângele gazelei nenorocitul părea împietrit. Nici nu sufla parcă. Şi dacă-i spun „nenorocitul” o fac cu drept cuvânt, căci înmărmurirea lui ne permise să-i înfigem în ureche un glonţ care ieşi pe cealaltă. Pielea rămase intactă, ceea ce era principalul.

După două zile de drum, ne odihnirăm o zi la Polimé, de unde plecarăm a doua zi spre Ulp, oraş ceva mai important şi staţie de cale ferată, care se termină la Lomé, capitala numitei colonii şi port frecventat de vapoarele principalelor linii de navigaţie care deservesc vestul Africei.

Două zile mai târziu, pe bordul vaporului francez «Chance sûre”, navigam spre Lagos, oraş de vreo 60.000 locuitori, capitala coloniei engleze Nigeria, căreia nu-i lipseşte decât un singur lucru, puţină răcoare, căci are tot ce a inventat civilizaţia : hoteluri, electricitate, totul însfârşit, afară de tramvaie. Bineînţeles acestea lipsesc fiindcă populaţia n-are nevoie de ele. E totuşi un tren, un tren minunat, care în 10 ore ne transportă la Abeokuta, un târguşor care nu prezintă alt interes decât că e unul din diversele centre pentru vânătoarea de elefanţi, care sunt foarte numeroşi prin împrejurimi. Aşa, cel puţin, afirmă unele persoane a căror bună credinţă nu poate fi pusă la îndoială ; dar, desigur, că aceşti elefanţi nu se adună aici decât la anumite epoci, sau că au vreun serviciu de informaţii care-i vesteşte îndată ce vreun vânător se găseşte prin împrejurimi.

Timp de două zile, i-am căutat în zadar, fără să întâlnim unul măcar. Ceva mai mult, nu întâlneam nici negri, deşi ştiam că trebuie să fie destui pe acolo. La Abeokuta, abia zărirăm primele case al satului îndată ce ne coborârăm din tren, ne înfundarăm în pădurea Kanama, urmând indicaţiile unui ghid cu reputaţie de expert. După câteva ore ajunserăm într-un luminiş în care se găseau vreo şase colibe. Locuitorii acestor colibe, în număr de vreo treizeci, trăiau într-un aşa hal de sălbăticie, încât zărind culoarea feţelor noastre fugiră înspăimântaţi.

În colibe nu mai rămăseseră alte fiinţe decât trei maimuţe domesticite, un bătrân bolnav şi un copil nou născut, pe care părinţii săi îl uitaseră, desigur, în paza lor şi care ţipa cât îl ţinea gura.

Micuţul, care nu putea avea mai mult de câteva zile, ne privea cu ochii săi plini de lacrimi într-un fel care s-ar fi putut traduce, ca o părere de rău de a nu fi putut fugi şi el cu părinţii săi. Laffite, fără a sta mult la gânduri, desfăcu o cutie de lapte condensat şi turnă puţin în gura mititelului. Efectul acestui biberon improvizat fu cu adevărat miraculos. Copilul încetă de a mai plânge şi-şi dădu toată osteneala să înghită deliciosul lichid. În scurt, se împrieteni atât
de iute cu Laffite, încât acesta vru nici mai mult nici mai puţin decât să-l ia cu noi. A trebuit să-mi dau toată osteneala ca să-l fac să înţeleagă că ar fi fost un act de cruzime. Ce era să facem noi cu mititelul? Cu multă greutateîl făcui, însfârşit, să renunţe la ideia sa, aşa că, lăsând cutia cu lapte lângă micuţ continuarăm vizita prin satul atât de intempestiv părăsit de locuitorii săi. Maimuţele, curioase din fire, ne urmau întocmai ca nişte câini.

În a doua colibă, găsirăm pe bătrânul menţionat mai sus. Era lungit pe jos şi avea tot corpul acoperit cu frunze uscate, aşa că nu-i văzurăm decât faţa, impresionant de slabă. Nu făcu nici o miscare văzându-ne intrând. Numai ochii îi ţinea căscaţi, încât s-ar fi crezut că era mort de n-ar fi fost o uşoară mişcare a frunzelor de pe piept, care dovedeau câ respira încă. Nenorocitul era atins de groaznica boală a somnului.

Acest impresionant spectacol ne tăia pofta de a mai cerceta şi celelalte colibe şi tot uitându-ne în dreapta şi în stânga după urmele vreunui elefant, ajunserăm într-un loc ceva mai depărtat, unde ne hotărârăm să petrecem noaptea. Ne întinserăm în hamacurile acoperite cu musticare şi dormirăm tun, fără să simţim măcar căldura focului, care înconjura micul nostru lagăr.

A doua zi, trimiserăm pe unul din oamenii noştri ca ambasador la fricoşii locuitori din satul părăsit, spre a-i anunţa că vom repeta vizita noastră şi, în acelaşi timp, spre a-i linişti asupra intenţiilor noastre care se mărgineau la simpla dorinţă de a fi câteva momente în contact cu nişte fiinţe atât de strâns legate de natură.

Această precauţiune ne îngădui să vedem pe sălbatecii, care se eclipsaseră atât de iute în ziua precedentă. Îi rugarăm să-şi vadă de treburile zilnice în faţa noastră, ca să le putem observa obiceiurile care, desigur, trebuie să fi fost foarte interesante. Dar nu-i puturăm convinge. Numai unul din ei mai văzuse oameni albi. Pentru ceilalţi vizita noastră era un adevărat eveniment de care desigur că mai vorbesc încă şi astăzi.

Ne duserăm să vedem pe micuţul din ajun, care de data asta era în braţele mamei sale. Aceasta ascunzându-şi cu grijă faţa ne privea pe furiş, cu o teamă destul de vădită. Într-un loc cât mai la vedere era aşezată cutia cu lapte, aşa cum o lăsasem în ajun, păstrată ca şi când ar fi fost de aur. Nu mai văzurăm însă pe negrul muribund.

•Trebuie să fi murit şi l-or fi îngropat, zise Laffite. — Sau l-or fi mâncat, zise ghidul, care cunoştea de sigur foarte bine ceremoniile funebre ale ţinutului, fiind şi el de pe acolo.

Restul zilei ni-l petrecurăm agaţându-ne mereu hainele de mărăcinii şi plantele ghimpoase din pădure, încăpăţâ-nându-ne tu orice preţ să dăm de urmele elefanţilor. Dar sosi şi noaptea, ca să ne convingă de zădărnicia intenţiilor noastre şi dormirăm pentru a doua oară în lagărul nostru, pe care-l părăsirăm a doua zi de dimineaţă, la răsăritul soarelui. Chiar şi în colonii, pentru englezi timpul e sfânt şi trenurile lor circulă după un orar cât se poate de riguros.

A doua zi, pleca din Lagos un vapor pe care ne rezervasem locuri şi trebuia să ne grăbim dacă nu vream să sosim la Abeokuta după plecarea trenului.:.

CapitolulXV

În Guinea spaniolă. — Bata. — Amintiri dintr-o vizită în fugă.

Ne îmbarcarăm pentru Libreville pe bordul unui superb vapor francez, care după câteva ore făcea escală la Daula, port principal din Camerun, fostă colonie germană, care ca şi Togo a trecut în mâinile francezilor.În primele ore, după amiaza, el se oprea la Bata, capitala Guineei spaniole, în portul căreia văzui primul vapor spaniol cu care m-am întâlnit în timpul călătoriei mele, „San Carlos’’, vapor mult mai mic, decât mare, dar al cărui tip denota o construcţie recentă. Acest vapor tocmai încărca mărfurile pe care i le aduceau nişte mari şlepuri ce înaintau alene, conduse de indigeni.

Abia ancorasem şi pe bordul nostru se repeziră o mulţime de negri oferind produse de ale ţării : cacahuete, ananaşi, banane, pe care le vindeau pe preţuri derizorii. Unul din ei avea chiar câteva maimuţe mititele pe care le oferea pe cinci pesetas, un adevărat record de ieftinătate care, însă, nu-i servi la nimic, deoarece nimeni nu i le cumpără.

Cu toate că escala era de scurtă durată, noutatea împrejurării de a ne afla pe pământ spaniol ne ispitea să coborâm. O barcă, condusă de un negru, ne duse în câteva minute la unul din cele trei debarcadere care înaintau cu câţiva metri în mare. Găsirăm acolo pe un soldat indigen purtând uniforma colonială spaniolă : bluză şi pantalonii albi, cască colonială, cu armele spaniole şi picioarele goale. Dintre toate obiectele de îmbrăcăminte europeană, ghetele sunt cele care jenează pe negri în general. Obligaţi de împrejurări, consimt să-şi acopere corpul, dar nu să-şi încătuşeze picioarele în încălţăminte care pentru ei e ceva mult mai grav. Senegalezii din serviciul Franţei dovedesc, dealtminteri, aceasta cu prisosinţă.

Soldatul nostru era înarmat : purta o baionetă a cărei vârstă era tot atât de venerabilă ca şi a puştii în care era înfiptă. Dar severitatea sa, care la început ne cam impresionă, nu era din fericire decât aparentă. El nu ne întreba altceva decât dacă ştiam spanioleşte.

Ce e drept, dacă acest amănunt era o condiţie neapărată pentru a putea debarca, Laffite ar fi trebuit să se întoarcă la bord. Hârtiile sale erau în perfectă regulă, dar el nu ştia nici o silabă măcar din frumoasa limbă a lui Cervantes. Eu unul, mai norocos, putui răspunde că o cunoşteam în mod destul de acceptabil, mai ales dacă examenul pe care aveam să-l trec nu era prea riguros. Îi dădui, dealtminteri, o probă de cunoştinţele mele poliglote întrebându-l unde puteam găsi cafenea, vreun local, însfârşit, unde să putem sta la umbră, căci soarele nu ne prea îngăduia să trecem în aer liber un asemenea examen.

Conduşi deci de un alt soldat negru, care avea pe mâneci galoanele de caporal, ne îndreptarăm spre o casă de construcţie europeană, din lemn, pe faţada căreia era o inscripţie. Era cafeneaua - proprietatea unui spaniol - care cu ajutorul câtorva indigeni exploata cu mai mult profit alte secţiuni cu diferite comestibile.

Se găseau acolo : cutii de conserve de provenienţă franceză, pachete cu paste alimentare, zahăr, cărţi, articole de drogherie, un bazar de obiecte cu pietre false, haine gata, cutii şi crătiţi...

În afară de acestea, el cumpăra produse indigene şi vindea piei de gazelă şi de fiare ; avea apoi o mică farmacie şi un salon de coafură. Presupun, însă, că acesta era rezervat exclusiv indigenilor, căci nu cred să fi fost vreun alb. — oricât de răbdător din fire, — care să fi putut suporta serviciile bărbierului indigen, a cărui artă o puturăm constata pe când sorbeam câte o ceaşcă cu cafea. Proprietarul în persoană servea persoanele mai de seama, la unica masă, care trona în mijlocul localului.

Un negru se aşeză pe un scaun într-un colţ din cealaltă parte a stabilimentului, care trebuie să fi fost „salonul de coafură”, cel puţin aşa presupun, căci nu era nici oglindă, nici vreun alt obiect care să dovedească aceasta. Dealtminteri, nu era greu de ghicit pentru ce se aşezase acolo, căci imediat un alt negru luă un pieptene şi o pereche de foarfeci şi operaţia începu. Dar ce pieptene, Dumnezeule ! O, greblă cu trei dinţi, care trebuia să facă adevărate ravagiii pe pielea răbdătorului client. Ca să întindă părul prea creţ, coaforul trăgea cu toată energia ca şi când ar fi vrut să i-l smulgă din rădăcină şi fiecare trăsătură, care la noi ar fi fost un motiv suficient ca să-ţi iei pălăria şi să pleci, sau să asasinezi pe coafor, — după cum ţi-ar fi fost caracterul, — aci nu era decât un nou prilej de glume şi de veselie între fericitul client şi îndemânatecul său Figaro.

Veni apoi rândul foarfecilor şi când acestea îşi făcură datoria, fu rândul pămătufului care răspândi cu oarecare economie clăbucul de săpun alb pe tot capul şi faţa clientului. Briciul intră şi el în funcţie, tăind în dreapta şi-n stânga şi peste o jumătate de oră negrul avea faţa şi craniul strălucitoare ca o bilă de biliard. Plăti şi plecă mulţumit pe când coaforul solicitat de alţi muşterii se duse să-i servească cu pachete de tutun.

În timpul acesta, proprietarul ne povestea viaţa sa în această ţară, care nu diferă de aceea a oricărui european. El sta aici timp de câteva luni, pe când fratele său se repauza în Europa de efectele neprielnicei clime tropicale. Acest frate îi lua locul când îi venea lui rândul să se odihnească. Ca să ne mai distreze, amabilul patron puse să ne cânte un gramofon, care ne amuză cu un repertoriu destul de vast, compus din cântece şi canţonete spaniole, muzică veselă şi uşoară, alternând cu plăci vorbite, dar pe care nu le putui asculta în voie din pricina lui Laffite care în fiecare clipă mă obliga să-i explic pentru ce râdeam.

Eram de vreo două ore la Bata şi vaporul nu sta acolo decât vreo patru ceasuri, timpul cât îi trebuia pentru încărcarea mărfurilor. Ne ridicarăm, deci, de pe scaune voind să mai profităm de timpul ce ne rămânea ca să vizităm oraşul. Venise momentul să plătim consumaţia şi n-aveam nici o monedă spaniolă. Propuserăm, deci, s-o plătim în monedă franceză. „Ori franci, ori pesetas, e tot una, numai bani să fie” ne răspunse amabil cafegiul. ÎI întrebai atunci cât îi datoram? „Zece franci o cafea” răspunse el. Ce e drept, avusesem şi o şedinţă de gramofon dar, ce D-zeu, pentru un asemenea preţ am fi băut-o în cel mai elegant local din Paris şi, încă, în acompaniament de orchestră.

Nu cred că i-ar displace să aibă în fiecare zi clienţi ca noi acestui cafegiu-librar-etc. etc. de care ne despărţirăm în mod foarte cordial, cu toate că cinstea de a-l fi cunoscut ne costase destul de sărat.

Orăşelul are un aspect destul de plăcut şi foarte animat. Negrii se îmbracă mult mai decent decât în alte localităţi. E drept că sunt rari aceia care poartă costumul european complet, căci cel care poartă o cămaşă, n-are pantaloni şi vice-versa. Unii poartă chiar pălării, pălării purtate şi răspurtate de primii lor proprietari. Femeile, destul de frumoase, în general, se îmbracă în mod mai uniform. Ele îşi acoperă jumătate din corp cu o pânză în loc de fustă. Foarte puţine poartă bluze de culori vii, care sunt cele mai apreciate.

Unele străzi sunt pavate şi mărginite cu arbori. Soldaţi indigeni, fără altă armă decât clasica baionetă, fac serviciul de sergenţi de poliţie, pe care-l îndeplinesc cu acelaşi aer de plictiseală ca şi cei din celelalte ţări. De altminteri au prea puţin de făcut. Indigenii sunt oameni foarte pacinici şi circulaţia celor câteva automobile nu prea necesită intervenţia lor. Toţi vorbesc însă foarte bine spanioleşte. Am observat de altfel că această limbă, ca şi portugheza, pare mult mai accesibilă negrilor de cât francoza pentru senegalezi, cu toată osteneala şefilor de ai învăţa.

Spre nord, o colină domină oraşul, care pare închis de un brâu de verdeaţă în care se disting mai ales penajele palmierilor.

Albii nu par prea numeroşi în acest oraş, cu toate că, desigur, la ora aceea trebuie să fi fost toţi închişi prin casele lor. La Bata sunt destule case de construcţie europeană câteva factorerii franceze, al căror principal comerţ îl formează uleiul de palmier, din care o mare cantitate aştepta chiar acum pe chei spre a fi îmbarcată. Unicul grup de europeni pe care-l văzurăm, fură vreo şase soldaţi albi, care ca şi noi se duceau spre chei ca să se îmbarce. Vasul „San Carlos” da ultimele semnale de plecare, cărora, ca un ecou, le răspundeau fluerăturile vasului nostru, gata şi el să părăsească portul.

Şi, ca şi când fluierăturile sirenei ar fi fost semnalul vreunei serbări, o mulţime de indigeni se îngrămădi pe chei ca să privească la plecarea vapoarelor, ceeace constitue pentru ei un spectacol foarte apreciat.

Ne întoarserăm pe bord pe la şapte seara, adică în timpul întoarcerii bărcilor de pescari, care dau portului un aspect de o însufleţire cu adevărat impunătoare. Pline de peşti de tot felul şi de toate mărimile, treceau în şir nenumărate bărci de forme europene dar de construcţie indigenă, împinse de briza care le umfla pânzele triunghiulare. Altele şi mai mici erau prevăzute cu vâsle, iar cele mai sărăcăcioase, construite in mod primitiv din simple trunchiuri de arbori, erau puse în mişcare de echipajul lor, care cu greu îşi menţinea echilibrul, cu ajutorul unor vâsle originale făcute din ramuri de palmieri.

Manevrând printre nenumăratele bărci, vaporul nostru plecă, urmând de aproape pe cel spaniol, pe când negrii adunaţi pe chei făceau un tapaj înspăimântător dând din mâini şi trimiţându-ne saluturi.

Peste puţin coasta Guineei spaniole dispărea în umbra nopţii ce se lăsa.,

CapitolulXVI

În Gabon. Libreville. O lecţie devânătoare.Satul bantuit de boala somnului.

După cinci ore, vaporul sosi la Libreville, capitala Congo-ului francez, dar cum trecuse de miezul nopţii când ancoră, petrecurăm noaptea pe bord şi debarcarăm tocmai a doua zi de dimineaţă, la ora opt, în timpul când mişcarea oraşului e mai intensă, datorită unui comerţ cu mult superior aceluia ce s-ar putea închipui într-un oraş de 15.000 locuitori, dintre care numai 150 albi.

Trăsuri şi camioane-automobile treceau în toate direcţiile străbătând zgomotoase printre mulţimea de pietoni. Una din principalele factorerii aparţinea casei S. C. O. A» şi, abuzând oarecum de buna primire ce ni se făcuse în alte localităţi de către stabilimentele aceleiaşi companii, ne duserăm de—dreptul acolo cu gândul să solicităm ospitalitatea care, dealtminteri, ne fu acordată cu onorabilitatea la care ne aşteptasem.

Până seara, făcurăm cunoştinţă cu toţi albii, care locuiau la Libreville, printre care se distingea personalitatea d-lui Ranxi, un francez destul de matur şi cu înfăţişarea foarte paşnică, ceea ce contrasta ciudat cu firea sa de vânător pasionat. El posedă la Libreville un adevărat bazar, centrul sucursalelor răspândite în interiorul continentului. Desele sale vizite pe la diversele sucursale îi ofereau prilejul să se dedea la sportul său favorit. În locuinţa sa, se găseau nenumărate trofee de vânătoare, în majoritate piei de animale, dar ceea ce ne atrase în deosebi atenţia fu o pereche enormă de dinţi de elefanţi.

•Sunt, va să zică şi elefanţi prin părţile astea ?

•Fireşte că sunt ! Unde voiţi să fie dacă nu aici ? răspunse el mirat de exclamaţia mea.

În sfârşit, nimerisem bine. Nu vom pleca de aici până ce nu vom vâna elefanţi. Şi totuşi ne îndoirăm încă. Ni se spuse acelaşi lucru în atâtea locuri, fără să întâlnim măcar unul, încât aveam dreptul să fim sceptici.

D.Ranxi ghici îndoiala noastră şi, pus în ambiţie, ne propuse să pornim imediat la vânătoare. Primirăm, fireşte, dar pentru ceva mai târziu.

•Nicidecum, răspunse el, peste o oră pornim. Duceţi-vă de vă luaţi armele şi eu voi pregăti toate până atunci.

Şi iată cum în aceeaşi zi, cam spre seară, ne urcarăm înntrş-o camionetă-automobil, condusă de un şofer indigen. Deabia mai era loc pentru noi printre atâtea hamacuri, musticarii, lăzi de toate dimensiunile, conţinând arme, provizii, vin, bere, apă filtrată, mentă şi o mulţime de alte lucruri necesare. Armamentul d-lui Ranxi, compus din diverse puşti de vânătoare, carabine moderne de calibru mare şi o mare cantitate de muniţii, forma un adevărat arsenal pe lângă care numărul redus al armelor noastre era cu adevărat ridicol. Iar dintre toate acele arme, d. Ranxi prefera două carabine vechi de calibru mare, care nu putea conţine mai mult de un cartuş cu gloanţe de plumb.

Pe la ora şase, camioneta porni spre N’Djiole situat la vre-o 120 km. Drumul era acceptabil, dar pe alocurea destul de prost. Ca precauţiune, în caz de accident, luarăm cu noi şi alţi cinci negri în afară de şofer.

Se făcu noapte, fără ca luna să ne lumineze drumul care trecea acum prin pădure pe sub un tunel de verdeaţă. Conversaţia începu să lâncezească, aşa că cu toate zguduielile automobilului sfârşirăm prin a adormi. Spre ziuă însă, o detunătură ne trezi pe neaşteptate. Camioneta se opri, negrii coborâră şi şoferul se apucă să schimbe un cauciuc, căci detunătura, care ne trezise, nu fusese decât un cauciuc pleznit. Profitând de acest popas neprevăzut, desfundarăm o sticlă cu cognac din care băurăm ca aperitiv, înainte de gustarea oferită de d. Ranxi. Acesta, bine dispus, ne propuse spre a ne mai dezmorţi picioarele să facem o mică plimbare prin pădure. Ne întrebam în gând dacă nu cumva îşi bate joc de noi ? Dar nu. Propunerea părea foarte serioasă. El nu uitase să ia şi câteva lămpi pentru vânătoarea nocturnă şi cu acest prilej ne dete o lecţie de care aveam nevoie, deşi mai practicasem acest fel de vânătoare.

Am mai explicat cum vânătorul poartă pe cap o lampa cu reflector, care-i luminează calea. D. Ranxi ne recomandă să ne despărţim, aşezându-ne la o distanţă de 40 m. unul de altul şi înaintând toţi deodată. Mulţumită acestei dispoziţii, toate conurile de lumină împreunându-se la o oarecare distanţă luminau un front de peste 100 m., aşa că nimic din ceea ce se putea petrece în acel spaţiu nu putea să ne scape. Şi ne recomanda deasemenea că orice am vedea să ne abţinem a de a trage imediat.

În adevăr, în timpul vânătoarii nocturne, vânătorul n-are de ce se teme de atacul vreunei fiare. El n-are altceva de făcut decât să zăpăcească animalul, trimiţându-i toată lumina în ochi, fără a se interesa cu ce fel de fiară are de-a face, lucru, dealtminteri, imposibil la început. Fiara, hipnotizată rămâne nemişcată cu corpul adesea ascuns în vreun tufiş de unde numai lucirea ochilor o trădează.

A te apropia prea mult de fiară ar putea fi primejdios, aşa că trebuie să fie silită să iasă din ascunzătoarea ei, lucru ce se obţine foarte uşor printr-o simplă manevră a lămpii. Mişcând capul, lumina se deplasează şi fiara intrigată o urmăreşte încet, descoperindu-şi astfel corpul. De abia atunci vânătorul poate trage dacă crede că vânatul merită osteneala.

Fiind mai greu de ochit noaptea cu gloanţe, e preferabil să se servească cineva de cartuşe care la distanţa de 100 m. — maximum la care poate ajunge lumina reflectoarelor, —are un efect mult mai sigur.

Odată lecţia învăţată, ne luarăm puştile cu două ţevi, dintre care una fu încărcată cu cartuş iar cealaltă cu gloanţe , în vederea oricărei eventualităţi.

Nu era tocmai comod de mers prin pădurea aceea, terenul fiind foarte accidentat şi acoperit de plante ghimpoase care ne împiedecau la fiecare pas. Desfăşurarea micului front, perfectă la început, se strica în fiecare clipă cu toată silinţa ce ne dam să păstrăm linia în mijlocul căreia mergea d. Ranxi, ca şef. Merserăm totuşi în această ordine, mai mulţi kilometri, fără a întâlni decât câteva veveriţe, care cădeau din arbori, orbite de lumina lămpilor noastre.

Infructuoasa noastră expediţie avu totuşi partea sa interesantă, căci pusesem în practică lecţia dată de merituosul vânător, care ne conducea.

Ne reîntoarserăm, deci, la camionetă, al cărei cauciuc fusese reparat şi ne continuarăm drumul până la ora 8 dimineaţa, când sosirăm într-un sat ale cărui case prefăcute în cenuşă fumegau încă, în urma unui recent incendiu.

Incendiul fusese provocat înadins. Colibele distruse fuseseră locuinţele bolnavilor atinşi de boala somnului. Şeful tribului poruncise să se ia această radicală măsură sanitară, spre a evita răspândirea bolii şi mai departe. Bolnavii erau închişi într-un loc de unde le era absolut interzis de a ieşi, sub pedeapsa unor sancţiuni foarte severe.

Teama de molipsire îi făcea pe ceilalţi locuitori să stea la o distanţă destul de mare de acel spital primitiv, care se compunea dintr-un simplu teren îngrădit, în mijlocul căruia bolnavii zăceau la soare, ale cărui raze constituiau singurul lor remediu.

Nenorociţii, — nişte adevărate schelete, — erau întinşi pe pământ nemaiavând puterea nici să se mişte şi numai vreo câţiva dintre ei, mai puţin atinşi, mai dădeau semne de viaţă. Cum apropierea acelui loc nu era deloc liniştitoare pentru noi, ne depărtarăm cât mai în grabă, căutând în pădure un teren mai potrivit spre a poposi în timpul căldurii. La umbra arborilor stufoşi situaţi aproape în mijlocul pădurii, mâncarăm şi ne odihnirăm până pe la ora 5 seara.

Drumul pe care-l urmase pân-aici camioneta se terminase brusc, aşa că trebui să ne continuăm călătoria în hamacurile purtate de indigenii pe care ni-i pusese la dispoziţie şeful tribului, prieten al d-lui Ranxi. Timp de şase ore, străbăturăm un teren acoperit de ierburi îngălbenite de arşiţa soarelui, sub un cer ca de plumb şi ajunserăm, însfârşit, pe la 10 seara la Hara, mic sat indigen în care d. Ranxi avea o factorerie-sucursală a celei din Libreville. Ea era condusă de un funcţionar alb, ajutat de un personal compus din patru negri.

Fără a fi prea excesiv, confortul factoreriei era destul de mulţumitor, dându-ne putinţa să ne odihnim după oboseala zilei trecute şi să ne pregătim pentru ziua următoare, care se anunţa şi mai grea. Nu străbătusem decât 60 din cei 120 de kilometri care ne despărţeau de N’Djole şi restul drumului ce mai aveam de făcut era mult mai rău, după cum ne spunea d. Ranxi.

CapitolulXVII

Nisipul deşertului.—Lada misterioasă.— Vânătoare nocturnă

Ni se spusese, că drumul va fi obositor şi, într-adevăr, aşa şi fu pentru indigenii care duceau hamacurile şi bagajele noastre. Se înnoptase când plecarăm din Hara, urmând o potecă îngustă, luminată puternic de razele lunii. Pe la vreo douăsprezece, caravana se opri spre a da putinţă oamenilor noştri să se mai odihnească, iar după o oră pornirăm din nou, cu toate că şeful expediţiei ţinea cu orice preţ să sosească mai curând în pădurea Rabo, punctul terminus al călătoriei. Dar pe lângă căldură mai era un obstacol destul de serios pentru negrii obişnuiţi cu ciudăţeniile acelui ţinut. Pe măsură ce înaintau, intrau într-o regiune acoperită de nisip în care era inexplicabil cum mai puteau creşte ierburi şi chiar arbori. Terenul era acoperit de un nisip fin, aproape impalpabil, de o albeaţă orbitoare şi atât de fierbinte încât trebuie să fi ars picioarele bieţilor negri, care mergeau mereu supunându-se ordinelor noastre.

Un arbore enorm, al cărui trunchi avea vreo opt metri în circumferinţă, ne oferi un adăpost destul de bun, căci la umbra lui petrecurăm tot restul zilei, dormind cea mai mare parte din timp. Departe, la orizont, se zăreau primii arbori ai pădurii spre care ne îndreptam. Această apropiere fu un imbold ca să scurtăm popasul şi pe la ora 5 d. a. începurăm să ne pregătim de drum, când, cu repeziciunea unui fulger, se ridică un vânt, care în câteva secunde se transforma în uragan. Nisipul ridicat ne învăluia din toate părţile şi în câteva minute ne ajunse până la genunchi ameninţând să ne acopere complet dacă furtuna mai ţinea. Negrii lăsaseră jos bagajele şi se căţărară în pomi, cu toate că aceştia se aplecau sub impetuoasa suflare a vântului. În curând furăm nevoiţi să-i imităm şi noi, deşi cu oarecare greutate din lipsă de obişnuinţă şi căţăraţi pe pom ne ţinurăm strâns, de frică să nu fim trântiţi la pământ.

Victima însă fu prietenul nostru Laffite şi asta din propria lui vină sau mai bine zis a faimoasei sale mustăţi, de care era atât de mândru. Nisipul mărunt strângându-se între perii deşi, îi astupa complet nările şi de câte ori, — sufocat, — deschidea gura ca să respire, era deajuns ca să înghită o cantitate bună de nisip, care-l făcea să strănute, să tuşească şi să ocărească, blestemând ţara şi elefanţii şi văicărindu-se că nu soseşte mai curând în Congo-ul lui mult dorit. Astfel trecură vreo cincisprezece minute, după care vijelia se potoli tot atât de brusc după cum venise. Cu toată violenţa sa nu făcuse nicio stricăciune. Cei câţiva arbori din jur rezistaseră, iar ierburile erau doar aplecate la pământ. Ne coborârăm, deci, din arbore, ceva mai grei de cât ne urcasem, căci eram atât de plini de nisip încât trebui să ne dezbrăcăm ca să ne scuturăm. În timpul acesta, negrii se ocupau cu dezgroparea bagajelor, pe când unii se duseră să caute unul din hamacuri pe care vântul îl luase ca pe o pană.

Astfel, toate lăzile fură desgropate, afară doar de una. Era tocmai lada care conţinea sticlele cu cognac şi care nu se vedea nicăieri, cu toate că bieţii negri scotoceau în toate părţile. Cei care plecaseră după hamac se întoarseră ; ceilalţi îşi luaseră fiecare sarcina, numai lada cu pricina ne împiedeca de a porni la drum.

Era foarte posibil ca aceasta să fi fost o simplă întâmplare, dar faptul că negrilor le place atât de mult alcoolul, ne îndreptăţea să credem că profitaseră de ocazie ca s-o ascundă undeva spre a o lua la întoarcere.

Dacă asta le era intenţia, nu era deloc nimerită cu un om ca d. Ranxi, care cunoştea prea bine toate şiretlicurile negrilor. El le porunci să caute cu toţii lada, anunţându-i că nu se va mişca de acolo până ce nu va fi găsită. Şi cum, zicând acestea, făcu şi un gest destul de semnificativ cu carabina, într-o clipă toţi negrii erau la pământ, scotocind cu amândouă mâinile nisipul.

Cu câteva lopeţi, operaţia ar fi mers mai uşor, dar numai cu mâinile era destul de grea. Pierdurăm deci două ore căutând în zadar şi am fi continuat poate s-o căutăm dacă Laffite nu şi-ar fi amintit deodată că pusese chiar el lada la pîciorul arborelui ca să se urce mai uşor. Rămăsese îngropată lângă trunchi, în partea opusă celeia în care scormoneam noi, adică tocmai în partea din care venise vântul aşa că fusese complet acoperită.

Distracţia lui Laffite ne făcuse să pierdem un timp preţios, pierdere pe care erau s-o plătească tocmai cei care erau mai puţin vinovaţi, adică negrii, care primiră ordinul să iuţească pasul ca să recâştigăm timpul pierdut.

Era ora 9 seara, când intrarăm în pădure şi după o oră, soseam în satul Rabo, dela care-şi ia numele. Două focuri de puşcă vestiră pe locuitori de sosirea albilor, aşa că, cu toată ora înaintată, furăm primiţi de cei 400 indigeni în frunte cu şeful lor.

Acesta era o veche cunoştinţă a d-lui Ranxi, care făcuse din Rabo un fel de centru de vânătoare, unde se ducea adeseori. Sunt foarte puţini albi, care pătrund atât de adânc în interiorul ţării, aşa că sosirea caravanei noastre fu un mic eveniment pentru indigeni, care ne conduseră până la uşa locuinţei noastre — coliba principală a satului, reşedinţa şefului şi a familiei sale.

Într-o clipă, el ne puse totul la dispoziţie. Soţiile şi copiii săi se duseră într-altă colibă, luându-şi toate lucrurile. Nu mai rămăseseră decât câteva piei de gazelă aşezate peste un strat de ierburi. Acestea erau paturile noastre. O lampă ne lumină, cât timp ţinu petrolul pe care-l conţinea, căci amabila noastră gazdă nu mai avea altul. Aprinserăm focul şi după ce prânzirăm destul de bine cu doi pui fripţi la frigare, plecarăm să dăm o mică raită prin pădure, pregătiţi pentru orice eventualitate.

Până la miezul nopţii, merserăm la lumina lunii, iar mai târziu aprinserăm lămpile dar nu găsirăm nici o urmă de elefanţi. Parcă-i vestise cineva de sosirea noastră. Şi nu numai că nu era nici un elefant, dar până târziu de tot nu întâlnirăm nici o fiară, până ce, însfârşit, reflectoarele noastre descoperiră prezenţa a două pantere care zărindu-ne voiră să se ascundă în tufiş.

Lucru ciudat : nu păreau grăbite, cu toată spaima ce le inspirase apariţia noastră neaşteptată. Mersul lor era inexplicabil din partea unor animale, a căror caracteristică e agilitate neasămuită şi multă hotărîre. Desigur se petrecea ceva neobişnuit. La primul foc, una din ele căzu şi în clipa aceea, cum era de prevăzut, cealaltă se caţără pe un arbore Trăserăm în direcţia ei, dar glonţul se pierdu. Ea nu rămase, însă, nici un mornent în locul unde se refugiase, ci sărind la pământ, îşi reluă poziţia de mai înainte uitându-se ţintă spre noi. Fu ucisă la rândul ei şi abia atunci aflarăm cheia enigmei.

Cele două pantere formau o pereche şi aveau trei pui prea mici ca să-şi poată urma părinţii, iar aceştia nu voiseră să-i părăsească în clipa primejdiei. Puii căutau să fugă în tufişuri, dar reflectoarele noastre i-au descoperi. Mulţumită luminii, doi negri se repeziră după el şi-i prinseră fără multă greutate. Negrii ridicară pe cele două pantere ucise şi pe cei trei pui şi se înapoiară în sat, pe când noi ne continuarăm goana, dar cu un rezultat puţin satisfăcător. Merserăm încă vreo două ore prin pădure, cu toate piedicile, care ne ieşeau în cale la fiecare pas. Negrii, care ne însoţeau, ne arătau mereu urme de elefanţi, dar şi aici ca şi în alte părţi nu întâlnirăm nici unul.

CapitolulXVIII

Primejdioasele gorile. - ,,Kana Ababa’’ — Un deşteptător inoportun.

Erau orele 4 de dimineaţă când, întorcându-ne spre sat, străbăturăm tufişurile la lumina lămpilor noastre cu acetilenă, a căror strălucire începuse să pălească în faţa primelor licăriri ale zorilor. Dealtminteri, după o noapte de mers, începusem să simţim oboseala. Înaintarăm în rând, având în faţa şi în urma noastră câte un grup de negri. Laffite, cu pasul sprinten, mergea înainte, deşi da semne de plictiseală. Eu, mai în urmă, mergeam alături de d. Ranxi cu care vorbeam asupra subiectului său favorit : vânătoarea. La un moment dat, interlocutorul meu se eclipsă, ceea ce ne făcu să încetinim mersul. Drumul, o potecă, desigur foarte frecventată de negri, era mărginit de tufişuri dese ai căror locuitori începeau să dea semne de viaţă odată cu ivirea zorilor. Din pricina luminii prea slabe, încă, ghiceam mai curând decât vedeam câte o gazelă sau vreun şacal pe care foamea îl trezise dis de dimineaţă.

D. Ranxi se făcea însă să fie aşteptat mai mult decât trebuia şi cu toată încetineala mersului nostru, rămăsese cam prea în urmă, aşa că ne oprirăm să-l aşteptăm. Un şarpe de dimensiuni obişnuite, care se urca pe un arbore, mişcându-şi alene inelele, ne servi de pretext ca să ne oprim şi să-l privim.

Eu unul preferam însă să-l aştept stând jos. Dar deabia atinsesem pământul când împins ca de un resort mă sculai brusc, făcând un salt, care făcea cinste picioarelor mele. Exact în spatele meu, izbucni deodată un concert de scâncete, sau mai bine zis de zbierete pe care le-ar fi invidiat măgarul cel mai tare în plămâni. Ce e drept, Laffite nu părea tocmai mirat, ci mai curând surprins de acest zgomot neaşteptat. Concertiştii nu erau, desigur, măgari căci nu există prin acele locuri, iar atitudinea negrilor dovedea cu prisosinţă că era vorba de ceva serios. Dar ce putea fi, dacă nu elefanţi? Erau poate bivoli sau lei?

•Haidem să vedem, zise d. Laffite strângând carabina şi îndreptându-se spre locul de unde pornea zgomotul. Dar nu putu face nici un pas. Toţi negrii se repeziră la el. Unii apucându-l de braţe, alţii de picioare, pe când alţii îi tăiau drumul stând cu braţele întinse şi cu aerul ferm hotărît de a nu-l lăsa să treacă, dacă întâmplător ar fi scăpat din mâinile celor care-l ţineau atât de strâns.

Şi toată această stranie pantomimă era întovărăşită de strigătul : „Kana, Kana, Ababa Kana”, care ţinură până ce apăru, însfârşit, d. Ranxi care cu carabina în mână alerga spre grupul nostru. La vederea lui, negrii deteră drumul lui Laffite.

Nu. Animalele care zbieraseră nu erau lei şi nu semănau deloc cu bivolii. Nu erau nici elefanţi, pe care era scris se vede să nu-i întâlnim.

•Sunt gorile, ne spuse d. Ranxi.

•Şi se tem atâta de gorile ? întrebă Laffite. Privirea pe care i-o aruncă d. Ranxi era destul de elocventă.

•Dragul meu, îi spuse acesta, nu crede că o gorilă e un căţeluş. Din toate animalele creaţiunii, e cel mai teribil, căci având instinctele unei fiare, când atacă are o forţă nemaipomenită, dar mai ales o inteligenţă, care atunci e egală cu aceea a omului. Notează bine aceasta şi nu-ţi pierde capul. Dar Dumnezeu să te ferească să te atingi de o familie de gorile, sau de o ceată de mai multe. Într-o clipă te vor înconjura, căci nu sunt deloc proaste când e vorba de stratageme şi înainte de a-ţi fi dat seama de manevra lor, te vor rupe în bucăţele ca şi când ai fi un simplu manechin. Şi apoi de ce ai ataca o gorilă?

Prudentul vânător se găsise odată într-o situaţie disperată la amintirea căreia i se zbârlea părul pe cap. Urmărind cu alţi prieteni o panteră, se pomeniră de odată în faţa a trei gorile înfuriate din pricina detunăturilor. Numai mulţumită unei minuni reuşiseră să rupă cercul, pe când alţi vânători atraşi de strigătele gorilelor le veneau în ajutor.

Plecând din acel loc ne apropiarăm de sat, ale cărui împrejurimi erau cultivate de indigeni, care se ocupau mai ales de cultura orezului. Într-unul din aceste câmpuri, semănat de curând, dădurăm de o mulţime de porumbei sălbateci care ciuguleau prin brazdele trase pe pământ de plugurile primitive ale indigenilor.

Erau aşa de mulţi, încât din trei focuri trase deodată, doborârăm vreo două duzini, adică de ajuns ca să ne satisfacem pofta noastră şi pe aceea a locuitorilor mai de seamă din tribul în care eram găzduiţi. Cât pentru ceilalţi, carnea celor două pantere fu începutul unei serii de ospeţe din cele mai copioase.

Toţi se întreceau să ne servească, de la şef până la cel din urmă din administraţii săi. Dar dintre toţi, fiul cel mai mare al şefului era cel mai expansiv, un tânăr de 25 de ani care se lipise atâta de noi, încât nu mai puteam scăpa de dânsul.

Tânărul, care nu era prost de loc, învăţase vreo şase vorbe franţuzeşti şi era atât de mândru de cunoştinţele sale, şi mai ales că putea lăsa pe ceilalţi compatrioţi ai săi cu gura căscată, încât privea cu un aer de superioritate chiar pe propriii săi părinţi. Şi ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, deveni şi mai îngâmfat, mulţumită unui dar pe care i-l făcui ca să ne lase în pace.

Era în coliba noastră, ocupat să ne scotocească prin lucruri, când atingând o mică valiză în care aveam diferite obiecte mai necesare, auzi un clopoţel. Spaima lui fu desigur mare, căci a dat drumul valizei ca şi când l-ar fi muşcat un şarpe. Mă gândii atunci să-l liniştesc arătându-i obiectul care-l speriase. Clopoţelul provenea de la un deşteptător de voiaj pe care-l aveam la mine. Îi arătai cum funcţionează şi îi explicai la ce foloseşte, ceea ce fu de ajuns să-l facă să caşte nişte ochi cât cadranul ceasului. Îndată,—prin semne, căci cunoştinţele sale de franceză nu ajungeau pentru asta, — mă rugă să i-l ofer. Insistă atâta încât cedai şi bietul meu deşteptător deveni bijuteria favorită a negrului, un prilej de pizmuire pentru toţi compatrioţii săi. El şi-l atârnă imediat cu o sfoară la gât şi-l fotografiai pe loc, după ce luai mai întâi precauţiunea de a-i completa puţin îmbrăcămintea ca să fie mai decent. Tot timpul cât am stat în acel sat, am auzit la fiecare ceas faimoasa sonerie a deşteptătorului meu care însă nu cred să fi rezistat multă vreme.

Negrul nostru obţinu apoi de la Laffite un pachet de tutun ca să-l mestece. Voia ţigări ca să-şi dea aere, fumând ca noi, dar singura dată când — în urma insistenţelor noastre — înghiţi puţin fum, tuşi atâta încât credeam că-şi scuipă plămânii. Din ziua aceea nu mai încerca să fumeze, mulţumindu-se să mestece ţigara.

Dar atenţiile noastre faţă de fiu, măreau în proporţie directă pe acelea ale tatălui, — şeful tribului. Nu trecu o zi măcar din cele petrecute la Rabo fără să nu dea în cinstea noastră tot felul de serbări, dansuri întovărăşite de inevitabilul tam-tam ale cărui sunete ar ajunge să spargă timpanul unui hipopotam sau să înnebunească pe directorul unui azil de nebuni.

Şi nu se mărginea numai la serbări. Cunoscând motivul şederii noastre în sat, el trimitea în fiecare zi pe cei mai buni copii ai săi, ca să caute urmele de elefant şi apoi, conduşi de cei care le descoperiseră, ne duceam şi noi în timpul nopţii, servindu-ne de lumina lunii, sau de aceea a scumpelor noastre reflectoare.

În sfârşit, dădurăm de o urmă mai serioasă. Era puţin timp, poate numai vreo câteva ore de când trecuseră elefanţi prin locul pe care-l descoperise ghidul, tocmai a treia zi. Urmarăm peste patru ceasuri drumul pe care-l străbătuse enormul animal, strivind totul în calea lui. La un moment dat, urmele erau atât de apropiate încât animalul trebuia să fie foarte aproape.

Ne despărţirăm deci unul de altul, luminând o parte din teren cu reflectoarele noastre îndreptate în semicerc si mişcând din când în când capetele într-o parte şi-ntr-alta. În stânga mea aveam pe fiul şefului, care, ca să fie superior celorlalţi negri şi nu mult inferior albilor, era înarmat cu o cange, în lipsă de ceva mai bun.

Deodată observarăm o mişcare în depărtare. La vreo două sute de metri, în desiş, se vedea un animal corpolent, un elefant, un bivol sau un hipopotam. Distanţa şi desimea tufişului nu ne îngăduia să distingem mai bine.

Înaintăm cu precauţiune, cu degetul pe trăgaci, concentrându-ne toată atenţia în privire. Nedespărţitul negru nu voia să-mi dea pace dându-i mereu zor cu „miussiou” pe ici „miussiou” pe dincolo şi povestindu-mi, el ştia ce, căci nu înţelegeam o vorbă din ce-mi spunea. Gluma ţinu până ce i-o tăiai brusc.

Pe când înaintam, manevram în aşa mod luminile încât să facem pe bestie să se ridice. Clipa solemnă se apropia, căci grozavul animal se mişcase. Dintr-un moment într-altul avea să ne descopere tot corpul şi atunci puteam să descărcăm carabinele, când în tăcerea profundă, care ne înconjura răsună timid un „rrrrr”... „rrrrr”... care alarmă pe animal şi ne distrase atenţia o clipă numai, clipa necesară pentru ca bestia să poată fugi. Negrul nostru îşi luase cu el deşteptătorul...

CapitolulXIX

Cine omorâse elefantul?. - Dreptatea lui Solomon. — Bolile negrilor.

După o clipă de ezitare, pornirăm după el. Se putea ca animalul să se oprească din fugă şi să avem norocul să-l mai ajungem. Dar speranţele noastre fură înşelate, căci aIergarăm zadarnic timp de oră şi mai bine, dispreţuind toate celelalte animale, care ne ieşeau în cale într-un moment atât de inoportun. Merserăm, aproape fără să ne mai dăm seama de oboseala noastră şi rezultatul acestei curse fu că ne-au surprins zorile fără să mai întâlnim pe fugarul nostru. Odată cu ivirea zilei, se ridică şi un vânt uşor care sufla din spatele nostru trimiţând în partea opusă emanaţiile corpurilor noastre şi mai ales pe acelea ale negrilor, ceea ce trebuia să vestească fiara de continua noastră apropiere făcând-o să nu se oprească.

Însfârşit, văzurăm destul de departe de noi frunzişul mişcându-se şi printre el trupul unui elefant. Carabinele noastre intrară în acţiune, dar n-avusesem încă nici timpul să ochim când auzirăm o detunătură foarte apropiată.

Cine trăsese ?

Nici nu ne dezmeticisem încă din mirarea noastră şi a doua detunătură veni să confirme realitatea celei precedente, cu atât mai mult cu cât glonţul trecu şuierând prin mijlocul grupului nostru. La rândul nostru, traserăm asupra elefantului şi Laffite fu primul, care descarcă arma. La focurile noastre, răspunseră altele din fundul pădurii. Elefantul prins între două focuri fugea acuma cu repeziciunea unui cal în galop, dar mereu urmărit de gloanţele noastre. Deodată, lovit în plin de un glonţ, îşi mai încetini cursa, dar înfuriat de durerea ce i-o cauzau rănile, dobora cu o putere supranaturală tot ce-i ieşea în cale, smulgând chiar din rădăcină arbori destul de mari, ca şi când n-ar fi fost decât nişte biete trestii.

Momentul de a-i da lovitura de graţie sosise, dar pentru aceasta trebuia să ne apropiam mai mult de el. Operaţia nu era lipsită de primejdie, căci se putea ca fiara, făcând o ultimă sforţare, să-şi vândă scump viaţa. D. Ranxi, prin recomandaţiile sale, ne conducea paşii în această vânătoare inedită pentru noi. Dar Laffite, entusiasmat, era surd la sfaturile sale şi înainta cu temeritate până ce, ajuns la o mică distanţă de pachiderm, puse un genunchi în pământ ca să tragă mai sigur. În adevăr, trase o clipă înainte ca animalul să fi întors capul, pe când se auzi o altă detunătură care desigur doborî pe animal sfărâmându-i capul.

Scena fu atât de rapidă, încât cele două detunături părură simultane. Dintre ierburile înalte, care-i ascundeau de ochii noştri ieşiră deodată patru vânători albi escortaţi de o numeroasă trupă de negri şi procesul începu imediat.

Care din cele două grupuri, omorâse elefantul ? Laffite, încântat de a-şi putea da aere, jura pe toţi sfinţii că el îl omorâse, atingându-l în mijlocul frunţii. Eu unul sunt însă sigur că Laffite minţea în această împrejurare într-un mod scandalos. După mine, elefantul fusese omorât de celălalt grup.

Un singur lucru era sigur şi anume că prietenul meu trăsese mai de aproape decât toţi. Felul, dealtminteri, cum se postase ca să poată ochi, părea că dă dreptate afirmaţiilor sale. Îndoiala putea să subziste, nu însă pentru mine, dar, din prudenţă tăcui. Dar cum pe de altă parte era sigur că animalul fusese descoperit şi atacat în primul rând de cei patru vânători, diferendul se încheie cu o judecată în felul lui Solomon. Cele două grupuri îşi împărţiră produsul vânătorii, adică dinţii elefantului căci pielea şi carnea nu ne trebuia.

Pentru negrii însă, moartea elefantului era un eveniment important, dată fiind pofta lor de mâncare, abia potolită de carnea celor două pantere pe care o consumaseră până la oase numai în câteva ore. De data asta, aveau ce mânca cel puţin pentru vreo patru zile, fără aibă altă grije decât aceea a vreunei indigestii.

Abia fusese doborâtă bestia şi unul din negri alergă în sat ca să anunţe vestea cea bună şi cu o repeziciune uimitoare sosiră în masă toţi negrii înarmaţi cu cuţite pentru tăierea cărnii, operaţie în care fuserăm nevoiţi să intervenim, căci risca să degenereze în ceartă. Dar înainte de a se apuca de lucru, se deteră la nişte demonstraţii de mulţumire prin cele mai excesive cântări, dansară, şi, însfârşit, fiecare trecu peste corpul inert al animalului.

Laffite voia însă să guste din carnea elefantului. Citise nu ştiu în ce carte, că nişte vânători dintr-o ţară oarecare omorau elefanţii numai pentru plăcerea de a mânca un picior fript într-un anumit fel. Informaţiile sale nu păcătuiau prin prea multă precizie, ceea ce ar fi trebuit să-l facă să renunţe la proiectul său. Dar el citise ca laba elefantului era o bucată delicioasă şi cu orice preţ voia să guste din ea. Cu o răbdare de care eu unul n-aş fi fost în stare, întrebă pe fiecare din negri asupra felului cum s-ar, putea frige o labă de elefant. Dar nici unul nu cunoştea alt mijloc de a frige carnea decât de a o ţine deasupra focului, într-o frigare. Dealtminteri, negrii mănâncă deobicei carnea aproape crudă.

Inutilitatea insistenţelor sale şi argumentele d-lui Ranxi care atribuia această delicioasă friptură imaginaţiei vreunui romancier, sfârşiră prin a-l învinge mai curând decât a-l convinge. Lăsând, deci, pe negri să continue în linişte cu împărţirea cărnii atât de preţioase pentru ei, reluarăm drumul spre Rabo, în tovărăşia celorlalţi patru vânători albi şi a negrilor lor, care, bineînţeles, îşi luaseră partea lor, alegând bucăţile cele mai bune.

Vânătorii întâlniţi într-un moment când credem că eram singurii albi prin acele locuri atât de depărtate, erau nişte sportsmeni brazilieni, oameni hotărâţi şi dornici de emoţii. Ei debarcaseră de curând în Guinea spaniolă şi de aici, mergând tot timpul prin păduri sosiră în locul în care-i întâlnisem.

Petrecură ziua aceea cu noi şi spre seară, când adierea vântului mai potoli căldura, îşi continuară drumul spre sud, adică în aceeaşi direcţie pe care o urmam şi noi, cu singura deosebire că noi ne serveam de mijlocul mai comod pe care ni-l oferea navigaţia. Dealtminteri, nu ne-ar fi displăcut să mergem cu ei, dar Laffite se gândea la întârzierea pe care ar fi provocat-o o nouă călătorie prin interiorul ţării, identică cu aceea pe care o făcusem străbătând Guinea de la Freetown la Bolama.

Cât pentru noi, ne terminarăm ziua făcând o vizită prin colibele indigenilor, locuinţe mizerabile, ale celor mai săraci negri pe care-i întâlnisem pân-atunci. Ei dorm pe pământ, pe care nu numai că nu pun pieile de care se servesc indigenii din ţinuturile vecine, dar nici măcar vreo saltea de ierburi uscate, care se găsesc în abundenţă prin împrejurimi.

Toată gospodăria lor se compune dintr-o colibă şi nimic mai mult. Nu au nici un fel de mobilier, nici un vas de bucătărie, cel mult nişte coji de dovleac care le servesc de bliduri.

Bolnavii sunt foarte numeroşi printre ei şi cei mai puţin grav sunt cei atinşi de frigurile galbene. Vine apoi boala somnului, care face adevărate ravagii şi mai presus de toate sifilisul răspândit în proporţii considerabile. Adulţii şi tinerii prezintă pe corp semnele respingătoare ale acestei infirmităţi devenite atavice şi de care caută să se vindece cu ajutorul unui leac barbar şi absolut ineficace, pe care şi-l transmit din generaţie în generaţie.

Ei atribuie unui arbust numit „tubu”, calităţi curative, focalizate mai ales în coaja lui. Pisează această coajă într-un anumit fel şi după ce e bine uscată, freacă cu ea plăgile sifilitice. Bineînţeles, acest remediu îl aplică mai ales copiilor, căci cei mari se feresc de o asemenea suferinţă.

Frigurile galbene şi boala somnului sunt tratate în mod identic, ca şi în alte regiuni. Acest tratament constă în aplicarea unei unsori scârboase făcută din excremente de animale, din argilă şi din ulei de palmier, la care se mai adaogă câteva invocaţii către anumite divinităţi, care se rostesc în timpul fabricării acestui leac. Ca şi în alte regiuni, meiul şi uleiul de palmier constituie hrana lor principală, la care se mai adaogă şi puţin peşte, din care însă n-au atât de mult ca prin alte regiuni.

Dealtminteri, le place foarte puţin să-şi cultive pământul, căci nu vor să se obosească. Le lipseşte deci orezul, ale cărui plantaţii se pot număra ne degete şi care, bineînţeles, sunt foarte puţin întinse.

Capitolulxx

Omul primitiv. — OM SAU ANIMAL. — Un şarpe

Foarte aproape de acel loc, la câţiva kilometri de Rabo, pădurile sunt populate de familii nomade, care fug chiar şi de ceilalţi indigeni. Aceştia sunt oameni absolut sălbateci, care formează ultima treaptă a rasei omeneşti, cea mai apropiată de animal, căci nici nu vorbesc, servindu-se spre a se înţelege între ei de strigăte şi de simple sunete.

Viaţa lor rătăcitoare se reduce la obligaţiile de a-şi căuta hrana spre a-şi potoli foamea şi de aceea chiar n-au nici un fel de locuinţă. Unii din ei dispută puternicei gorile dreptul de a trăi prin crăcile arborilor, imitând-o în felul său de a-şi construi un fel de platformă pe care stau ceva mai comod. Alţii îndoaie pur şi simplu arbuştii legându-i la un loc şi cu puţină iarbă pusă pe deasupra îşi alcătuiesc o instalaţie mai mult decât primitivă.

Am întâlnit trei sau patru locuinţe de felul ăsta în timpul vânătorilor noastre prin acea regiune, dar n-am văzut pe nici unul din ferocii lor locuitori, care, bineînţeles, sunt toţi canibali. Nici unul din ei nu ajunge la o vârstă înaintată. Când apar primele semne ale vârstei, când membrele nu-şi mai au agilitatea, când nu-şi mai pot servi familia, aceasta înseamnă sfârşitul mizerabilei lor existenţe. Chiar fiii lor îi ucid, ca să nu fie nevoiţi să-i hrănească şi carnea lor înlocuieşte pentru câteva ore pe aceea a vânatului. Bolnavii sunt deasemenea omorâţi, chiar dacă boala lor este trecătoare. Pentru aceste fiinţe fără suflet, nu există sentimente. Ei se mănâncă între ei, adeseori chiar fără să aibă vreun motiv, care să justifice actul.

E multă vreme de când sunt urmăriţi în zadar cu speranţa că-i vor face să-şi schimbe obiceiurile, dar până azi succesul civilizatorilor a fost absolut nul, mărginindu-se doar la prinderea unei femei, vinovată de a-şi fi omorât şi mâncat pe doi dintre propiii săi copii. Ea fu transportată la N’Djole unde fu judecată. Interogatoriul la care fu supusă nu servi la nimic, căci nu înţelegea nici un cuvânt din ce i se spunea, cu toate că se recurse la toate dialectele şi limbile africane.

Mimica doar servi la ceva, dar numai ca s-o facă să recunoască faptele şi liniştea ei tu dovada evidentă că nu vedea în asta nici o vină. Copiii erau doar ai ei.. De ce o urmăreau ? Nu ştiu dacă a fost condamnată, dar dacă o astfel de sentinţă a fost pronunţată, desigur că n-a putut servi de exemplu celorlalţi, răspândiţi prin pădurea în care rareori pătrundeau alte fiinţe omeneşti.

Toate acestea îmi fură povestite de d. Ranxi, pe când mergeam prin pădure sub frumoasa lumină a unei luni pline, cu scopul de a mai descoperi vreun elefant, ceea ce era absolut pe placul amicului meu Laffite, care părea convins că el omorâse pe celălalt şi nu vânătorii brazilieni.

Era atât de înflăcărat şi de dornic să se măsoare iarăşi cu unul din acele animale, încât dorinţa de a ajunge în Congo părea că-i trecuse cu totul, deşi acolo era ţinta călătoriei sale, atât de neaşteptat prelungită, ca şi a mea, dealtminteri. Dar şi-n noaptea aceea, ca şi în celelalte, trebui să se mulţumească cu osteneala zadarnică a unei plimbări a cărei monotonie fu deabia întreruptă de un accident, care ar fi putut fi fatal pentru d. Ranxi, dacă n-ar fi purtat ca şi noi moletiere care-i treceau de genunchi. Fără să vrea, acesta pusese piciorul pe un şarpe de dimensiuni obişnuite care într-o clipă i se încolăcise în jurul piciorului, muşcând cu furie pielea moletierei. Amicul nostru nu-şi pierdu însă cumpătul într-un moment atât de critic şi asta îl scăpă de la o moarte sigură. Simţind sub picioare corpul moale al reptilei, îl apăsă cu toată greutatea, împiedecând-o astfel de a se mai ridica spre a-i ajunge până la coapse, cu toate sforţările pe care le făcea ca să scape.

Mai toţi negrii noştri aveau la ei bâte groase, după obiceiul ţării şi d. Ranxi îi chema, ca vreunul din ei să reteze cu o lovitură capul şarpelui, ale cărui mişcări violente puteau să-l facă să-i scape de sub picior. Ordinul fu bun, dar Laffite avu o altă idee, care era mai greu de executat. După dânsul, dacă un glonţ omora un elefant, cu atât mai uşor putea sfărâma capul unui şarpe.

Raţionamentul era desigur logic, dar în clipa aceea era absolut nebunesc. Ceea ce era urgent, era să omorâm şarpele într-un fel sau altul, dar cât mai repede şi deoarece aveam arme tăioase, de acestea trebuia să ne servim. Şi totuşi cine putea crede că această inoportună discuţie îşi urma cursul fără ca vreunul din noi să încerce ceva ?

JP. Ranxi ţipa cât putea şi strigătele mele şi ale lui Lafffite fuseseră deajuns să paralizeze pe negrii care nu mai ştiau pe cine să asculte. Convins de eficacitatea ideei sale, Laffite se pregătea să-si descarce carabina în capul reptilei, care se mişca mereu, ceea ce punea în primejdie pe nenorocitul francez, pe când eu smulgând cuţitul unui negru, tăiai în acelaşi timp şi stupida discuţie şi capul hâdos al şarpelui, al cărui corp decapitat continua să se mişte în spasmele agoniei stropindu-ne cu sângele care ţâşnea cu putere.

Primele lumini ale zorilor ne găsiră în faţa unui fluviu într-un peisaj cu adevărat încântător. Ciripitul păsărilor părea că salută apariţia zilei. În apă, se vedeau spinările cenuşii ale caimanilor care înotau cu repeziciune îndreptându-se spre mal, unde se furişau apoi printre trestii. Ceva mai departe, nişte hipopotami ieşeau şi ei din apă, mergând agale pe malul opus şi păscând paşnici iarba abundentă. Nici nu ne gândirăm insă să tragem în ei, căci moartea lor ar fi fost absolut inutilă. Eram prea departe de sat ca să ne gândim să ne odihnim în acel loc atât de plăcut, aşa că ne grăbirăm să ne întoarcem, şi pe la patru ne culcam în coliba noastră, cât mai comod posibil ca să ne repauzăm.

Când ne deşteptarăm, discutarăm despre întoarcerea noastră la Libreville, căci nu ne puteam eterniza la Rabo. Dar impresionabilul Laffite, deşi îi plăcea foarte mult comoditatea, nici nu se mai gândea la întoarcere, care avea să fie mult mai uşoară mulţumită camionetei pe care ne-o punea la dispoziţie d. Ranxi.

Mulţumită însă afirmaţiilor acestuia câ vom putea întâlni elefanţi şi în drumul nostru spre sud, se hotărî să ne întoarcem. Renunţarăm deci la intenţia de a ne duce la Libreville şi ne îndreptarăm spre Lam Bararie prin N’Como, servindu-ne de hamacurile atât de amabil oferite de d. Ranxi; care pe lângă că ne dărui lămpile de vânătoare, ne mai procură şi o mulţime de provizii, medicamente, băutură şi muniţii, cu o generozitate pe care n-o puturăm plăti decât cu adânca noastră recunoştinţă. Fu singurul lucru pe care-l primi şi încă cu mare greutate.

Plecarăm, deci, câteşitrei din Rabo, dar pe drumuri diferite. Cu noi, făcând parte din escortă, veni şi şeful tribului atras de dragostea pe care i-o inspirase carabina mea şi poate, cu speranţa că i-o voi dărui. De prisos să mai spun că nici nu mă gândeam la aşa ceva. Înţeleg să dăruiesc un deşteptători, care mai mult sau mai puţin nu-mi trebuia. Dar carabina, era altceva.

ÎI făcui, deci, să înţeleagă că n-aveam deloc intenţia sa mă lipsesc de ea şi convingându-se că era o prostie din partea sa s-o admire de la distanţă, luă înţeleapta hotărâre de a se întoarce, puţin cam supărat de neizbânda sa. Două zile mai târziu, soseam la Harani, una din etapele fixate mai dinainte, unde schimbarăm negrii cu alţii noi. Laffite — asemenea unui nou Tartarin, — se interesă îndată ce sosirăm de ceea ce avea mereu în cap : elefanţii. Dar după explicaţiile indigenilor, înţeleserăm că pe acolo nu se găseau decât cel mult gazele. Poate mai spre sud vom fi mai norocoşi. Ne hotărârăm, deci, să nu stăm la Harani mai mult decât timpul strict necesar ca să ne odihnim şi să căutăm oamenii de care aveam nevoie pentru continuarea călătoriei.

Trebuie să fi fost vre-o 7 dimineaţa, când, după o noapte de mers în mijlocul tăcerii din jur, ne ajunseră la ureche sunetele tam-tam-ului. Ne îndreptarăm spre locul de unde venea muzica şi, într-un luminiş al pădurii, văzurăm un sat de vreo 600 de locuitori, oameni cu un aspect foarte puţin liniştitor, pe care îi surprinserăm în mijlocul pieţei dedându-se la o operaţie care ne făcu să ni se zbârlească părul. Erau tocmai pe punctul de a spânzura pe un individ, care ţinea în braţe un copil, şi care nu părea deloc impresionat de tortura la care avea să fie supus.

Bineînţeles, în calitatea noastră de străini, ne ferirăm de a interveni spre a scăpa pe nenorocitul acela din mâinile călăilor săi. Dar iată că în clipa în care câţiva energumeni se pregăteau să tragă frânghia spre a ridica în sus corpul celui sortit supliciului, acesta ne făcu un semn cu mâna ca şi când ne-ar fi spus s-avem răbdare.

Liniştea sa era uimitoare, cu atât mai mult cu cât omul acela, care trebuia să moară, era tocmai şeful tribului, judecând după emblemele care-i acopereau corpul. Oare propaganda bolşevică să fi pătruns până în acele locuri ?

CapitolulXXI

Un negru prolific. — Vânătoare nocturnă îndigenă. — Pedepsirea unei crime.

Bărbaţi şi femei, adunaţi în mijlocul pieţei, priveau cu vădită satisfacţie ciudatele preparative pe care noi le credeam de moarte. Toţi, afară de câteva rare excepţii, aveau corpul acoperit cu lungi cearceafuri de o albeaţă puţin obişnuită printre asemenea oameni şi un amănunt interesant : cei mai bine înfăşuraţi erau tocmai cei mai bătrâni. În timpul acesta, se auzeau sunetele tam-tam-ului care acompaniau un cor intonat de întreaga asistenţă.

Unul din negrii noştri, făcând pe interpretul, întrebă care era motivul acestui ciudat spectacol. Nu, bolşevismul nu era încă cunoscut de indigeni, care continuau să se supună orbeşte ordinelor adeseori capricioase ale micului lor tiran. Nu era vorba de nici o execuţie, cu toată înscenarea impresionantă, ci pur şi simplu se sărbătorea naşterea celui de-a! 50-lea fiu al şefului, adică al aceluia care ţinea în braţe un copil de câteva zile.

După obiceiul tribului, tatăl, împreună cu progenitura sa, erau spânzuraţi... fără vreo primejdie, însă, pentru viaţa lor. El fu aşezat şi legat ţeapăn pe o bucată de lemn, care la rândul ei era legată cu nişte frânghii, trecute peste acoperişul casei sale, de crăcile unui pom din apropiere. Urcat în acest soi de dulap, trebuia să se legene de atâtea ori câţi copii avea, adică de 50 de ori. Şi astfel, una după alta, fericitul tată, zbură de cincizeci de ori prin aer ţinând în braţe pe mititelul care ţipa cât îl lua gura.

După ce se termină ceremonia, şeful veni înaintea noastră, cu un aer radios, care nu ştiu de era datorit demonstraţiei supuşilor săi, sau plăcerii de a vedea oameni de rasă albă. Dar, mai întâi de toate, el pregătise un ospăţ, compus dintr-o mare cantitate de mei şi ulei de palmier, care constituia pentru supuşii săi partea cea mai interesantă a serbării şi după care aveau să danseze şi să cânte până ce cădeau morţi de oboseală.

În cinstea noastră însă, pregăti o demnă prelungire a serbării, mult mai interesantă, desigur, decât stupida ceremonie la care asistasem. Profitând de luna plină, organiză chiar o vânătoare indigenă, la care noi trebuia să luăm parte ca simpli spectatori. Pe la ora şase seara totul era gata. Vreo sută de negri, toţi tineri, unii înarmaţi cu săgeţi, alţii cu lănci şi harpoane, iar majoritatea cu bâte enorme, în mânuirea cărora sunt maeştri desăvârşiţi. Imediat după ce prânzirăm, ieşirăm din sat formând ariergarda cu un grup în care se găsea şi amabilul şef şi ne îndreptarăm spre partea cea mai deasă a pădurii. Când crezură că e momentul oportun, negrii se desfăşurară formând un mare semicerc în mijlocul căruia ramaserăm noi.

Şi la un semn înaintară scoţând nişte strigăte sălbatice, care în liniştea aceea a nopţii, în mijlocul unei păduri virgine, ar fi inspirat spaimă oricui, afară de Laffite, care făcea un haz nebun şi ţipând în unison cu ei, găsind foarte excentric acest sistem de vânătoare pe care-l cunoşteam, dealtminteri, din alte dăţi.

Nu ştiu de ce aceşti negri îmi păreau primejdioşi, mai ales că erau atât de numeroşi şi de bine înarmaţi. Râsul prietenului meu îi putea irita şi provoca să se descotorosească de noi. Începu să-mi fie frică şi pentru ca lucrurile să nu ia o întorsătură urâtă, — mai ales că nu găseam nici un mijloc ca să potolesc pe exuberantul meu prieten, — pretextai o indispoziţie ca să ne întoarcem în sat. Pornirăm, deci, imediat, excortaţi de câţiva negri, pe când ceilalţi rămaseră in pădure.

Nu mă înşelam, dealtminteri, presimţind un pericol. Câteva zile mai târziu, aflam că un alb, care se aventurase singur prin aceste locuri, — nu însă în acelaş trib, — plătise cu viaţa îndrăzneala sa. Crima fusese însă descoperită din pricina absenţei prea prelungite a albului şi a lipsei de ştiri dela dânsul, ceea ce făcu să se creadă că fusese mâncat de fiare, lucru pe care, dealtminteri, îl pretindeau negrii din localitate.

Impunitatea crimei le dete curaj şi ceva mai târziu nu unul ci doi europeni fură cât pe aci să moară asasinaţi. Mulţumită numai faptului că unul din ei cunoştea puţin limba indigenă — amănunt pe care negrii nu-l ştiau — ei scăpară de a fi jertfiţi cine ştie cărei divinităţi locale. Datorită câtorva cuvinte spuse de indigeni şi surprinse de cei doi albi aceştia aflară ce soartă îi aştepta şi o evitară, pretextând că trebuie să se întoarcă în capitala coloniei, ca să ia o sumă de bani pe care o uitaseră în graba de la plecare.

Stratagema reuşi. Ca în toate părţile şi mai ales în aceasta ţară, banul îşi exercită efectul său magic şi perspectiva de a pune mâna pe o sumă importantă, punându-şi în aplicare planul lor criminal, doar cu o simplă amânare, îi făcu să lase pe albi să se reîntoarcă în capitală.

Încheierea uşor de ghicit ! Denunţarea faptelor şi constatarea proiectului pe care negrii îl mărturisiră cu o naivitate copilărească. Ei fură pedepsiţi după un proces sumar şi pentru ca pedeapsa să servească de exemplu se organiză o expediţie militară, care extermină aproape majoritatea tribului din care făceau parte criminalii, în lupta ce s-a angajat.

De atunci nu s-a mai auzit de dispariţia vreunui alb, dar dac-aş fi ştiut în noaptea aceea cele întâmplate, desigur că n-aş fi dormit liniştit până dimineaţa, cu tot zgomotul pe care-l făcură negrii depunând în faţa colibei noastre produsul expediţiei lor : şacali, pantere, gazele, pisici-tigri şi altele.

Vânătoarea fusese îndoit de norocoasă, deoarece marele număr de animale vânate coincidea cu un foarte mic număr de vânători răniţi. Unul singur va păstra desigur toată viaţa, — admiţând că o mai fi trăit, — urmele unei teribile lovituri de ghiară care-i sfâşiase carnea de pe piept. Compatrioţii săi îl pansară, dealtminteri, cu ulei de palmier drept orice medicament...

Dar negrii nu erau numai mulţumiţi de vânătoarea lor, dar şi mândri că ne puteau arăta ce multe animale vânaseră şi ,dealtminteri, aveau şi de ce, căci rezultatul era într-adevăr remarcabil, date fiind armele lor atât de primitive. Dar, după Laffite, lipsea încă ceva care să completeze tabloul şi acel ceva era : un elefant, sau în orice caz un vânat ceva mai mare. Şeful tribului înţelese reflexiile lui Laffite şi într-o franţuzească destul de proastă ne explică motivul acestei lipse.

Nu vânăm alte animale, ne spuse el, fiindcă numai pe acestea le putem ataca cu armele noastre.Nu ne putem măsura cu leul care, dealtminteri, nici nu ne atacă. Pantera însă atacă pe furiş, dar o vânăm după cum vedeţi. Vânăm câteodată şi câte un bivol sălbatic, dar numai dacă e tânăr şi dacă e singur, dar dacă e bătrân sau sunt mai mulţi în ceată îi lăsăm să fugă, ba încă facem tot posibilul să fugă cât mai repede. Când e vorba, însă, de elefant, vreun elefant singur sau de mai mulţi în grup, atunci nu mai aşteptăm ca să fugă ei, ci fugim noi şi cât mai repede posibil...

•Va să zică sunt pe-aici şi elefanţi ?

•Bineînţeles. Mai mulţi decât ar trebui chiar. Pentru ei nu există nici un obstacol şi nu odată ne-am văzut plantaţiile stricate de ei si o recoltă întreagă distrusă.

CapitolulXXII

Moartea unui vânător.— 0 turmă de elefanţi.—

Dezertarea negrilor.

Auzind buna ştire, Laffite deveni radios. Cu o bucurie copilărească asculta pe şef spunând că se angajează să ne înlesnească o întâlnire cu recalcitranţii pachidermi. Dar cu toate armele noastre pentru care profesa o admiraţie care-l făcea să mângâie carabinele ca pe nişte păpuşi bietul om se cam temea de rezultatele acestei vânători. Cu doi ani în urmă, trei vânători albi, tineri şi îndrăzneţi, tot atât de bine înarmaţi ca şi noi, ba poate chiar şi mai bine şi cărora le procurase o escortă de negri, ca şi nouă, străbătuseră în lung şi-n lat regiunea în căutarea elefanţilor. Vânătoarea fu foarte norocoasă, mai norocoasă decât ar fi putut spera chiar.

Prudenţi la început, ei începură încetul cu încetul să capete prea multă încredere, aşa că-şi băteau joc de furia cocoşilor acelora, apropiindu-se din ce în ce mai mult de ei spre a-şi micşora distanţa tirului. Ca şi când ar fi fost protejaţi de vreo divinitate, ei ieşeau cu bine de fiecare dată, până ce sosi ziua fatală în care se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple : un glonţ greşit îndreptat, fuga spre a încărca iar arma, un picior prins în rădăcina unui pom ca într-un cleşte şi moartea grozavă sub picioarele elefantului, şi, însfârşit, tovarăşii demoralizaţi de nenorocirea întâmplată, fugind în dezordine din faţa altor elefanţi care alergaseră la zgomotul luptei, atraşi desigur de răcnetele învingătorului. Cine fusese nenorocitul vânător, care plătise cu viaţa îndrăzneala sa? Şeful nu putu să ne spuie. Tovarăşii săi plecară fără a se mai întoarce pe la trib şi el află de nenorocire de la negrii care le serviseră de escortă. Nimic nu mai rămăsese pe locul unde se petrecuse acea scenă grozavă. Corpul mutilat al nenorocitului nu avu nici măcar parte de un mormânt. Părăsit, el, fu desigur mâncat în câteva minute de fiarele atrase de mirosul sângelui. Negrii nici nu ne putură preciza locul unde se petrecuse nenorocirea. Bineînţeles, nu pierdurăm nici un cuvânt din această povestire, deşi şeful se exprima tot timpul în limba lui pe care o presăra cu câte un cuvânt franţuzesc, pronunţat atât de prost încât nici nu-l puteam înţelege.Dar mimica sa era în schimb destul de elocventă. De câte ori nu sfătuise el pe vânătorii prea îndrăzneţi! Unul din ei, cel mai tânăr, un băiat blond, — după câte am înţeles, — îşi bătea joc de sfaturile lui. Poate că tocmai el căzuse victima....

Negrul vorbea cu atâta înflăcărare încât era cât pe-aci să renunţ la proiect. Dar Laffite, deşi, tot atât de impresionat, voia cu orice preţ să se rişte. Ce Dumnezeu, nu se întâmplă tuturor acelaşi lucru!

Aşa dar, pe la asfinţitul soarelui, bine aprovizionaţi cu muniţii, ieşirăm din sat, conduşi de şef în persoană. Expediţia fu infructuoasă şi în zorii zilei ne întorserăm. Eu unul eram aproape mulţumit de zădărnicia ostenelii noastre, dar Laffite blestema furios.

Întorşi la coliba noastră, întrebarăm dacă era cineva, care să ne spele câteva rufe.

Bineînţeles, săpun nu exista, dar în schimb era pe-acolo un adevărat artist în arta de a spăla: un negru, gol ca în ziua în care se născuse, care ne oferea serviciile sale în speranţa că va obţine ceva, — orice — cel mult un franc-doi, care ar fi sporit în mod fantastic averea sa faţă de aceea a concetăţenilor săi.

Îi încredinţai, deci, trei cămăşi. Prietenul meu, mai pretenţios în materie de higienă, avea cinci în afară de alte lucruri, pe care negrul se însărcina să le spele, mândru de încrederea ce-i arătam.

Ne învoirăm ca a doua zi să ne înapoieze lucrurile curate, dar îi trebuiră două zile ca să facă această operaţie.

Când ni le aduse, ce e drept, nu lipsea absolut nimic şi toate erau de o curăţenie exemplară; ca o culme a cochetăriei, rufele erau chitite dacă nu cu perfecţiunea spălătoreselor europene, dar, însfârşit, într-o formă destul de neaşteptată din partea unui negru.

Încântat de rezultat, îi plătii oseneala cu câţiva franci pe care negrul îi primi eu o vădită bucurie. Laffite fu însă mai puţin încrezător. Avea de gând să dea şi el ceva, dar numai după ce va fi revizuit lucrurile, ceea ce nu era dispus să facă deocamdată...

Prietenul meu avusese dreptate să nu puie numaidecât mâna în buzunar. Şi dacă aş fi fost şi eu tot atât de neîncrezător, aş fi economisit cei cinci franci pe care-i dasem negrului pentru cele trei cămăşi. Nu rămăsese una întreagă. Piepţii şi mânecile aproape nu mai existau. Cât pentru ale lui Laffite nu erau nici ele în mai bună stare.

Dar să nu credeţi că bietul negru făcuse înadins; dimpotrivă, acest dezastru nu era datorit decât dorinţei ce avusese să ne dea rufele cât mai curate posibil şi ca să ajungă la acel rezultat le ţinuse cu o zi mai mult decât era obiceiul, forţând oarecum nota. Prin acele locuri, rufele se spală bătându-le, ude, între două pietre şi cum ale noastre fuseseră bătute cu o îndoită energie nu mai rămăsese din cămăşi nici cât să scoatem o batistă măcar.

Mulţumită nenorocitei idei ce avusesem de a da la spălat rufele, pierdusem şi timpul şi consumasem proviziile care nu fuseseră socotite decât pentru puţine zile, adică timpul necesar pentru călătorie şi cu ceva în plus. Dar cum şederea noastră se prelungise, terminasem şi proviziile de galete. Nu ne mai rămâneau decât câteva cutii de conserve şi câteva sticle cu lapte sterilizat, în afară de ceva coniac şi puţină mentă.

Fără rufe şi fără provizii pornirăm iarăşi la drum cu intenţia de a profita de popasuri. Şeful tribului chemă pe negrii care trebuiau să ne întovărăşească şi după ce ne dădu toate instrucţiile necesare, ne afundarăm în pădure, urmând o potecă ce abia se vedea printre ierburi.

Plecarăm pe la 8 de dimineaţă şi după o oră, abia, întâlnirăm ceea ce căutasem atâta fără să putem găsi.

Auzirăm în dreapta noastră un zgomot ciudat. Frunzele uscate şi trestiile pârâiau ca şi când ar fi fost mistuite de flăcări. Dar câteva grohăieli ciudate ne confirmară adevărata cauză a acelui zgomot.

Ne coborârăm din hamacuri şi cu degetul pe trăgaci aşteptam apariţia elefantului care venea în direcţia noastră. Deodată, văzurăm apărând printre frunze capul enorm al colosului, care părea că-şi făcea vânt cu urechile. Dar imediat apăru un altul şi după el altul şi încă unul... până ce formară o turmă de peste patruzeci, escadron formidabil, împotriva căruia orice atac ar fi însemnat o curată sinucidere.

La vederea lor, negrii noştri îşi luară picioarele la spinare, dând semne de o spaimă nemaipomenită şi dispărură ca prin farmec. Rămăserăm, deci, singuri, Laffite şi cu mine, cu carabinele nefolositoare în mână contemplând cu un aer îndobitocit impozanta şi fantastica defilare a coloşilor, care treceau la o mică depărtare de noi, fără să pară de loc dispuşi să ne atace deşi, — aşa cred cel puţin, — eram perfect vizibili cu toate că ne ascunsesem, cedând primei impulsiuni.

Când îi pierdurăm din ochi chemarăm pe negri, dar ne trebui mult până ce puturăm strânge pe cei mai puţin fricoşi care se refugiaseră prin apropiere, căci pe ceilalţi nu-i mai văzurăm. Spaima lor fusese atât de mare încât desigur că nu se opriseră decât tocmai în sat, ferm decişi să nu se mai mişte de acolo până la sfârşitul zilelor lor.

Ne continuarăm, deci, drumul, iuţind pasul ca să recâştigăm timpul pierdut şi merserăm astfel până, la ora 5 seara, când din înălţimea hamacurilor noastre zărirăm doi elefanţi, care păşteau liniştiţi la vreo sută de metri de noi. Ne coborârăm şi fără a mai vesti pe negrii noştri, de teamă că se vor risipi iarăşi, le poruncirăm să stea pe loc şi să fie gata să pornim îndată ce ne vom întoarce. Înaintarăm, deci, împotriva vântului spre a evita ca emanaţiile corpului nostru să vestească animalelor prezenţa noastră.

Dar pierdusem prea mult timp cu pregătirile, aşa că înainte chiar de a ajunge destul de aproape ca să putem trage, cei doi elefanţi se depărtară cu paşi destul de repezi ca să ne scape... La întâmplare, traserăm şi noi câteva focuri, care, desigur că nimeriră, căci auzirăm un grohăit destul de semnificativ.

Încurajaţi de acest succes, înaintarăm în fugă, fără a ne mai gândi la primejdia la care ne expuneam. Dar providenţa a vrut ca această întâmplare să se termine cu bine, căci cei doi elefanţi se depărtară ca şi când ar fi fost uimiţi de îndrăzneala noastră. Toate silinţele noastre de a-i mai întâlni fură zadarnice şi trebui să renunţăm la acea goană nebună ca să nu ne rătăcim prin pădure.

Pierdusem patru ore în această goană, timp cu atât mai preţios cu cât ne lipseau şi proviziile. Când ne întoarserăm la caravană, călăuziţi de strigătele negrilor noştri, se făcuse noapte. O noapte întunecoasă fără lună, care ar fi putut să ne lumineze cel puţin drumul.

Încercarăm să ne servim de lămpile noastre, dar lumina lor producea un efect tocmai contrariu, căci poteca fiind acoperită de ierburi, abia se mai putea distinge. De mai multe ori încercarăm în zadar să înaintăm şi ne întoarserăm iarăşi de unde am plecat. Nu era chip să ne orientăm în acest haos de arbori, liane şi ierburi care formau ca un zid de nepătruns. Nu ne mai rămânea altceva decât să poposim acolo, aşteptând zorile ca să ne putem contina drumul.

Capitolul.XXIII

Fără apă, făra provizii, fără medicamente

Pentru prima oară un negru, — şi tocmai un ghid se ocupa de instalaţia noastră cu cât mai multă râvnă decât

îndemânare, desigur, cât de bine îi permiteau împrejurările. Cu câteva ramuri tăiate din pom ne construi în câteva minute o colibă destul de bună, a cărei singură deschizătură era protejată de musticariile noastre. Aşternu apoi un strat gros de ierburi, pe care să putem dormi şi, însfârşit, puse să se aprindă focul cât putu mai departe de colibă. Aceasta precauţiune era necesară pentru a ne feri de ţânţari. Sistemul păru eficace la început, dar nu trecu mult şi un roi de ţânţari bâzâia în jurul nostru pregătindu-ne o noapte albă. Blestematele insecte intrau prin cele mai mici crăpături şi musticariile nu serveau la altceva decât să le împiedece cel mult de a ieşi. Dar eram atât de obosiţi, încât sfârşirăm prin a adormi lăsând pe ţânţari să ne înţepe în voie. Cel mult dacă le dam din când în când câte o palmă şi tocmai într-unul din acele momente mi se păru că aud un gemăt. Ce putea să fie?

Laffite era culcat lângă mine şi, deşi întors cu faţa în partea cealaltă, părea liniştit. ÎI chemai să-l întreb dacă auzise şi el gemătul, dar,deşi, strigasem destul de tare, nu mă auzi. Un nou gemăt mă alarmă şi mai mult. Nu visam. Acela care gemea era chiar prietenul meu. M-am apropiat de el şi atingându-i corpul mă cutremurai: ardea ca focul. Aprinsei un chibrit şi mă convinsei de tristul adevăr. Bietul meu şi prieten ţinea ochii mari deschişi, aproape ieşiţi din orbite şi privirea îi era extraordinar de fixă. Zăcea fără conştiinţă, fără alt semn de viaţă decât gemetele ce le scotea din când în când. Îi pusei termometrul şi constatai că avea maximum de temperatură pe care o poate suporta corpul omenesc.

Singuri în pădure, departe de orice civilizaţie, fără apă, fără medicamente, în afară de câteva doze de chinină, foarte puţin folositoare în cazul acesta, de vreme ce deşi fusese luată ca măsură preventivă, nu putuse evita boala prietenului meu. Ceva mai mult, nu aveam nici putinţa să-l transportăm, nici provizii şi nici măcar nu puteam diagnostica boala, ameninţat fiind în fiecare moment să mă îmbolnăvesc şi eu daca răul era contagios. Ce era de făcut? Învins de fatalitate, mă simţii târât de pesimism. Stătui nemişcat ore întregi şi abia când se iviră zorile putui să mă scutur de amorţeala în care căzusem. Cu multă greutate am izbutit să torn în gura prietenului meu câteva picături de lapte sterilizat pe care mă silii să nu-l risipesc deoarece nu mai aveam decât trei cutii, ceea ce echivala aproape cu nimic. Pe când făceam aceasta, ghidul nostru, mirat că nu ne vedea ieşind, veni să ne spună că oamenii săi erau gata aşteptând numai ordinele noastre spre a porni. Nu cunoştea altă limbă decât pe a sa, aşa că ne serveam mai mult de gesturi ca să ne înţelegem şi tot astfel îi explicai şi starea prietenului meu. El păru că-l examinează, un moment, şi mă făcu să înţeleg că această boală, care nu-i era necunoscută, era atât de gravă încât bietul Laffite nu mai avea mult de trăit. Şi fiindcă nu mai era nici un mijloc de scăpare, la ce bun să mai aşteptăm?

După dânsul, era firesc să–l lăsăm acolo pe nenorocitul meu prieten şi să plecăm cât mai repede. Aveam destule primejdii în jurul nostru ca să mai adăugăm şi pe aceea de a ne molipsi... Pe de altă parte, dacă după Laffite, muream şi eu, ce răspundere va avea el? Cine ar crede un negru, care ar spune că murisem de boală? Toţi ar crede că a omorât albi ca să-i jefuiască. Şi fără să mai aştepte răspunsul sau consimţământul meu făcea pregătirile de drum, decis să mă smulgă de acolo fără voia mea chiar. Ca să-i fac să înţeleagă, mă văzui silit să-l ameninţ că voi face uz de revolver dacă nu urma instrucţiunile mele. Bombănind, se întoarse către tovarăşii săi, care asistaseră încremeniţi la scena dintre noi şi astfel nu mai fu vorba de plecare şi nici de părăsire cum mă ameninţase ghidul. Dimpotrivă, nu mai ştiau cum să ne menajeze, pe mine în special, de teama pedepsei ce-i aştepta. Şi iată cum găsii în plină junglă o siguranţă pe care mi-ar fi fost greu s-o găsesc chiar într-un loc civilizat.

Cu toate astea trebuia făcut ceva pentru bolnav, trebuia luată o hotărâre care să ne scoată din impas şi fără să sper măcar că voi izbuti, dezbrăcai pe Laffite şi cu alcoolul de mentă, care ne mai rămăsese, îi frecai tot corpul cu energia omului la disperare, provocându-i astfel o transpiraţie puternică, sporită mai ales şi de faptul că-l învelii cu toate cuverturile pe care le putui găsi în bagajele noastre.

După câtva timp, membrele sale îşi pierdură rigiditatea aproape cadaverică pe care o avuseseră până atunci şi revenindu-şi în fire, prietenul meu rosti câteva cuvinte, care mai liniştiră grupul. Îi dădui ce mai rămăsese din lapte, cutia începută şi câteva picături de cognac, pe care le înghiţi cu aviditate. Ceva mai liniştit, examinai mai calm situaţia noastră. Din fericire, găsii în bagajele noastre nişte caşete speciale pentru frigurile tropicale. Nu ştiam ce înţelegea preparatorul prin această denumire şi nici nu ştiam dacă trebuia sau nu să le dau bolnavului. Nu mi se păru însă primejdios să le întrebuinţez, dat fiind că febra prietenului meu era foarte puternică şi medicamentul acela era pentru friguri, aşa că îi dădui unul. După puţin, el căzu într-un somn adânc şi reparator şi atunci luându-mi puşca plecai, întovărăşit de ghidul meu, care nu mă mai părăsea nici o clipă, cu gândul să vânez ceva, orice ar fi fost, ca să fac o mâncare mai uşoară pentru Laffite.

Dar nenorocul părea că mă urmăreşte. Aşteptai mai bine de două ceasuri să întâlnesc un porumbel sălbatec şi când mă întorsei cu el în lagăr, mă aştepta o scenă teribilă. Bietul meu prieten, în delirul său, se dezbrăcase complet şi gol de tot, se zvârcolea acum într-

un colţ al colibei ca şi când ar fi fost cuprins de un atac de epilepsie. Strigătele mele, ca să fac pe negrii să-mi ajute puţin, fură zadarnice.

Strânşi la picioarele unui arbore, aşteptau la o oarecare distanţă ca şi când s-ar fi consultat ce să facă. La un moment dat crezui că au de gând să mă smulgă de acolo prin surprindere. Atunci înţelesei motivul izolării lor. Simptomele bolii lui Laffite anunţau implacabila holeră africană, care, desigur, nu le era necunoscută. Dar lipsa vărsăturilor caracteristice mă făcură să mai am puţină nădejde. Cu ultimele picături de mentă ce-mi mai rămăseseră îi făcu iarăşi un masaj, care-l mai învioră puţin.

Mă apucai atunci să pregătesc mâncarea, după ce trimesei mai întâi pe un negru să-mi aducă de unde o şti puţină apă, căci toată provizia o terminasem în ajun. Ca culme a nenorocului, pierdusem şi micul filtru de care ne serveam iar ca să limpezesc apa pe care mi-o adusese fui nevoit s-o trec de mai multe ori prin stofa îndoită a uneia din cămăşile ce se rupseseră la spălat. Preparai însfârşit un fel de supă, fără sare şi fără zarzavat, dar care în împrejurările de faţă era un aliment preţios.

În timpul acesta, Laffite luă un creion şi cu multă greutate scrise câteva cuvinte pe o bucăţică de hârtie pe care mi-o întinse. Se credea atât de grav bolnav şi totuşi avea încă atâta prezenţă de spirit în acele momente încât, temându-se de neplăcerile ce-mi putea cauza moartea sa, scrisese destul de inteligibil cele ce urmează:

Copilului meu, locuind la Matadi şi autorităţilor:

Eu Raymond Laffite, declar că n-am fost asasinat de prietenul meu Michel Tican, nici de negri, dar că am murit de o boală, în timpul căreia am fost îngrijit de prietenul meu până în ultima clipă.

Citind acest document, înţelesei abia atunci toată răspunderea ce ar fi căzut asupra mea prin moartea lui Laffite îi mărturisesc, că cedând unui egoism lesne de înţeles, păstrai cu îngrijire acele rânduri. Apoi, nemaiavând putere să scrie, îmi dete câteva recomandaţii cu privire la afacerile sale, rugându-mă să vestesc familiei şi dictându-mi unele dispoziţii. Îmi încredinţa apoi câteva bijuterii pe care le avea la el, inele, ceas, lanţ, o verighetă de logodnă cu o fată din Liège şi izbucnind în plâns ca şi mine, îşi luă adio de la mine înainte de a cădea într-o stare de prostraţie vecină cu moartea.

Mi-e cu neputinţă să descriu ceea ce am simţit din clipa aceea. Încremenit, incapabil de a mai face sau a gândi măcar, ceva, ca şi când viaţa mi-ar fi fost suspendată, ţinând în mâini bijuteriile pe care mi le dase Laffite, rămăsei ore întregi nemişcat, indiferent la tot ce se petrecea în jurul meu. Era noapte, când un geamăt al prietenului meu mă făcu să tresar, uimit că mă găseam în acel loc. Pe întuneric şi fără ca el să fi ieşit din somnul său letargic, îi turnai pe gât conţinutul unei cutii cu lapte- ultima care ne mai rămăsese...

ÎI fricţionai apoi cu cele câteva picături de coniac ce mai aveam şi-l acoperii cu amândouă musticarele, ca nu cumva înţepăturile ţânţarilor să-i sporească frigurile.Toate mijloacele de care dispuneam fiind terminate, mă aşezai într-un colţ al colibei, indiferent la toate, fără somn ca să pot dormi şi fără pic de foame. Din când în când, mă apropiam de el ca să-l fricţionez sau să-l acopăr când se dezvelea.

Nu-mi dau seama cât timp trecuse în această singurătate, Turburată din când în când de apariţia fugitivă a ghidului care, de departe, privea în interiorul colibei ca să se convingă dacă mai trăiam sau nu, când, a patra zi, febra încetă brusc şi Laffite începu să se mişte şi să vorbească. Atunci abia îmi regăsii şi cu toate facultăţile pierdute în timpul cât îl văzusem nemişcat şi doborât de boală.

CapitolulXXIV

În Congo belgian.— Opera misionarilor.— Ce-au învăţat negrii delaalbi.

Îndată ce Laffite îşi reveni în fire, cu toată epuizarea sa şi starea de plâns în care-l lăsase strania lui boală şi lipsa celor mai elementare mijloace de îngrijire, ne hotărârăm să pornim la drum. Era destul de riscant. Bietul meu prieten nu putea face nici un pas măcar şi era îndoelnic chiar că va putea suporta voiajul în hamac.

Dar era tot atât de primejdios să mai stăm în acel loc unde nu găseam nimic în afară de porumbei sălbatici ca să facem o supă insipidă, foarte puţin prielnică pentru un convalescent. Dintre două rele, cel mai mic era desigur de a părăsi locul care fusese cât pe-aci să devie mormântul nostru şi fără a mai pierde timpul în discuţii zadarnice, chemarăm pe negri şi le dădurăm ordinul să formeze caravana. Făcurăm dese popasuri, pentru ca Laffite să se poată odihni. Legănarea hamacului îi făcea destul de rău şi nu o dată m-am temut că vom fi nevoiţi să ne oprim mai mult, din pricina acceselor de friguri care-l apucau cu intermitenţe. Dar organismul robust şi voinţa hotărîtă a prietenului meu ne scutiră de această neplăcută necesitate. Mai târziu, rărirăm popasurile pe măsură ce-i reveneau forţele şi nu ne opream prin satele ce întâlneam în cale, decât atât cât trebuia ca să recrutăm echipele de indigeni cu care înlocuiam pe cei care ne purtau.

Pe măsură ce ne apropiam de Congo belgian, terenurile cultivate erau mai ales câmpuri de orez care ne asigurară a hrană substanţială până la sosirea la oraş.

Şase zile de drum cu rare şi scurte popasuri ne trebuiră până ce ajunserăm la Karaa, mic port din Gabon, în care se face un comerţ destul de activ. Dar principala sa atracţie o constituie un hotel, o casă ca oricare alta, dar care ne părea un colţ de paradis. Ce plăcere să mănânci pâine proaspătă şi albă să bei apă rece, care nu se depune în pahar, şi în sfârşit să te laşi să trăieşti fără grijă, fără să te gândeşti la nimic. Ne oprirăm două zile în acel orăşel. Dar în acest înterval atât de scurt, Laffite se schimbă încât nu mai era de recunoscut. Ce e drept, făcu tot posibilul ca s-ajungă la acest rezultat. Mânca, devora tot ce i se aducea pe masa abundent servită a hotelului şi care ne costa poate ceva cam prea scump. Hotelierul, în lipsă de clienţi mai numeroşi pe care i-ar fi dorit, forţa puţin nota acelora pe care i-i trimitea providenţa.

Un transatlantic olandez făcu escală la Kama îndreptându-se spre Loada, capitala Angolei, splendid oraş portughez, unul din cele mai frumoase de pe litoralul african, populată de vreo 50.000 de locuitori, dintre care vreo mie albi. Construcţia diferitelor edificii, regularitatea străzilor, mişcarea intensă aproape de necrezut îi dau un aspect din cele mai plăcute.

Cu toate acestea, cele patru zile cât ne oprirăm în frumosul oraş portughez nu ni se părură prea scurte, căci sosisem acolo fără intenţia de a-l vizita. Ca s-ajungem acolo lăsasem în urmă coasta Congo-ului belgian siliţi fiind de lipsa de mijloace de comunicaţii mai dese între Kama şi Congo, pe când acolo aveam prilejul să ne putem îmbarca pe vreun vaporaş belgian care face serviciul de curier regulat.

260 de scude portugheze né costă călătoria pe bordul vasului „Viile de Liège”, pe care Laffite îl alese cu o bucurie de copil fiindcă purta numele oraşului său natal, ceea ce-l făcu de altminteri să scuze şi preţul excesiv de scump pentru un drum atât de scurt, ca acela de la Loanda la Borna, pentru care nu trebuiau decât câteva ore.

Borna e capitala Congo-ului belgian. Se intitulează capitală, deşi ar avea abia dreptul să se numească sat şi încă sat african. În afară de micul palat în care locuieşte guvernatorul coloniei şi de vreo şase factorerii, nimic nu l-ar putea deosebi de celelalte orăşele din interior. O adevărată plagă de ţânţari şi o căldură umedă ne făcură să scurtăm şederea la Borna, unde Laffite se considera la el acasă. Puserăm găzduiţi la unul din prietenii săi, care începuse să se îngrijească de marea lui întârziere, cu toate că-i comunicase dorinţa sa de a vizita şi alte ţinuturi africane. Teama prietenului său nu fusese nejustificată, după cum am văzut.

Folosindu-ne de uşoara briză care se ridică pe la asfinţitul Soarelui, ajunserăm în patru ore la Matadi, ţinta călătoriei prietenului meu, care avea acolo centrala diverselor factorerii răspândite prin interior, unde indigenii, în schimbul câtorva bucăţi de stofă, a vreo câteva duzini de mărgele de sticlă şi a câte o brăţară de tinichea îşi cedează întreaga lor recoltă sau cele mai bune din trofeele lor de vânătoare,

În mintea lor copilărească, ei nici nu-şi dau seama că albii îi exploatează în mod mişelesc şi sunt mulţumiţi dacă, după multă tocmeală, izbutesc să obţină câte ceva în plus peste ceea ce socotiseră ei venind să facă târgul. Şefii factoreriilor le lasă tot timpul necesar ca să dorească cine ştie care obiect fără nici o valoare.

Şi aşa, în dauna indigenilor, averile sporesc acolo în mod prodigios, iar toţi acei care se stabilesc în acest comerţ atât de productiv, devin milionari exploatând în mod scandalos pe negri, lucru curent în aceste ţări, dar care ar fi un motiv de a înfunda puşcăria în orice ţară civilizată.

Negrii nu vor cunoaşte alte foloase ale civilizaţiei occidentale în afară de aceste stranii tranzacţii comerciale.

Misiunile catolice şi protestante înlocuiesc din fericire puţinul interes pe care-l arată guvernele. Dar numărul acestor misiuni e foarte redus şi activitatea lor limitată mai mult la regiunile de pe litoral. Şi ca şi când această lipsă de centru de cultură n-ar fi de ajuns, rivalitatea dintre confesiuni menţine o stare de continuu război între călugări care caută mai întâi de toate să facă adepţi pentru cultul lor respectiv, ceea ce micşorează simţitor efectul sforţărilor lor complotându-se mereu între dânşii, pierd foarte mult în ochii indigenilor.

Ideia fixă a botezului, care răpeşte toată energia silinţelor misionarului, e datorită poate lipsei de mijloace spre a extinde acţiunea binefăcătoare a misiunilor într-o sferă mai largă. În diferite centre, ei nu numai că instruiesc pe negri, învăţându-i să scrie şi să citească, pe lângă că le insuflă şi principiile religioase, care formează scopul esenţial, dar îi învaţă şi mijloacele de a cultiva pământul, lucru de care au foarte multă nevoie. Şi totuşi nu obţin rezultate mulţumitoare. În general numai copiii profită de aceste învăţături şi dintre aceştia, cea mai mare parte sunt orfani. Nu e mai puţin adevărat, că acei care se formează sub tutela continuă a misionarilor, pot ajunge la un grad neaşteptat de civilizaţie.

Numărul lor e însă redus şi acei care, având o familie, se întorc la părinţii lor după o şedere mai mult sau mai puţin lungă în mijlocul misionarilor, pierd absolut cu totul şi în prea puţin timp ceea ce cu atâta trudă şi răbdare îi învăţase profesorii lor, reîntorcându-se la starea în care fuseseră mult înainte, adică în barbaria din care fuseseră scoşi.

Pe de altă parte, dimpotrivă, progresele sunt foarte mari în arta de a face comerţ, artă pe care au învăţat-o în factoreriile puţin scrupuloase, care din nenorocire sunt foarte numeroase şi care nu se mulţumesc numai cu multiplele beneficii ce le aduc tranzacţiile zilnice. Nemulţumiţi cu ce câştigă, şefii factoreriilor falsifică tot ce vând. Dacă e vorba de alcool, îl îndoiesc cu apă. În praful de puşcă pun jumătate cărbune pisat. Dacă e vorba de mărgean, nu se sfiiesc să le dea o grosolană imitaţie. Oricărui metal alb i se aplică pomposul nume de argint şi ca atare e împărţit cu multă zgârcenie naivilor indigeni, care răspund la rândul lor acestei interminabile serii de furturi falsificând cauciucul, umplând găurile ivoriului cu plumb şi staniu topit, ca să-l facă mai greu falsificând uleiul de palmier în aşa mod încât nu-i mai rămâne decât numele. Toate astea se fac atât de îndemânare încât comercianţii cei mai puţin încrezători chiar cad în cursa ce le-o întind indigenii, cu tot aerul lor nevinovat.

Nu înţeleg cum în asemenea condiţii se mai pot face afaceri comerciale când şi unii şi alţii caută să se înşele în modul cel mai neruşinat. Iată deci tot ce au învăţat negrii de la civilizaţia albilor cu care sunt în contact. Au învăţat arta de a fura şi au ajuns adevăraţi maeştri.

În timpul şederii mele în factoreria prietenului meu Laffite am asistat adeseori la aceste ciudate tranzacţii bazate pe schimbul, produselor şi foarte rareori pe plata în bani. Negrul, puţin încrezător, verifica singur greutatea pe care o arăta cântarul, examinează cu atenţie tot ce i se oferea ca să se convingă că nu era înşelat. Dacă era vorba de îmbrăcăminte, nu cred că cea mai expertă femie albă să ştie mai bine cum să încerce stofa, ca să vadă dacă nu e arsă sau dacă cusăturile sunt bine făcute. Când cumpărau mărgele le examinau una câte una, ca să nu fie sparte. Dacă luau vreun obiect de metal, îl supuneau la o grea încercare, lovindu-l de pământ ca să se încredinţeze că nu era gol înăuntru. Cunoşteau după sunet dacă sub învelişul de alamă era fier. Alcoolul era gustat ca să nu fie adăpat cu apă. Pierderea de timp e egală cu pierderea de vorbe, căci negrului îi place să discute cu albii instalaţi acolo care au adoptat şi ei obiceiul lor întrecându-se care să vorbească mai mult.

CapitolulXXV

Comerţul european în Africa -Ce e o factorerie în interior.

Nu e mică diferenţa dintr-o întreprindere comercială din orice punct al Europei şi una africană, adică o factorerie. Şi dacă această factorerie se găseşte în vreun sat din interior, atunci deosebirea e atât de radicală în cât nici nu poate fi vorba de o comparaţie. Mai întâi de toate, un comerciant european face tot ce-i stă în putinţă ca să atragă clientela în favoarea sa. El rivalizează cu concurenţii săi în propagande de tot felul, îşi instalează magazinul cât mai luxos posibil, după mijloacele de care dispune, îşi înmulţeşte vitrinele care sunt câteodată adevărate minuni de spirit inventiv prin arta cu care sunt aranjate. Amploiaţii săi sunt ţinuţi să se arate totdeauna amabili chiar cu cel mai obraznic cumpărător. Trebuie apoi să sufere cu resemnare şi cu surâsul pe buze pierderea unui timp preţios şi inutila corvoadă de a arăta una după alta toate mărfurile din magazin, pentru ca la sfârşit clientul să ceară un eşantion ca să vadă dacă i-o conveni să cumpere 20 centimetri de stambă. După aceea trebuie să-l conducă ceremonios până la uşa magazinului şi să suspine mereu după un client mai bun sau chiar mai rău de cât cel dintâi, dar, însfârşit un client, pe care să i-l trimită soarta. Nimic din toate astea nu trebuie în Africa. Mai întâi se construieşţe o casă care nu e totdeauna aşa de confortabilă cum s-ar crede. O încăpere de la parter e destinată magazinului şi acolo se grămădesc fără nici o estetică tot felul de lucruri : pantaloni noi sau purtaţi, cămăşi pe jumătate rupte, articole de aluminiu şi mai uşoare decât ar trebui din pricina nenumăratelor găuri, pălării de toate formele, cu boruri şi fără boruri, fierării, tutun, mărgelării, diamante, topaze, şi rubine din cea mai curată sticlă, câteva bucăţi de stofă în stare destul de bună, ceasuri, care nu merg, inele de draperii servind drept brăţări, nasturi enormi, pe care în lipsă de haine la care să-i coasă, negrii îi întrebuinţează ca bijuterii, în sfârşit tot ce se aruncă la noi se poate găsi într-o astfel de factorerie La acestea se mai adaugă şi câteva sticle cu o băutură capabilă să facă să turbeze pe un hipopotam. E celebrul rachiu, mai tare chiar ca spirtul şi pe care negrii, — care se îmbată dintr-o litră de vin de palmier, — îl beau ca deliciu.

As putea jura că la rubrica cheltuielilor generale a oricărei din aceste factorerii nu figurează nici o centimă măcar pentru reclamă de care n-au nevoie, căci fără nici o propagandă fac afaceri minunate. De cum se face ziuă, încep să vină indigenii încărcaţi, unii cu saci cu cacahuete, alţii cu tărtăcuţe pline cu ulei de palmier, alţii cu orez sau chiar cu câţiva franci în mână.

Şi când, pe la 6 de dimineaţă, se deschid uşile factoreriei ceata negrilor începe să se îmbulzescă şi să vocifereze, fiecare căutând să ocupe locul cel mai bun şi suspinând satisfăcut când a reuşit să se aşeze în faţa unuia mai timid sau mai puţin deştept. Dacă i-ar lăsa ar intra în magazin în trombă. Dar funcţionarii negri sunt acolo, gata să împiedice orice infracţiune, ajutaţi fiind de majestatea sa albul, pe care toţi îl admiră ca pe o divinitate. Acesta, nu e în general decât vreun funcţionar care în metropolă câştiga cu mare greutate cel mult 300 franci lunar, pe când aici câştigă de 5—6 ori atâta şi fără cea mai mică osteneală, căci toate operaţiile de manutanţă sunt făcute de stabilimentul central.

El are la ordinele sale câţi oameni vrea, inclusiv pe şeful tribului sau pe regele localităţii, dacă are cinstea să conducă o sucursală dintr-un loc mai important. Bucătari şi brutari speciali, care mulţumită perseverenţei au ajuns destul de îndemânateci în aceste meserii, se ocupă de hrana sa. O mulţime de funcţionari negri se supun orbeşte ordinelor sale şi câte o negresă mai plăcută se vede ridicată la rangul de stăpână a casei.

Ţinând în mână un baston de dimensiunile unei prăjini şi pe care îl arborează ca pe un simbol al superiorităţii sale, el stă pe un taburet înalt ca un tron şi fumând tacticos, îşi plimbă privirea pe deasupra capetelor amploiaţilor săi şi a celorlalţi negri, primind cu dispreţ olimpic demonstraţiile de admiraţie şi întrebările umile pe care i le adresează cei mai îndrăzneţi dintre aceştia din urmă.

Dar dacă o mână rapace ameninţă să întrerupă mersul regulat al operaţiilor, catadicseşte să intervină în afaceri, Fără a se mişca de la locul său, el ridică numai mâna înarmată cu teribilul baston şi administrează cu el o bună lovitură în coaste sau aiurea, n-are importanţă, — hoţului pe care l-a surprins asupra faptului.

La drept vorbind însă, aceasta fiind pedeapsa pentru hoţul surprins în flagrant delict, ar trebui să administreze lovituri de baston mai curând funcţionarilor săi şi lui însuşi. Cântarul cu care cântăreşte mărfurile suferă de simţitoare iregularităţi în favoarea proprietarului. Şi cum pe de altă parte funcţionarii negri, bine dresaţi, ştiu să facă cu o repeziciune uimitoare toate operaţiile necesare, se întâmplă ca celelalte kg. de cacahuete de pildă, aduse de naivul negru, să nu fie in fond decât opt sute de grame după părerea numitului cântar.

Şi dacă această scădere pare prea mică, e foarte uşor să mai micşoreze încă greutatea reală printr-o simplă eroare de calcul, care se explică la nevoie prin repeziciunea operaţiei. O mică eroare în sfârşit, care reduce la 7 cele 10 kg. de cacahuete. Dacă n-or fi fost chiar 6. Vine apoi taxarea. Ca şi pe pieţele europene, care dispun de mijloace rapide de comunicaţie, preţurile oscilează simţitor şi în Africa. Un articol care valora ieri 5 franci, valorează azi 3 şi mâine... 2 poate! Dar, însfârşit, se învoiesc asupra preţului şi a greutăţii într-o formă foarte expeditivă: ori acceptă ori li se arată uşa ! Aşa că negrii acceptă totdeauna în unanimitate taxarea făcută de alb prin intermediul funcţionarilor săi indigeni.

Când vine însfârşit momentul să se încheie târgul, întrebarea e :

- Ce vrei? Bani sau articole?

Articolele sunt toate vechiturile de care am vorbit şi asupra cărora nu cred necesar să mai insist. Bani ? La ce bun banii pentru un nenorocit care n-are nici cel puţin o saltea pe care să moară şi într-o ţară în care banii nu servesc la nimic? Chiar dac-ar fi vreun potentat din acea regiune, tot nu şi-ar păstra banii şi ar veni a doua zi să-i schimbe pe un şirag de mărgele de sticlă, sau pe vreo pălărie veche de femeie a cărei panglică roşie i-a rămas la inimă. El se decide deci mai curând pentru articole şi iată cum cele 10 kg. de cacahuete, reduse la 8 de cântar şi la 7 da vânzător, se prefac în trei franci, care la rândul lor se transformă într-un cuţit cu mânerul de plumb şi cu o lamă de care e mai bine să nu mai vorbim. Şi dacă totuşi ţine să aibă ceva bani în mână, curând sau mai târziu se va întoarce tot la factorerie, necâştigând în fond de cât câteva ore de plimbare suplimentară.

Temându-se că banii pe care îi are nu ajung ca să cumpere un lănţişor de aşa zis argint, negrul întreabă sfios de preţ, care adesea e în disproporţie cu mijloacele sale, ceea ce face ca vânzătorii să vadă cam cat poate să aibă el în pungă. Îl îndeamnă să aleagă altceva, orice-i place, în afară de lănţişorul dorit. Ezitând, se hotărăşte, însfârşit, pentru o montură de ochelari, bineînţeles, fără sticle, pe care o arată de departe, căci e strict interzis de a se atinge articolele expuse, plăteşte şi când banii au intrat în casă, trebuie să prindă din zbor ceea ce-i azvârle amploiatul factoreriei, care tot timpul şi-a servit clientul cu o atenţie care ar fi deajuns ca să-l ducă la faliment pe un negustor din ţările noastre. Cu toate astea magazinul e totdeauna plin în timpul orelor reglementare, adică de la 6—11 dimineaţa şi de 4 la 6 seara, o oră în plus sau în minus după anotimp. La ora închiderii se repetă totdeauna aceeaşi scenă. Albul dă ordin să se evacueze cumpărătorii, şi amploiaţii, supunându-se acestei instrucţiuni, se servesc de manierele unor jandarmi faţă de nişte abjecţi criminali, împingându-i pe toţi spre uşă. Câte unul îndrăzneşte câte odată să protesteze, şi atunci e rândul albului să-i administreze atâtea lovituri de prăjină câte ceasuri a sunat pendula, ca să-i intre mintea în cap. Dar ceea ce e şi mai nostim e că negrul, în loc să se supere iese din prăvălie silindu-se să râdă, ca şi când ar spune ; „Ce simpatic e tipul ăsta de alb ! »

Nu trebuie să se creadă că exagerez. Acest comerţ cam prea special se practică pe o scară foarte întinsă de nenumărate factorerii mai mici, Bineînţeles, că pentru aşa ceva se cere multă poftă de câştig şi prea puţină conştiinţă. Cu toate astea sunt unele din cele mai importante factorerii, de exemplu cele ale S. C. O. A., care fără a ajunge la altruismul civilizator, practică totuşi un comerţ civilizat aşa cum trebuie să fie chiar tratând cu negrii.

PARTEA A- II-A

PĂDUREA VIRGINĂ OROSPU

CAPITOLUL 1

MICI REFLECŢII FILOSOFICE LA TRAVERSAREAGUINEEI

De multe ori m-am gândit că societatea noastră degenerase, că oamenii, în loc să trăiască împreună ca fraţii, deveneau tot mai brutali pe zi ce trecea, că lupta pentru existenţă ne obliga uneori, mai ales pe cei din marile aglomerări cosmopolite, să ne lăsăm acasă sentimentele nobile când plecam să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele; să călcăm peste cadavrele celorlalţi ca să ajungem să exploatăm totul şi pe toţi, în vreme ce credeam că în societatea primitivă lucrurile se petreceau altfel, că omul trebuia să fie mai puţin egoist, mai puţin rău, mai puţin crud...

Mă încăpăţânam să cred că diferenţa dintre noi şi animale era una cât se poate mică, dar înclinam să cred că Nietzsche se înşela întru totul susţinând că oamenii din societatea modernă nu sunt mai buni decât câinii, care se încaieră, se omoară, se luptă între ei ca să ajungă să-şi smulgă osul aruncat pe stradă. S-ar putea ca lupta să fie una diferită – spunea marele filosof – dar, totuşi, efectele şi motivul acesteia nu diferă cu nimic...

Nu. Nu doream să cred asta. Chiar dacă omul tinde să devină mai egoist tocmai datorită excesului de civilizaţie, nu putea fi o brută şi oricum legile oamenilor l-ar împiedica să fie astfel. Se poate să fi degenerat, după cum am spus la început, dar nu instinctele sale animale sunt cele care îi determină faptele: ar fi îngrozitor dacă ar fi aşa…

* * *

Astfel cugetam în vreme ce mă aflam pe când mă aflam la cinsprezece zile de mers de Kaltak, în Guineea portugheză şi îndreptându-mă către Orospu, cum numesc indigenii vasta pădure virgină întinsă situată la sud de frontiera Guineei. Şi pentru ce mă bântuiau aceste gânduri? se va întreba poate cititorul; pur şi simplu pentru că doream să mă conving singur cum stăteau lucrurile, gândindu-mă că aveam să mă găsesc în curând/în scurt timp în mijlocul unei societăţi destul de primitive, alcătuită dacă nu din oameni, atunci din animale.

Ghidul meu îmi spusese fără ocolişuri că nu cunoştea prea bine locurile acelea şi că, prin urmare, nu ştia dacă am putea găsi popoare în acea junglă. Un lucru era sigur totuşi, acela că am aveam să întâlnim animale, iar aceasta era de ajuns ca să pot verifica teoria lui Nietzche şi să aflu dacă acestea trăiesc altfel decât oamenii, clarificându-mi astfel dacă se comportă sau nu ca şi noi.

Tocmai intram aşadar în pădurea Orospu, iar când zic că intram nu vreau să spun că pădurea avea vreo poartă, cum aveau oraşele medievale, nici un drum sau vreo potecă cum sunt cele care duc spre pădurile din ţările noastre. Intram în pădure aşa cum intră hoţii în case, adică prin efracţie, altfel spus tăind crengile care ne împiedicau trecerea.

Adevărul este că autorităţile portugheze nu ne-ar fi tras la răspundere pentru delictul nostru. Pădurea Orospu era închisă străinilor, poate chiar şi indigenilor, dar nu interesa pe nimeni faptul că teritoriul său era violat, nici devastarea unor crengi; din acel moment am început să simt că civilizaţia aceea este diferită de a noastră.

Dacă am fi intrat astfel în pădurea sau parcul privat al vreunui proprietar din Europa nu am fi fost traşi la răspundere? Legile care obligă la respectarea proprietăţii altora şi respectul faţă de bunul public, a florii, a copacului care aparţine unei persoane sau statului nu fac oare parte din legislaţia noastră sau din înţeleptele noastre regulamente de poliţie?

Totuşi,în Guineea – adică în pădurile din Guineea – se poate intra oricum, fără a fi nevoie de altă autorizaţie decât eventual de cea a maimuţelor, care acolo se află în regatul lor; poate fi violat teritoriul, se pot tăia crengi, arbori, se pot aprinde focuri, poţi chiar să arzi o parte din pădure fără să să treci drept piroman…

Ce diferenţă enormă între lumea noastră şi aceea în care tocmai intram!

După ce ni se succedaseră aşadar prin faţa ochilor savanele infinite timp de atâtea zile am ajuns în sfârşit în faţa acelei păduri, care însă nu reprezenta sfârşitul călătoriei, ci începutul ei. Oare de câte zile avea să fie nevoie ca să traversăm acea pădure? Cu siguranţă nu era uşor de apreciat şi nici nu mă preocupa prea mult această chestiune. Aveam alimente destule chiar şi pentru o lună; aveam să explorăm, aşadar, acea pădure atât de misterioasă şi de necunoscută, până când, simţind că ne-a fost de ajuns, aveam să ne întoarcem înapoi.

* * *

Aşadar, într-un fel sau altul, caravana intră în pădure. Era condusă de un ghid robust şi înalt, cu o statură de aproape doi metri, destul de civilizat pentru a vorbi puţin în portugheză şi franceză şi pentru a purta un fel de manta, sau mai bine zis o bucată de material alb care din vremea în care fusese cumpărată, cine ştie de unde, aproape că împrumutase culoarea proprietarului său.

Acesta se numea Ali, cuvânt care în araba literară înseamnă “înalt” şi în această privinţă se potrivea întocmai cu statura ghidului. Aşadar, caravana aflată sub comanda lui Ali era formată din 50 de negri din Guineea, aproape goi şi cu toţii tineri cu vârstele între 18 şi 20 de ani.

Vreo zece dintre ei duceau bagajele şi, în general, alimentele, opt dintre ei îl purtau pe autorul acestor rânduri şi pe un medic militar portughez pe nume Corbia, împreună cu care am întreprins expediţia aceea, iar ceilalţi 32 mergeau liberi, aşteptând să ia locul celor care ne purtau în hamace sau pe al celor care duceau bagajele şi proviziile expediţiei.

Voi deschide aici o mică paranteză cu privire la doctorul Corbia, foarte bun prieten şi camarad, care în prezent se află probabil în Lisabona, pentru că atunci când am început acea călătorie, abia îşi terminase cei trei ani de rezidenţiat în Guineea şi fusese repartizat la un spital din capitala ţării.

Domnul Corbia era singurul medic din Kantak şi din acest motiv, în timpul celor trei ani ai săi de rezidenţiat în acel oraş – exceptând lunile de concediu obligatoriu pentru toţi coloniştii – nu putuse vizita decât zona care corespundea districtului său sanitar.

În ziua în care l-am cunoscut, aflându-mă în oraşul acela, primise în sfârşit transferul în capitala portugheză şi, în aceeaşi zi, după trei ani de serviciu ca medic locotenent fusese de asemenea avansat la gradul de căpitan. În scurt timp îşi căuta un înlocuitor şi cum eu mă pregăteam să plec în acea călătorie prin pădurea virgină Orospu, iar el nu dorea să se întoarcă în Portugalia fără a putea spune cel puţin că vizitase jungla, îmi propuse să mă însoţească, plătind pe deasupra jumătate din cheltuieli, care fără îndoială erau destul de importante.

În felul acesta, mă alegeam aşadar cu un medic ca tovarăş de drum şi mă gândeam că, dacă nu crăpasem din cauza febrei malarice care m-a atacat de câteva ori în ciuda faptului că mâncam zilnic chinină, de data aceasta, dat fiind că mă aflam în compania unui medic, cu siguranţă aveam să mor dacă s-ar întâmpla să cad bolnav.

Pe de altă parte, să nu creadă cititorul că doctorul Corbia a uitat să îşi prindă cea de a treia tresă pe casca sa colonială; era căpitan de câteva zile şi nu uita acest lucru; poate că a regretat apoi în sinea sa că nu a putut să-şi prindă cele trei trese ale gradului său militar pe singura cămaşă pe care o purtam fiecare, ca să-i ţină mânecile ridicate până la coate din cauza căldurii.

Dar şi le-ar fi prins chiar şi pe pantalonii săi albi dacă nu l-aş fi asigurat, cu toată seriozitatea, că nici unul dintre ofiţerii pe care îi cunoscusem până atunci în Africa, fie aceştia francezi, belgieni sau portughezi, nu le etalau pe o îmbrăcăminte ca aceea, atât de puţin cavalerească...

* * *

În acele cinsprezece zile, doctorul Corbia se obişnuise deja cu viaţa aceea nomadă pe care o duceam călătorind mai mult prin regiuni izolate, întinşi în hamac. În timpul primelor zile nu părea foarte entuziasmat de modul acela de transport, dar cum el a fost acela care mă rugase să îl iau cu mine, nu putea desigur să se plângă, cu atât mai mult cu cât, înainte de a porni în călătorie, l-am informat despre eventualele dificultăţi şi despre pericolele neîncetate pe care le presupune o expediţie.

Cum studiase medicina în Franţa, vorbea o franceză corectă şi portughez fiind, medic şi ofiţer, mi-a fost de foarte mult folos în timpul acelor zile pe lângă autorităţile portugheze şi căpeteniile indigene ale aşezărilor prin care am trecut.

Cu toate acestea nu începuse încă greul şi prin urmare nu putusem să-i pun la încercare sângele rece şi caracterul său aventuros, pentru că de un astfel de caracter este de fapt nevoie pentru a fi un bun explorator. Să facem abstracţie de faptul că societatea noastră foloseşte cuvântul“aventurier” pentru a se referi la persoane cu puţine scrupule şi laimpostori de rând...

–Unde ne vom opri, Ali? întrebă medicul.

–Sunt în căutarea unui loc, Excelenţă...

Am spus deja că ghidul nostru era civilizat, că vorbea portugheză şi franceză, că purta o bucată de pânză murdară pe post de manta... Mai mult, locuitorii Guineei îi numesc “Excelenţă” pe ofiţeri, pentru că în general guvernatorii provinciilor deţin această funcţie. Dar atunci când se adresează unui ofiţer care este totodată şi medic, atunci cuvântul “Excelenţă” îmbracă o nuanţă de respect chiar mai mare şi astfel se explică faptul că, după cum am spus, calitatea doctorului Corbia îmi era pe atunci de mare ajutor.

Ali găsi în sfârşit locul potrivit şi ridicând cu mâinile prăjina cea lungă pe care în Africa o poartă cu sine orice ghid care se respectă, le făcu semn negrilor să se oprească şi aceştia aşezară pe pământ.

Escorta noastră era destul de numeroasă şi, prin urmare, luaserăm cu noi tot ceea ce era necesar, începând cu indispensabilele mijloace de protecţie antiţânţari şi paturile de campanie pliante, pâna la ustensilele de bucătărie, tigăi, oale etc. etc.

Îndată aşadar a fost ridicată tabăra şi au fost aprinse focurile pentru pregătirea cinei, chiar dacă nu trecuse de ora cinci după-amiaza. Oboseala noastră datorată zăpuşelii era atât de mare în ce ne privea, încât nu aveam poftă nici măcar să ne mişcăm şi îndată ce ne-au fost pregătite paturile şi ne-a fost montat cortul, ne-am culcat aşteptând ora mesei...

* * *

Ridicarea unei tabere nu este un lucru atât de uşor şi de simplu după cum s-ar putea crede. Negrii, ce-i drept, fac acest lucru cu o rară îndemânare, dar munca aceasta constituie mereu una dintre sarcinile cele mai dificile ale zilei.

Înainte de orice trebuie să alegi un loc convenabil pentru ridicarea corturilor. Apoi, trebuie să găseşti lemn destul pentru a aprinde focurile şi a le întreţine pe parcursul întregii nopţi; să găseşti chiar mai mult lemn pentru a construi din el, folosind crengi şi cu frunze, un fel de împrejmuire improvizată pentru apărarea taberei de pătrunderea fiarelor sălbatice.

Este lucru bine ştiut că acestea nu se apropie niciodată de focuri, care reprezintă primul şi indispensabilul mijloc de apărare în jungla africană. Dar, pe de altă parte, cum nu se ştie aproape niciodată dacă are să plouă în acea noapte, se construiesc de obicei împrejmuiri sau îngrădiri împrejurul corturilor, iar această măsură constituie a doua şi ultima precauţie, la fel de indispensabilă.

Aceste împrejmuiri se construiesc destul de înalte pentru ca fiarele să nu poată sări cu uşurinţă peste ele în caz că focurile de tabără se sting din cauza ploii sau din orice alt motiv.

Oricine ştie cum se montează un cort de campanie, dar poate nu este un lucru la fel de bine cunoscut modul în care construiesc negrii acele împrejmuiri în mijlocul junglei.

Am spus deja că se pleacă de îndată în căutarea lemnului. Acesta se alege astfel încât o anumită parte din el să servească pentru aprinderea şi întreţinerea focurilor, iar cealaltă pentru construirea împrejmuirii. Ghidul marchează suprafaţa pe care se va ridica tabăra, iar apoi negrii împlântă pari după pe linia acelui marcaj la o distanţă aproximativă de un metru unul faţă de altul.

În timp ce unii împlântă parii în pământ, alţii taie şi adună crengi, mai mult sau mai puţin încărcate de frunze, pe care le împletesc printre pari, formând astfel împrejmuirea care trebuie să înconjoare complet tabăra, care se construieşte de obicei destul de solidă să poată rezista, dacă ar fi cazul, asalturilor animalelor de toate felurile.

Trebuie adăugat că acea muncă grea este făcută de către negri cât mai repede posibil, iar aceasta din două motive destul de diferite. În primul rând, construirea şi pregătirea taberei înseamnă pentru negri sfârşitul unei zile de osteneală. Ştiu că a sosit acum momentul să se odihnească după o zi întreagă de înaintare plină de dificultăţi subapăsarea greutăţilor pe care le purtau pe umeri. Muncesc, aşadar, cu însufleţire ca să se poată bucura cât mai curând de câteva ore de odihnă binemeritată. Iar dacă depun atâta grijă construind împrejmuirea care va proteja tabăra în caz că ploaia va stinge focurile, este pentru că acea măsură de protecţie le este de folos tuturor şi mai ales celor care nu dispun de arme de foc. Munca aceea constituie, altfel spus, propria lor apărare şi o execută cu atâta însufleţire, motivaţi înainte de orice de instinctul de conservare şi de scopul de a petrece o noapte liniştită

În timp ce ne odihneam aşadar pe paturile noastre de campanie aşteptând pregătirea mesei, auzirăm strigătele şi chemările oamenilor noştri din escortă care lucrau febril la construirea barierei.

La un moment dat strigătele se intensificară şi recunoscurăm cu uşurinţă vocea lui Ali care, indignat, încerca să se facă ascultat.

–Ce-o fi cu el? mă întrebă doctorul Corbia.

–Cine ştie! Nu înţeleg nici un cuvânt din limba aceasta.

– Nici eu nu înţeleg mai nimic; dar cred că se întâmplă ceva pentru că Ali strigă ca un apucat, adăugă doctorul.

– Dacă s-ar întâmpla ceva grav ne-ar anunţa, am răspuns căscând, ca să evit din start propunerea, foarte probabilă, a medicului, de a merge să vedem ce se petrecea.

–Asta aşa este, răspunse acesta.

Dar strigătele creşteau ca intensitate şi se înmulţeau, iar odată cu vocea lui Ali ajungeau până la noi alte voci, necunoscute, ale altor negri.

Este adevărat că oamenii cu pielea neagră nu ştiu să facă nimic fără să strige. Se pare că simt nevoia să-şi teriorizeze întotdeauna sentimentele. Nu ştiu să se bucure fără să o arate prin strigăte şi zgomote, după cum nu pot nici să-şi stăpânească şi să-şi ascundă supărarea. Strigă tot timpul şi cu toate ocaziile, acesta fiind modul lor de a fi.

Acest fapt nu explica totuşi acele strigăte atât de sălbatice care continuau „in crescendo” de câteva minute. M-am hotărât în cele din urmă să mă ridic ca să merg şi să văd ce se întâmpla, dar chiar în momentul în care voiam să-mi pun în aplicare eroica hotărâre, l-am văzut pe ghid intrând prin deschizătura cortului proferând fără oprire cuvinte sau imprecaţii pe limba lui, şi care, cu siguranţă, nu ne erau adresate.

–Ce se întâmplă, Ali? Ce se întâmplă?... Ce-i asta?

–Excelenţă, Musiú... Canalii! Toţi canalii!...

Înţeleserăm cu uşurinţă că acel „canalii” nu ne era adresat nouă, în ciuda faptului că din sintaxa frazei rezulta ceva echivoc.

–Bine... Şi ce?

–Canalii!...

–Asta am înţeles deja; dar ce s-a întâmplat... Vorbeşte!

Ali se opri câteva momente ca să respire şi în sfârşit spuse într-o vorbărie imposibilă şi de neînţeles din cauza indignării:

–Canaliile acestea, Musiú, aceşti leneşi buni de nimic, spun: „Suntem foarte obosiţi...”

– Bine, omule... Poate că aşa şi este, i-am răspuns mirându-mă, pentru că de fapt nu vedeam ce legătură putea fi între/legătura dintre o asemenea furie şi o afirmaţie cât se poate de naturală.

– Sunt nişte canalii şi nişte leneşi, Excelenţă! repetă ghidul, întorcându-se către doctorul Corbia, fără îndoială în speranţa că acesta va da mai multă importanţă cuvintelor sale.

–Deja am mai auzit asta!... Ce se întâmplă aşadar?... Sunt leneşi şi apoi ce?

–A, da! Încă nu v-am zis. Canaliile acestea spun: „Suntem foarte obosiţi acum şi nu putem lucra la imprejmuiri...” Nu pot să îngădui asta. Împrejmuirea trebuie ridicată. Vremea este rea. Poate să vină vreo ploaie. Ei nu vor să muncească. Eu nu pot să-i las să facă ce vor... Veniţi Excelenţele voastre cu mine să munciţi. Pe mine nu vor să mă asculte, dar dacă le-ar vedea pe Excelenţele voastre muncind... Le-ar trece pe loc oboseala... Sunt nişte canalii!... Sunt nişte leneşi!

Medicul mă privea foarte amuzat de acea tiradă incoerentă a ghidului şi abia reţinându-şi râsul. Mie, la drept vorbind, îmi era milă de acei nefericiţi care trebuiau să fie, efectiv, foarte obosiţi în acea zi, dar am înţeles totodată că doctorul ar fi dorit să facă uz de autoritatea sa în calitate de Excelenţă. Totuşi, mă încurajă să aplanez disputa.

–Este încă devreme, Ali! Lasă-i puţin să se odihnească şi după ceva timp cu siguranţă nu vor mai refuza să muncească... – i-am spus.

–Asta rău!... Nu-mi place, Musiú! Nu se poate să facă ce vor, canaliile!... Să muncească puţin şi mai târziu, dacă aşa doreşti, să se oprească vreo oră. Dar vor trebui să facă mai întâi ceea ce am ordonat...

– Are dreptate! spuse zeflemitor medicul

Ne ridicarăm şi ieşirăm afară din cortul nostru.

Unii negri erau aşezaţi, alţii întinşi aproape de focul de tabără care fusese deja aprins. Unul dintre ei pregătea mâncarea şi ceilalţi priveau într-acolo cu ochi indiferenţi.

Văzându-ne însă venind cu ghidul, îşi schimbară de îndată atitudinea. Doctorul Corbia le servi imediat câteva cuvinte din repertoriul său, care fiind în limba negrilor, acestea au fost înţelese perfect. Ar fi de prisos să spunem că nu le-a ţinut un discurs, ci adresat câteva dintre puţinele imprecaţii pe care le învăţase în acea limbă.

Ghidul luă atunci cuvântul şi în curând oamenii se ridicară ca prin farmec şi fiecare se îndreptă către împrejmuirea pe care începuseră să o construiască.

Este ciudat cât de mult impune întotdeauna negrilor prezenţa unui alb, iar Ali, ca un negru ce era, ştia perfect acest lucru când a venit să ne solicite intervenţia ca să pună capăt grevei pe care o declaraseră negrii din escortă.

Cert este că acei nefericiţi se puseră imediat pe treabă şi după ce i-a lăsat să muncească astfel timp de aproape un sfert de oră, ghidul le-a comunicat brusc că pot să se oprească dacă se simţeau obosiţi şi să continue munca o oră mai târziu.

Ar fi inutil să mai spunem că acea decizie a fost primită cu o adevărată plăcere şi încântare din partea negrilor, care abandonară pe dată munca pentru a se întinde la orizontală în acelaşi loc unde lucrau.

Totuşi, trecând ora acordată prin decretul ghidului, oamenii reîncepură munca fără cea mai mică rezistenţă şi puţin mai târziu, când negrul bucătar anunţă că cina era gata, terminaseră deja munca aceea laborioasă.

Ghidul era încântat de severitatea sa şi îşi imagina că realizase ceva extrem de dificil în acea zi. Nu-şi ascundea mulţumirea pentru acest succes, iar în timpul cinei nu nu mai contenea să ne explice cum şi de ce nu trebuia să cădem de acord cu ceea ce doreau negrii.

Nu-mi amintesc cu precizie de câte ori am auzit în acea noapte cuvântul „canalii” din gura bunului Ali. Nu putea să lipsească niciodată, orice referire ar fi făcut la oamenii săi din escortă. Numitul cuvânt era unul dintre cele mai îndrăgite din vocabularul ghidului nostru.

CAPITOLUL II

CINA ÎN PĂDURE. LEGENDA „ALBABILOR”

În decursul călătoriilor prin junglă cina este întotdeauna un moment fericit; ea înseamnă sfârşitul ostenelilor din acea zi, începutul unei odihne meritate la căderea nopţii. Acesta este lucrul cel mai important întrucât, dacă noaptea este relativ aşteptată în oraşele noastre, în acele locuri ea este singurul interval de timp în care se poate respira, mai bine zis în care se poate trăi, căldura devenind suportabilă.

Este foarte greu de imaginat – în special pentru cineva care nu s-a aflat niciodată în acele ţinuturi fierbinţi – cât de reconfortantă este pentru corpul uman acea relativă răcoare care urmează dispariţiei soarelui. După ce s-a prăjit toată ziua sub razele sale arzătoare cărora nici un craniu de alb nu le poate rezista fără casca de colonist, o pălărie făcută din plută care menţine în interiorul său o anumită răcoare, sosirea în locul de oprire obligatorie constituie un eveniment atât de plăcut încât sunt cu uşurinţă uitate oboseala şi plictiseala călătoriei de peste zi.

Călătoria noastră din acele zile era chiar mai dificilă; după cum am spus la început, de cinsprezece zile călătoream aproape numai printre câmpii, adică în bătaia soarelui, cu puţine excepţii. Ne prăjiserăm pur şi simplu, în ciuda faptului că, după cum se ştie, am călătorit întinşi în hamace şi purtaţi fiecare de către patru negri. Acest sistem de transport este unul obişnuit în acele ţări, dat fiind că albii nu pot rezista nici măcar o zi de mers din cauza căldurii excesive.

Dar în ciuda faptului că stăteam întinşi în hamace, oboseala datorată căldurii şi mişcărilor pe care cei care ne purtau le făceau involuntar în timpul mersului cărând hamacele se dovedea a fi imensă. Mai mult decât atât, cred că ajungem poate să fim chiar mai obosiţi decât negrii care ne purtau şi care umblau fără căşti coloniale şi bineînţeles desculţi...

Ajunşi în locul de popas, aceştia aveau cel puţin energie să se pună imediat pe treabă pentru a întinde corturile şi a pregăti tot ce era necesar pentru petrecerea nopţii şi uneori fără pic de somn când sorţii îi alegeau să stea de strajă peste noapte.

Noi, fără să fi făcut un singur pas de-a lungul întregii zile, abia ajunşi în locul de popas avem nevoie de paturile de campanie ca să ne întindem, să ne culcăm din nou, ca să ne refacem forţele pierdute pe timpul drumului pe care l-am parcurs culcaţi în hamace!

Constituţia noastră fizică trebuie să fie cu siguranţă foarte diferită de a lor, pentru că altfel cum s-ar putea explica această situaţie?

* * *

Nu ştiu cât timp am dormit şi am rămas tăcuţi doctorul şi cu mine să fi tot fost două ore, căci atunci când ne hotărârăm să ne părăsim paturile începea deja să se întunece. Focurile luminau colorând într-un roşu ca sângele toate împrejurimile, formate doar din arbori imenşi şi plante cu frunze ciudate, într-un cuvânt o vegetaţie neobişnuită şi bogată.

Nu era prima dată când mă găseam în mijlocul naturii luxuriante, pentru că în multe situaţii, în cursul călătoriilor mele m-am aflat în locuri asemănătoare, ca să nu spun identice. Pentru doctorul Corbia, în schimb, era prima dată şi mirarea sa era de înţeles.

Mai mult, apropierea nopţii dădea un farmec şi un mister ireal acelor împrejurimi, astfel că bunul meu camarad nu-şi putu stăpâni un stigăt de admiraţie. Eu am zâmbit auzindu-l şi mai târziu m-am gândit că de fapt şi eu m-am minunat la fel de mult prima dată, după cum trebuie că s-ar minuna oricine nu a mai contemplat niciodată grandoarea naturii tropicale...

Ce este totuşi ceea ce uimeşte sau, mai bine zis, surprinde atât de mult? Îmi este foarte greu să răspund, pentru că până şi astăzi îmi vine în minte acelaşi semn de întrebare ca în prima zi. De ce am fost atât de surprins?

Gândindu-mă la tot ceea ce se vedea împrejurul nostru, îmi dau seama că va fi greu de redat totul pentru a da o idee precisă cititorului. Cred că înainte de orice te pătrunde mult ambianţa africană, ambianţa misterioasă în care se văd, ca într-un cadru, arbori gigantici cu frunze şi crengi răsucite, plante variate şi stranii, unele formând desişuri, iar altele bariere de netrecut; ierburi înalte şi joase cu flori ciudate care se balansează pe tulpinile lor fragile; alte plante extraordinare cu un nesfârşit număr de frunze mărunte; ierburi sau plante care se împletesc printre celelalte, care se agaţă de trunchiurile copacilor; trunchiuri enorme după care se pot ascunde cu uşurinţă cinci oameni; alte plante care se încolăcesc ca şerpii chiar şi în jurul trunchiurilor, care ating o înălţime mai mare decât arborele sau care ajungând până la primele ramuri se lasă apoi să cadă brusc pentru ajunge să se agaţe de un alt arbore, mai mult sau mai puţin apropiat, formând astfel un fel de centură sau mai bine zis de ghirlandă...

Adăugaţi la toate acestea, la amalgamul variatelor specii de plante, flori şi fructe mari, culoarea roşie ca sângele pe care le-o dădea lumina focurilor; adăugaţi o tentă de mister datorată apropierii nopţii; adăugaţi senzaţia de a te găsi departe de muritori, la vreo cinsprezece zile de mers de cea mai apropiată aşezare umană, într-o pădure solitară şi imensă extrem de vastă, iar tunci veţi înţelege uimirea doctorului Corbia, care nu mai contenea cu exclamaţiile admirative în vreme ce privea împrejurul său.

Ar fi inutil să mai adăugăm că negrii râdeau, fără a înţelege prea mult exclamaţiile medicului sau poate motivul entuziasmului său.

Ghidul Ali, se apropie şi el, iar după ce urmări un moment mişcările medicului care îşi schimba într-una locul pentru a vedea mai bine totul, îl întrebă dacă dorea să dea o raită prin împrejurimi; şi probabil că o făcea pentru a câştiga ceva sau poate pentru a râde de el.

Cum înclinam mai mult către a doua ipoteză m-am opus, spunând că era deja târziu şi că de mâine va avea tot timpul să admire acele minunăţii, de vreme ce drumul nostru trecea inevitabil prin acea junglă încântătoare.

– Aşa este! spuse ghidul şi cum cina era deja pregătită, ne îndreptarăm în sfârşit către un colţ al taberei care fusese pregătit pentru a ne servi drept sufragerie în noaptea aceea.

Să nu creadă cititorul că locul nu merita să fie denumit astfel; ghidul era un om căruia îi plăcea să facă lucrurile bine, astfel încât se ocupase personal de acea improvizaţie aflată la marginea taberei, nu departe de cortul nostru. Nu exista propriu-zis o masă, dar fuseseră pregătite nişte pietre înalte de vreo patruzeci de centimetri, aşezate astfel încât suprafeţele lor plate şi drepte serveau drept măsuţă. Două dintre ele erau destul de aproape una de cealaltă, în vreme ce o a treia, mai înaltă decât celelalte, se găsea puţin mai deoparte, iar deasupra acesteia se vedea în lumina focurilor o grămadă de lucruri pe care nu le puteam identifica.

M-am gândit bineînţeles că cea de a treia măsuţă fusese pregătită pentru ghid, care din când în când mânca în compania noastră, în special când era necesar să îi cerem informaţii privind călătoria noastră; dar mă înşelam, pentru că în acea noapte se hotărâse să ne lase să mâncăm singuri.

Când un negru aduse mâncarea, Ali ne arătă locurile noastre şi ne aşezarăm pe iarbă, care servea în acea situaţie, dacă nu drept scaun, atunci cel puţin drept pernă. Adevărul este că lumina focurilor lumina era foarte slabă şi pe când mă gândeam să îi spun ghidului că ar fi trebuit să aşeze „sufrageria” mai aproape de lumină, acesta aprinse un chibrit pe care l-a apropiat de acea grămadă aflată pe a treia măsuţă, cea pe care am presupus că o păstrase pentru sine.

O flacără roşie, iar apoi una aurie lumină acele măsuţe ale noastre, provocându-i un strigăt de uimire medicului, care la fel ca şi mine nu se aştepta la acea surpriză.

– Am găsit nişte arbori de răşină şi cu câteva picături de ulei v-am pregătit o „lampă” ca în ţara mea... – spuse simplu fără alte explicaţii, iar noi râserăm auzind cuvântul „lampă” folosit pentru a denumi un atare sistem de iluminare.

* * *

După vreo douăzeci de minute se termina masa noatră de seară la fel ca şi exoticul sistem de iluminare. Mai rămânea să fumăm o ţigară înainte de a merge din nou la culcare pentru că, la drept vorbind, viaţa noastră de călători se împărţea între patul de campanie şi palanchinul purtat de negri, încât cel puţin douăzeci de ore pe zi le petreceam în poziţie orizontală şi dacă nu ar fi fost acea căldură infernală – cum o numea doctorul Corbia – mai mult ca sigur ne-am fi îngrăşat peste măsură ducând acea viaţă.

În vreme ce norii de fum gri pe care îl scoteau ţigările noastre se ridicau spre crengile copacului sub care se afla sufrageria noastră, ne luă prin surprindere un strigăt straniu şi necunoscut, un fel de „tirrruirrrr”... destul de înalt ca tonalitate şi puternic scos de vreo pasăre-tenor a junglei.

Acel simplu „tirrruirrrr”... nu ne-ar fi mirat atât de mult dacă imediat după aceea nu i-ar fi răspuns alte „tirrruirrr”-uri în cor, cu triluri mai mult sau mai puţin puternice de felul „trill... trill..”, „cisss... cisss”, „jui... jui...” şi cu alte sunete pe care numai un fonograf le-ar fi putut reda.

Primul „tirrruirrr” a fost ca un semnal căruia i-au răspuns toţi locuitorii pădurii, cel puţin cei din apropierea noastră, mă refer la păsări, pentru că sunetele acelea nu proveneau cu siguranţă nici de la lei, nici de la alte animale sălbatice...Totuşi, atâta hărmălaie făceau acele păsări, încât m-am văzut obligat să îl întreb pe ghid ce era cu ele.

–Nu ştiu cum se cheamă pasărea aceasta, Musiú, spuse el cu seriozitate. În dialectul nostru o numim „albab”, care înseamnă: poarta cerului, sublim, ceva de felul acesta... Este pasărea Domnului. Alah o iubeşte mult şi o ţine în paradis. Totuşi, sunt multe care au fugit de acolo şi care au venit pe pământ ca să le arate drumul celorlalte din rasa lor şi tuturor păsărilor care au aripi şi care astfel pot să ajungă singure în paradis prin bunăvoinţa lui Alah. „Albabul” este sacerdotul păsărilor, care le arată unde este paradisul, după cum marabuţii1 ne învaţă pe noi cum să ajungem acolo şi le arată albilor leacurile, Musiu. Doar că aşa cum mulţi oameni nu cred, sunt infideli, nevrând să îl recunoască pe Profet, „albabii” nu sunt nici ei crezuţi de păsările junglei şi nu se pot întoarce în paradis, pentru că Alah, care le ştie pe toate, le-a spus înainte de a pleca să nu se întoarcă înainte de a fi crezute de toate păsările din lume. De aceea le arată celorlalte drumul către paradis, dar ele rămân aici pe pământ, cât timp mai există păsări infidele, care nu cred în puterea divină... Dar „albabii” sunt sacerdoţii, iar când se sfârşeşte ziua şi vine noaptea răspândind puţină răcoare, aceştia îşi cheamă fidelii la rugăciune şi toţi răspund rugându-se şi preamărind gloria lui Allah. Celelalte păsări, care fac „triii... cisss... huiii...” sunt cele necredincioase, care vor ca „albabii” să tacă. Ei preferă să rămână în jungla aceasta în loc să meargă în paradis. În sfârşit, unii se roagă iar alţii strigă iritaţi, de asta se produce atâta hărmălaie...

După părerea mea, legenda nu era una rea, iar felul în care ne-o povestise ghidul o făcea chiar şi mai interesantă, dar doctorul nu voia să se mulţumească cu această explicaţie şi abia ce ajunserăm la cortul nostru, iar ghidul ne-a urat noapte bună, mi-a spus:

– În ceea ce le priveşte pe păsările care preferă să rămână în jungla aceasta decât să meargă în paradis, cred că bine fac pentru că dacă ar părăsi acest paradis pentru a ajunge în altul, pe care poate nu l-ar găsi... Dar judecând după zarva şi strigătele pe care le auzim, ghidul cu legenda sa cu tot se află foarte departe de realitate pentru că în loc să se roage – după părerea mea – comit o serie infinită de păcate de moarte...

–Haide, haide!... Dumneata doreşti să îl întreci pe ghid la istorisirea legendelor?

–Cum? Nu, domnule! Am vorbit foarte serios, vreau să spun chiar la modul ştiinţific... Se comit pacate de moarte, aşa este. Nu ai văzut dumneata niciodată vrăbiile care se ceartă între ele după ploaie? Ştii cumva de ce se ceartă?... Se ceartă pentru o râmă, pentru o insectă, pentru vreo muscă prinsă în capcana unei pânze de paianjen. Toţi strigă de invidie, de neîncredere, toţi vor să aibă râma pe care a găsit-o unul, se luptă ca să o obţină, se atacă între ei, se insultă, se omoară, pentru că societatea în care trăiesc nu are nici legi, nici închisori şi nu condamnă nici agresiunea, nici furtul, nici crima... Crezi dumneata că atunci când strigă aşa vrăbiile după ploaie, strigă de bucurie? Deloc, deloc! Strigătul lor este un cântec de luptă, fiecare se pregăteşte sa îşi rănească şi să îşi ucidă semenul ca să fure ceea ce a fost descoperit. Aşa este societatea lor...

–Mai rea, poate, decât a noastră! Nu crezi şi dumneata la fel? am spus eu pe jumătate convins.

Părerea doctorului Corbia era cu siguranţă diametral opusă faţă de a mea, dat fiind că eu credeam că popoarele primitive trebuiau să fie mai morale, dat fiind că nu există în cazul lor necesităţile create tocmai de civilizaţie.

– Mult mai rea! Ştii ceva, prietene? În ţările noastre nu se fură pentru că există teama de Garda civilă şi de justiţie, nu pentru că furtul este o faptă rea sau imorală. Teama de Gardă, de lege, de închisoare este cea care ne obligă să respectăm proprietatea altora, viaţa aproapelui, etc. etc. Dacă nu era teama aceasta de legi şi de închisoare, societatea noastră ar fi la fel cu cea a vrăbiilor sau a celorlalte păsări – „albabii” nefăcând excepţie – care se luptă între ele şi comit crime atentând la viaţa celorlalţi locuitori, oricât de mici ar fi ei, ai acestei regiuni...

Nu se roagă, ci se luptă între ele sau ucid şi ciripiturile lor sunt strigăte sălbatice de plăcere când îşi împlântă pliscul în carnea unui vierme nevinovat...

CAPITOLUL III

ŞERPII ŞI PĂSĂRILE MARABU

Nu eram întru totul de acord cu teoriile doctorului Corbia, dar am văzut oricum ceva adevărat în ceea ce spunea despre „albabi” şi celelalte păsări ale pământului.

În sfârşit ne fură somnul închizându-ne pleoapele şi am adormit pe dată buştean până a doua zi, când ne-au trezit strigătele lui Ali, care comanda negrilor să se pregătească de drum. Eu visasem în timpul nopţii despre drama existenţială a vrăbiilor ca urmare a comentariilor medicului şi în acea dimineaţă m-am trezit ceva mai convins că acea explicaţie a fenomenului era posibilă şi adevărată.

Ne-am spălat în grabă şi am luat micul dejun pe aceleaşi pietre care ne serviseră drept masă în noaptea de dinainte, în vreme ce oamenii din escortă terminau de strâns corturile şi se aşezau în ordinea de mers.

Chiar în acel moment se auziră încă o dată strigătele „albabilor” şi ale celorlalte păsări, iar aceasta mă făcu să mă gândesc încă o dată la teoria doctorului.

–Este rugăciunea lor de dimineaţă! spuse ghidul.

–Alte crime pentru obţinerea hranei necesare, a pâinii de zi cu zi... după cum discutam, iar asta se repetă de două ori pe zi, vezi dumneata? Dimineaţa şi seara... Este îngrozitor! spuse medicul.

Caravana se puse curând în mişcare, iar acest lucru, laolaltă cu imaginea panoramei matinale a acelei păduri a fost de-ajuns sa-mi alunge din minte modul acela de a vedea lucrurile, destul de materialist, trebuie să recunoaştem.

Ghidul părea foarte mulţumit şi încerca să facă păsărilor concurenţă, căci cânta mergând înaintea tuturor şi după câte se părea, cântecul său era la modă în Guineea, întrucât mulţi dintre cei care duceau hamacurile, folosindu-se de prilej, îl acompaniau cu voci nazale sau grave. În realitate, acel cântec părea prea puţin poetic în mijlocul naturii luxuriante şi încântătoare.

Am fi putut să punem capăt pe dată acelor cântece, dar atât pe mine cât şi pe doctorul Corbia ne făceau să râdem modulaţia vocilor şi stilul cântecului însuşi sau mai degrabă, linia melodică sau motivul muzical.Dacă aş fi fost vreun yankeu nebun aş fi căutat să reţin acel motiv muzical atât de sălbatic, având convingerea că voi face o avere transpunându-l într-un dans modern. Dar nu eram nici yankeu nici compozitor de muzică, astfel încât m-am văzut obligat să las să treacă şansa pe lângă mine şi să mă amuz doar de acest spectacol.

Câteva ore mai târziu ne găseam în faţa unui curs de apă

Iarba era atât de deasă încât de departe nu se vedea apa. O infinitate de păsări se roteau pe acolo în zbor sau stăteau cocoţate printre frunzele arborilor înalţi, dar nu doar păsările dădeau farmec acelui loc, ci şi numeroase mici animale de diverse specii, dintre care unele care fugeau prin iarbă când ne apropiam, iar altele care săreau sau fugeau spre arbori... Nu lipseau maimuţele, desigur, dar nişte maimuţe mititele, de culoare gri cenuşiu sau cafeniu care ne întâmpinară cu nişte strigăte sălbatice şi ascuţite.

A trebuit să traversăm acel curs de apă, dar ni se păru atât de frumos întregul peisaj, încât cerurăm negrilor să se oprească să ne dăm jos ca să admirăm mai bine opera naturii.

– Nu, Musiú! strigă ghidul. Nu trebuie să coborîţi aici...

–De ce? S-a întâmplat ceva? întrebă medicul.

–Este periculos, Excelenţă!...

– De ce este periculos?

Ghidul se apropie înainte să ne aşeze jos cei care ne duceau şi care, la drept vobind, nu aşteptau decât un motiv oarecare ca să-şi despovăreze umerii de greutatea noastră. O bătaie de aripi foarte puternică şi nu prea ritmică se auzi brusc, iar un marabú, acea pasăre golaşă cu pliscul lung şi lat, atât de hidoasă se lansă spre pământ destul de aproape de apă, îşi mişcă şi bătu de câteva ori din aripile sale mari şi grele timp de câteva momente şi în cele din urmă se ridică din nou, ţinând în vârful ciocului său disproporţionat un şarpe de vreo nouăzeci de centimetri lungime, pe care după cum se vedea îl ducea ţinându-l de cap.

Medicul, fără nici un motiv, la drept vorbind, văzând acea pasăre oribilă îşi ridică arma pentru a ţinti către ea, când din nou ghidul strigă cu o voce plină de milă, care ne făcu să tresărim:

–Nu, Excelenţă! Să nu trageţi în marabú! Este pasăre bună...

Doctorul îşi lăsă puşca în jos, în vreme ce ghidul adăugă:

– Este pasăre bună, marabú... este protectoarea noastră, cea care ne ajută să exterminăm rasa şerpilor veninoşi... este o pasăre sfântă şi sacră, iubită de Allah care a trimis-o pe pământ să mănânce şerpii care ne fac atât de mult rău. Allah pedepseşte astfel animalele cele mai rele din natură, le pedepseşte folosindu-se de ciocul sfântului marabú... Să nu faci niciodată rău unei păsări marabú, Excelenţă...

Îl privirăm atât de miraţi, încât se simţi obligat să se explice.

–Pasărea marabúa fost trimisă de Allah ca să ne apere. Ai văzut, Excelenţă, şarpele pe care îl ducea? Pasărea a zărit şarpele care era ascuns în iarbă, aşteptând să treacă oamenii ca să îi muşte. Şarpele ştia că vom trece pe aici – diavolul, pe care îl serveşte, îl prevenise – şi ne aştepta, dar pasărea marabúcare veghea prin puterea şi înţelepciunea lui Allah, înţelegând gândul şarpelui, a venit să îl prindă ca să nu ne facă vreun rău... Este foarte bună pasărea marabu, Excelenţă; este trimisă de Allah, nu îl lovi niciodată... Apoi, schimbând tonul, spuse:

– Acum că marabu a prins şarpele puteţi coborî dacă doriţi... Nu mai este nici un pericol deocamdată; dacă ar mai fi vreun şarpe cu intenţii rele, un alt marabu ar veni de îndată, întrucât ceea ce a făcut primul arată că Allah binevoieşte să ne apere...Puteţi coborî fără nici o teamă!...

* * *

Medicul mă privi cu un zâmbet vag şi coborârăm din hamace.

De două sau de trei ori consecutiv, văzurăm nişte păsări marabu coborând şi ridicându-se apoi cu şerpi de mărime mică în cioc, iar de fiecare dată când se vedea vreuna, Ali înălţa câte o scurtă rugăciune de mulţumire către Allah cel preaputernic. Ne apropiarăm de malul părăului. Nu era mai lat de trei metri, iar apa era curată şi limpede de parcă nu ar fi trecut peste pământ. Siluetele noastre se reflectau în adânc cu claritate, de parcă ne-am fi aflat în faţa unei mari oglinzi şi toate, arbori şi iarbă, se reflectau în apă împreună cu micile animale şi păsărelele multicolore.

– Aţi dori să rămânem aici? Întrebă ghidul.

– Unde am găsi un loc mai bun?

– Cum doriţi.

Şi bătu de câteva ori din palme, anunţându-i astfel pe toţi că aveam să facem popas în locul acela şi că trebuiau aşadar să pregătească masa de amiază. Arătarăm că era inutil să ne pregătească paturile de campanie, întrucât ne puteam întinde mai comod pe iarba din apropierea acelui curs de apă.

Era o iarbă deasă şi fină ca un covor persan, iar medicul a fost primul care s-a culcat pe ea, ca să nu-şi piardă depinderea de a se afla în acea poziţie. I-am urmat şi eu exemplul, dar mi-am dat seama de îndată că lipsea ceva ca să fie cu totul confortabil culcuşul: lipseau pernele...

- Vreo piatră! spuse medicul scrutând cu privirea împrejurimile şi ridicându-se apoi, întrucât găsise cee ce căuta.

Eu am rămas nemişcat, gândindu-mă că o piatră nu putea fi până la urmă lucrul cel mai confortabil pentru craniului meu tare şi am urmărit mişcările doctorului mai mult instinctiv, fără prea multă atenţie. L-am văzut îndreptându-se către un imens trunchi de copac şi aplecându-se ca să ridice ceva care se găsea lângă el. Totuşi, tresări imediat speriat şi am devenit mai atent ca să văd ce se întâmpla acolo. Să fi fost vreun şarpe? Nu. Ceea ce voia să ia ca să-i servească drept pernă, acea presupusă piatră se mişcă brusc şi dispăru intrând într-un tufiş. Totuşi, înainte de a se mişca a crescut în volum şi după cât se părea acest fapt anume îl speriase pe medic.

M-am ridicat la rândul meu şi m-am apropiat în grabă. Nu văzusem bine din cauza distanţei care mă despărţea de acel loc şi, pe când voiam să îl întreb pe medic ce se întâmplase, acesta îmi spuse că fusese pe punctul de a prinde cu mâinile sale un porc spinos pe care îl luase drept piatră...

După cum se poate bănui m-am pus pe râs, pentru că nici eu însumi nu mă gândisem că era vorba despre un asemenea animal atunci când am văzut că piatra s-a mişcat de la locul său şi că îşi mărea volumul. Animalul îşi ridicase spinii pentru a se apăra de inamicul său cel care de fapt era atât de paşnic încât nici măcar nu i-a trecut prin minte să îi cheme pe negri, cei atât de mari amatori de carnea acestui animal. Cu câtă plăcere ar fi venit să îl omoare şi ce petrecere ar fi făcut mâncându-i carnea!

Medicul, fără a mai spune vreun cuvânt, se îndreptă încă o dată spre pârâu, abandonând ideea sa cu perna improvizată.

–Nu căutai dumneata o piatră?

–Ba da, dar cum în loc de piatră...

–Dumneata crezi acum că toate pietrele sunt porci spinoşi? Nu şi de data aceasta! Iată o piatră adevărată – i-am spus arătându-i una cu vârful piciorului – ia-o dumneata!...

Nu mă puteam apleca să o iau pentru că mă sufocam de râs; m-am cu mâinile de burtă ca să nu îmi plesnească, deşi niciodată nu a fost foarte proeminentă şi cu atât mai puţin în cursul călătoriilor prin acele ţări fierbinţi, unde o persoană supraponderală îşi pierde cu siguranţă stratul de grăsime. Totuşi medicul, devenit neîncrezător după prima încercare, nu se aventură să o atingă şi credea că râsul meu era poate cauzat de prezenţa vreunui animal şi că nici de data aceasta nu era vorba despre o piatră, neînţelegând cu siguranţă de ce râdeam atât şi de ce nu mă aplecam pentru a o ridica de vreme ce îl asiguram că era o piatră adevărată, îmi spuse:

–Şi atunci de ce nu o iei?

–Mie nu îmi trebuie pernă. De ce nu o iei dumneata?

–Nu ştiu! Poate pentru că dumneata râzi şi nu te apleci să o iei?

Această suspiciune ar fi putut dura oricât dacă nu mă hotăram să ridic piatra aceea, în vreme ce ochii camaradului meu se mişcau neliniştiţi şi miraţi în acelaşi timp, până când, convins că era într-adevăr o piatră, rictusul său se transformă într-un zâmbet forţat...

Auzind de departe discuţiile noastre, fără a înţelege, cu siguranţă, motivul, ghidul se apropiase şi el, în caz că aveam nevoie de ajutorul lui. Corbia, convins fiind că era absolut necesar să dăm lămuriri căpitanului expediţiei noastre, îi spuse că văzuse un porc spinos.

– Unde? Unde l-aţi văzut? Încotro s-a dus? strigă ghidul, încântat de veste. Bătu îndată din palme pentru a chema nişte oameni, în vreme ce continua cu întrebările. Eu am răspuns în locul medicului:

– Pe aici... a luat-o pe aici...

– Nu!... – ţinu medicul să intervină, observând că eu indicasem o direcţie greşită. Văzu, însă, imediat că mi-am dus degetul la buze şi îl transformă pe „nu” într-un „da, da, da”... fără a înţelege, desigur, motivul acelei minciuni, căci nu ştia cât de mult le place negrilor carnea numitului animal.

Pe când ne întorceam la marginea pârâului, având cu noi piatra pe care în sfârşit acceptase să o ia cu sine, i-am explicat de ce le-am arătat o direcţie falsă.

– Sunt atât de cruzi cu animalul acesta! i-am spus. Îl omoară cu lovituri de par şi de pietre; este îngrozitor. Acum însă cred că nu-l vor găsi.

În vremea aceasta, ghidul Ali şi câţiva negri căutau printre plantele şi ierburile înalte din locul pe care li-l indicasem, fără a reuşi, totuşi, să găsească ciudatul animal. Trecuseră deja vreo zece minute de căutări febrile când se auzi un strigăt slobozit din gâtlejul unuia dintre ei.

– Să îl fi găsit oare? mă întrebă medicul.

Strigătul era mai mult unul de durere decât de plăcere. Obişnuit cum eram cu negrii, mi-am dat seama că trebuia să se fi întâmplat vreo nenorocire.

– Trebuie să li se fi întâmplat ceva, i-am răspuns. Vreo nenorocire, pentru că nimeni nu strigă aşa de bucurie... Să mergem acolo!

CAPITOLUL IV

UN ACCIDENT CARE NECESITĂ ASISTENŢĂ MEDICALĂ

Primului strigăt îi urmară altele şi între ele se distingeau cuvintele „musiu” şi „excelenţă”, ceea ce însemna că ne strigau pe noi.

Ne-am apropiat aşadar de locul acela cu puştile pregătite, gata să tragem, crezând că era vorba poate de vreun animal sălbatic. Ajunşi la faţa locului, văzurăm un negru întins la pământ, care se zvârcolea cu disperare, însă nici urmă de fiară. Negrii îl priveau adunaţi în cerc, vorbind între ei dar fără să se apropie de el.

– Ce-i? Ce se întâmplă? am întrebat imediat, foarte mirat.

– Şarpe, Musiú! Şarpe muşcat negru! Excelenţa a făcut rău voind să tragă în pasarea Marabúa lui Allah şi acestea au lăsat şerpi aici... Bietul negru va muri înainte să aibă urmaşi... nu este căsătorit, Musiú...

Medicul, în loc să asculte lamentările ghidului, îi dădu la o parte pe câţiva dintre cei care formau un cerc în jurul nefericitului, se aşeză lângă negrul care stătea întins la pământ şi îi apucă piciorul.

Un strigăt ieşi din toate gâtlejurile şi ghidul explică aceasta spunând că cine îl atinge pe cel muşcat poate să moară şi el...

Fără a-l lua în seamă pe ghid medicul mă chemă cerându-mi să îl luăm pe braţe şi astfel îl duserăm împreună până la pârâu.

–Foc, repede! Să se aprindă focul! O lamă şi trusa de prim-ajutor! ordonă doctorul, în vreme ce scotea din buzunarul din spate al pantalonilor săi o mică trusă de chirurgie de care nu se despărţea niciodată.

– Pentru ce aveţi nevoie de foc? întrebă ghidul, crezând poate că aveam de gând să îl incinerăm pe negru.

–Fă focul imediat! îi ordonă el autoritar şi în sfârşit se supuse, cu o anumită nemulţumire, desigur.

Plecând eu în căutarea trusei de prim-ajutor, când m-am întors lama pe care medicul o pusese în foc deja se înroşise.

Am spus deja că nici unul dintre negri nu voia să îl atingă pe cel muşcat din cauza superstiţiei că toţi cei care l-ar atinge aveau să moară; în imaginaţia lor probabil că doctorul şi cu mine eram ca şi morţi, întrucât îndrăzniserăm nu doar să atingem, dar şi să ducem corpul acelui nefericit până la marginea pârâului.

M-am văzut obligat, aşadar, să servesc drept asistent atunci când medicul a scos din foc fierul incandescent. Am apucat piciorul negrului, care rămânea întins aşteptându-şi moartea şi a trebuit să ajut la efectuarea operaţiei căreia l-a supus doctorul Corbia înainte de a-i cauteriza rana. Cu toţii urmăreau acea operaţie cu ochii plini de spaimă şi îl voi scuti pe cititor de evocarea strigătelor pe care le scotea acel nefericit, care cu siguranţă credea că voiam să îi grăbim moartea.

Când a fost gata operaţia i-am pus un bandaj alb la picior şi chemându-l pe ghid îi spuserăm că în câteva ore negrul va putea merge din nou ca şi mai înainte, iar mai apoi va putea de asemenea să se căsătorească şi să procreeze, de vreme ce faptul că era burlac părea să îi afecteze atât de mult pe cei prezenţi.

–Spune-le că nu va muri! insistă medicul.

–Şi dacă Allah a vrut ca el să moară!

–Asta este altceva... În sfârşit, spune-le că nu va muri din cauza şarpelui... Acum se va vindeca şi va fi bine... Spune-le aşa!...

* * *

Nu ştiu dacă ghidul a transmis în mod fidel cuvintele medicului, dar i-a spus negrului ceva care l-a mirat nespus de mult pentru că, aflându-se culcat şi aşteptându-şi se pare sfârsitul, se ridică aşezându-se pe iarbă şi uitându-se la medic cu o expresie atât de stupefiată încât ne făcu să râdem...

Apoi îşi privi bandajul alb care îi acoperea piciorul şi zâmbi, părându-i-se cu siguranţă o podoabă încântătoare. Întinse celălalt picior rostind nişte cuvinte de neînţeles, pe care ghidul ni le traduse:

–Doreşte să îi puneţi şi la celălalt picior un bandaj la fel ca aceasta, pentru că îi place mult... Şi ghidul adăugă: Puneţi-i încă unul, Excelenţă; dacă trebuie să moară, atunci să moară fericit!...

–Nu va muri, omule, îţi spun că este vindecat. Într-o oră va umbla ca tine! Vrei să înţelegi sau nu?

– Dar dacă Allah...

– Gata, gata! Adu-i ceva de mâncare şi de băut şi vei vedea mai târziu...

Negrul deja zâmbea şi vorbea cu toţi. Insista să îi punem o podoabă şi la celălalt picior şi abia când medicul se opuse energic a încetat să-şi mai exprime acea pretenţie şi primi mâncarea pe care i-o adusese ghidul şi pe care acesta i-a lăsat-o pe iarbă ca nu cumva să îl atingă.

Acesta mâncă cu poftă, crezând poate că era ultima lui masă şi apoi se întinse pe iarbă. Câţiva negri se apropiară de el ca să îi închidă ochii dacă ar muri, iar el dormi aproape o oră; când se deşteptă se ridică cu totul, nu fără a arunca o privire satisfăcută către bandajul său şi alta către negrii care aşteptau să moară şi care se speriară văzându-l umblând, ca şi cum ar fi fost un strigoi.

Între timp se pregătise şi masa noastră şi cum acel mal era atât de încântător am hotărât să o aducem chiar acolo.

Ali, venind ca de obicei cu un negru să ne facă onorurile şi să ne ureze poftă bună, vâzându-l pe negru făcând pe grozavul, mândru de bandajul pe care îl purta la picior, era gata-gata să cadă. Apoi se apropie de noi şi cu nesfârşită veneraţie îl întrebă pe medic cum era posibil ca acela să nu fi murit după ce a fost muşcat de un şarpe lăsat de pasărea marabu, ca să ne pedepsească pentru că am îndreptat arma spre ea...

M-am gândit imediat că explicaţiile pe care i le putea da medicul nu l-ar fi convins pe bietul Ali şi, fără vreo altă introducere, am luat cuvântul:

– Allah nu a vrut ca să moară; Alah l-a trimis pe doctor, pe Excelenţa sa cu noi şi i-a cerut să îl salveze pe negru. Nu te îndoi că acum va trăi şi că va trăi prin voinţa lui Allah însuşi, pentru că doctorul nu face altceva decât să-i îndeplinească voinţa; ceea ce a făcut cu focul şi tot restul i-a fost poruncit de către însuşi... Înţelegi acum?

Ghidul dădu din cap în semn de aprobare, fără a spune vreun cuvânt şi apoi plecă lăsându-ne să mâncăm liniştiţi. Îl văzurăm puţin mai încolo plecându-se şi îngenunchind, atingând pământul cu fruntea, rugându-se cu siguranţă Dumnezeului său ca să îl ierte pentru puţina credinţă pe care o avuse în trimisul său special, medicul...

– Imaginează-ţi pentru un moment ce ar fi dacă în timpul rugăciunii acesteia l-ar muşca vreun şarpe...

–Trusa de prim-ajutor este aici! răspunse doctorul Corbia cu seriozitate, în vreme ce eu scosei un hohot de râs gândindu-mă la o asemenea eventualitate.

Cert este că Ali îşi termină rugăciunile, plecăciunile etc. fără să-l muşte vreun şarpe, iar puţin după aceea ne pregăteam să plecăm mai departe, traversând prin acel pârâiaş.

* * *

Când totul a fost pregătit, cei care duceau bagajele şi alimentele trecură primii pe malul celălalt şi ne puturăm convinge că apa nu le ajungea mai sus de genunchi. Observarăm, totuşi, în acelaşi timp, că în ciuda explicaţiilor pe care i le dădusem ghidului în privinţa negrului, nimeni nu voia să se apropie de el, ca şi cum ar fi fost un lepros.

– Ascultă – îmi spuse medicul. Nu vreau să se ude piciorul celui rănit şi nu ştiu cum să facem, pe de altă parte, ca să îl trecem pe malul celălalt. Mi se pare că negrii nu vor să îl ducă pe umeri, pentru că nici nu se apropie de el.

M-am gândit că pe de altă parte nici noi nu puteam să-l ducem şi pentru a rezolva problema l-am chemat pe ghid:

- Ali! Ali!

Acesta se apropie imediat în fugă şi după ce ne întrebă ce doream să îi ordonăm i-am spus că doream să îl trecem de partea cealaltă pe negrul muşcat de şarpe fără ca să-i ajungă apa la picior. Am adăugat că în caz contrar ar muri cu siguranţă, doar pentru a-l determina să se conformeze dorinţei noastre.

Ghidul se gândi pentru un moment şi, după ce îşi mângâie barba şi privi în jurul său, răspunse:

–Nu se poate!

–Şi de ce?

–Pentru că nu se poate! Musiú, înţelegeţi că nu se poate!...

Era un răspuns dintre cele mai categorice.

– Pentru că nu vreţi să îl atingeţi? Am întrebat eu nemulţumit.

–Văd că ştiţi deja, Musiú; tocmai de asta nu se poate...

–Bine, bine, interveni Corbia. Nu trebuie să îl atingeţi. Se va urca în hamacul meu şi îl veţi trece astfel pe malul celălalt fără să-l atingeţi. Apoi vă veţi întoarce ca să ma luaţi pe mine.

Ghidul dădu nişte explicaţii cam vagi, spunând că nu era bine ca negrii să poarte în palanchin pe un alt negru; spuse de asemenea că dacă Alah dorea să îi salveze viaţa apa care i-ar uda piciorul nu putea să-l împiedice să trăiască şi alte argumente de acelaşi fel, pe care doctorul Corbia nu voia nici să le asculte, prin urmare îi răspunse de două sau de trei ori că negrul va trece apa în palanchinul său.

Ali clătină din cap cu o expresie de disperare pe chip şi îi chemă pe negrii care duceau palanchinul, invitându-l totodată pe negrul muşcat să se urce în hamacul medicului...

Cărăuşii rămaseră atât de surprinşi văzându-şi camaradul urcându-se în hamac, încât puţin a lipsit să leşine. Cu toţii protestară pe dată şi ghidul le explică în dialectul lor că era ordinul nostru, până când în sfârşit se hotărâră să îl treacă pe camaradul lor pe malul celălalt.

Se întoarseră apoi încă o dată pentru a-l lua pe medic şi o dată trecuţi cu toţii caravana noastră şi-a reluat înaintarea prin mijlocul unei naturi chiar mai luxuriante, mai deasă şi compactă.

O dată ajuns pe pământ solid, negrul muşcat de şarpe li se alătură celorlalţi fără a prezenta cel mai mic semn de oboseală. Toţi se fereau de el, dar aceasta nu îl afecta prea tare pentru că mergea plin de mândrie privind la bandajul care îi acoperea piciorul rănit, ca şi cum ar fi fost un blazon nobiliar pe care nimeni altcineva nu l-ar fi putut avea.

Astfel merserăm timp de trei ore şi în sfârşit ghidul dădu semnalul de oprire, întrucât găsise un loc potrivit pentru petrecerea nopţii, un loc la fel de frumos şi pitoresc ca şi cel de noaptea trecută.O singură diferenţă se făcea destul de mult simţită: prezenţa maimuţelor, dar a celor de talie mică, gri şi de culoare cafenie, care se aflau în apropierea pârâiaşului. La sosirea noastră dădură semne de încântare sărind şi căţărându-se în copaci, scoţând ţipete ciudate, încât făcură păsările să-şi părăsească cuiburile şi să zboare înspăimântate. Existau acolo şi unele atât de mici încât trebuiau să fie puii primelor, pentru că nu erau mai mari decât cârtiţele din grădină. Totuşi, ce infinită îndemânare se vădea în mişcările lor!

– Să mergem să dăm o raită, îmi spuse doctorul Corbia, în timp ce negrii pregăteau tabăra.

CAPITOLUL V

REFLECŢII PE MARGINEA UNOR MAIMUŢĂRELI

Şi eu aveam poftă să dăm o raită şi am răspuns cu vădită încântare invitaţiei medicului; munca necesară pentru ridicarea taberei, care era reluată în fiecare seară, sfârşea prin a mă obosi şi doream efectiv să mă îndepărtez puţin, numai să nu trebuiască să asist la toate acele activităţi, nutrind în plus cu speranţa să întâlnesc ceva neobişnuit care să-mi atragă atenţia, făcându-mă să-mi uit pentru moment oboseala corpului şi a minţii.

Luarăm puştile, încărcându-le cu cartuşe pentru eventualitatea că am fi întâlnit vreo pasăre şi după ce i-am spus ghidului despre intenţia noastră ne îndepărtarăm de locul unde urmau să fie întinse corturile.

Se apropia seara, iar razele soarelui, aflat deja foarte aproape de orizont, cădeau oblic asupra trunchiurilor de arbori seculari, acolo unde vegetaţia ceva mai puţin deasă, permitea aceasta; le colora însă într-o nuanţă atât de aparte, încât nimeni nu ar putea să o definească cu precizie. Nu ştiu dacă s-ar putea numi auriu sau roşu, dar până la urmă nu era nici una nici alta, fiind mai degrabă un amestec între cele două...

Ne îndepărtarăm apoi de locul unde se afla tabăra având grijă să nu ne rătăcim prin pădure, unde nici poteci nu există, nici nu te poţi călăuzi după aspectul naturii, care se arată la fel sau asemănător în diferitele sale locuri. Din când în când ne întorceam, aşadar, înapoi şi dacă printre arbori şi plante vedeam corturile care se ridicau, continuam să dăm raite şi să ne întoarcem descriind un cerc mai mult sau mai puţin exact întorcându-ne în tabără.

Am spus deja că se aflau acolo maimuţe în număr extrem de mare, astfel încât ne atrăgeau, mai mult sau mai puţin, atenţia. Doctorul Corbia, în special, care nu mai văzuse niciodată o colonie atât de numeroasă, era atât de interesat de mişcările lor de parcă ar fi asistat la o reprezentaţie a unor echilibrişti în vreun „music-hall” european.

La un moment dat ne oprirăm amândoi în faţa unui tablou ciudat; în spatele un unui paravan alcătuit din buruieni şi din ramurile unor arbuşti se ridica un arbore izolat de ceilalţi, un arbore cu trunchiul drept, ale cărui prime ramuri se aflau la vreo patru metri de sol; nişte fructe aparte, rotunde ca mingile şi ceva mai mari decât castanele atârnau peste tot, făcând ramurile să se plece sub greutatea lor.

Nu arborele însuşi ne-a atras atenţia, ci multitudinea de maimuţe care se aflau căţărate în el, crezând poate că era locul cel mai potrivit ca să se retragă din faţa noastră. Trebuie că micile animale au crezut că în acel arbore erau în siguranţă, căci era absolut imposibil să se urce cineva în el fără corzi sau scări.

Nu cred ca acesta să fi fost refugiul obişnuit al acelei colonii de maimuţe, întrucât ramurile arborelui se îndoiau, cum am spus deja, sub greutatea neobişnuitelor fructe exotice şi chiar mai mult sub aceea a animalelor care se urcaseră în el. Cât de multe erau? Fără exagerare, trebuie să fi fost vreo două sau trei sute care ne priveau cu foarte multă suspiciune, ca pe nişte intruşi ce eram în pădurea aceea, unde era probabil regatul lor.

– Aici trebuie să le fie statul major general! spuse medicul.

– Sau reşdinţa regelui lor... am adăugat.

Ne apropiarăm ceva mai mult ca să le putem urmări mai bine mişcările şi atunci ne-am dat seama că prezenţa noastră provoca o panică generală.

Unele încercau să se urce mai sus, iar cum ramurile acelea nu rezistau, se înclinau şi mai mult, incomodându-le pe cele care se aflau mai jos, iar altele se rupeau, maimuţele căzând unele peste celelalte şi agăţându-se cu picioarele sau cu mâinile de vreo altă ramură sau de vreun semen de-al lor, care scotea un strigăt ascuţit de spaimă...

* * *

Eu văzusem multe maimuţe în timpul călătoriilor mele prin Africa dar nu am avut niciodată ocazia să văd atâtea în acelaşi copac şi în plus nu puteam să înţeleg motivul pentru care rămâneau acolo fără să încerce să scape aşa acum fac de obicei, fugind la apropierea omului.

După toate aparenţele, trebuia să fie statul major al maimuţelor sau reşedinţa comandantului lor, dorind să se apere în acel loc şi să nu abandoneze în mod laş pământul strămoşilor lor!...

Cu toate acestea, erau atât de ridicole mişcările lor care trădau spaimă şi fals curaj în acelaşi timp, încât nu mi-am putut stăpâni un hohot de râs văzându-le în vreme ce se căţărau pe ramurile fragile ca apoi să cadă peste celelalte, care se urcaseră înainte cu atâta dificultate pentru a se îndepărta mai mult de pericol...

Ne apropiarăm şi mai mult, iar atunci strigătele de mânie sau de teamă se înmulţiră, ajungând să formeze o hărmălaie imensă. Te-ai fi putut crede în mijlocul unui cor de demoni, cu atât mai mult cu cât ultimele străluciri ale zilei le împrumutau nişte culori atât de ireale de fiinţe ale flăcărilor, încât arborele acela părea un infern aflat în mijlocul paradisului.

Dar strigătele încetară brusc şi unul dintre fructele acelea, lansat cu putere, se opri în casca mea colonială, care răsună ca lovită de o piatră. Un al doilea şi un al treilea proiectil se îndreptară către noi lovindu-ne, dar mulţumită naturii, acele fructe nu ne puteau face vreun rău, fiind relativ uşoare, în ciuda formei şi mărimii lor.

Cert este că acea ploaie de fructe făcu să ne piară pofta de a ne apropia mai mult şi aşteptarăm liniştiţi să se termine muniţia inamicilor ca să vedem ce aveau să facă după aceea.

Tirul nu a durat prea mult, pentru că după câteva minute pământul din jurul nostru era plin de fructe de felul acela, iar crengile deja golite de fructe erau acum în schimb pline de maimuţe, care nu voiau să abandoneze acel loc. Mişcările maimuţelor, care rămăseseră fără muniţie erau din ce în ce mai zănatice şi se pare că indiferent de orice nu voiau să se capituleze şi să înceteze ostilităţile.

– Am să le joc un mic renghi! îmi spuse medicul şi înainte să pot spune ceva îşi ridică puşca şi trase un foc în aer.

Era cu siguranţă o farsă reuşită. Împuşcătura făcu o asemenea impresie coloniei de maimuţe, încât îndată săriră toate pe pământ şi plecară în mare grabă, sărind şi fugind ca înnebunite. Rămaseră în copac numai câteva din acelea foarte mici, care abia reuşeau să se ţină acolo sus, fie din cauză că erau pui, fie din cauza spaimei pe care le-o pricinuise acea detunătură, la care cu siguranţă nu se aşteptau.

Unele mame fugiseră aşadar părăsindu-şi puii, în vreme ce firesc ar fi fost să rămână cu ei sau cel puţin să încerce să îi salveze. Ca urmare doctorul Corbia făcu imediat nişte remarci asupra teoriei mele, asigurându-mă că societăţile animale sunt chiar mai degenerate, pentru că netemându-se de criticile celorlalţi, mamele preferă să se salveze pe ele însele în loc să-şi salveze progeniturile...

–Dar animalele îşi iubesc în general puii!...

– Da, da, acest ataşament există, într-adevăr, dar atunci când intră în acţiune instinctul de conservare, acest instinct animal şi fără legătură cu morala, este dat uitării chiar şi acel ataşament, iar dovada că aşa stau lucrurile se află chiar în faţa ochilor dumitale. Dacă există mame care preferă să moară decât să-şi abandoneze copiii, aceasta se întâmplă mai mult sau mai puţin din cauză că se tem de fapt de judecata celorlalţi muritori sau pentru că în realitate nu au trecut prin acel moment de pericol în care încetează să existe - datorită unei legi naturale –orice sentiment nobil şi moral, făcând loc instinctului de conservare, acest sentiment care nu cunoaşte nici iubirea, nici morala, nici nimic...

„Există mame care s-ar arunca în foc ca să-şi salveze copiii, dar s-ar arunca doar atunci când au speranţa de a-i salva sau de a se salva şi pe ele însele; nici una nu ar sări dacă ar fi convinsă că nu va ajunge la timp sau că nici ea nu se va putea salva. Este un moment de nebunie, care încetează totuşi de îndată ce se află cineva în faţa adevăratului pericol, cel de care nimeni nu-şi poate da seama de departe. Dar dacă s-ar gândi la pericol, dacă ar putea să îşi imagineze suferinţele morţii în flăcări, dacă şi-ar da seama de dinainte de inutilitatea sacrificiului său, nu s-ar arunca nimeni în foc şi s-ar mulţumi să-şi salveze cel puţin propria viaţă...

„Am văzut în cursul carierei mele profesionale cazuri care nu încetează să demonstreze acest fapt -, adăugă medicul, dar rămâne de văzut... Eu aş dori să prind una dintre acele maimuţe mici şi să o duc cu mine în Lisabona, iar acum că s-a ivit prilejul potrivit, cred că ar trebui să profit de el. Pe lângă această, fiind atât de mici le-aş trata ca şi când ar fi câini; două maimuţe mici nu vor fi prea grele pentru cei care duc bagajele...

Nu am putut să mă opun; într-adevăr, poate că aveam ocazia, m-am gândit, să-mi iau şi eu cu mine vreuna aşa că ne apropiarăm de arborele în care stăteau tremurând, neştiind cum să facă să se ţină şi să nu cadă. Erau cinci în total şi ne-am hotărât să le luăm pe toate.

* * *

După mai multe încercări de a le face să coboare sau să cadă, găsirăm în sfârsit o metodă de a le prinde. Am reuşit să tăiem o creangă dintr-un alt copac, lungă de vreo patru metri şi cu acea prăjină încercarăm să le facem să coboare sau să cadă; dar am văzut că, dimpotrivă, se prindeau de ea, crezând că găsiseră un sprijin mai solid decât cel al rămurelelor care cedau sub greutatea lor.

Aşadar le-am dat jos în felul acesta pe toate cinci şi medicul luă trei în braţe, iar eu pe celelalte două şi le duserăm în tabără, unde am fost primiţi cu vociferări şi exclamaţii ciudate.

–Nu le-aţi omorât cel puţin pe cele mari? întrebă ghidul.

–Nu; cele mari le-au abandonat şi ne gândim să deschidem un orfelinat pentru puii de maimuţă abandonaţi...

Ghidul nu înţelese, bineînţeles, nimic, până când medicul adăugă:

–Trebuie să ne faci o cuşcă... până când se construieşte orfelinatul...

Partea cu cuşca ghidul o înţelese perfect şi puţin mai târziu ne aducea o cuşcă în toată regula, făcută din ramurele prinse unele de celelalte, destul de aspectuoasă şi de confortabilă; doi pereţi se puteau înlătura şi aşeza la loc, iar aceasta servea drept uşă pentru introducerea micilor animale şi în curând instalarea maimuţelor a fost gata.

Nu era încă ora mesei, sau mai bine zis negrii nu o pregătiseră încă, în ciuda faptului că stomacurile noastre nu erau de acord cu această întârziere. Ne întinserăm oricum pe iarbă şi cum discuţia pe care o avusesem cu medicul mă înteresa datorită modului său aparte de a vedea lucrurile, l-am rugat să continue.

–Spuneai dumneata, doctore, că de-a lungul carierei tale profesionale...

– Ah, da, da, îmi amintesc că nu am terminat acea discuţie din pricina maimuţelor, nu-i aşa? Aşadar, spuneam că pe parcursul carierei mele am avut ocazia de mai multe ori să observ calitatea morală a oamenilor şi cum vorbeam despre iubirea maternă în cazul rasei umane şi al animalelor, îmi vine în minte un caz particular, care te va convinge cu siguranţă. Să fie clar că îţi vorbesc despre persoane şi nu despre animale, mai precis despre albi. Scena se petrece în Portugalia, în Lisabona, în timpul lunii martie din 1923 fiind, prin urmare, recentă. Iată ce s-a întâmplat:

„Aveam ca pacientă în acea vreme o tânără de 17 primăveri, fiica unui mare industriaş din capitală, care dispăruse în ultimele luni ale războiului mondial, toată averea rămânându-i văduvei sale – o femeie de vreo 35 de ani- destul de frumoasă şi prea bogată ca să nu se recăsătorească cu vreunul dintre mulţii pretendenţi la averea soţului răpus.

„Ca să lăsăm deoparte amănuntele bolii de care suferea fata îţi voi spune doar că într-o anumită zi, după o consultaţie pe care am efectuat-o cu alţi trei colegi, hotărârăm că bolnavei îi era indispensabilă o transfuzie de sânge.

„Eu, ca medic de familie, i-am comnicat mamei sale decizia noastră spunându-i să să facă tot posibilul să găsească pe cineva care să accepte să se supună la asemenea operaţie, care o va salva cu siguranţă pe fiica sa, adăugând că o persoană cu o constituţie asemănătoare cu a sa ar fi cu siguranţă cea mai potrivită...

„I-am spus aceasta, bineînţeles, ca să văd până unde va merge iubirea maternă în sufletul acela, crezând că într-un asemenea moment avea să izbucnească public spunând că şi-ar da viaţa pentru a o salva pe aceea a fiicei sale iubite.

„Pusă în faţa acestei alegeri, se oferi cu un oftat, amintindu-şi că ar fi făcut orice ca să-şi salveze fiica şi eu am rămas mişcat de atâta altruism, atât de firesc până la urmă...

„Două zile mai târziu, după ce analizase, cu siguranţă, mai la rece problema, mă întrebă mai întâi dacă operaţia era foarte dureroasă şi apoi dacă nu îi punea cumva în pericol sănătatea şi frumuseţea, dacă nu se putea renunţa la acea operaţie, dacă nu existau alte metode de a o salva pe bolnavă, dacă nu puteam găsi o persoană mai robustă decât ea, pentru că se temea să nu-şi sacrifice tinereţea fără ca lucrul acesta să ducă la salvarea fiicei sale... şi alte întrebări şi explicaţii de acest fel.

„Eu am răspuns că într-adevăr va rămâne mai slăbită şi că avea să arate cu vreo cinci ani mai în vârstă în urma transfuziei, dar că nu credeam că viaţa i-ar fi pusă în pericol şi pe de altă parte avea nouăzeci la sută şanse să-şi salveze copila. Ştii dumneata, prietene, ce mi-a răspuns atunci? Îmi spuse că dacă ar fi avut certitudinea absolută ar fi fost altceva, dar existând probabilitatea ca sacrificiul ei să nu servească la nimic, prefera să să renunţe, însărcinându-mă să caut pe cineva care s-ar supune în schimbul banilor la numita operaţie...

„Eu am găsit persoana şi am făcut tot posibilul pentru a salva fata ca să-i dau un exemplu mamei sale. Din nefericire tânăra muri şi şase luni mai târziu, chemat de către văduvă, acum unica moştenitoare a bietului ei soţ, şi îndrăgostită nebuneşte de un tânăr de 24 de ani, am avut ocazia să aud următorul discurs, pe care îl reproduc întocmai:

– Vezi dumneata, dragă doctore, că m-aş fi sacrificat inutil, de vreme ce sărăcuţa nu a putut fi salvată... Dumneata uitai că eu cel puţin aveam dreptul la viaţă, la iubire, la fericire... Nu regret, aşadar, hotărârea mea şi sunt sigură că şi dumneata te bucuri acum că nu ţi-am acceptat propunerea...

–Te-ai convins aşadar, prietene? Este aceeaşi situaţie ca şi în cazul maimuţelor care şi-au abandonat puii ca să se salveze...

Cina era deja pregătită şi ghidul veni să anunţe acest lucru cu ceremoniozitatea obişnuită. Ne îndreptarăm atunci spre colţul care fusese pregătit ca să ne servească drept sufragerie.

CAPITOLUL VI

AUTOBIOGRAFIA GHIDULUI ALI

De fiecare dată când ghidul ne vedea oarecum căzuţi pe gânduri, de fiecare dată când în urma unei discuţii oarecare cu doctorul Corbia despre chestiuni în privinţa cărora opiniile noastre erau diametral opuse şi care ne determinau să tăcem amândoi pentru a nu continua o controversă care putea degenera în conflict, bunul Ali se simţea obligat să ne împrăştie gândurile, să ne facă să uităm de discuţiile noastre cu povestirile lui fantastice care – trebuie să o mărturisesc – ne provocau în general mult amuzament.

Valorificându-şi repertoriul inepuizabil, găsea întotdeauna ceva să ne spună şi care în general, datorită ingeniozităţii şi umorului său de african şi de negru, curma firul gândurilor noastre, iar starea noastră de spirit, mai mult sau mai puţin melancolică, se schimba uşor întrucât cuvintele sale provocau râsete generale sau cel puţin veselie, pe care nu o ascundeam, pentru că deşi se mira de fiecare dată de hohotele noastre de râs, nu se supăra niciodată.

Partea bună este că nu îşi pregătea discursul, nici nu ţinea să treacă drept un orator parlamentar. Singurul lucru care îl interesa era să facă paradă de multe cunoştinţe – de tip african desigur - , să ne uimească cu observaţiile sale personale, cu studiile sale practice de om superior celorlalţi de aceeaşi rasă şi condiţie.

Să numesc absurde intervenţiile sale ar fi prea mult, căci realmente salva de multe ori situaţia şi în acelaşi timp aveam parte de amuzament datorită modului de a gândi al acelui om care încerca tot timpul să ne facă să credem că se deosebea ca nivel intelectual de ceilalţi negri şi poate prin conversaţiile sale căuta să ne demonstreze calitatea sa de intelectual, dacă se poate folosi acest cuvânt în acest caz atâr de puţin obişnuit.

Criticând cu asprime anumite obiceiuri europene introduse în ţara sa, nu lua în considerare faptul că noi – auditoriul său – eram europeni; încerca, totuşi, să demonstreze prin argumente mai mult sau mai puţin exotice că făceam rău practicând vreun obicei oarecare şi chiar mai rău încercând să îl introducem în ţara negrilor. Faptul că bărbaţii au o singură soţie, de exemplu, i se părea un lucru monstruos şi nu înceta a-i numi proşti pe bărbaţii care se resemnau să-şi trăiască toată viaţa cu o singură femeie, ceea ce nu ne împiedica să ne amuzăm copios, având în vedere de la cine venea critica.

În acea noapte, anunţându-ne că cina era gata, bunul Ali ne aruncă o privire discretă şi îşi dădu cu siguranţă seama că atât eu cât şi doctorul Corbia ne adânciserăm în gândurile iscate de acea discuţie despre iubirea mamelor pentru copiii lor. Poate că întotdeauna, în situaţii de felul acesta credea că eram gata să ne luăm pur şi simplu la bătaie şi ca să evite această ceartă între noi, care ar fi putut totodată să le aducă prejudicii lui şi oamenilor săi, întervenea cu naivitatea sa obişnuită şi cu un zâmbet uşor de om care este convins de dinainte că are situaţia sub control.

Binevoitor din fire, credea poate că face bine dacă intervine; pe de altă parte nu îşi dădea seama că amândoi aşteptam acea intervenţie providenţială ca să pună capăt acelei răceli pe care o lăsase între noi finalul întregii discuţii.

Câştigând teren din primul moment, după ce arunca o privire semnificativă, aborda în general chestiunea fără introduceri sau ocolişuri de vreun fel şi cu o lipsă de tact uneori cât se poate de primitivă, care ne provoca râsul din primul moment. Atunci dădea semne de mulţumire şi îşi continua discursul cu mai multă uşurinţă şi siguranţă, fără fără să se oprească cel puţin în faţa anumitor concepte pe care, din lipsă de cuvinte franceze, le exprima cum putea folosind cuvinte portugheze, franceze sau din propria sa limbă, rezultatul fiind, independent de voinţa sa, o confuzie de limbaj mai amuzantă chiar decât ceea ce dorea să ne spună.

Obişnuind să se menţină strict la locul său în relaţiile cu albii cu care funcţia sa de ghid îl punea adesea în contact, rămânea întotdeauna reţinut faţă de discuţiile noastre şi nu scotea nici un cuvânt decât atunci când noi, din lipsă de argumente sau pentru a nu duce lucrurile prea departe, suspendam acele discuţii, întotdeauna contradictorii, întrucât doctorul Corbia avea nişte idei atât de înaintate sau mai bine zis futuriste, încât în ceea ce mă priveşte îmi era absolut imposibil să le împărtăşesc.

* * *

Prin urmare, ştiam că în acea seară privirea lui Ali anunţa că avea de gând să ne spună ceva şi dacă nu spun că doctorul Corbia a înţeles şi el acest lucru este pentru că domnul în cauză, auzind cuvintele ghidului, care ne anunţa că cina era servită, nici măcar nu-şi întoarse capul şi nici nu catadicsi să îl privească pe omul care surâdea.

– Dumitale nu îţi este foame, doctore? l-am întrebat ca să spun ceva.

– Trebuie să spun că Excelenţa sa va fi satisfăcută în noaptea aceasta, îl asigură ghidul, înclinându-se înaintea doctorului, care nu răspunsese încă întrebării mele.

Mi se păru inutil să mai insist şi m-am ridicat ca să-l urmez pe ghid care, terminându-şi reverenţa, se întorcea ca să ne conducă spre locul unde fusese pregătită masa noastră de campanie binecunoscută cititorului.

Speranţele mele se concentrară apoi asupra lui Ali, care după ce făcea doi paşi îşi întorcea capul şi, dându-şi seama că medicul ne urma la rândul său, îmi arătă un formidabil şir de dinţi albi într-un surâs care l-ar fi putut concura pe cel al Josefinei Baker.

Totuşi, cufundat fiind în gândurile mele nici măcar nu observasem că medicul tocmai ajunsese lângă mine şi abia când ajunserăm în colţul care ne servea drept sufragerie l-am văzut aşezându-se pe locul său, adică în faţa mea privindu-mă într-un mod ciudat.

Faţa sa exprima o satisfacţie evidentă, a cărei cauză nu o puteam desluşi cu claritate. Să fi fost oare din pricină că observase că ghidul se hotărâse să intervină în acea situaţie sau pentru că interpreta tăcerea mea sau acea intrebare banală referitoare la apetitul său pe care i-o pusesem ca pe o victorie a sa? Nu reuşeam nicidecum să îmi dau seama.

Cert este că, pe când abia începuserăm cina, ghidul se aşeză comod pe o piatră din apropiere şi fără a mai întreba dacă aveam poftă să îl ascultăm îşi începu ciudatul discurs.

– Eram încă la şcoală – începu să spună ghidul – când am cunoscut pentru prima dată un alb...

Auzind această primă frază izbucnirăm în râsete care îl mirară profund pe bietul Ali, atât e mult încât probabil îi curmară pentru un moment firul gândurilor.

–Nu ştiu de ce râdeţi, Musiú! Nu am spus decât: „Eram încă la şcoală...” şi aşa este, pe când eram la şcoală am cunoscut pentru prima dată un alb; pot să jur că aşa a fost, dacă nu mă credeţi.

– Există şcoli în ţara ta? îl întrebă glumind medicul.

–Colibe trebuie să fi fost, cu siguranţă, ca la toate popoarele africane; dar şcoli, şi mai ales pe vremea ta, mi se pare ciudat, Ali–am răspuns eu.

Acest preambul a fost de ajuns să ne redea buna dispoziţie; dar Ali nu putea răbda faptul că nu dădeam destulă importanţă afirmaţiilor sale, mai ales că era gata să le susţină prin jurământ.

– Şi crezi, Musiú, că şcolile trebuie să fie aşa cum le fac albii? Eu cred că acele case mari de piatră care par cazarme sau închisori îi sperie pe copii şi acesta este motivul pentru care nu vor să meargă să înveţe acolo. Mai mult, voi le împuiaţi capul cu cărţi şi cu lucruri care nu le folosesc la nimic. Uite, şcoala unde mergeam eu nu era nici clădire, nici colibă, nici casă; era un colţ delimitat al satului unde ne adunam toţi copiii şi unde un marabu2ne spunea multe lucruri pe care mi le amintesc şi acum.

„Cei care se plictiseau să îl asculte pe marabu mergeau să se scalde sau să se joace lângă un pârâu care trecea pe acolo, iar cei cărora le plăceau cuvintele marabutului rămâneau toată ziua lângă el şi vorbeau cu el, iar el le explica tot felul de lucruri... Dar ce vreau să vă spun este că: eu nu lipseam niciodată din preajma marabutului şi întotdeauna eram unul dintre primii copii care mergeau dimineaţa la şcoală...

„Fiecare marabu învăţa alte lucruri şi de aceea, Musiú, trebuie să ştiţi că în satul meu erau mai multe şcoli, dar copiii care mergeau la un marabu nu puteau să meargă şi la altul, pentru că fiecare marabut învăţa lucruri diferite şi pentru că marabuţii se supărau şi chiar făceau să se ajungă la nenorociri.

„Ceea ce este ciudat este că unul dintre aceşti marabuţi din satul meu avea şcoală de hoţi... Da, Musiú!... Copiii învăţau de la el cum să fure, iar când creşteau mari ieşeau din sat şi plecau în lume ca să îşi facă meseria şi se pare că aceştia câştigau mulţi bani; astfel că am cunoscut un copil care s-a întors în sat după ce fusese plecat cinci ani şi care şi-a cumpărat într-un an mai mult de treizeci de femei, cele mai chipeşe de pe acolo...

„Ştie limbi străine şi de fiecare dată când vine în sat vreun alb ajunge să-l cunoască şi se împrieteneşte cu el; este un om ciudat care a învăţat multe de la acel marabu, iar acum este asigurat pentru toată viaţa lui. Când îi lipsesc banii, face o călătorie şi se întoarce în ţară plin de bancnote.

„Medicul interveni brusc pentru că acele explicaţii păreau să nu se ma sfârşească şi încă nu ne spusese ce s-a întâmplat când a cunoscut pentru prima dată un alb. Tot ceea ce ne spunea despre marabuţi şi despre şcolile din satul său era o imensă paranteză pe care bietul ghid se văzuse obligat să o deschidă din cauza neîncrederii noastre făţişe când a spus că în satul său erau şcoli şi că el mergea la şcoală atunci când a cunoscut prima dată un alb.

– Spuneam că mergeam la şcoală când am cunoscut prima dată un alb, începu din nou ghidul în urma intervenţiei pe care o făcuse în sfârşit doctorul Corbia, dar înainte să vă spun ce s-a întâmplat cu albul acela, trebuie să vă asigur că marabutul meu nu mă învăţa meseria e hoţ. Marabutul meu era un om sfânt care pregătea şi făcea marabuţi. Eu însumi mă pregăteam să devin marabut, iar părinţii mei erau cât se poate de mulţumiţi de acea hotărâre pe care o luasem, cu atât mai mult cu cât într-o zi marabutul meu le-a spus fără ocolişuri: „Fiul vostru va fi un mare marabut într-o zi!”... Şi vezi, Musiú, ce sunt acum... În loc să fiu marabut sunt ghid, iar aceasta din vina primului alb pe care l-am cunoscut pe când mergeam la şcoală...

„Bietul meu tată făcuse cu cinste şi corectitudine toată viaţa lui această meserie pe care eu o îndeplinesc pentru voi, iar speranţa sa a fost întotdeauna aceea să facă din mine un bun ghid pentru albi. Dar cum să se împotrivească hotărârii marabutului, care îi asigura că într-o zi urma să fiu un mare sacerdot? Nu ne rămânea altă ieşire decât ca eu să-mi continui studiile cu marabutul cel sfânt, în vreme ce tatăl meu îşi luă altă o soţie ca să îi facă vreun fiu care să fie ghid...

„Ron, Run sau Rund se numea acel alb, primul pe care l-am cunoscut şi dacă nu mă înşel era englez. Venise în satul meu însoţit de un ghid bătrân care a murit sărmanul după ce au sosit şi din acest motiv acel alb Rund se văzu obligat să rămână câteva zile în satul meu, nemaiputându-şi continua călătoria pe care o făcea prin ţinuturile noastre.

„Trebuie să spun că în satul meu nu mai era alt ghid decât tatăl meu, care în acele zile era plecat în călătorie cu alţii şi nici nu se ştia când avea să se întoarcă în sat.

„Englezul nu mai avea răbdare şi în fiecare zi mergea acasă la tatăl meu şi întreba dacă tatăl meu venise şi cum de multe ori nu găsea pe nimeni acasă (pentru că mama mea pleca în pădure să caute lemne de foc sau să lucreze ca să aducă mâncare acasă), englezul venea până la locul acela une marabutul meu îşi ţinea lecţiile şi se aşeza împreună cu noi ca să asculte ce ne învăţa.

„Spun că asculta, iar acesta este un lucru sigur, dar ceea ce nu ştiu este dacă înţelegea ceea ce ne spunea marabutul, pentru că nu ştia decât câteva cuvinte în limba noastră şi se înţelegea cu oamenii din sat şi chiar şi cu acel marabut folosindu-se de un negru din escorta care îl însoţea. Eu mă tineam întotdeauna deoparte când îl vedeam pentru că adevărul este că îmi era teamă de omul acela, în ciuda faptului că marabutul îmi spunea că era un om ca toţi ceilalţi, cu singura deosebire că pielea sa era albă. Venea ca să mă caute pe mine, bineînţeles, ca să mă întrebe dacă nu se întorseseîntre timp tatăl meu. Dar înainte de a mă întreba, aştepta ca marabutul să îşi termine discuţiile.

„Apoi se apropia de mine şi spunea autoritar câteva cuvinte negrului care îl însoţea, iar acesta îmi traducea de fiecare dată acelaşi lucru: „Nu s-a întors încă tatăl tău? Albul spune că nu mai poate rămâne în satul acesta şi vrea să îl însoţească cineva măcar până în vreun sat vecin unde se poate găsi un ghid.” Acestea erau cuvintele de fiecare dată.

„Veni totuşi o zi în care albul părea mai supărat decât de obicei şi negrul care îl însoţea îmi spuse că orice-ar fi albul voia neapărat să găsească chiar în acel moment pe cineva care să-l însoţească până când avea să găsească un alt ghid. Adăugă că, în caz că nimeni nu voia să îi fie călăuză, ne va obliga cu biciul să îi arătăm persoana care putea să îi facă acel serviciu, iar în sat nu mai era altcineva în afară de mine care putea să îl conducă pe străin prin ţinuturile noastre.

„ Alţi săteni ajunseră chiar atunci la şcoala marabutului şi îi spuseră că englezul era furios din cauza noastră şi că se va întâmpla vreo nenorocire dacă eu nu eram de acord să îl însoţesc până când îşi putea găsi un alt ghid.

„Adevărul este că eu cunoşteam drumurile, pentru că de multe ori îl însoţisem pe tatăl meu în timpul călătoriilor sale, dar ceea ce mă nemulţumea mai mult decât orice era că ar fi trebuit să lipsesc de la lecţiile înţeleptului marabut timp de câteva zile şi în plus credeam că acesta s-ar putea supăra dacă acceptam cererea englezului.

„Mergeam la şcoala marabutului meu deja de vreo patru ani şi aveam pe atunci cam paisprezece ani, destul cât să ştiu dacă ceea ce făceam era bine sau rău. Marabutul îmi spunea întotdeauna că înainte de a face ceva trebuia să îmi consult conştiinţa, iar în acea situaţie conştiinţa mea îmi spunea că nu trebuia să mă despart de marabut.

„Dar înainte să fi avut eu timp să refuz cererea oamenilor din sat care veniseră să îl roage pe marabut, acesta, înţelept cum era, a înţeles că nu se putea să nu-l însoţească cineva pe alb şi înainte să am eu timpul necesar să deschid gura şi să resping cererea care mi se făcea, expunându-mă poate unei porţii de lovituri de bici pentru că nu acceptam să îi servesc drept ghid lui Rund, marabutul ridică mâna şi întorcându-se către mine îmi spuse:

„– Nu-i poţi refuza ajutorul tău, fiule, acestui străin care trebuie să plece din satul nostru. Numai tu ştii să îl conduci până unde va găsi un ghid. Allah face să te duci departe de mine şi el însuşi îţi va arăta datoria ta faţă de străinul acesta. Du-te, fiul meu!...

„Mă aşteptam să aud cu totul alte cuvinte din gura marabutului şi auzind acea hotărâre a omului sfânt, nici măcar nu mi-a trecut prin minte să îi răspund şi să îi spun ce gândeam. Nu-mi rămase altă cale decât să accept propunerea englezului şi imediat i-am spus omului care îl slujea pe străin că voi merge cu el acolo unde dorea.

„Englezul se arătă atât de mulţumit de hotărârea mea încât puţin a lipsit să mă îmbrăţişeze de bucurie. Scoase din buzunar o bancnotă şi mi-o dădu pe loc apoi întorcându-se către marabut care îl privea cu fermitate, îl salută înclinându-se, apoi se apropie de el şi îi dădu şi lui o bancnotă. Înţelesese cu siguranţă că doar mulţumită cuvintelor sfântului marabut acceptasem să îi servesc drept ghid.

„Având aşadar încuviinţarea din partea marabutului şi apoi din cea a şefului nostru de trib, m-am pus în fruntea oamenilor englezului şi în aceeaşi seară plecam cu toţii din satul meu....

* * *

Ali îşi însoţi aceste ultime cuvinte cu un oftat destul de semnificativ. Rămase timp de câteva momente tăcut, ca şi cum dorea să pregătească terenul ca să auzim partea cea mai dramatică din povestirea sa, atitudinea sa arătând fără putinţă de îndoială că nu terminase încă.

Îşi sprijinea cu fermitate mâna dreaptă pe băţul lung de care nu se despărţea niciodată, îndreptă o privire către cerul care dispărea treptat în întunecimea nopţii, oftă încă o dată şi, în sfârşit, se hotărî să continue:

Acesta a fost voia destinului, Musiú, pentru că atunci când pleci cu străinii, nu poţi şti niciodată dacă te mai întorci vreodată în sat, nici când te vei întoarce. Aşa este meseria de ghid. Unii spun: „Să mergem până în acel sat”, iar apoi ajunşi acolo vor să vadă un altul şi nu te lasă să te întorci, cu atât mai puţin dacă sunt mulţumiţi de serviciile tale... Iar eu nu puteam să-mi fac rău meseria, întrucât nu doar că cunoşteam drumurile, ci totodată fiindcă marabutul mă obişnuise să-mi îndeplinesc îndatoririle în mod conştiincios şi să-i respect pe toţi oamenii de pe pământ, chiar dacă sunt albi.

„După două zile de mers ajunserăm astfel în satul unde englezul credea că vom găsi un ghid. Ghinionul sau poate că Alah însuşi a hotarât ca lucrurile să se petreacă altfel şi ghidul de acolo nu era nici el acasă. Plecase cu nişte străini într-o călătorie de vreo două luni... Înţelegeţi, prin urmare, situaţia în care mă aflam... Să îl părăsesc pe străin nu puteam, pentru că la întoarcerea în sat marabutul meu mi-ar fi spus că am făcut rău şi eu însumi înţelegeam prea bine că nu trebuia să fac aceasta.

„Nu se poate să ma abandonezi! mi-a spus şi englezul. Trebuie să îmi continui drumul, iar tu mă vei însoţi. Priveşte! Îţi voi da chiar mai mulţi bani. Sunt foarte mulţumit de tine şi nu-mi pare rău că nu l-am găsit pe ghidul din satul acesta. Cu mine vei câştiga mulţi bani.

„Nu îmi pasă de bani, i-am spus prin negrul care vorbea limba albului. Eu trebuie să devin marabu şi mă tem să nu mă întorc prea târziu în sat, iar maestrul meu, crezându-mă mort sau penitent şi retras din lume, să ridice la demnitatea sacerdotală pe vreun dintre cei care merg cu la aceeaşi şcoală ca mine...

„– Ai face mai bine rămânând cu mine, răspunse albul. Tu eşti făcut ca să fii ghid, iar nu marabu. Tatăl tău este ghid, tu trebuie să fii de asemenea ghid. În plus, profesia aceasta, nu doar că ţi se potriveşte mai bine, dar îţi va da şi o independenţă pe care nu ţi-o poate oferi statutul de marabu. Vei trăi din rodul muncii tale, în vreme ce un marabu trăieşte din mila celorlalţi din sat. Să fii marabu aproape că înseamnă devii un cerşetor. Totodată, după cum se vede, Allah a hotărât să te faci ghid...

„Să mă bucur de independenţă, să nu trăiesc din mila sătenilor, toate acestea îmi păreau foarte atrăgătoare; dar în acelaşi timp mă gândeam la cuvintele marabutului: „Acesta va fi un mare marabu într-o zi”, şi pot să spun că această simplă perspectivă mă făcea să îmi doresc acea funcţie de sacerdot. Totuşi, când albul spuse acele ultime cuvinte, susţinând că Allah însuşi hotărîse să fiu ghid şi nu sacerdot, m-am gândit că poate avea dreptate omul acela. Fără îndoială că Dumnezeu dorea astfel, pentru că îşi arăta voia nu doar prin intermediul marabutului care îmi spusese să îl însoţesc pe străin, ci şi prin faptul că, ajunşi în satul în care ar fi trebuit să găsim un ghid, acesta era plecat, iar această împrejurare mă obliga să continui călătoria cu englezul spre un alt sat...

„Totuşi gândurile mele au rămas mereu la bunul şi sfântul marabut, maestrul meu şi de fiecare dată în rugăciunile mele îl întrebam pe Allah dacă era adevărat că hotărâse să nu fiu marabu.

„Să fi putut acţiona în mod liber, aş fi ales una sau alta dintre cele două profesii, dar cum nu aveam acea libertate, îmi rămânea doar să să îl întreb pe Alah dacă era de acord cu ceea ce susţinea albul pe care îl însoţeam; iar Alah nu mi-a dat nici un răspuns; cred, prin urmare, că era de acord, pentru că tăcerea înseamnă acceptare.

„V-am spus că nu putem să îl părăsesc pe străinul care avea încredere în mine şi într-adevăr nu l-am părăsit. Doar că străinul acela, obişnuindu-se cu modul în care îmi îndeplineam îndatoririle, nu mai dorea să mă lase să mă întorc acasă, iar când se întâmpla să nu cunosc drumul pe care trebuia să mergem, îmi spunea că va găsi un alt ghid, dar că eu nu trebuia să plec de lângă el.

„Cert este că mă plătea întoteauna cu largheţe, iar dărnicia sa mă obliga să rămân chiar şi atunci când nu avea nevoie de serviciile mele. Între timp nu mai aveam nici o veste din satul meu nici de la marabutul meu, călătorind mereu cu englezul care nu îmi îngăduia să îl părăsesc.

„După aproximativ un an de când plecasem din ţinuturile mele natale, după ce trecusem prin multe sate şi oraşe şi ajunsesem până la mare, într-o zi englezul mi-a spus că se simţea obosit şi că va profita de moment pentru a pleca în ţara sa. M-am bucurat nespus de mult m-am pregătit să mă întorc în ţinuturile natale şi cu bani pe care îi câştigasem ca să-mi continui studiile cu marabutul din satul meu, cu intenţia să îi ofer jumătate din banii aceia câştigaţi în mod cinstit, ca să nu mai trebuiască să aştepte ca sătenii să îi dea să mănânce în fiecare zi.

„M-am văzut obligat să traversez munţi şi văi până să ajung în satul meu, iar când după trei luni de călătorie mă aflam la vreo două zile de mers distanţă, m-am întâlnit cu tatăl meu care tocmai pleca cu nişte străini şi care mă credea mort din cauză că trecuse atâta timp fără să aibă vreo veste de la mine.

„Avea să îmi dea o veste mai mult decât nefericită: marabutul meu murise pe neaşteptate, iar acest lucru a fost el singur de ajuns să mă convingă că englezul avea dreptate să spună că Allah nu dorea să devin sacerdot.

„Mai mult, tot satul credea că mă dedicasem meseriei tatălui meu şi, prin urmare, nu ar fi fost bine să le spun că în pofida tuturor celor petrecute îmi păstrasem speranţa de a deveni marabu. Ar fi râs de mine...

„Cert este că am regretat mult moartea maestrului meu şi m-am gândit că dacă el nu mai era în sat, nu mai aveam de ce să mă întorc acolo şi alăturându-mă convoiului pe care îl conducea tatăl meu, am întors din nou spatele ţinutului natal şi mi-am continuat drumul prin lume pe care îl începusem.

„Ştii, Musiú, cât timp am fost plecat de data aceea? Iată, îţi voi spune: am fost plecat cam doi ani. Aşa era voia sorţii, Musiú. Nu puteam rămâne, tatăl meu şi cu mine, nici două zile fără să muncim. Abia ce terminam treaba cu nişte albi, ne solicitau alţii şi apoi alţii, până într-o zi când m-aţi întâlnit şi voi. Adevărul este că m-am întors de atunci de multe ori în sat, dar numai ca să rămân câteva zile şi să plec apoi din nou pe drumuri şi iarăşi pe drumuri.

„Toate acestea, Musiú, vi le-am spus ca să vă demonstrez că Allah ştie cum să potrivească lucrurile. Eu trebuia să fiu ghid, iar nu sacerdot şi iată că sunt ghid...

– Şi ce rost are toată această demonstraţie, Ali? l-am întrebat atunci.

– Va trebui să descoperiţi voi, Musiú, răspunse misterios ghidul, privindu-mă ţintă în ochi.

– Vrea să spună că ne contrazicem inutil!- adăugă doctorul Corbia, iar după căteva momente de pauză adăugă: nu poate să înţeleagă, nefericitul, că discuţiile noastre filosofice nu au alt rost decât să facă să treacă timpul...

Ghidul se ridică brusc. Se supărase oare din cauza ultimei fraze a medicului? Nu părea că lucrurile ar fi stat astfel şi, mai mult, îl vedeam foarte vesel, mai vesel decât atunci când venise să ne invite la cină şi îşi începuse autobiografia. L-am întrebat imediat ce se întâmplase cu el şi mi-a răspuns cu simplitate că din acel moment prezenţa sa şi vorbele sale nu îşi mai aveau rostul. Îşi dădea seama că între noi nu rămânea nici cea mai mică urmă de ostilitate.

Acest lucru îl făcu pe doctorul Corbia să râdă din toată inima, iar acel amuzament mă molipsi şi pe mine, în vreme ce bunul Ali se îndrepta către un grup de negri care întreţineau focurile de tabără. Ajungând lângă ei le spuse ceva, iar aceştia izbucniră în hohote de râs zgomotoase. Cu siguranţă că le spunea că mulţumită lui nu ne luaserăm la bătaie în noaptea aceea.

* * *

Rămânând singuri, am terminat în linişte masa aceea pe care ne-o pregătiseră şi despre care Ali spusese că vom rămâne satisfăcuţi de ea în noaptea aceea.

Doctorul Corbia spusese că ghidul nu înţelegea că discuţiile noastre în contradictoriu nu aveau alt motiv decât acela că făceau să treacă timpul mai repede. Şi eu credeam la fel dar oricum, rămânând singuri, nu găsirăm nici o temă pe marginea căreia să discutăm şi tăcerea noastră se prelungi destul de mult timp. În pofida dorinţei noastre ferme de a nu ajunge să ne supărăm unul pe celălalt, deşi fiecare dintre noi căuta să tacă pentru a nu isca o nouă controversă asupra teoriilor excentrice ale medicului, fără să vrem ne cufundam amândoi în gânduri. Medicul îşi pregătea cu siguranţă argumente pe care să mi le servească cu primul prilej, dovezi că teoriile sale erau bine întemeiate, iar eu mă gândeam doar cum să evit în viitor asemenea discuţii fără a mai fi nevoie de intervenţia ghidului.

Între timp Ali, ca să îşi exerseze talentul oratoric, era ocupat cu negrii din escortă cărora le ţinea cu siguranţă vreo prelegere, pentru că se auzea numai glasul său, iar lumina focurilor îmi îngăduia să văd că ceilalţi îl ascultau/urmăreau cu gura căscată.

– Mergem să asistăm la prelegea lui Ali? I-am spus medicului ca să rup monotonia şi tăcerea care ne învăluiau.

– Se va amuza pe seama noastră, nătărăul.

Am recunoscut că poate avea dreptate şi nu am mai insistat nici ca să mergem lângă focuri, nici ca să întreţin discuţia. Ne era sortit să petrecem seara ceea în tăcere.

Înţelegeam totuşi că de ambele părţi nu era vorba de vreo supărare ci dimpotrivă, medicul şi cu mine ţineam la depărtare prin tăcerea noastră prudentă orice posibil conflict.

Cititorul ştie deja că doctorul Corbia era un om extraordinar şi un prieten bun, dar ca toţi oamenii de ştiinţă avea maniile şi ideile sale ciudate, mai bine zis o singură manie, aceea de a privi lucrurile printr-un cristal perfect transparent – a se înţelege printr-un cristal numai şi numai al său. Şi dacă ar fi fost vorba doar de asta nu erau motive să ne temem de vreun conflict, dar în cazul său se adăuga necesitatea absolută că opiniile şi ideile sale să fie împărtăşite şi de ceilalţi, iar eu având modul meu personal de a vedea totul şi fiind destul de independent în gândire, nu puteam nicidecum să le împărtăşesc.

Singura ieşire pe care o vedeam era să evit discuţiile de felul acela şi mi-am promis să fac întocmai; între timp, aşadar, m-am resemnat să petrec ora aceea simţindu-nă ca între soacră şi ginere. Inutil să mai spun că medicul juca rolul soacrei.

CAPITOLUL VII

UN EVENIMENT CARE ÎL CONTRAZICE PE DOCTOR

O dată terminată cina, una destul de tăcută pentru că eu mă gândeam la cele ce îmi spusese medicul despre iubirea maternă şi la cazul mamei aceleia, ne retraserăm în cortul nostru fără a mai fuma obişnuita ţigară cu care încheiam întotdeauna meniul zilei. Eu nu aveam chef de vorbă şi doctorul Corbia, gândindu-se poate la teoriile sale sau din respect pentru indispoziţia mea, tăcea şi el.

Ne pregăteam să ne culcăm când m-am gândit că nu dăduserăm nimic de mâncare maimuţelor închise în cuşcă şi i-am spus aceasta medicului.

– Aşa este! spuse acesta. Dar dacă nu vor să mănânce nimic? Cum vom face să le hrănim?

Nu mă gândisem la aceasta chestiune; cu siguranţă, maimuţele păreau destul de mici şi era foarte posibil să nu mănânce încă la fel ca adulţii din specia lor. Cum aveam să rezolvăm problema în acest caz? Ar fi trebuit să le ducem din nou la arborele acela şi să le lăsăm în grija mamelor lor. În nici un caz nu puteam să le lăsăm să moară de foame.

Ne apropiarăm, aşadar, în grabă de arborele de în care agăţasem cuşca în care ţineam maimuţele ca să li se pară mai puţin grea captivitatea şi văzurăm cum micile animale dădeau ocol acesteia ca să găsească locul prin care ar fi putut găsi libertatea sau cel puţin pe părinţii lor... Văzându-ne se retraseră toate spre colţul opus al cuştii, parcă pentru a ne evita şi a rămâne cât mai departe posibil de.

Ghidul venise cu noi ca să ne ajute şi când i-am spus că doream să le dăm ceva de mâncare ne propuse să le ducem biscuiţi, care cu siguranţă aveau să le placă, de vreme ce nu aveam la îndemână migdale sau alune şi ne mai spuse că dacă aveam din acestea ar fi trebuit să le spargem noi înşine, pentru că puii nu puteau să înlăture cojile.

Puserăm în cuşcă nişte bucăţele de biscuit şi când ne-am îndepărtat puţin prizonierele se apropiară de acestea şi văzurăm că mănâncă cu mici mişcări ale mandibulelor lor minuscule, ţinând câte o bucăţică între degetele fragile ale mâinilor.

– Nu e rău! am exclamat pe dată. Nu vor muri de foame.

Ne îndreptarăm apoi spre cortul nostru ca să ne culcăm, de data aceasta mai mulţumiţi decât înainte şi ceva mai vorbăreţi, pentru că episodul cu micile maimuţe ne făcuse dăm uitării puţin reticenţele, cel puţin pe mine.

– De mâine voi începe să le domesticesc, spuse hotărât medicul, vorbind despre maimuţele din cuşcă. Le voi da să mănânce zahăr şi o dată ce vor fi gustat din el, vor face orice ca să mai primească. O să vezi dumneata...

Puţin câte puţin îşi făcu loc acea linişte din fiecare noapte, străbătută doar de sfârâitul lemnului care ardea în focurile de tabără, zgomot monoton, capabil într-adevăr să inducă somnul chiar şi cuiva care suferă de cea mai rebelă insomnie.

Astfel că foarte curând somnul veni să ne îngreuneze pleoapele şi dormirăm profund până cu puţin înainte de răsărit, când câteva voci ne treziră brusc:

– Ce se întâmplă? Ce-i asta? întrebarăm amândoi deodată, în vreme în afara cortului nostru hărmălaia continua şi negrii, treziţi de santinelele din noaptea aceea, fugeau scoţând nişte strigăte puternice care ar fi putut fi la fel de bine insulte, blesteme sau imprecaţii. Vocea ghidului se auzea şi ea, dar totul se petrecea în dialectul din Guineea, astfel încât nici medicul nici eu nu am putut să înţelegem despre ce era vorba.

* * *

Nu am ieşit imediat ca să vedem ce se întâmpla, pentru că mai întâi am crezut că ghidul îşi trezise poate oamenii puţin mai devreme, iar aceştia se ocupau pur şi simplu de plecare. Cum în general pregăteau toate celelate înainte de a se atinge de cortul nostru, crezurăm la început că era inutil să ne deranjăm şi abia când strigătele se amplificară neobişnuit de mult şi harababura a devenit mai mare ca de obicei ne hotărârăm să vedem ce se întâmpla, dându-ne seama în sfârşit că nu era vorba despre plecarea din fiecare dimineaţă, ci despre altceva.

Cu siguranţă că nu era o invazie de animale sălbatice în tabără întrucât atunci am fi fost primii treziţi, dat fiind că negrii nu au arme de foc ca să se apere. Ce putea fi atunci?

Ieşind afară dădurăm peste ghid, care tocmai venea să ne spună ce se întâmplase.

– Maimuţele, Musiú! Maimuţele! Au venit maimuţele!...

– Ce spui, omule?

– Spun că v-au luat maimuţele, Musiú...

– Cine? insistă medicul, care trebuie să fi înţeles ceva, în vreme ce eu, mărturisesc, nu înţelegeam absolut nimic.

– Maimuţele! Au venit...

– Nu înţeleg: maimuţele, maimuţele, au venit maimuţele... şi apoi?

Medicul interveni ca să îmi explice şi îmi spuse că maimuţele din pădure, cele care fugiseră din arbore părăsindu-şi puii, trebuie să fi venit ca să-şi salveze puii pe care îi ţineam închişi în cuşcă...

Santinelele nu fuseseră destul de atente şi nu au văzut maimuţele intrând, iar abia când acestea au rupt cuşca ca să-şi elibereze progeniturile şi-au dat seama ce se întâmpla şi i-au alarmat pe ceilalţi negri şi pe ghid.

Aceştia au căutat un timp prin împrejurimile taberei, dar cum maimuţele nu sunt atât de neghioabe încât să se lase prinse încă o dată, s-au văzut nevoiţi să ne comunice nefericita întâmplare, siguri fiind că ne vom supăra din cauza slabei vigilenţe a santinelelor.

– Maimuţa intră ca un hoţ, ne explica excelentul Ali. Nu se lasă auzite şi merg întotdeauna prin locurile întunecoase. Părinţii maimuţelor voastre ne-au urmărit cu siguranţă de departe, ştiind astfel deja unde se găseau puii lor, pentru că trebuie să se fi îndreptat direct spre cuşca suspendată, fără nici o ezitare, evitând privirile străjilor de noapte. Când aceştia au auzit zgomotul pe care l-au făcut maimuţele adulte rupând cuşca şi-au dat seama de răpire şi au venit să mă trezească... Era deja prea târziu şi nu le-am mai putut găsi... Maimuţele acestea nu pot fi văzute în timpul nopţii, Musiú!...

Ghidul încerca să îi dezvinovăţească pe oamenii care făceau de strajă în noaptea aceea, iar eu într-adevăr înţelegeam că în pofida vigilenţei lor s-ar fi putut întâmpla foarte bine ceea ce spuneau; în plus, vina ne aparţinea nouă, pentru că în loc să fi agăţat cuşca în copac ar fi trebuit să o ţinem pur şi simplu în cortul nostru, unde le-ar fi fost mai greu maimuţelor să se aventureze...

Mă gândeam la aceste lucruri şi totdată la teoria medicului, care părea acum compromisă. Părinţii maimuţelor nu şi-au pierdut speranţa să-şi regăsească puii şi reacţia lor, pe care doctorul Corbia o criticase atât de mult poate că se dovedea până la urmă foarte inteligentă. Trebuie să se fi gândit că s-ar fi putut întâmpla două lucuri: fie să lăsăm puii în arborele acela fără să ne atingem de ei, fie să îi luăm cu noi. Dacă îi lăsam, părinţii lor s-ar fi reîntors imediat ce aveam să ne îndepărtăm şi problema ar fi fost rezolvată; dacă îi luam, după cum am şi făcut, ar fi luat măsuri ca să afle unde le duceam, venind apoi să le recupereze, după cum au şi făcut.

Bunul Ali luă cu siguranţă drept un semn rău faptul că eu căzusem pe gânduri şi întrerupându-mi meditaţia cu un gest vag, îmi spuse:

– Nu fii supărat, Musiú, pentru maimuţe, căci eu îţi promit să îţi prind altele. Pădurea aceasta nu duce lipsă de ele şi la fiecare pas vom întâlni alte maimuţe, mai frumoase decât acelea. Nu te supăra, aşadar, pe santinele, pentru că nu este vina lor că nu au văzut maimuţele apropiindu-se...

* * *

– La ce te gândeşti? mă întrebă medicul după ce rămaserăm singuri când ghidul s-a îndepărtat în sfârşit, după ce se convinsese că nu eram furios pentru ceea ce se întâmplase.

– Eu? La nimic! Mă gândeam la teoria ta de mai înainte, legată de cazul acelei mame, la ceea ce îmi spuneai dumneata despre maimuţele care şi-au abandonat puii ca să se salveze pe sine şi la faptul că nu s-au temut să vină chiar până aici să le răpească, în ciuda focurilor aprinse şi a puştilor noastre care au făcut atunci acel zgomot care le-a înspăimântat atât de mult... La asta mă gândesc!

Medicul ştia deja la ce mă gândeam şi voia doar să îşi precizeze exact gândurile mele. Zâmbi apoi puţin, mă fixă cu o privire severă şi îmi spuse la modul cel mai simplu că ignoram ceea ce orice om ştie, adică faptul că „tocmai excepţia confirmă regula”...

– Nu doresc raţionamente, nu, doctore... te rog, nu sunt pregătit pentru teorii filosofice... cu atât mai mult cu cât abia ne-am trezit şi s-ar putea să mă prindă din nou somnul!...

– Eu îţi spun în cunoştinţă de cauză că aşa este, fără să te oblig îţi însuşeşti părerea mea. Dumneata poţi avea ideile tale, pe care nu te forţez să le schimbi, nici nu vreau să le schimbi fără să înţelegi necesitatea acestui lucru şi fără să fii sigur că opinia mea este corectă. Totuşi, crezi dumneata că dacă maimuţele ştiau că aici le aşteaptă un pericol de moarte, ar fi venit să îşi ia înapoi puii? Dacă ar fi ştiut că le vom întâmpina cu focuri de armă, că sărind peste îngrăditurile taberei ar fi căzut imediat ca fulgerate, ar fi venit să îşi caute puii? Au venit ca hoţii, cum a spus Ali, răpindu-şi puii abia când au avut siguranţa că viaţa nu le este în pericol; un asemenea eroism este la îndemâna oricui, dar adevăratul eroism, al celor care merg cu fruntea sus la moarte, puţini îl au...

Cu toate acestea, deşi medicul era de altă părere, eu consideram ca o manifestare a iubirii materne faptul că veniseră să îşi răpească puii din cuşcă sau mai bine zis din tabăra noastră şi pentru a termina cu această chestiune, întrucât nu era posibil să cădem de acord, i-am spus că eram destul de obosit şi că voiam să profit cât puteam de cele una sau două ore de somn care ne mai rămâneau pentru odihnă.

Fie că înţelegea sau nu subterfugiul meu, medicul tăcu oricum, însoţindu-mă până la cortul nostru, unde ne-am întins din nou fiecare în patul său. Afară, considerând cu siguranţă că dimineaţa începuse deja, negrii preferară să rămână treji pe timpul orei care mai rămânea până la plecare şi în mod inevitabil strigătele şi discuţiile lor nu mi-au îngăduit să adorm, iar în cele din urmă Ali, cu ştiutele bătăi din palme, le ordonă să se pregătească de plecare.

Prin urmare ne ridicarăm şi noi imediat, iar după o oră ne aflam pe drum, străbătând peisaje noi cu o minunată vegetaţie tropicală.

CAPITOLUL VIII

O SUPERSTIŢIE ŞI UN ACCIDENT

Abia se puse caravana în mişcare cu Ali în fruntea tuturor – după cum obişnuia să meargă – şi pe când cei care purtau hamacele reuşeau să treacă cu multă dificultate printre înaltele tufişuri şi ierburi sălbatice, ţinând cu mâinile libere crengile arborilor care altfel ne-ar fi rănit la fiecare pas, se întâmplă ceva care l-a impresionat extrem de mult pe ghid, în vreme ce pe noi ceilalţi ne-a făcut să râdem şi să abandonăm feţele tăcute şi întunecate pe care le arborasem în dimineaţa aceea.

La un moment dat toată coloana îşi încetă înaintarea pentru că Ali se oprise ridicând cu braţele unite sceptrul său cel lung, ceea ce constituia semnalul de oprire.

Eu am crezut – iar doctorul Corbia la fel – că că vreun animal sălbatic ieşise în faţa oamenilor noştri şi pentru a evita vreo posibilă întâmplare nefericită sărirăm pe dată din hamace şi cu puşca în mână ne îndreptarăm spre ghid, pe care îl găsirăm meditativ, privind cerul cu nelinişte...

– Ce s-a întâmplat, Ali?

– Va trebui să schimbăm direcţia, Musiu.

– De ce?

– Trei păsări, Musiú, s-au ridicat în faţa mea şi au zburat toate trei împreună pe deasupra capului meu... Semn rău, Musiú! Allah ne arată că nu trebuie să trecem pe aici... Va trebui să schimbăm direcţia!...

Nu este greu de imaginat ce efect au produs asupra noastră cuvintele acelea. Ne aşteptam să întâlnim vreun leu sau vreo panteră şi se dovedea că era vorba de trei păsări inofensive care la apropierea caravanei crezuseră de cuviinţă să fugă în direcţia opusă mersului nostru...

Să schimbăm direcţia pentru că trecuseră trei păsări peste capul ghidului într-un loc plin de păsări nu părea totuşi să fie o decizie cu prea mult temei şi evident că ne-am opus ideii ghidului, pentru că atât eu cât şi medicul eram prea puţin superstiţioşi.

– Lasă, lasă! Nu îţi face griji din cauza acelor păsări, Ali; există multe în pădurea aceasta...

– Se va întâmpla o nenorocire, Musiú!

– Lasă, nu te îngrijora...

Ghidul ezită puţin şi apoi se gândi cu siguranţă că Allah îl va ierta, întrucât nu era vina sa că nu schimbam direcţia după ce el văzuse acele trei păsări şi dacă s-ar întâmpla o nenorocire vina ne va reveni nouă care nu credeam în lucrurile acestea; astfel încât se hotărî în sfârşit să reia drumul după ce clătină din cap de câteva ori cu tristeţe.

Pentru mai multă siguranţă i-am cerut să ne lase să mergem înaintea tuturor fiindcă dacă aveam să întâlnim vreo fiară sălbatică – singura nenorocire care putea să ni se întâmple în pădure – să putem să îi apărăm pe ceilalţi cu armele noastre de foc.

Astfel, aşadar, trecurăm în fruntea caravanei, iar ghidul, care nu voia cu nici un preţ să-şi piardă titlul de căpitan al expediţiei, mergea cu un metru sau doi înaintea noastră, privind în toate părţile cu atenţia încordată la maxim, aşteptând să se ivească pericolul pe care îl prevestiseră cele trei păsări...

Trecuseră câteva ore de mers fără şi nimic nu venea să perturbe liniştea din împrejurimi; nimic, în afară de legiunile de maimuţe din toate specile, de data aceasta atât de talie mare cât şi pitice, care săreau şi fugeau la trecerea noastră, evitându-ne.

Ghidul ne-a informat că vom avea maimuţe la dispoziţia noastră de-a lungul întregii călătorii, astfel încât credea că deocamdată nu era necesar să se ocupe de capturarea celor pe care ni le promisese în zorii acelei zile.

Noi uitasem deja întâmplarea cu cele trei păsări şi cred că o uitaseră şi negrii din escorta noastră, care la început se arătaseră foarte impresionaţi. Preferau să meargă în faţă decât pe urma paşilor noştri, pentru că mergând liberi se mai abăteau trecând prin locuri care li se păreau mai uşor de străbătut, în special aceia care duceau bagajele şi proviziile de mâncare.

Puţin câte puţin, aşadar, câţiva o luară înante şi în cele din urmă coloana îşi luă aspectul său obişnuit şi ordinea sa naturală, care era următoarea:

Înaintea tuturor era ghidul, apoi veneau cei care duceau bagajele şi alimentele, apoi oamenii care aveau să îi înlocuiască pe aceştia ducând la rândul lor bagajele sau parii hamacelor noastre şi la urmă noi, purtaţi fiecare de câte patru negri.

Este uşor de înţeles de ce se schimbase ordinea de mers. Cei care ne duceau pe noi aveau, desigur, sarcina cea mai dificilă, încât mergeau cu mai mare dificultate. Ceilalţi, atât cei care duceau bagajele cât şi cei liberi, se plictiseau să meargă atât de încet în urma cărăuşilor de hamace şi de aceea se îndepărtau din când în când, uitând de pericolul pe care îl vestiseră ghidului cele trei păsări.

Cert este că, până la popasul de la amiază nimic nu veni să confirme prevestirea păsărilor şi găsindu-ne într-un loc propice pentru siestă, ne oprirăm ca să ne odihnim şi să să luăm masa ca de obicei.

Medicul profită de ocazie ca să examineze piciorul negrului care fusese muşcat de şarpe în cu o zi înainte şi văzând că rana se cicatrizase, îi înlătură cu totul bandajul alb pe care îl purta la picior.

– Nu mai ai nevoie de asta! îi spuse. Eşti bine acum, du-te!

Bietul negru părea neconsolat; nu înţelegea ce îi spunea medicul, dar îşi dăduse seama că nu îi va mai bandaja piciorul. Un strigăt ascuţit veni să confirme aceasta; negrul îl chema pe ghid, căruia îi vorbi.

– Spune, tălmăci acesta, să îi puneţi din nou bandajul cel alb la picior pentru că îi place mult să îl poarte şi vă roagă să i-o legaţi din nou...

Mai spuse negrul vedea acel bandaj ca pe o podoabă, un fel de brăţară cum nimeni altcineva nu mai avea, nici chiar ghidul însuşi şi de aceea i-a spus doctorului Corbia să îi facă favoarea să îi lege din nou faşa la piciorul său vindecat. După ce medicul s-a conformat dorinţei sale acesta rămase extrem de mulţumit şi o dată aranjat bandajul, scoase un strigăt de bucurie care degeneră într-un cântec sălbatic care ne făcu să râdem din toată inima.

Locul era la fel de pitoresc cum era cel de lângă părău, dar aici nu erau atât de multe păsări în arbori şi, curios lucru, locul lor îl ocupasară maimuţele a căror prezenţă le alunga cu siguranţă pe celelalte. Nu lipseau nici alte animale: erau vulpi din belşug, antilope, căprioare, iepuri sălbaticişi altele, care săreau la fiecare pas al negrilor aflaţi într-un mare du-te-vino pentru pregătirea mesei sau pentru tăierea lemnelor cu care aveau să întreţină focurile de tabără.

Trebuie să spun că nu aveam deloc poftă să vânăm, dar ne dădeam seama că din locul unde ne aflam întinşi, am fi putut fără a ne mişca să ucidem vreo antilopă sau pui de cerb dintre cei care străbăteau locul ca săgeţile trecând pe dinaintea ochilor noştri.

Arborii gigantici ne dădeau o umbră adâncă, din acelea care nu se găsesc decât în pădurile virgine pe pământul tropical, adică unde frunzele arborilor nu permit zeului zilei să îşi strecoare razele. Dacă aş fi vreun pic poet, aş adăuga că ne găseam într-un loc care s-ar putea numi verandă sau solar, printre plantele înflorite, tufişurile verzi şi dense, sub o boltă plină de farmec alcătuită din frunzele ciudate ale arborilor şi plantelor tropicale...

Am luat masa chiar în locul acela, fără să ne mai mişcăm de pe loc; după ce ne-am odihnit sau mai bine spus după ce am încercat să digerăm plantele pe care ni le serviseră, se auzi din nou bătutul din palme al ghidului care anunţa tuturor că sosise momentul plecării.

Nu aveam un rol chiar atât de greu pe parcursul înaintării, căci în loc să ne odihnim pe iarbă ne odihneam în hamace şi, cu toate acestea, preferam prima variantă din cauza mişcărilor pe care cărăuşii mergând pe terenuri mai mult sau mai puţin denivelate le imprimau involuntar hamacelor.

Totuşi, nu putea fi altfel şi oricum trebuia să ne urcăm încă o dată pentru câteva ore în palanchinele noastre africane ca să parcurgem o distanţă scurtă pe care un automobil, dacă ar fi putut merge pe acolo, ar fi acoperit-o într-o jumătate de oră...

* * *

Înaintarea a fost reluată cu destul de multă veselie, întrucât negrul muşcat de şarpe căruia îi lăsasem bandajul nu putea uita fericitul eveniment şi cânta sărind ca un ţap printre ierburi.

Acest fapt trebuie să fi fost într-adevăr de două ori mai amuzant din cauză că toţi îl crezuseră ca mort pe acesta şi el însuşi crezuse că în câteva ore avea să înceteze să se numere printre cei vii. Faptul inexplicabil că trăia şi blazonul nobiliar pe care îl purtala picior erau de ajuns ca să îi întreţină încântarea...

Caravana mergea destul de alert şi negrul cu bandajul, pe care medicul încă nu îl scosese de sub supraveghere şi care prin urmare nu ducea nici o sarcină, fugea înaintea tuturor şi de multe ori chiar înaintea ghidului însuşi.

Negrii seamănă câteodată cu copiii; cei care erau în urmă şi care spre norocul lor nu duceau nici bagaje, nici parii hamacelor – adică pe noi – invidioşi din cauza veseliei aceleia, începură să fugă şi să sară şi ei la fel, în ciuda continuelor avertizări ale ghidului, care voia să fie primul pentru a explora terenul.

Un curent de veselie străbătea întreaga coloană, iar o oră mai târziu nici autoritatea ghidului, nici chiar noi înşine care ne amuzam până la cer şi înapoi de acea stare de lucruri, nu puteam să ţinem lucrurile sub control şi să restabilim ordinea în coloană.

– Cu acest prilej câştigăm câţiva kilometri! îmi spuse medicul zâmbind. Dacă vor continua aşa, avem să parcurgem mai mult drum decât într-o zi întreagă.

Pe când ne aşteptam mai puţin, dată fiind că înaintarea aceea în pas vioi devenise o adevărată sărbătoare, ajunse la urechile noastre un strigăt urmat de altele de acelaşi fel. Ghidul, care mergea, sau mai bine zis, fugea şi el cu ceva înaintea negrilor care purtau hamacele noastre, se opri brusc şi ridică din nou braţele cu băţul spre cer.

– Ce este? Ce se întâmplă? Vreo fiară sălbatică?...

Puserăm mai multe întrebări de felul acesta fără să ne răspundă cineva, întrucât ghidul era foarte preocupat în acel moment, ţinânduşi braţele întinse către cer şi vorbind cu siguranţă cu dumnezeul său.

Am coborât repede din hamace şi ne-am apropiat de câţiva oameni care se opriseră în faţa tuturor şi scoteau şi strigăte ca tot restul.

– Dar ce se întâmplă?

Nu se vedea absolut nimic în împrejurimi şi fără doar şi poate nu era vorba nici despre apariţia vreunei fiare. M-am gândit imediat că ghidul trebuia să fi văzut alte câteva păsări şi îşi amintise reaua prevestire de dimineaţă.

Medicul, pe de altă parte, îl scutură bine de tot pe unul dintre negrii care se afla aproape de el şi acesta, înţelegând datorită scuturăturii ceea ce nu înţelesese prin cuvinte, arătă cu degetul un loc unde se vedeau mai multe tufişuri care formau un fel de aglomerări de frunze mai verzi decât celelalte.

– Este ceva acolo, îmi spuse.

Ne apropiarăm cu multă precauţie până de locul indicat şi atunci auzirăm strigăte care proveneau de acolo. Să fi atacat vreo fiară pe vreun negru? Ce se întâmpla acolo după acele tufişuri stufoase? Nu reuşeam să ne dăm seama şi pe de altă parte nici nu voiam să ne aventurăm fără să ştim cel puţin despre ce era vorba.

Ghidul îşi încheiase convorbirea cu Dumnezeu şi se apropie de noi:

– Aţi văzut că s-a adeverit ce vă spuneam despre cele trei păsări? Nenorocire! Iată nenorocirea pe care au prezis-o păsările...

– Gata, omule! Ce se întâmplă? Spune-mi mai întâi ce se întâmplă...

Ghidul înţelese că eram supărat şi schimbându-şi tonul vocii îmi spuse că poate nu se întâmplase de fapt nimic, dar că în timp ce negrii de dinainte înaintau fără griji, la un moment dat au dispărut sub pământ dar aparent nu muriseră pentru că strigau.

– Aceasta este tot? Nu ai văzut nici o fiară?

– Nu, Musiú!

– Animalule! Puteai să vorbeşti mai curând! – strigă medicul; şi ne apropiarăm de locul cu pricina.

Ierburile şi plantele formau un fel de barieră, care acoperea complet un fel de fântână enormă care nu se vedea de departe. Negrii voiseră se pare să treacă pe acolo şi, neobservând semnele primejdiei, căzuseră în groapă. Dar ceea ce ni se părea ciudat este că strigau cu disperarepe când cel mai simplu ar fi fost să iasă ajuntându-se unii pe alţii...

Ţinându-ne de ramurile plantelor şi arborilor care acopereau acea suprafaţă concavă, ajunserăm să vedem în groapă trei negri pe jumătate scufundaţi în apă, sau mai bine zis în mâl, care îi împiedica să se mişte ca să poată să se elibereze şi să ajungă la suprafaţă, care se afla la vreo patru sau cinci metri înălţime...

-Este apă aici! exclamă medicul. Ali, coardele! Adu-mi repede nişte corzi...

– Corzi?

– Da, corzile...

Ca deşteptat din somn, ghidul apucă un negru care ducea pe umeri nişte cutii cu alimente, luându-i coarda cu care le ţinea.

– Nu ajunge! Mai multe...

O dată trecut primul moment de spaimă săriră cu toţii în ajutor pentru organizarea operaţiunilor de salvare. Toate corzile au fost desfăcute, inclusiv cele care legau hamacele de pari şi au fost apoi aruncate în adâncul gropii aceleia, după ce s-a luat mai întâi precauţia de a lega solid unul dintre capete de un arbore aflat în apropiere.

Se dovedea însă că din cauza extenuării cei de jos nu puteau să se ridice singuri, iar aceasta ne-a obligat să schimbăm planul de salvare.

Medicul le strigă să se lege toţi cât mai solid, iar când au răspuns că făcuseră acest lucru, toţi ceilalţi negri care se aflau sus au prins de corzi trăgând de ele după indicaţiile medicului, care conducea operaţiunea. Ghidul tălmăcea cuvintele acestuia: „Trage”, „opreşte” „continuă”, „mai repede”, „cu grijă” etc., etc.

În sfârşit, la capătul a vreo zece minute de eforturi, cei trei negri – printre care era şi cel cu faşa la picior, cel muşcat de şarpe – ajunseră pe marginea acelui puţ şi am putut să ne tragem sufletul.

Ne-au spus că se treziseră brusc în groapă şi că acolo jos mâlul era atât de adânc încât nu ajungeau să calce pe pământ tare şi se scufundau astfel tot mai mult din cauza propriilor lor mişcări...

Adevărul este că erau într-o stare atât de jalnică încât îţi dădeau lacrimile. Plini de un noroi alb spre gri, pielea neagră le era pictată ca pentru un carnaval cum nu s-a mai văzut. Cel mai rău era că nu aveau cum să se spele din cauza lipsei de apă din acel loc şi ne-am văzut astfel obligaţi să ne reluăm îndată drumul plecând în căutarea vreunui pârâu.

Cel muşcat de şarpe nu mai cânta şi nici nu mai fugea ca un nebun. De data aceasta nu era prea vesel şi se pare că indispoziţia sa era datorată faptului că bandajul său alb, murdărit de mâlul din acel puţ, nu mai era de un alb strălucitor ca înainte.

– Spune-i că după ce se va spăla am să îi pun alt bandaj! îi spuse medicul ghidului ca să îi traducă negrului.

Astfel bietul se mai înveseli întrucâtva.

CAPITOLUL IX

ÎN CĂUTAREA APEI

– Ciudat lucru, spuse medicul, că era apă în fundul puţului aceluia, căci mâlul s-a format cu siguranţă datorită faptului că apa a ajuns şi a persistat în acel loc. De unde să fi provenit, pentru că puţul se află pe o ridicătură a terenului, astfel că apele ploilor tropicale nu pot să fi căzut în el?

Mărturisesc că deţin puţine cunoştinţe în domeniul geologiei, astfel încât nu am ştiut să îi răspund doctorului Corbia, care analiza fenomenul acesta vorbindu-mi ca şi cum aş fi putut să îi ofer explicaţia.

Adevărul este că, pentru prima dată în decursul nenumăratelor mele peregrinări găsisem mâl pe fundul unei gropi deschise şi aflate deasupra unui fel de deal, iar mâlul trebuie să fi fost destul de adânc, pentru că negrii căzuţi acolo susţineau că s-ar fi înecat dacă nu soseam la timp să îi salvăm cu coardele... Cum era, aşadar, posibil să se găsească mâl acolo dacă nu se vedea nici un curs de apă în împrejurimi sau sau pe acea colină şi care să fi fost la acelaşi nivel cu fundul puţului?

– Nici eu nu pot înţelege! i-am răspuns medicului dându-mi cu părerea asupra chestiunii în cauză.

– Cu siguranţă că trebuie să existe apă în apropiere, poate puţin mai departe, pentru că altfel nu s-ar explica fenomenul acesta... şi orice fenomen îşi are întotdeauna explicaţia sa corespunzătoare!...

Discutând astfel, coboram un alt deal de felul acela şi înaintam în ritm destul de alert, dat fiind că trebuia să găsim apă. De fapt, noi aveam recipientele noastre cu apă distilată pentru băut şi pe care o foloseam uneori să ne spălăm pe faţă, udând un petic de prosop, cum făcea Charlie Chaplin, dar negrii trebuiau nu doar să bea – căci beau apă din pârâuri – ci trebuiau şi să se spele cei care căzuseră în puţ...

Mergeam aşadar, într-un ritm alert, iar hamacele se balansau nefiresc de tare ca urmare a mişcărilor grăbite a celor care ne purtau şi care încercau să ţină pasul cu cei fără poveri sau cu cei care duceau bagajele şi alimentele.

Ghidul se oprea din când în când pentru că voia să verifice dacă tot grupul mergea în ordine, temându-se ca nu cumva să rămână cineva în urmă rătăcindu-se şi poate totodată pentru a cere ajutor cerului şi călăuzire de sus, întrucât de fapt nu ştia nici unde să găsească un curs de apă în pădurea aceea.

Drumul cobora şi vegetaţia bogată a junglei devenea mai densă cu fiecare pas. La un moment dat am văzut o multitudine de păsări de diverse specii care părăseau arborii, întreptându-se în direcţia din care veneam şi trecând peste capetele noastre. Ghidul s-a oprit şi le privea cu atenţie, iar eu m-am gândit că în mintea lui Ali păsările acelea însemnau probabil vreo nouă nenorocire.

O dată terminată acea trecere în revistă atentă şi scrupuloasă, ghidul, lăsând să se îndepărteze oameni, se apropie de hamacele noastre şi cu un zâmbet indurerat, ne spuse:

– Sunt semn rău păsările!...

Eu m-am gândit la cele trei păsări de dimineaţă şi am dedus că fără îndoială dacă doar trei păsări au atras o întâmplare nefericită, atâtea ar aduce mai multe; logica o spunea, nu eu...

Medicul ţinu să intervină:

– De ce semn rău?

– Furtună, Excelenţă... Păsările fug din faţa furtunii care se apropie... Dar noi unde ne-am putea adăposti?...

– De unde să ştiu?... Tu nu ştii?

– Nu. Nu suntem păsări ca să putem zbura undeva unde să nu ne ajungă furtuna... Să ridicăm tabăra între arbori mari care nu pot să fie doborâţi... Este tot ce putem face, Excelenţă. Noi oamenii suntem neputincioşi, dar îndurarea lui Allah este mare... Dacă El vrea să ne salveze, ne va salva...

Nu ştiu de ce, cuvintele acelea fataliste mi s-au părut foarte sinistre. Cum? Era viaţa noastră în pericol şi ghidul acesta ne vorbea despre pericol ca şi cum era vorba să pierdem o partidă de poker? Dacă era adevărat că venea o furtună şi că plecarea acelor păsări îi vestea apropierea, trebuia înainte de orice să ne luăm precauţii...

Ridicarea taberei între arbori mari nu mi s-a părut un lucru foarte oportun, iar doctorul Corbia a fost de aceeaşi părere, pentru că era modul cel mai sigur de a atrage trăsnetele. Poate că ghidul nu ştia că omul atrage fulgerul refugiindu-se sub un arbore foarte înalt, dar noi care o ştiam nu aveam deloc poftă să ne trezim făcuţi cărbune şi fiind, în plus, buni creştini, nu ne plăcea ideea de a fi incineraţi...

Medicul spuse că era foarte probabil ca ghidul să se înşele în ceea ce priveşte cauza zborului păsărilor şi că nu aveam de ce de să ne îngrijorăm doar pentru atâta lucru... Mai mult, cerul era atât de curat şi soarele strălucea atât de puternic, încât nimeni nu ar fi putut bănui sosirea unei furtuni.

Eu fusesem surprins o dată pe timpul unei vijelii în plină pădure şi după ce am folosit drept refugiu pentru câteva ore un fel de grotă formată din arbori şi plante cu frunze mari şi dese care nu lăsau să treacă acea ploaie teribilă ca un potop, m-am adăpostit împreună cu camaradul meu Laffite, care mă însoţea în acea călătorie, în interiorul unui arbore găunos, pus pentru noi în pădurea aceea pentru noi de către Providenţă...

* * *

Ghidul credea că era inutil să ne continuăm drumul căutând apă, întrucât urma să avem parte de ea din abundenţă în câteva ore şi pe de altă parte, cum nu aveam un itinerar dinainte stabilit trebuia doar să căutăm locul potrivit ca să ridicăm tabăra pregătindu-ne să întâmpinăm furtuna.

De prisos să mai spunem că eram prea puţin de acord cu executarea acelui plan, dar în realitate ceea ce ne deranja cel mai mult era perspectiva de a nu mai avea nici un cuvânt de spus în această problemă puşi fiind faţă în faţă cu acea conspiraţie forţelor naturii pe care, curios lucru, începeam să o credem posibilă.

Este un fenomen care se întâmplă aproape de fiecare dată: cineva se poate să nu creadă din principiu un lucru, fie pentru că i se pare o minciună, fie pentru că nu are încredere în persoana care i-l spune. Dar dacă acela pe care nu vrea să îl creadă insistă într-una cu cântecelul său, chiar dacă nu se lasă convins, după puţin timp începe cel puţin să se întrebe daca nu ar putea fi adevărat ceea ce lua drept minciună şi o dată ce a luat-o pe acest drum, este o chestiune de timp să ajungă să creadă neverosimilul sau imposibilul...

Tocmai îndoiala ne face să credem mai mult şi când în mintea noastră apare cârligul semnului de întrebare, vom sfârşi cu certitudine prin a crede ceea ce ni se părea neverosimil.

Prin urmare, atât eu cât şi medicul sfârşirăm prin a crede că era posibil să vină o furtună, mai ales acesta nu era atât de ieşit din comun şi ne-am gândit că nu ar fi rău să luăm câteva măsuri în caz că s-ar întâmpla acest lucru.

Ce pierdeam luând măsuri? Nimic, fără doar şi poate. În loc să ridicăm aşadar tabăra printre arbori ca de obicei şi să urmăm sfatul ghidului care susţinea că în caz de furtună ar fi mai bine să aşezăm tabăra printre arbori, şi încă printre cei mai mari pe care i-am fi găsit, gândindu-ne la pericolul care ar fi rezultat de aici şi admiţând, desigur, că ar fi venit o furtună, îi spuserăm că doream să montăm corturile într-un loc unde nu erau arbori, adăugând apoi că pânza corturilor putea să ne apere foarte bine de ploaie dacă ar fi cazul...

Ghidul clătină din cap cu neîncredere, se trase uşor de barbă, privi cerul, rosti câteva cuvinte din Coran, ne privi apoi atent şi sfârşi spunându-ne că acolo unde noi, albii, îi spuneam să ridice tabăra, era chiar mai periculos decât sub arborii ce mari...

– Cum? Cum aşa?... Nu îţi face griji... i-am răspuns oarecum iritat.

– Bine, răspunse ghidul. Arătaţi-mi unde doriţi să ridicăm tabăra...

Ghidul se îndepărtă şi noi râserăm de ideea sa. Cum era posibil să fie mai periculos departe de arbori pe timpul furtunii? Aşa ceva era cu neputinţă. Nu cunoştea, bietul, nimic din fizică...

Între timp negrii îşi reluau mersul cu aceeaşi vioiciune de mai înainte şi cu aceeaşi grabă, căci ora era deja târzie şi era timpul să găsim locul potrivit pentru petrecerea nopţii.

La un moment dat se arătă dinaintea noastră un fel de vale care semăna cu un câmp înconjurat de arbori şi era plină de ierburi joase. S-ar fi spus că acel loc acoperit cu ierburi arsese, rămânând ca o piaţă în mijlocul pădurii.

– Aici vom fi în siguranţă, spuse medicul.

– Şi eu cred la fel...

Îl informă pe ghid că găsise locul potrivit şi puţin după aceea începea munca de construire a taberei, cu aceeaşi fervoare şi aceeaşi grabă ca întotdeauna în situaţii de acest fel.

* * *

Terenul acela nu era perfect orizontal, cobora într-o parte formând o pantă; şi în considerarea posibilei furtuni de care ne temeam, ne-am gândit să construim din pământ un fel de parapet orizontal, săpând apoi împrejurul corturilor un fel de canale pentru ca apa ce ar fi putut coborî să nu inunde şi să ducă corturile.

Ghidul ne privea cu o expresie de dezabrobare.

– Toate acestea nu sunt de nici un folos, ne spuse, dacă vine furtuna pe care au anunţat-o păsările. Adevărul este că eram în căutare de apă şi acum o vom avea pentru că se vor umple corturile, iar mâine vor servi doar drept recipient, dacă în noaptea aceasta se sfârşeşte furtuna. Eu, Musiú, vă spun că îndată ce va începe furtuna am să merg acolo, dedesubtul acelor arbori – şi arătă spre un grup de copaci – de care mă voi ţine şi poate dacă mă voi urca în vreunul. Dacă veţi vedea că nu mai rezistă cortul, atunci să vă amintiţi că din voia lui Allah eu mă aflu în siguranţă... Vă spun însă că nu veţi putea rămâne aici... Nu folosesc la nimic lucrările şi măsurile pe care le-aţi luat... noi suntem neputincioşi în faţa voinţei lui Allah...

Neţinând cont de toate acestea, ne pregătirăm cortul, după cum plănuisem şi când masa a fost gata, ne îndreptarăm spre un colţ al taberei ca să mâncăm singuri şi să avem ocazia să schimbăm între noi nişte gânduri departe de urechile indiscrete ale negrilor. Ghidul însuşi înţelese că doream să fim singuri şi plecă imediat după ce aduse mâncarea şi astfel am putut discuta liber fără să ne temem de critica şi intervenţia nimănui.

– Crezi dumneata că pot prevesti păsările furtuna?

– Nu ar fi imposibil.

– Ce facem dacă se vor stinge focurile de tabără din cauza ploii?

– Asta se întâmplă întotdeauna atunci când plouă. Va trebui să ne trezim de îndată şi să aşteptăm fiarele cu puşca în mână... Dar va ploua până la urmă? Cerul este atât de limpede!...

Vorbirăm între noi despre această posibilitate examinând situaţia în care ne aflam şi eventualul pericol, care de fapt nu se anunţa prin nimic. Cert este totuşi că ghidul credea că venirea furtunii era inevitabilă şi din colţul nostru auzeam – fără a le înţelege –ordinele pe care acesta le dădea negrilor, spunându-le poate să îl urmeze la arborii aceia cînd avea să înceapă ploaia.

Toate acestea mă puneau destul de mult pe gânduri şi cred că şi pe camaradul meu la fel; dar cum nu se puteau lua mai multe măsuri de prevedere decît luaserăm deja, am rămas un timp afară fumându-ne ca de obicei ţigările după terminarea cinei şi privind cerul ca să vedem dacă se anunţa apropierea furtunii.

Trecură astfel câteva ore şi, cu toate acestea, cerul rămânea luminos şi curat, luna care răsărea nu era acoperită de vreun văl de argint, iar stelele îşi scăpărau obişnuitele lor sclipiri. Absolut nimic care ar putea prevesti venirea unei furtuni...

CAPITOLUL X

CUM S-AU CONFIRMAT TEMERILE LUI ALI

– Cred că ne pierdem timpul şi somnul! spuse brusc doctorul Corbia, rupând tăcerea în care ne cufundaserăm privind cerul curat şi senin.

– Aşa este; să mergem în cort...

Şi am mers să ne culcăm fără să mai facem alte comentarii.

Este ciudat că, în pofida gândurilor negre care ne asaltau imaginaţia, somnul veni imediat ce am închis pleoapele, dovadă că înainte de orice trebuia să ne gândim la refacerea forţelor noastre după oboseala acumulată în timpul zilei.

Adormirăm totuşi cu ideea aceea în minte şi lucul acesta este sigur pentru că după o oră de odihnă şi de somn m-am trezit brusc şi primul meu reflex a fost să ies afară din cort ca să scrutez cerul şi orizontul până acolo unde mi-o permiteau arborii, destul de înalţi, care delimitau acea porţiune de teren unde fusese amplasată tabăra.

Concluzia a fost aceaşi ca mai înainte, întrucât nu se vedea nici o ameninţare în ceea ce priveşte vreo posibilă schimbare a vremii. M-am reîntors în pat, bineînţeles ceva mai liniştit de data aceasta. Doctorul dormea fără nici o grijă şi aceasta mă determină să mă abandonez şi eu din nou în braţele lui Morfeu, gândindu-mă că bietul Ali era atât de superstiţios încât vedea mereu pericole unde nu erau...

* * *

Nu aş putea spune cât timp am dormit; să se fi scurs poate câteva ore de când mă culcasem a doua oară, când un zgomot neobişnuit mă făcu să deschid ochii. Se auzeau nişte lovituri în pânza cortului de parcă nişte pietricele ar fi căzut asupra sa de la o înălţime foarte mare, judecând după zgomotul care se producea.

Medicul se trezise şi el din cauza acelui zgomot şi imediat ne întrebarăm dacă nu cumva era vorba despre furtuna anunţată...

– Trebuie să fie grindină, spuse medicul cu convingere.

– Aşa se pare...

Am sărit imediat afară din cort şi atunci am descoperit că era vorba de o ploaie destul de deasă şi foarte africană. Picături grele cădeau cu zgomot infernal, iar cerul îşi schimbase complet înfăţişarea. Focurile de tabără şuierau sub acţiunea apei şi santinelele vociferau ca şi cum era prezent vreun pericol. O străfulgerare pe cer ne anunţă fără echivoc sosirea furtunii şi acelui fulger îi urmară altele, dar fără zgomot întrucât se aflau încă departe. Ploaia aceea, sau mai bine spus picăturile de ploaie, mai rare la început, au devenit mai abundente abătându-se cu şi mai multă putere asupra corturilor.

– Furtuna!

– Da, furtuna...

– Se sting focurile de tabără!

– Parapetul pe care l-am construit este destul de înalt ca să ne apere de fiare.

– Iar fulgerele ne vor permite/ajuta să rămânem în gardă...

Între timp ploaia se intensifica, fulgerele deveneau mai frecvente şi începea să sufle un vânt insistent. Natura îşi juca astfel rolul său. Cât despre modul în care îşi jucau negrii rolul lor, îl vom arăta şi pe acesta îndată:

S-a spus deja că ghidul ne comunicase că în caz de furtună avea să meargă la adăpostrul arborilor care se găseau împrejurul acelui loc şi că ni-i indicase pe cei care se aflau într-o zonă mai joasă, apropiată de noi, pentru că erau cei mai groşi şi înalţi.

Nu încape îndoială că în vreme ce noi luam cina le spusese oamenilor care era intenţia sa, împărtăşindu-le planul său de salvare, întrucât pe al nostru îl considera prea puţin sigur.

Oricum, imediat ce santinelele au anunţat apariţia primelor picături de ploaie, negrii s-au trezit dând strigăte şi în vreme ce unii se îndreptau spre locul indicat de ghid, alţii erau oarecum nehotărâţi dacă ar trebui să îl asculte pe acesta sau să rămână cu noi.

Totuşi, înainte de a pleca spre arborii aceia Ali veni la noi şi pentru ultima dată ne avertiză că eram în pericol în locul acela şi că trebuia să îl urmăm, iar noi profitând de împrejurarea aceea i-am interzis categoric să părăsească tabăra, insistând să rămână cu noi.

Însă cine ar fi putut să-şi impună autoritatea în mijlocul acelei furtuni? Ali rămase scoţând un oftat, însă negrii, cărora le spusese că avea să plece către arbori, cuprinşi de panică, fugiră spre locul acela şi, ceea ce este mai rău, au distrus imprejmuirea ca să iasă din tabără...

– Din cauza canaliilor acestora ne vor devora fiarele!... spuse medicul.

– Nu mai contează, Excelenţă... Vântul va doborîtoată împrejmuirea în scurt timp... Şi apoi nu mai sunt fiare pe aici... Au plecat toate, fugind de furtună cum au făcut şi păsările... – spuse ghidul.

Această precizare nu putea, bineînţeles, să ne liniştească, pentru că nu ştiam dacă ghidul era într-adevăr corect informat asupra acestei chestiuni cu privire la fiare. Totuşi, dat fiind că nu puteam face oricum nimic, ne văzurăm obligaţi să acceptăm situaţia aşa cum era, fiind gata să ne apărăm dacă eventual şi-ar fi arătat botul vreo fiară printre corturi. Fulgerele, foarte dese în acel moment şi mai ales extrem de îndelungate ne îngăduiau să scrutăm împrejurimile, pentru că focurile de tabără se stinseseră deja de tot pe măsură ce ploaia a crescut treptat ca volum şi forţă.

Ne rămâneau totuşi în preajmă câţiva negri şi ghidul. Între timp fulgerele se desfăceau în tunete copleşitoare, ploaia se transforma în cataclism, iar vântul în uragan.

Până atunci rămăseserăm în deschizătura cortului nostru, dar în curând ne-am dat seama că era necesar să intrăm înăuntru pentru că altfel ni s-ar fi udat muniţiile şi armele şi ne-am fi aflat în imposibilitatea de a le folosi dacă s-ar fi dovedit necesar. Intrarăm, aşadar, cu toţii în cort, iar ghidul neconsolat, nu înceta să-şi spună rugăciunile sale islamice, în vreme ce restul negrilor, tremurând, priveau înspăimântaţi prin uşa deschisă a cortului de fiecare dată când un tunet urma fulgerului şi când zgomotul teribil al descărcării electrice făcea să se cutremure pământul sub la picioarele noastre.

Nici noi înşine nu eram foarte liniştiţi, mai ales din cauza vântului care se intensifica teribil şi care lovea cortul cu putere, sfâşiind pânza şi făcând să ţiuie corzile care îl ţineau priponit de pământ.

Cert este că ploaia nu ajungea încă până la noi şi apele stăvilite de împrejmuirea care cerusem să fie construită nu intrau nici pe dedesubt. Dacă nu ar fi fost acele rafale de vânt puternic ne-am fi simţit foarte confortabil în cort, în vreme ce în pădure fulgerele cădeau din abundenţă, atrase cu siguranţă de arborii care înconjurau acel loc plat şi dezgolit.

* * *

Vântul se înteţi atât de mult la un moment dat încât a rupt corzile care ţineau cortul dintr-o parte, iar acesta s-a desprins parţial de pământ...

Ali se îndreptă spre locul acela şi cu câţiva negri care veniră imediat încerca să ţină pânza, în vreme ce vântul care găsise un prin care să pătrundă o umfla ca şi cum ar fi fost vela unei corăbii. Taman în acel moment, ca să fie totul mai rău, umplându-se canalurile protectoare, irupse în cort, transportând şi pământul mai afânat pe care îl adunasem ca să obţinem un teren orizontal.

Situaţia devenea critică şi negrii care împreună cu Ali ţineau acea parte a cortului care se desprinsese, erau ridicaţi de vânt de la pământ la fiecare rafală mai mult sau mai puţin violentă. Îi vedeam lucind la fiecare fulger şi acea lucire părea ireală şi titanică. Ce însemnau câţiva oameni în faţa fenomenelor dezlănţuite ale Naturii? Nimic, absolut nimic! Şi lupta părea inegală, imposibilă...

– Trebuie să mergem la arbori! spuse Ali între două bubuituri de tunet.

– Ţi-ai pierdut minţile?

Înainte de a termina aceste cuvinte, o rafală mai puternică decât celelalte umflă cu atâta putere pânza încât se auzi imediat o trosnitură imensă Pânza se desfăcea din toate părţile, corzile se rupeau şi cei câţiva ţăruşi care le fixau au fost smulşi din pământ ca şi cum ar fi fost nişte fragile piuneze...

Acea rafală îi luă pe sus pe negri, smulse cortul, ne înfăşură pe toţi, ne aruncă la pământ alcătuind un maldăr de nedescris, iar apoi adăugându-se şi apa vântului, pânza, ţăruşii, negrii şi albii – noi adică –, bagaje şi paturi, pământ şi apă, totul adunat şi amestecat a fost luat şi dus pe sus de furia elementelor naturii oprindu-se deasupra împrejmuirii deja doborâte şi îngrămădite laolaltă. Adăugaţi strigăte, spaimă,teroare şi astfel va fi completă imaginea acelui moment, unul dintre cele mai cumplite din viaţa mea...

După acea rafală năucitoare urmă – ca întotdeauna – un moment de acalmie şi abia atunci am putut să ne deosebim unii de ceilalţi. Ceva dur mă lovise în abdomen şi simţeam o durere acută. Trebuie să fi fost o piatră, sau vreo lovitură involuntară a camaradului meu.

Un fulger cu lucirea sa prelungă veni să lumineze şi ne dădurăm seama de situaţie. Vântul, care sufla tocmai către locul unde voia la început să meargă ghidul, târâse cortul cu noi cu tot în acea direcţie a taberei şi dacă nu ar fi fost obstacolul împrejmuirii, ne-ar fi purtat poate spre numiţii arbori. Ploaia, între timp, devenea atât de cumplită, încât nu era posibil să rămânem neadăpostiţi nici un moment, pentru că într-un singur minut ne udaserăm până la oase. Ce era de făcut?

– Către arbori, Musiu! strigă ghidul, iar în acel moment, ca şi cum ceilalţi negri ar fi înţeles intuitiv acele cuvinte/îndemn spuse în franceză de către ghid, dădură toţi năvală spre acei arbori, mai mult împinşi de forţa vântului decât mergând...

Noi căzurăm iarăşi la pământ, pentru că era imposibil să se menţină cineva în picioare din cauza vântului aceluia. Nu ne puteam gândi la nimic altceva decât la modul în care puteam ne punem la adăpost de vânt şi de ploaie; teama de fiare dispăruse aproape complet, în ciuda faptului că nu mai puteam să ne folosim armele, cu excepţia pistoalelor, protejate de tecile lor de piele... Pe de altă parte, cum nu se putea rezista forţei vântului, ne-am îndreptat vrând-nevrând spre arborii ghidului şi în mai puţin de un minut ne aflam sub acoperişul lor.

Nu ploua la fel de tare dedesubtul lor, dar vântul continua să fie puternic şi ca să nu fim duşi de vânt am cuprins cu braţele fiecare câte un trunchi. Tunetele se înmulţeau şi fulgerele cădeau în fiecare moment; pământul se transformase într-o mlaştină, în pofida faptului că era înclinat şi apele curgeau peste el.

Noi, ţinându-ne de arbori, nu scoteam nici un cuvând, gândindu-ne că poate avea dreptate ghidul spunând că era preferabil să ne adăpostim printre arborii groşi. Dacă am fi instalat corturile acolo, după cum spusese Ali, poate eram la adăpost de ploaie şi de vânt şi ar fi rămas doar pericolul trăsnetelor... Dar cine s-ar fi putut gândi dinainte la toate acestea?

* * *

Între o rafală şi altă rafală de vânt Ali striga ca scos din minţi.

– De ce strigi? – l-am întrebat.

– Nu se văd negrii, Musiú...

Într-adevăr, în afară de aceia care rămăseseră cu noi în cort şi care au fost luaţi pe sus de vânt odată cu el şi purtaţi până acolo unde ne opriserăm, nu se mai vedea nici unul. Dar la strigătele ghidului răspunseră nişte voci de la înălţime şi ne dădurăm repede seama că ceilalţi se urcaseră în arbori.

Între două rafale ghidul se apropie de mine şi îmi spuse că ar fi bine să ne urcăm şi noi în arbori pentru mai multă siguranţă; dar dacă acesta era un lucru simplu şi uşor pentru negri, obişnuiţi să se caţăre adesea, pentru noi reprezenta o sarcină imposibilă pentru că, în plus, vântul acela era ne putea arunca la pământ îndată ce am fi început căţărarea...

L-am chemat pe doctorul Corbia şi i-am spus şi lui despre propunerea ghidului. Răspunsul lui a fost acelaşi ca al meu. Cum să ajungem sus? În fiecare moment o rafală puternică lua totul pe sus, rupând chiar şi crengi de copaci, iar apoi, când trecea rafala aceea, după nici o jumătate de minut până urma alta... Cum să ne urcăm, aşadar?

I-am comunicat lui Ali impasul în care ne găseam, iar acesta se gândi să ne uşureze sarcina folosind pentru aceasta pânza cortului pe care vântul o târâse undeva în apropierea noastră şi se îndreptă spre locul acela ca să o aducă. Fulgerele îmi îngăduiau să îi urmăresc mişcările, iar dacă am spus că se îndrepta, să nu se înţeleagă că mergea în felul în care obişnuiesc să meargă oamenii, ci în felul în care merg şerpii...

Se târî, aşadar câţiva metri culcat la pământ, luptându-se cu vântul şi cu apele care coborau spre noi, dată fiind înclinarea terenului, ca şi cum acea parte a pădurii se transformase în vadul unui torent... Un alt fulger îmi permise să îl văd apucând pânza cortului şi apoi luând briceagul pe care îl ţinea între dinţi şi tăind ceva...

Atât de puţin se deosebea gestul acela de scenele din romanele de aventuri, încât fără să vreau am zâmbit văzându-l. Pe de altă parte gestul acela era în fond destul de impresionant, mai ales în obscuritatea aceea, sfâşiată din când în când de fulgere, care scăldau toate împrejurimile într-o lumină roşiatică atât de stranie.

Ali tăie corzile care serveau la fixarea cortului şi apoi, punându-şi din nou briceagul între dinţi şi înfăşurând corzile împrejurul gâtului său, începu din nou să meargă târâş ca să ajungă până la noi...

Nu aveam nici măcar atâta energie încât să-i spun „bravo”, deşi o merita. Eram curios să aflu înainte de orice cum avea de gând să procedeze ca să ne uşureze urcarea pentru că cineva trebuia oricum să se urce mai întâi cu coarda într-un arbore şi să o lege solid, lăsându-ne apoi să urcăm la rândul nostru.

De fapt, nu era o singură coardă, ci bucăţi de diferite mărimi pe care, o dată întors lângă noi începu să le lege una de cealaltă.

Astfel obţinu o coardă destul de lungă şi după aceea, adresându-se un negru dintre cei care erau acolo cu noi, îi spuse ceva în dialectul lui, care probabil însemna că trebuia să se urce în copac.

Eu am înţeles intuitiv ce spunea şi într-adevăr am văzut apoi că negrul, fără a mai răspunde ceva, apucă frânghia de un capăt cu dinţii, la fel cum făcuse ghidul mai înainte cu briceagul său şi cu o îndemânare puţin obişnuită, pe care numai negrii o pot avea, începu să se urce într-unul dintre arbori, pe care i-l arătase ghidul.

Primele ramuri ale acelui arbore se aflau la vreo patru metri de sol şi negrul urcase cel puţin trei metri, când o rafală de vânt mai puternică decât celelalte îl dezlipi de trunchiul de care se prinsese ca o maimuţă şi îl azvârli zgomotos la pământ.

Instinctiv ne abandonarăm fiecare arborii proprii şi ne îndreptarăm spre nefericitul acel nefericit; dar altă rafală ne doborî şi ne văzurăm atunci obligaţi să mergem târâş, cum făcuse Ali ca să ajungă până la cortul distrus...

Inutil să mai spunem că ghidul, desigur mai obişnuit decât noi cu sportul acela, a ajuns aproape de negru înaintea noastră şi când încetară rafalele pentru un moment ne spuse că nu se întâmplase nimic şi că negrul nu suferise nici o fractură... Între timp, bietul de el scotea mişcătoare strigăte de durere... Sau poate de spaimă din cauza căzăturii...

Un alt negru a fost trimis cu coarda şi a avut aceeaşi soartă ca şi primul; dar acesta abia începea să urce, încât cazătura sa fu ceva mai puţin gravă. Era, aşadar, inutil să mai insistăm şi nu ne rămânea decât să aşteptăm chiar acolo până când va avea să treacă furtuna. În fond nu ne spusese oare ghidul că nu erau fiare în pădure pentru că fugiseră înaintea furtunii, ca şi păsările? Aveam să aşteptăm acolo, aşadar! O noapte trece, oricum ar fi; dar cât de lungi sunt orele în asemenea împrejurări!

Un fulger care căzuse aproape de noi a ars într-o clipită un arbore şi atunci ne-am retras din nou spre locul lipsit de arbori, împinşi de instinctul animal de conservare, care intră în acţiune în momente de felul acesta. Dar după ce am mers abia vreo doi metri în direcţia aceea ajunse până la noi vocea ghidului, care ne chema înapoi şi întorcând capul ca să îi răspundem referindu-ne la focul care izbucnise, nu am mai văzut nici o flacără, întrucât ploaia apucase să stingă incendiul abia stârnit...

– Dacă Allah vrea să ne salveze, ne va salva şi aici! Iar dacă trebuie să murim în noaptea aceasta, la fel vom muri aici ca şi oacolo! ne spuse ghidul.

– Bun şi fatalismul tău; dar.. – începu medicul.

– Dar ce?... am întrebat.

– Nimic, nimic! Nu avem de ales. Natura este cea care hotărăşte aici...

O altă rafală veni să ne întrerupă discuţia şi imediat urmă un tunet ca pentru a confirma cuvintele medicului. Am rămas aşadar nemişcaţi, prinşi de trunchiurile unor arbori, îngrozitor de uzi, gata să facem o pneumonie şi aşteptân

CAPITOLUL XI

ÎNCETAREA FURTUNII

Se scurseră vreo două ore în aceleaşi fără să se schimbe cu ceva decorul scenei, pe care se desfăşura aceeaşi tragedie, dar cum tot ceea ce are un început are şi sfârşit, acesta din urmă veni şi el, spre marea noastră bucurie.

La un moment dat ploaia se atenuă, iar tunetele şi fulgerele începură să fie mai puţin frecvente, pe măsură ce se îndepărta furtuna. Vântul nu mai avea atâta violenţă şi se forţa lui descreştea puţin câte puţin.

– A trecut furtuna! spuse ghidul, plin de mulţumire.

– Acum putem să ne urcăm în arbori...

– Nu mai este necesar; înainte de orice trebuie să recuperăm ce ne-a mai rămas...

În acele momente de pericol nu ne gândiserăm desigur nici la corturile noastre, indispensabile pentru continuarea călătoriei, nici la paturile de campanie, nici la bagaje, nici la alimente. Dar, o dată trecut pericolul, ne asaltă această preocupare şi, după cum s-a văzut, ghidul însuşi a fost primul care s-a gândit la aceste necesităţi...

Îi chemă pe negri, făcându-i să coboare din arborii în care se urcaseră la începutul furtunii şi le dădu ordine să se pună cu toţii imediat pe treabă. Au fost adunate pânzele corturilor aflate într-o stare jalnică, dar care, mai mult sau mai puţin, puteau fi folosite încă.

Apoi au fost căutate bagajele, care se împrăştiaseră atât pe terenul acela deschis cât şi în pădure; apele şi vântul luaseră totul pe sus şi numai cele mai grele au rămas aproape de locul în care se aflau la început.

Palanchinele în schimb nu se vedeau nicăieri şi după ce au fost căutate până în zori, au fost găsite în cele din urmă taman în nişte tufe cu spini, ca şi cum cineva le încurcase intenţionat acolo. Deocamdată nu era însă posibil să evaluăm pagubele, întrucât încă nu se luminase complet de ziuă.

Totul a fost îngrămădit în jurul nostru şi când în sfârşit astrul zilei şi-a făcut apariţia s-a început inventarierea corespunzătoare a lucrurilor.

Alimentele nu avuseseră prea mult de suferit, întrucât erau închise în cutii de lemn care nu au lăsat apa să pătrundă înăuntru; cele mai afectate au fost hainele noastre, paturile, corturile, în sfârşit, tot ce nu se putea ţine într-o cutie. Cât despre valizele noastre din piele, vă las să vă imaginaţi în ce stare le-am găsit.

Adevărul este că soarele african usucă în câteva minute hainele, încât ne-am gândit să punem repede totul în ordine.

După cum se ştie, eram îmbrăcaţi lejer; dar cu toate acestea nu ne simţeam în largul nostru să stăm dezbrăcaţi între negri, şi ei aproape goi. Cum să fi făcut atunci? În această situaţie ne-am văzut totuşi obligaţi să ne dăm jos puţinele haine pe care le purtam ca să le întindem la uscat, dat fiind ca este puternic contraindicat – mai ales în ţinuturile acelea – să fie lăsate să se usuce pe corp.

În vreme ce noi eram ocupaţi să ne uscăm veşmintele, ghidul împreună cu nişte negri uscau lucrurile noastre afectate de ploaie, alimente sau alte lucruri necesare şi reparau pe cât se putea corturile distruse. Munca aceasta dură atât de mult încât după aceea ne-am dat seama că nu era posibil să ne aşternem iarăşi la drum în aceeaşi zi, toţi oamenii fiind extrem de obosiţi, cum eram şi noi după acea noapte petrecută în acea situaţie critică. După ce corturile au fost reparate ne-am gândit aşadar să le întindem din nou în acelaşi loc ca să petrecem ziua aceea fără să ne mai mişcăm de acolo, iar noaptea ce urma la fel, hotărâţi să ne reluăm drumul în ziua următoare.

În pofida muncii febrile, nu a fost posibil să fie pregătite şi montate corturile înainte de amiază pentru că, după cum s-a mai spus, se aflau într-o stare lamentabilă; şi nu doar corturile au necesitat reparaţii imediate, ci şi paturile noastre de campanie, cărora li se mai pierduse câte un picior şi li se sfâşiase pânza; astfel încât am putut să ne culcăm după masa de amiază, iar în vreme ce câţiva negri munceau încă la construirea gardului împrejmuitor al taberei noastre.

Cădeam din picioare de oboseală, iar doctorul Corbia la fel. Ghidul spuse oamenilor că puteau să se culce şi i-a lăsat să aleagă singuri dintre ei santinele pentru noaptea aceea, adăugând că aceia care se simţeau mai în putere trebuiau să facă de strajă, iar în schimb a doua zi aveau să fie scutiţi de dusul hamacelor şi al bagajelor, iar astfel s-au găsit mulţi care s-au oferit de bună voie.

Dar înainte să ne abandonăm somnului, ne-am gândit că trebuia să ne reparăm armele, pentru că ploaia trebuia să le fi afectat. Ne-am dat repede seama că pistoalele funcţionau perfect; dar în ceea ce priveşte puştile, lucrurile stăteau diferit şi acestea necesitau anumite reparaţii. Cartuşele – şi aveam cu noi provizii imense din aceastea – nu fuseseră udate, atfel încât a trebuit să aruncăm doar vreo câteva pe care le aveam asupra noastră şi câteva din cutia de muniţii, care rămăsese încurcată în pânza cortului nostru şi de aceea nu suferise prea mult din cauza ploii.

Din acest punct de vedere ieşiserăm aşadar bine şi ne bucurarăm nespus de mult, pentru că fără cartuşe şi fără arme nu se poate ajunge foarte departe în jungla virgină. Până la urmă avusesem destul de mult noroc şi nu ne-am fi putut plânge de ceea ce hotărâse Allah – cum ar fi spus Ali – dacă nu ar fi hotărât totodată şi să fim surprinşi furtuna aceea.

Ghidul susţinea, cât se poate de serios, că Allah face numai bine şi de aceea nu se putea să fi trimis furtuna ceea asupra noastră. Cel care trimisese furtuna era „Şeitan”, adică diavolul, iar cel care vestise păsărilor că avea să vină furtuna a fost şi cel care ne-a salvat ...

– Bine, bine! răspunse doctorul Corbia, ca pentru a-l invita pe ghid să îşi păstreze explicaţiile pentru un moment în care nu avea să ne fie atât de somn. Acum voinţa lui Alah este să ne laşi să dormim, pentru că ne este somn... Înţelegi?

– Bon soir! spuse Ali şi ieşi de la noi din cort ca să se îndrepte spre al său, puţin supărat că luam în derâdere acele lecţii pe care ni le dădea despre religia sa.

– Îi era poate somn mai mult decât nouă şi totuşi voia încă să ne explice... să ne iniţieze în cunoaşterea sa... – se justifică medicul.

Tăcurăm. Nu era momentul potrivit pentru discuţii pentru că oboseala ne spunea că nu mai exista decât un singur lucru interesant pe lume: patul. Ne întinserăm aşadar în paturile noastre de campanie reparate provizoriu de negri şi cred că în două sau trei minute ne-am predat cu trup şi suflet fratelui mai mic al morţii...

* * *

Când ne-am trezit ziua începea să pălească iar negrii, acum toţi în picioare, pregăteau focurile de tabără şi cina. Ce transformare desăvârşită în sânul Naturii! În câteva ore pământul african făcuse să dispară orice urmă de ploaie şi tot ceea ce ţinea de furtună părea un vis. Aş fi putut crede că visaserăm totul dacă nu s-ar fi văzut corturile într-o stare jalnică, adică, dacă nu ar fi rămas efectele acelei nopţi dramatice...

Trebuia să facem câţiva paşi după acele ore de somn odihnitor, ca să putem să mâncăm fără teamă de o indigestie...

– Să mergem să dăm o raită, propuse medicul.

– Şi să vânăm ceva, am adăugat eu.

Ghidul Ali chemă imediat trei negri şi toţi patru ne însoţiră în afara taberei.

Merserăm cam un sfert de oră, privind mereu în sus fără a vedea însă nici o pasăre. Acest lucru ni se păru atât de ciudat, încât a trebuit să îl întrebăm pe ghid care era motivul.

– Păsările nu s-au întors încă, explică acesta după ce îşi mângâie obrajii cu mâna stângă şi îşi atinse nasul, iar acesta este semn rău... Trebuie că se tem încă de furtună...

– Cum, cum?... Vrei să spui că va fi încă o furtună noaptea aceasta?

– Nu sunt sigur, Musiú; dar s-ar putea!...

Vestea aceasta ne tăie pofta de a ne mai continua raita şi ne-am întors imediat în tabără. Negrii nu terminaseră încă cina şi ne-am aşezat în apropierea cortului nostru ca să ne gândim puţin. Ghidul a rămas cu noi ca să luăm nişte hotărâri legate de eventualitatea izbucnirii unei noi furtuni. Să plecăm pe timpul nopţii era absolut imposibil şi de aceea nici nu fu pusă în discuţie această problemă; ne-am gândit doar dacă ar fi mai bine să lăsăm corturile unde se aflau sau să le mutăm sub arborii aceia care ne apăraseră pe timpul furtunii. Ghidul susţinea că aceasta era soluţia cea mai bună, adăugând că ar lega corturile de trunchiurile copacilor, iar nu cu ţăruşi împlântaţi în pământ, care nu rezistă furiei vântului şi ies de la locul lor când pământul se umezeşte.

Noi însă ne gândeam înainte de orice la fulgerele acelea şi, cum uitasem deja oarecum momentele critice din acea noapte, susţineam că ar fi mai bine să fixăm corturile mai solid cu câte doi ţăruşi şi să rămânem acolo cel puţin până la sosirea furtunii...

–Aşa vom face! spuse ghidul, mai mult ca să ne intre-n voie şi prea puţin convins. Aşa vom face; dacă începe ploaia ca ieri, ducem imediat corturile sub arbori, iar dacă nu, le lăsăm unde se află acum...

Cum furtuna venise destul de târziu în cursul nopţii, ne-am gândit că cel mai bine era să ne culcăm imediat după cină, ca să putem dormi cel puţin câteva ore, în caz că avea să se dezlănţuie după aceea furtuna. La căderea primelor picături de ploaie ne-am fi trezit şi am fi dus corturile sub arbori. Ali susţinea că aveam timp să ne deplasăm şi să montăm din nou corturile...

Astfel luă sfârşit aşadar şedinţa consiliului de miniştri, iar între timp se pregătise cina.

Prin urmare am mâncat în faţa uşii cortului nostru, iar apoi am intrat imediat înăuntru şi ne-am culcat cu hotărârea fermă să dormim. După ce dormiserăm însă toată după-amiaza mai era posibil să adormim, fără a ne trezi după o oră sau la jumătatea nopţii?

După o jumătate de oră de sforţări inutile i-am spus doctorului Corbia că era imposibil să ţin pleoapele închise şi ştiam că nici el nu putea.

– Să rămânem totuşi culcaţi, spuse acesta. Pentru că venirea somnului nu este un lucru care depinde de voinţa noastră...

Astfel începurăm aşadar să discutăm şi cum întotdeauna doctorul Corbia era preocupat să dezbată chestiuni filosofice sau cel puţin bizare, l-am rugat să spună ceva, în ideea că poate teoriile sale ar putea să atragă somnul.

– Ce doreşti să îţi spun? Ai văzut dumneata că negrul muşcat de şarpe nu a mai venit să îmi ceară să îi pun un bandaj nou la picior? Cu toate pericolele a uitat bietul de podoaba aceea care îi completa vestimentaţia... Dar dacă tot vorbirăm de şerpi, îţi imaginezi dumneata cât de mulţi ar fi pe pământurile acestea dacă păsările marabúnu îi mâncau şi nu îi vânau mereu? Pădurea ar fi plină de şerpi, ar fi atâţia şerpi câtă frunză şi iarbă... Îţi dai seama?... Aşadar până la urmă negrii au dreptate să îi atribuie păsării marabúacea legendă a Paradisului, pe care ne-a povestit-o Ali. Este într-adevăr o pasăre protectoare pentru rasa lui, pentru că dacă nu existau păsările marabu probabil că nu ar fi rămas nici un negru în ţinuturile acestea... Şerpii i-ar fi făcut să dispară de pe planeta noastră.

– Este foarte corect, doctore; dar teoria ta este valabilă pentru toate animalele care se devorează unele pe celelalte...

– Şi chiar şi pentru om. Te miri dumneata? Da; chiar şi pentru om, care este şi el victima animalelor... Iată ce se întâmplă: în vreme ce animalele mari ale pământului le mănâncă sau le fac să dispară pe cele mai mici, în cazul omului se întâmplă contrariul: cele mai mici dintretoate duc un război neîncetatîmpotriva omuluişi aproape întotdeauna îşi înving inamicul... Nu înţelegi? Vorbesc despre microbi, care sunt inamicii noştri, cei care ne provoacă moartea. Noi suntem stăpânii pământului şi a tot ce se află deasupra lui. Cu imaginaţia şi inteligenţa noastră am făurit armele de foc, care sunt de ajuns să omoare un elefant; suntem, în sfârşit, stăpânii vieţii fiinţelor inferioare, nu prin forţă, ci prin inteligenţă; am declarat război fiarelor şi le-am făcut să dispară de pe pământurile noastre. Dacă în loc de negri ar fi fost aici albi, nu ar fi existat nici aici nici vreo fiară şi sosea ziua în care ar fi dispărut complet, rămânând doar câteva în grădinile zoologice, care atunci s-ar fi numit muzee de animale vii... Suntem stăpânii tuturor, cum am spus deja, mai puţin ai microbilor, iar aceasta este o ruşine pentru omul civilizat... Şi, totuşi, aşa este: noi, cei atât de inteligenţi şi de puternici, cu invenţiile noastre diabolice, abia putem combate acele animale infime, acei atomi invizibili şi în vreme ce putem înfrunta şi învinge un tigru, suntem neputincioşi când vine vorba să învingem un microb care ne-a invadat organismul...

– Nu întotdeauna, totuşi!

– Într-adevăr, dar aceşti atomi ne-au subjugat mai mult sau mai puţin pentru că deja de foarte mulţi ani unele dintre minţile cele mai luminate lucrează pentru a găsi modul în care să îi învingă definitiv. Trebuie să adaug, totuşi, că mortalitatea este şi ea necesară pentru economia generală şi pentru viaţa morală al indivizilor din care este formată societatea noastră. Gândeşte-te, de exemplu, dacă oamenii ar muri numai de bătrâneţe, mai bine spus, dacă ar muri numai 10 din 100 care mor actualmente... Ne-am transforma în canibali sau am studia modurile de reducere al numărului celor vii, pentru că viaţa ar deveni imposibilă. Ştii dumneata ceva? Pământul poate suporta milioanele pe care le ţine şi nici unul în plus... Cei care sunt în plus mor ca să se restabilească cifra necesară şi adecvată. Noi, medicii, luptăm cu moartea, salvându-i pe unii, dar nu se poate aşa. Natura îşi reface echilibrul şi se răzbună tot asupra noastră. Se ciocnesc două trenuri, se pierde un vapor mare sau începe un război, iar aceia pe care noi i-am salvat de la moarte mor atunci din cauza acelei nenorocirii. Dacă nu mor aceiaşi nu contează, mor însă oameni într-un număr echivalent ca să se realizeze echilibrul, ca să rămână pe pământ un anumit număr de milioane de oameni...

– Ce idei cât se poate de ciudate ai dumneata, doctore!..

– Deloc, deloc! Aceasta este pur şi simplu realitatea. Uită-te dumneata: Peştii mari îi mănâncă pe cei mai mici, nu-i aşa? Păsările mari mănâncă alte păsări, fiarele mănâncă fiare şi animale, omul mănâncă animale şi păsări şi peşti şi oricum se găsesc întotdeauna din acestea... Ţi-am spus că fiarele au dispărut din ţările noastre şi vor dispărea cândva şi de aici? Aşa este. Dar dacă dispar fiarele, oamenii înşişi le vor lua locul. Căci dacă ajung să se calce pe cadavrele semenilor, cu ce se mai deosebesc de fiare? Ca să trăiască, acestea mănâncă oameni sau alte fiare, nu-i aşa? Unde au dispărut fiarele au apărut în schimb fiarele cu două picioare şi situaţia a rămas aceeaşi, la fel şi echilibrul Naturii. Ca ducem totul mai departe, ţi-am spus că atunci când vor termina cu peştii, animalele, fiarele, în sfârşit cu totul, oamenii se vor ucide între ei. Nu vreau să spun că se vor omorî aşa cum ucid criminalii – deşi vor fi mulţi din aceştia –, ci că se vor ucide între ei folosindu-se de creaţiile inteligenţei lor, de invenţiile menite găsirii mijloacelor de existenţă, pentru că viaţa de zi cu zi va deveni mai dificilă, chiar mai mult dacă înaintează progresul ştiinţelor şi dacă nu se menţine echilibrul pe pământ, dacă se nasc mai multe finţe decât mor, dacă în loc să rămână un spaţiu mai larg pentru fiecare individ, spaţiul se restrânge şi se împarte între numărul crescând al celor care rămân în viaţă, în vreme ce iau proporţii necesităţile individuale create de aceeaşi civilizaţie, adică de progresul intelectual şi material...

Medicul rămase tăcut câteva momente ca şi cum ar fi meditat asupra celor spuse şi apoi continuă:

– Dumneata nu mai răspunzi, nu-i aşa? Văd că nici nu dormi; atunci tăcerea ta înseamnă că eşti de acord cu părerea mea. Rezumând aşadar, ţi-am spus că este evident că păsările marabu mănâncă şerpii, că animalele mari le mănâncă pe cele mici, că vieţuitoarele se ucid pe celelalte, că microbii ne ucid pe noi, oamenii, că se întâmplă accidente şi nenorociri, că sunt războaie, în sfârşit, că viaţa este un război, ca să subziste echilibrul natural al fiinţelor vii pe suprafaţa pământului; numărul acestora poate ca să descrească, dar ar fi bine să nu se mărească niciodată, pentru că atunci...

– Atunci, ce?...

– Atunci... Atunci... Ţi-am spus-o de la început. Ar fi imposibil să se întâmple aceasta; aşa stau lucurile: ar fi imposibil..

CAPITOLUL XII

ÎNTOARCEREA FIARELOR ŞI A PĂSĂRILOR

Mărturisesc că nu mă bântuie idei precum cele ale doctorul Corbia; dar mă tot minunez de faptul că nu reuşea să îşi încheie discursul, foarte interesant în fond, deşi cam excentric. Se poticnise odată cu acel „Atunci... Atunci...” şi nu a putut continua să îşi dezvolte ideea mai departe, adăugând doar „pentru că este imposibil şi nu poate fi aşa”... Eu am tăcut dar m-am gândit că acel „atunci” nu prea avea cine ştie ce legătură, logic vorbind, cu acel „ar fi imposibil” şi trebuie să adaug că eram mai convins înainte decât după ce am auzit acea încheiere, căreia îi lipsea cea mai importantă concluzie: „pentru că atunci...” Şi atunci nimic! Totul ar fi la fel şi nu s-ar schimba nici cu o iotă situaţia... Aceasta era părerea mea personală; dar dar nu ma aventuram să mi-o exprim pentru că ştiam că medicul avea întotdeauna la îndemână atâtea argumente, încât era inutil să îl contrazici. Întotdeauna avea dreptate, chiar şi când nu avea...

Mi s-a părut preferabil să deviez conversaţia de la acel subiect şi i-am spus brusc:

– Trebuie să fie destul de târziu şi furtuna nu a început încă. Cred că că de data aceasta Ali s-a înşelat.

– Este foarte posibil! răspunse laconic.

– Oricum, nu era sigur.

– Nu!...

– Îţi este somn, doctore?

– Da!...

– Noapte bună, atunci...

– Nopate bună!...

Şi astfel s-a încheiat discuţia, nereuşind să o abat spre alte subiecte.

Adevărul este că, fie din cauza prelegerii pesimiste a medicului fie din cauza discuţiei lungi, mi se făcuse puţin somn; şi mai mult, faptul că medicul spusese că şi lui îi era somn – deşi ştiam că nu era aşa şi că era un mod de a evita alte posibile întrebări privind concluzia teoriilor sale – m-a convins că trebuia să dorm cu orice preţ şi atunci somnul veni ca la un semn.

Nu ştiu dacă am dormit mult sau puţin; dar îmi amintesc că la un moment dat m-am trezit şi deschizând ochii l-am văzut pe medic sărind din patul său de campanie cu puşca în mână...

– Ce este? Ce se întâmplă?

Nici nu îmi răspunse, poate pentru că nu auzise întrebările mele. Ieşi îndată din cort şi atunci au ajuns până la mine voci şi zgomote; dar era ceva diferit faţă de noaptea trecută. Nu era vorba cu siguranţă nici de ploaie, nici de furtună, ci de altceva.

În timp ce săream la rândul meu din pat, medicul intra din nou în cort, cu siguranţă ca să ma trezească şi, văzându-mă în picioare, îmi spuse că santinelele dăduseră alarma datorită prezenţei unor fiare...

Chiar în acel moment intra ghidul în cort şi ne informă că un număr surprinzător de fiare treceau pe acolo.

Nu avu timp să îşi sfârşească explicaţiile, întrucât eu am sărit afară din cort şi medicul după mine la fel.

– Aşteptaţi! strigă ghidul. Nu este nici un pericol, Musiú!...

– Cum?... Ce spui?

– Nu este nici un pericol, acestea sunt fiarele care se întorc acasă; nu atacă tabăra, Musiú; ne vor ocoli toate; focurile sunt aprinse şi au venit pe aici doar pentru că îngrădirile sunt destul de înalte şi focurile nu se văd de departe, înţelegeţi? Acum vor fi înteţite focurile şi gata... nici o fiară nu se va mai apropia. Vor trece toate prin împrejurimi dar se vor feri de tabără...

Ne privirăm oarecum surprinşi de siguranţa ghidului, fără să ne mişcăm şi fără să scoatem vreun cuvânt. Acesta înţelese cu siguranţă mirarea noastră şi veni cu câteva explicaţii: fiarele treceau în grabă ca să ajungă cât mai curând posibil la adăposturile lor; nu aveau poftă să se lupte cu oamenii pentru că erau probabil însoţite de puii lor. Dacă le-am ataca, poate că ne-ar ataca la rândul lor; dar este mai bine să aşteptăm şi vor trece fără să se atingă de noi, cu atât mai mult cu cât flăcările focurilor de tabără le vor îndemna să se îndepărteze de imediat...

* * *

Eu am fost de părere că puteam urma liniştiţi sfatul ghidului; până atunci nu se înşelase în aprecierile sale şi oricum se ştie că toate fiarele se tem de focuri şi tocmai pentru aceasta sunt aprinse acestea în apropierea taberei pe timpul nopţilor petrecute în pădure.

Cu toate acestea, negrii se treziseră toţi la strigătele santinelelor şi afară era o animaţie puţin obişnuită. Negrii în general nu ştiu să facă nimic fără strigăte şi zgomote şi de aceea am crezut de cuviinţă să facem puţină ordine făcându-ne apariţia în mijlocul lor.

În plus, după părerea ghidului nu era necesar să rămânem în cort şi puteam astfel urmări cel puţin mişcările fiarelor şi să intervenim imediat dacă vreuna dintre acestea ar fi încercat să sară peste imprejmuiri, atrasă de mirosul de carne de om sau de vocile care indicau prezenţa noastră acolo. Afară fiind, ne puteam totodată îngriji de focurile taberei pentru că negrii, cuprinşi de panică, erau în stare să lase focurile să se stingă şi între timp să îşi lovească îndelung feţele în semn de disperare, chemând în ajutor forţele invizibile ale cerului sau ale infernului...

– Să ieşim totuşi, am spus, şi vom vedea dacă lucrurile se întâmplă după cum spune Ali şi dacă nu va trebui să intervenim...

Fără a mai răspunde ceva, medicul ieşi primul, iar eu şi ghidul îl urmarăm. Noaptea era splendidă. Nici vânt, nici nori şi un cer limpede şi curat spuzit de stele ca nişte diamante într-o bijuterie de platină. Focurile taberei, care luminau arborii din împrejurimi, scăldându-i într-o culoare roşiatică nu colorau cerul şi dacă nu s-ar fi auzit câteva fiare care sfâşiau cu răgetele lor sinistre liniştea nopţii, acompaniate de strigătele negrilor înspăimântaţi, te-ai fi crezut într-un loc din poveşti, unul într-adevăr spiritual şi de dincolo de lume...

Ne-am apropiat imediat de împrejmuiri şi făcând o gaură cu ţeava puştilor noastre, ne-am puttu convinge că lumina focurilor taberei nu străbătea pe acolo şi întunericul stăpânitor nu ne permitea să vedem decât forma plantelor şi a trunchiurilor îndepărtate ale copacilor. Astrele care vegheau pe cer nu au crezut de cuviinţă să ne trimită mai multă lumină, care ne-ar fi făcut să ne înspăimântăm, văzându-ne înconjuraţi de fiare, care astfel îşi făceau simţită prezenţa doar prin nişte răgete mai mult sau mai puţin îndepărtate.

– Nu se mai apropie de locul acesta,spuse ghidul. Acum focurile taberei sunt înalte şi fiarele fug de ele dând un ocol larg în jurul taberei. Dacă santinelele nu ne-ar fi alertat şi dacă focurile ar fi fost ca acum, nici măcar nu ne-am fi dat seama de trecerea lor...

Oricum, noi eram mulţumiţi că santinelele ne alertaseră pentru că, în ciuda încrederii pe care o aveam în Ali, mă simţeam mai în siguranţă lângă imprejmuire cu puşca în mână decât dormind în cortul meu...

– Ce fel de animale sunt? întrebă medicul.

– Animale şi fiare de toate felurile, Excelenţă. Toate care se găsesc în pădurea aceasta au plecat la sosirea furtunii ca păsările ce au trecut peste capetele noastre, iar acum că furtuna a trecut se întorc la cuiburile lor, la adăposturile lor, la locurile lor. Dar nu ele sunt cele care află primele despre apropierea furtunii. Fiarele nu sunt iubite de Allah şi ele au plecat pentru că au urmat exemplul păsărilor, cărora Allah însuşi le-a spus să plece departe de aici. Fiarele au văzut păsările la fel cum le-am văzut şi noi şi au plecat înţelegând că erau în pericol. Aşa s-a întâmplat...

Bietul Ali nu scăpa nici o ocazie să ne facă să îşi facă remarcate cunoştinţele, dar dacă eu mă prefăceam cel puţin că îl ascult cu multă atenţie, doctorul Corbia, ca militar şi apoi ca medic, manifesta în mod deschis o rezervă prudentă şi neîncrezătoare faţă de acele explicaţii cu caracter religios.

* * *

Trecură astfel aproape două ore de aşteptare şi discuţii şi în cele din urmă, dându-ne seama că, după cum crezuse ghidul, nici o fiară nu se apropia de noi şi, ceea ce era chiar mai îmbucurător, că acea procesiune a locuitorilor junglei era pe sfârşite, ne hotărârăm să ne reîntoarcem în paturile noastre.

Ne rămâneau încă două ore de somn şi în ceea ce mă priveşte nu voiam să le pierd, pentru că somnul acela în hamac, date fiind căldura zilei şi mişcările pe care le imprimă negrii mergând, nu este odihnitor ci provoacă o durere de cap şi o oboseală chiar mai mare.

Nu ştiu dacă însoţitorul meu avea poftă să îşi încheie discursul acela pe care nu reuşise să-l termine cum se cuvenea, dar cred că oricum nu avea poftă să doarmă întrucât, abia ajunşi în palatul nostru, îmi spuse ceva legat de viaţa nomadă a animalelor şi fiarelor, susţinând că noi oamenii avem la rândul nostru acea trăsătură specifică animalelor, întrucât ne place atât de mult să călătorim, să trecem dintr-o ţară în alta, în sfârşit, că suntem nomazi cum sunt şi ele, însă civilizaţi.

– Suntem animale, nu încape îndoială!...

– Patrupede cu două picioare. Nu-i aşa, doctore? Voi adăuga totuşi că poate dumneata eşti un astfel de patruped, dar eu nu!

– Dumneata nu înţelegi ce spun, prietene...

– Este foarte posibil, pentru că mi-e somn...

Şi în acest mod se termină şi cu această nouă teorie despre migraţia animalelor şi a oamenilor.

Cred că şi medicul a dormit, deşi mi-a spus a doua zi că nu închisese un ochi. Eu îmi amintesc, pe de altă parte/totuşi, că atunci când ne-a chemat ghidul la ora plecării, m-am trezit primul, în timp ce camaradul meu trezindu-se întreba ce se petrecea, uitând că trebuia să plecăm şi că prezenţa ghidului în cortul nostru era datorată numitei necesităţi.

Nu se luminase încă de ziuă complet când caravana se punea în mişcare şi pe un fel de potecă făcută cu siguranţă de către natură, întrucât mă îndoiesc să fi trecut pe acolo altă fiinţă vie.

Era o cărăruie mărginită de arbori gigantici, cu frunze încreţite, care se întindeau să îşi unească ramurile deasupra capetelor noastre, formând un fel de boltă pe sub care treceam ca pe sub un arc de triumf. Soarele nu se ridicase încă dar, dacă ar fi fost deja sus, tot nu cred că razele sale ar fi putut străbate acel acoperiş verde care ni se întindea înainte, iar noi ne dădeam seama de aceasta cel mai bine pentru că eram întinşi în palanchine cu faţa îndreptată spre cer...

În noaptea de dinainte, plecând să vânăm ceva, nu întâlniserăm nici o pasăre şi, cu toate acestea, în acel moment arborii erau plini de păsărele multicolore care săreau pe ici, pe colo printre frunzele verzi, dând o notă de veselie acelui peisaj atât de neobişnuit.

Eram complet absorbit de grandoarea naturii, când am auzit un strigăt, urmat de câteva cuvinte injurioase spuse în limba portugheză. Am recunoscut desigur vocea camaradului meu care se afla puţin mai înainte, în vreme ce negrii care purtau palanchinul meu rămăseseră mai în urmă.

– Ce ţi s-a întâmplat, doctore?

– O pasăre a diavolului... o pasăre a infernului... o pasăre...

– Ce-i cu pasărea aceea?

Am sărit din hamac şi am înaintat până la cel al camardului meu. L-am găsit ocupat să îşi cureţe cu o batistă obrazul stâng fără a înceta să arunce imprecaţii de tot felul împotriva păsărilor intercalând din cauza furiei şi cuvinte portugheze.

– Dar spune o dată, omule! ce ţi s-a întâmplat?

– Puţină apă! Spune-le să-mi aducă puţină apă... Un prosop... Ce pasăre bună de nimic...

Îşi luase batista de pe obraz şi atunci am înţeles problema. Toţi se opriseră, iar ghidul se apropie şi el de cel pe care îl numea într-un mod atât de pompos „Excelenţă”. Unul dintre oameni alergă să aducă apa cerută, în vreme ce ghidul îşi ridica băţul ca pentru a pedepsi pasărea aceea atât de puţin respectuoasă care luase drept closet obrazul sau faţa medicului.

– Te-ai murdărit? L-am întrebat.

– Nu am de ce să fac prea mult caz… doar că este o coincidenţă destul de neplăcută…

– Ai avut noroc, Excelenţă! Dacă ai fi avut gura deschisă, iar pasărea…

– Gura, neghiobule!

Apa sosise şi medicul se spălă cu multă grijă. Între timp Ali, care tăcuse după ce doctorul îi aplicase acel epitet pe un ton destul de iritat, se apropie de mine şi îmi spuse că „Excelenţa” nu înţelesese ceea ce a vrut să spună. Avusese noroc pentru că dacă ar fi avut gura deschisă, iar pasărea cea atât de puţin respectuoasă ar fi greşit locul, i-ar fi căzut în gură ceea ce îi căzuse pe obraz...

– Nu a înţeles! Mă asigura bietul ghid, ca şi cum ar fi fost o judecată atât de pătrunzătoare încât numai el s-ar fi putut gândi la aceasta.

Poate în locul medicului, ghidul într-adevăr ar fi mulţumit cerului că nu fusese surprins cu gura deschisă în acel moment şi că pasărea nu greşise locul, acesta fiind motivul pentru care bietul Ali susţinea că „Excelenţa” nu îl înţelesese.

Când se termină acel episod comic care l-a indispus pe medic, se reluă de îndată mersul, care continuă până aproape de amiază. Oamenii erau deja rupţi de oboseală, astfel că la propunerea ghidului şi cu aprobarea noastră ne oprirăm pentru odihna obligatorie şi pentru dejunul obişnuit într-un loc care de fapt nu era prea potrivit.

Am fi dorit să ne oprim în apropierea unui curs de apă, pentru că oamenilor le era sete, dar nu a fost posibil să găsim vreunul; astfel încât am rămas acolo, cu intenţia să ne oprim şi să petrecem noaptea lângă primul pârâu pe care aveam să îl găsim în după-amiaza aceea.

CAPITOLUL XIII

ÎN INIMA PADURII VIRGINE

Arbori gigantici cu trunchiuri enorme acoperite de liane, cu crengi solide şi colţuroase, mai groase decât oricare trunchiuri ale platanilor din ţinuturile noastre, frunziş verde şi dens, sub care nu ajunge niciodată soarele, ghirlande din liane şi alte plante asemănătoare, cu flori pale, galbene sau de culoarea trandafirului, varietate a nuanţelor şi culorilor peste tot, iarbă înaltă de vreo şaizeci de centimetri, mai mult îngălbenită decât verde din cauza lipsei de soare, arbuşti şi plante masive, cu spini sau fără, aceasta era cadrul dinaintea căruia ne găseam în amiaza acelei zile.

Adăugaţi păsările şi păsărelele, micile animale de toate felurile care ieşeau grăbite şi tremurând de sub tufişuri, altele care se căţărau cu incredibilă agilitate în arbori, care se ascundeau între frunzele lianelor sau treceau cu ghirlandele lor dintr-un arbore în altul, maimuţele de feluri şi rase ciudate lansând ca pe nişte proiectile fructele pe care le mâncau când vedeau oamenii apropiindu-se de arbore, salturile acelor mici animale pe care le făceau ca să fugă de prezenţa noastră, vreun mârâit de şacal sau de vulpe africană făcându-se auzit din când în când, şi vă veţi da seama cum era locul şi atmosfera de acolo.

Unde ne aflam? Ghidul ne spuse că acolo era inima junglei virgine explicând că mergând încă tot pe atâtea zile fără să schimbăm direcţia, am ajunge la capătul pădurii. Aşadar, cu alte cuvinte am putea spune că eram la în mijlocul pădurii, dar ambianţa atât de discretă, atât de intimă, atât de secretă mă îndemna să prefer chiar expresia ghidului care, poate traducând expresia din limba sa, a spus „inima” în loc de „mijlocul” junglei...

Din nou dragul meu medic şi camarad rămase extaziat. Îmi spuse că era păcat că asemenea locuri nu erau la îndemâna tuturor şi că oamenii ar trebui să se gândească cum să facă locurile ca acela accesibile tuturor oamenilor de pe pământ... Totuşi tot el adăugă, că dacă erau oamenii acolo, dacă s-ar face în împrejurimi căi ferate şi tot ceea ce presupune civilizaţia actuală, locul şi-ar pierde cu siguranţă aspectul său prezent, iar dacă nu şi-ar pierde aspectul s-ar risipi cu siguranţă misterul care îl învăluie actualmente.

Oamenii ar fi făcut să dispară toată frumuseţea naturală ca să o înlocuiască cu frumuseţi materiale, care ar fi fost străine în acel ţinut exotic...

Şi camaradul meu, absorbit de acea chestiune, ar fi început o nouă prelegere dacă nu s-ar fi anunţat că micul dejun era deja pregătit şi dacă nu trebuia să ne grăbim ca să ajungem înainte de căderea nopţii lângă un curs de apă, pentru că negrilor le era sete şi nu puteam să le dăm să bea din apa noastră distilată...

– Eu aş rămâne aici vreo câteva zile! îmi răspunse medicul.

– Da, şi eu la fel, dacă nu ar fi necesar să plecăm chiar acum...

– Aşa se întâmplă mereu; când cineva se simte bine un moment în viaţa sa, soarta îi cere să plece de îndată în căutarea unor locuri mai rele... Este într-adevăr ciudată această lege a naturii; suntem pur şi simplu sclavii sorţii care ne face să ne supunem voinţei sale autoritare, iar noi nu ne revoltăm, nu îi declarăm război, pentru că nu ne-o permite altă mare forţă oarbă şi inflexibilă: logica.

„Ne gândim la ceea ce se va întâmpla în viitor şi sacrificăm ziua de azi pentru cea de mâine şi ziua de mâine pentru următoarea zi de mâine/ziua de mâine care a trecut... Suntem lipsiţi de curaj: logica este rezultatul laşităţii: dacă A este egal cu B, iar B cu C, A trebuie să fie egal cu C!... Aceasta este ceea ce ne otrăveşte existenţa. Gândim în mod logic, cei care nu gândesc în felul aceasta sunt „nebuni”. Şi cei care gândesc astfel ce sunt? Nişte laşi! Nimic mai mult decât nişte laşi; se tem de ziua de mâine. Noi trebuie să plecăm pentru că nu putem da negrilor să bea din apa noastră distilată şi pentru ce? Pentru că ne temem să o bem pe cea din pârâuri ca să nu cădem bolnavi şi să murim. Ne gândim logic că nu putem trăi fără apă şi că cea distilată nu ne va face rău.

„Şi dacă nu cunoşteam modul de distilare a apei, ce făcean? Am fi băut la fel ca şi negrii, nu-i aşa? Şi de ce nu facem aceasta acum? Suntem animale logice şi suntem prin urmare laşi, în vreme ce negrii, care nu cunosc logica şi care se poartă după cum le dictează necesităţile corpului lor sunt, fără să o ştie, mai puternici decât noi... şi mai fericiţi în viaţă...

– Să mergem să mâncăm, omule!

Doctorul Corbia se întoarse, mă privi cu severitate, cu o privire de dispreţ completamente academic şi în cele din urmă se hotărî să mă urmeze în sufrageria încropită sub un arbore gigantic, la fel ca toţi cei care se aflau în împrejurimi.

– Dumneata nu mă înţelegi, prietene, sau nu vrei să mă înţelegi! îmi spuse.

– Te înţeleg, doctore, dar nu pot să îţi răspund pentru simplul motiv că dumneata te găseşti pentru prima dată într-o junglă virgină şi nu ai suferit niciodată aşa cum am suferit eu, de mai multe ori, în timpul călătoriilor mele nebuneşti... Dumneata crezi, cu siguranţă, că întotdeauna călătoriile mele s-au derulat astfel, dând o raită prin junglă fără să dau peste pericole serioase, fără să mă îmbolnăvesc, fără să-mi pierd orice speranţă de a mă mai reîntoarce vreodată, nu până în ţara mea, atât de îndepărtată, ci la vreun popor oarecare, la vreun popor negru vreau să spun... Dumneata nu poţi înţelege încă faptul că cineva, călătorind prin aceste ţinuturi, trebuie să îşi ia zilnic măsuri şi precauţii nesfârşite ca să se întoarcă viu printre cei vii şi să nu-şi lase oasele în junglă. Dumneata numeşti aceasta laşitate în loc să o numeşti inteligenţă. Eşti dumneata însuţi în stare să trăieşti în oricare colţ al lumii fără să te gândeşti la ziua de mâine? De ce ai venit cu mine în călătoria aceasta? Nu ca să poţi spune ce ai văzut în jungla virgină când vei întoarce în Lisabona? Nu acesta este motivul? Aşadar dacă nu ţi-ai lua precauţiile necesare, dacă nu te-ai gândi la ziua de mâine, nici nu ai ajunge niciodată la Lisabona, iar atunci călătoria şi oboseala ta s-ar dovedi inutile nu doar pentru ceilalţi, care au şi ei dreptul să ştie ceva despre călătoria ta, ci şi pentru dumneata însuţi, căci dacă îţi laşi oasele şacalilor din jungla aceasta, nu îţi va rămâne, cu siguranţă, în mod logic – cum spui dumneata – nici amintirea acestei călătorii... cred că ai înţeles, nu-i aşa?

Medicul rămase puţin pe gânduri după aceste explicaţii pe care i le-am dat fără emfază sau întorsături oratorice, iar apoi îmi răspunse aproape zâmbind:

– Nu voi contesta motivele tale, dragă prietene; aceasta nu este tocmai ceea ce ziceam, pentru că eu nu mă excludeam pe mine însumi dintre fiinţele care nu fac un pas fără Doamna Logică. Eu, ca toţi ceilalţi, fac la fel şi de asta susţin că toţi suntem sclavii logicii, inclusiv eu. Aceasta este părerea mea. Eu cred că suntem nişte nefericiţi, tocmai pentru că acţiunile noastre concrete răspund ordinelor logicii implacabile şi pe de altă parte nu trebuie neapărat să te gândeşti mult şi să îţi iei o infinitate de precauţii pentru a ajunge la rezultatul dorit, iar exemplul îl avem chiar aici: negrii care beau apa din pârâuri...

– Asta aşa este; dar dacă nu ne-am lua acum nici o precauţie, ar fi mai rău şi am avea foarte puţine speranţe să ne realizăm scopul pe care îl urmărim; nu crezi şi dumneata?

– Poate...

* * *

Ghidul Ali veni să ne întrerupă discuţia anunţându-ne că trebuia să plecăm cât mai curând posibil pentru că oamenii se plângeau de sete; această detaliu mă făcu să îmi amintesc de anumite situaţii în care, fără vreun motiv atât de serios, am fost abandonaţi de oamenii din escortă şi chiar de către ghid.

Am observat în plus cu multă plăcere că doctorul revenea şi el cu picioarele pe pământ, căci îl întrebă pe ghid dacă ştia să fie pe acolo vreo fântână sau vreun curs de apă sau dacă ne aventuram numai cu simpla speranţă de a găsi vreuna...

– Nu am cum să ştiu! răspunse ghidul fără ocolişuri, iar după o mică pauză, adăugă: în astfel de locuri există întotdeauna apă...

Un lucru era cert, şi anume că ghidul se încredea mai întâi de toate în providenţa divină cât priveşte găsirea apei dar deşi noi nu împărtăşeam complet această idee nu puteam să ne opunem plecării imediate din motive umanitare, dacă până şi medicul însuşi, atât de intransigent la început, înţelegea în sfârşit că nu se putea altfel...

Ne puserăm aşadar în mişcare, sau mai bine zis, negrii se puseră în mişcare, dat fiind că rolul nostru se reducea, după cum se ştie, la acela de a ne urca în palanchinuri şi de a ne lăsa purtaţi de patru negri fiecare...

Medicul părea totuşi foarte contrariat de faptul că fuseserăm obligaţi să plecăm din acel loc, căruia faptul că ghidul spusese că era însăşi „inima” junglei îi dădea şi mai mult mister. Adevărul este că mai multă vreme peisajul a rămas neschimbat, astfel încât dacă găseam în scurt timp un curs de apă, prietenul meu Corbia ar fi rămas la fel de încântat ca înainte.

Negrii cei neîmpovăraţi cu bagaje şi alimente explorau în continuu împrejurimile şi la fiecare strigăt, la fiecare chemare, medicul întorcea capul ca să vadă dacă găsiseră apa căutată...

Palanchinul medicului era chiar înaintea palanchinului meu şi astfel îi puteam urmări toate mişcările; ghidul se apropia de el din când în când ca să îi spună ceva şi îmi dădeam seama cât de indispus era din gesturile sale şi din răspunsurile sale monosilabice şi pline de plictiseală...

Aşadar, adevărul este că plecarea aceea a fost prea puţin amuzantă şi urma să fie chiar mai puţin astfel dacă nu aş fi avut norocul să se numere printre cei patru purtători ai hamacului un individ deja destul de cunoscut şi altul care vorbea câteva cuvinte în franceză. Primul era cel pe care îl muşcase şarpele şi care încă păstra bandajul acela pe care i-l pusese doctorul Corbia la picior, dar în ce stare se afla!... Împrumutase culoarea pielii stăpânului său, pentru că acesta nu voia nici să renunţe la ea şi nici să o spele.

La un moment dat îmi adresă nişte cuvinte de neînţeles, majoritatea nişte sunete guturale dificil de redat.

– Cum, cum?... Ce spui?

Camaradul său, cu un zâmbet de superioritate, începu să îmi tălmăcească.

– Spune... că aţi uitat de piciorul său, Musiú...

Într-adevăr, când îmi vorbise negrul şi-a ridicat piciorul acoperit încă cu bandajul cel murdar, dar eu eram departe de a înţelege, folosindu-mi intuiţia, ceea ce încerca să spună. Când căzuse în puţ, medicul îi promisese să-i pună un bandaj nou dar evenimentele petrecute după aceea ne-au făcut să ne uităm promisiunea şi cu siguranţă era supărat din cauza aceasta.

– Care este numele tău? l-am întrebat, ca să spun ceva.

Cel care servea drept interpret răspunse:

– Se numeşte Adeljir, fiul lui Ulardjani...

Auzindu-şi numele, acesta spuse „da, da!”, folosind unul dintre cele patru sau cinci cuvinte creştine pe care le cunoştea,. Apoi spuse ceva tânărului care servea drept interpret, în felul gutural deja cunoscut, ca şi cum ar fi aruncat un şir de rrr şi jjj... Acesta traduse cu multă greutate acele cuvinte, care s-ar putea rezuma astfel: Dorea să îmi spună la ce îi servea bandajul şi de ce voia unul care să fie alb şi frumos...

Tocmai în acel moment, vocea unuia dintre negrii care explorau împrejurimile drumului pe care îi urmam îl făcu pe ghid să se oprească, iar deodată cu el se opri toată caravana. Doctorul Corbia sări primul din palanchin şi atunci am înţeles că găsiseră apă...

* * *

Eu m-am apropiat imediat de medic, în vreme ce toţi negrii, inclusiv ghidul, se îndreptau în fugă spre locul de unde se auzeau strigătele de bucurie. Ne-am alăturat şi noi mişcării generale şi puţin după aceea ne găseam înaintea unui curs de apă care trecea pe la picioarele unui arbore al cărui trunchi se despărţea în două, alcătuind un arc de triumf; văzându-l de departe s-ar fi crezut că trunchiul acela era o fântână, căci pârâul acela se aduna în spatele arborelui ca să treacă printre cele două picioare ale trunchiului, care trebuie să fi fost desigur două rădăcini dezgolite de apa care trecea pe acolo.

Era atât de neobişnuit ceea ce ni se înfăţişa dinaintea ochilor încât doctorul se opri cu vizibilă încântare; într-adevăr, peisajul era exact la fel, dat fiind că nu făcusem mai mult de vreo două ore de drum de când ne oprisem la amiază. Cadrul general se dovedea însă mult mai frumos datorită prezenţei acelui curs de apă limpede în care se reflectau împrejurimile şi mai ales rădăcinile acelea care formau o punte pe deasupra sa.

Medicul nu îşi mai încăpea în piele de bucurie.

– Rămânem aici, nu-i aşa? Locul este chiar mai încântător decât cel de dinainte, iar acum nu avem motive logice să plecăm imediat, pentru că avem apă la discreţie...

Ne-am întins aşadar aproape de malul acelui curs de apă, pe nişte ierburi de un verde atât de strălucitor încât scânteia în locurile unde ajungea atingerea vreunei raze de soare. Aceeaşi arbori cu trunchiurile îmbrăcate în frunze de liane, aceleaşi plante dense, aceeaşi floră multicoloră de mai înainte.

– Vom petrece noaptea aici? întrebă ghidul.

– Da, da, răspunse repede medicul, iar ghidul se îndepărtă ca să dea ordine oamenilor să întindă corturile ca în fiecare după-amiază.

Eu m-am gândit atunci la negrul cu şarpele, la Adeljir, şi cum trebuia ca între timp să ne omorâm timpul cu ceva, i-am povestit medicului ceea ce îmi spusese acesta. Am adăugat şi că voise să îmi explice la ce îi folosea bandajul cel alb, iar aflarea cursului de apă mă împiedicase să îi aflu explicaţiile.

Doctorului Corbia i se păru foarte interesantă acea chestiune şi cum tocmai trecea prin faţa noastră negrul, l-am chemat ca să ne-o spună, invitându-l în acelaşi timp pe ghid ca să ne servească drept interpret.

După câteva minute eram aşezaţi faţă în faţă cu Adeljir şi cu ghidul, care asculta cu multă răbdare explicaţiile ample ale acestuia, înainte de a ne explica chestiunea.

– Trebuie să fie foarte complicate motivele sale! spuse medicul, dat fiind că deja erau vreo zece minute de când vorbea negrul în limba sa, explicându-i ghidului de ce avea nevoie de un bandaj nou.

– Da. Aşa se pare...

În sfârşit tânărul tăcu, iar ghidul se îndreptă spre noi ca să ne tălmăcească acel discurs care, după toate aparenţele, nu avea nici virgule nici puncte.

– Să vedem, aşadar...

Şi ghidul îşi începu povestirea.

CAPITOLUL XIV

ADELJIR ŞI INTENŢIILE SALE

Eram atât de atenţi încât parcă ar fi fost vorba despre vreo chestiune de importanţă primordială, iar ghidul văzându-ne astfel îşi luă un aer de mare orator, începând acea povestire aşteptată desigur cu atâta nerăbdare.

– Ştiţi deja care este numele tânărul, începu el să spună, iar după o mică pauză aăugă: Adeljir, un nume destul de rar întâlnit, la fel ca şi cel al tatălui său: Ulardjani, care este chiar mai rar întâlnit; sunt nume pe care le poartă numai şefii de trib şi regii, Musiu şi adevărul este că tatăl lui Adeljir este şef de trib şi încă un mare şef de trib în ţinuturile sale... Aţi auzit de Mezjan?... Este un ţinut frumos care se află în Guineea de Sud, la vreo opt zile de Djorba, care este cea mai importantă aşezare din Tain... Nu aţi auzit nici de Tain?...

A trebuit să îi răspundem, pentru că bunul Ali era în stare să continue să ne explice timp de o jumătate de oră lucruri care de fapt nu prea aveau legătură cu povestirea lui Adeljir. În plus, aşezările acelea la care se referea ne erau cunoscute, în special Djorba, unde se afla reşedinţa regelui Kramaljar, pe care avusesem ocazia să îl vizitez o dată când am trecut prin Djorba.

– Da, da; am auzit de ţinutul acesta! i-am răspuns.

– Bine atunci, continuă ghidul. Ulardjani, tatăl tânărului, este şeful de trib din Mejzan, iar Adeljir este fiul său, înţelegeţi?... Cel care va fi cândva şef de trib la rândul său, luând locul tatălui său care deja este destul de bătrân.

„Adeljir, aşadar, nu se află în bune relaţii cu tatăl său, pentru că acesta este un războinic foarte curajos, care a câştigat toate războaiele cu vecinii săi, în vreme ce fiul său acesta – şi nu are alt moştenitor – când a fost trimis o dată de tatăl său ca să conducă ostilităţile, s-a întors înapoi şi s-a ascuns în coliba unei femei ca să nu îl vadă tatăl său şi să îl omoare... Trebuie spus totodată că pe atunci era încă tânăr şi nu avea destulă experienţă. Avea pe atunci şaptesprezece ani, iar acum are douăzeci şi trei...

„Şeful de trib Ulardjani s-a supărat atât de mult aflând ce făcuse fiul său, încât i-a trimis vorbă prin prietenii săi să nu se mai întoarcă în casa lui până ce va săvârşi un act de curaj...

Mânia lui Ulardjani a fost mare şi prietenii l-au sfătuit pe tânăr să se supună ordinului tatălui său, dacă voia să se întoarcă vreodată să îl vadă, iar acesta a plecat departe de ţinuturle sale natale şi a venit spre nord ca să muncească cinstit şi să îşi câştige pâinea aşteptând să se ivească prilejul de a săvârşi un act de curaj. De multe ori a făcut parte din caravana mea şi nu s-a întâmplat nici un eveniment care să poată să îşi spele onoarea...

– Nu înţeleg ce legătură pot avea toate acestea cu bandajul de la picior!... îmi spuse medicul.

– Nici eu!

– Aşteptaţi, vă voi explica totul, ne asigură ghidul continuând. Spuneam aşadar că niciodată nu a trimis Allah vreo imprejurare prin care să se poată restabili onoarea pierdută a lui Adeljir; niciodată până acum... vorbesc despre faptul că şarpele care l-a muşcat pe tânăr şi că tânărul s-a vindecat în loc să moară; prin voia lui Allah a trăit ca să aibă poporul din Mezjan un şef de trib, fiu al lui Ulardjani...

* * *

Mărturisesc că nu înţelegeam absolut nimic din toată istoria aceea, iar doctorul Corbia se întoarse către mine cu un zâmbet care putea însemna un singur lucru: Ali înnebunise!...

Dacă tatăl negrului spusese ca fiul său, pentru a-şi spăla onoarea, trebuia să ducă până la capăt un act de curaj, iar acesta în loc de a realiza un astfel de act s-a lăsat pur şi simplu muşcat de un şarpe, nu înţelegeam cum vedeau în aceasta Ali şi Adeljir însuşi aceasta ca un mod de reabilitare morală...

Ghidul însă, intuind poate gândurile noastre, zâmbea şi el, iar după câteva minute de pauză continuă:

– Ştiţi cum a devenit tatăl acestui tânăr şeful Mezjanului? Acesta este lucrul pe care trebuie să vi-l spun ca să înţelegeţi totul. Aici este chestiunea esenţială...

„Ulardjani, tatăl acestui tânăr, era fiul unui şef al unei mici aşezări situate între Mezjan şi Tain. Tatăl său era unul dintre acei războinici care luau parte la toate războaiele şi care luptau ca să nu uite meşteşugul armelor. Fiul acestuia, adică Ulardjani, îl însoţea întotdeauna pe tatăl său în războaie şi toţi îi recunoşteau curajul, la douăzeci de ani având mai mult curaj decât tatălui său însuşi...

„Într-o zi, luptând împotriva triburilor din Mejzan, Ulardjani a fost rănit de o suliţă inamică, care îl rănise la picior... Înţelegeţi?...

„Acesta, curajos cum era, a continuat însă lupta şi în cele din urmă i-a învins pe inamici, cucerind mai multe aşezări şi ajungând până în Mezjan, toate acestea cu piciorul rănit şi sângerând...

„Inamicii, recunoscându-i stăpânirea, s-au predat toţi în faţa lui Ulardjani plecându-se până la pământ şi între timp toţi se gândeau să îl proclame şef de trib pe tatăl său, pentru că tânărul Ulardjani lupta pentru gloria tatălui său pe atunci...

„Între locuitorii acelei aşezări se afla un alb, care trebuia să fie Excelenţă, pentru că s-a apropiat de învingător şi i-a spus că trebuia să îi lege piciorul cu un bandaj...

„Curajosul luptător se simţea deja foarte slăbit pentru că pierduse mult sânge şi a acceptat propunerea albului, care i-a legat piciorul la fel cum Excelenţa Ta l-a legat pe cel al lui Adeljir, după ce a fost muşcat de şarpe. Puţin după aceea, Ulardjani se simţea mai bine şi a putut face câţiva paşi înaintea celor învinşi, care văzând piciorul bandajat, s-au aruncat încă o dată la pământ şi l-au aclamat împreună cu ai săi, proclamându-l şef de trib...

„Ulardjani nu mai putea decât să accepte proclamaţia acestora şi trimise câţiva oameni la tatăl său ca să îi vestească importantul eveniment şi să îi ceară totodată consimţământul pentru instaurarea sa ca şef de trib în Mejzan...

„Cei trimişi la tatăl său i-au povestit cum a învins Ulardjani şi i-au spus că faşa aceea pe care i-a pus-o albul la picior i-a făcut pe cei învinşi să îl proclame şef, pentru că bandajul acela îi dădea o măreţie şi o autoritate puţin obişnuite...

„Tatăl nu s-a opus şi a trimis neîntârziat daruri fiului său, arătând astfel că recunoştea din acel moment demnitatea la care fusese ridicat. I-a spus în acelaşi timp prin cei trimişi să nu se despartă cât va trăi de bandajul acela care îi adusese în mod neaşteptat atâta cinste, iar Ulardjani a ascultat de sfatul tatălui său, rămânând cu bandajul la picior şi îl poartă încă şi astăzi.

* * *

„Adeljir al nostru, avea pe atunci doar câţiva ani – era copil – şi a fost dus împreună cu mama sa în aşezarea unde tatăl său şi-a stabilit reşedinţa oficială. Cei din Mezjan, atât de încântaţi de Ulardjani, pentru curajul şi dreptatea sa, au vrut să îl numească imediat pe fiul său, Adeljir, urmaş al şefului, dar atunci tatăl s-a opus.

„– Nu, a zis. Ca să fie şeful aşezării voastre, este nevoie de mult curaj şi vreau să văd dacă fiul meu Adeljir îmi va moşteni curajul, înainte de a-l proclama viitor şef! Să îl lăsăm să crească, să vă câştige încrederea prin faptele sale, iar pe a mea prin curajul şi prin inteligenţa sa... Nu vreau să îl proclamaţi viitor şef de trib acum când este un copil!...

„Astfel a vorbit Ulardjani poporului său şi toţi au spus că avea dreptate şi că era mai bine să aştepte să crească pentru a-l numi moştenitor al funcţiei tatălui său...

„Au trecut mai mulţi ani în timpul cărora şeful Ulardjani, mereu în fruntea Mejzanului, i-a învins pe toţi vecinii care voiau să îl domine şi cei din Mejzan continuau să spere că fiul şefului se va arăta curajos ca şi tatăl său. Trebuie să adaug, de asemenea, că nimeni nu ar putea să îl creadă laş, pentru că la doisprezece ani mânuia suliţa şi ieşea la vânătoare cu cei vârstnici...

„Sosi totuşi ziua în care tatăl său i-a cerut lui Adeljir, cel prezent în faţa noastră, să conducă ostilităţile împotriva unui şef de trib care înainta pe teritoriul său; Ulardjani era destul de bolnav şi dată fiind încrederea pe care o avea în fiul său şi în plus dorind să dovedească aşezării Mejzan că acesta era demn să-i fie urmaş, i-a ordonat fiului său Adeljir să meargă să lupte în fruntea războinicilor săi.

„Adeljir spune că s-a dus plin de curaj şi hotărâre ca să îi demonstreze tatălui său virtuţile sale, iar aşezării curajul şi inteligenţa cu care este înzestrat; s-a dovedit totuşi că inamicul era foarte puternic, iar în prima luptă mejzanii au fost învinşi...

„Ce era de făcut atunci? Cum să îi spună tatălui său ce se întâmplase? Cum să îi spună că sub comanda sa războinicii s-au văzut pentru prima dată obligaţi să se retragă în propriul lor teritoriu, cum s-au retras atunci când Ulardjani venise să cucerească poporul din Mejzan?... Tânărul şi-a pierdut capul; în loc să atace din nou inamicul şi să îl învingă, spălând umilinţa, a predat comanda unui bătrân, a trimis ştire tatălui său şi a fugit ascunzându-se, cum am spus la început...

„Restul îl ştiţi deja. Adeljir şi-a părăsit ţara şi de câţiva ani munceşte cu mine străbătând jungle ca să ajungă să facă un act de curaj şi să recâştige încrederea tatălui său şi pe cea a poporului din Mejzan.

„Când fost muşcat de şarpe noi nu ne îndoiam că va muri, dar voinţa lui Alah – cum a spus de asemenea şi Musiu – a fost alta. Voinţa atotputernicului Alah a fost să trăiască, iar aceasta este o dovadă că este îndreptăţit să se întoarcă la tatăl său. Da, Musiú! Nimic nu îl poate ucide dacă până şi şarpele muşcându-l nu i-a adus moartea... Allah l-a salvat, nu-i aşa? Alah îi va da putere să învingă orice inamic, acum că a putut să învingă pe cel mai mare duşman al omului, care este moartea! Allah îl va reabilita în ochii tatăui său, iar reabilitarea lui deja a început din ziua în care a fost muşcat de şarpe, când Excelenţa Ta i-a pus acel bandaj la picior...

„Nu uitaţi că tatăl său a fost proclamat şef de trib datorită unui bandaj pe care i l-a pus la picior un alb, iar acest alb nu era cu siguranţă nici ofiţer, nici Excelenţă. Ce vor spune mejzanii văzându-l pe fiul lui Ulardjani cu bandaj – la fel ca pe tatăl său – şi când vor afla că acesta i-a fost pus la picior de către un alb care este şi Excelenţă? Ce vor spune?... Nu ştiţi ce vor spune? Vor spune că a meritat să dobândească faşa la fel cum a meritat şi tatăl său, vor spune că este demn de acum să fie urmaşul şefului Ulardjani, îl vor proclama de îndată urmaş al tatălui său, iar tatăl său însuşi văzând bandajul îşi va aminti de momentul acela şi îşi va primi fiul cu braţele deschise...

„După împăcarea cu tatăl său, Allah îi va ajuta să învingă orice vrăjmaş şi îi va învinge pe toţi cu siguranţă, pentru că nu se mai poate teme de moarte, dacă şarpele care l-a muşcat nu a putut să îl omoare... Mă înţelegi acum, Musiú? Mă înţelegi Excelenţă?

* * *

Nu mică mi-a fost pofta de a izbucni în hohote de râs şi vedeam că doctorul Corbia abia se abţinea şi el; în loc să răspundem că înţelegeam motivele evidente pentru care Adeljir era demn să fie într-o zi şef al aşezării Mejzan ne-am privit reciproc şi am observat că medicul era atât de amuzat de acea istorie, încât intenţiona cu siguranţă să continue gluma.

Pe de altă parte, mă gândeam că era foarte posibil ca acel bandaj care întâmplător a ajuns la piciorul lui Adeljir, putea într-adevăr să îl ajute să cucerească încrederea poporului pe care îl stăpânea tatăl său, pentru că negrii sunt atât de suciţi în concepţiile lor încât orice este posibil în ce-i priveşte.

Ghidul aştepta răspunsul nostru, pentru tânărul acela, se înţelege, şi cum ne vedeau pe amândoi tăcând se întristară brusc. M-am gândit atunci că era necesar să îi încurajez puţin şi am spus:

– Înţelegem prea bine ceea ce spui şi doctorul Corbia este gata să îl ajute pe Adeljir să recâştige încrederea tatălui său şi a poporului din Mejzan, dar vreau să ştiu un lucru înainte de orice: ştiai că acesta era fiul şefului Ulardjani?

– Nu, Musiú! Mi-a spus-o chiar acum pentru prima dată, dar îl cred pentru că s-a jurat în faţa lui Alah şi pentru că numele său este un nume rar pe care îl poartă numai şefii de trib şi fiii de şefi de trib, Musiú...

– Pe scurt, ce anume doreşte aşadar de la noi?

– Un singur lucru, Musiú. Doreşte ca Excelenţa să îi pună alt bandaj la picior când, dacă va binevoi Alah, vom ajungem în Djorba, spre care ne îndreptăm acum şi care se află la ieşirea din pădurea aceasta. Adeljir se va înfăţişa atunci cu bandajul regelui Kramaljar, care îl cunoaşte pe tatăl său Ulardjani şi care îi va dărui o escortă regală care să-l însoţească la Mejzan... Atunci tatăl său îl va primi acasă şi poporul îl va recunoaşte de pe acum ca următorul şef de trib... În plus, cum spuneai, Musiú, că îl cunoşti pe regele Kramaljar, dacă doreşti îl vei prezenta tu însuţi regelui, spunându-i că este fiul lui Ulardjani... Atunci totul va fi chiar mai uşor.

– Bine, bine!...Suntem de acord! Nu-i aşa, doctore?

– De acord!

Ghidul îi spuse lui Adeljir că ne dăduserăm consimţământul, iar acesta se plecă de două sau trei ori dinaintea nostră, rostind nişte cuvinte ciudate care nu puteau fi altceva decât expresia recunoştinţei sale nemărginite pentru hotărârea noastră. De altfel, ghidul a considerat inutil să ne mai tălmăcească acele cuvinte şi ridicându-se se îndepărtă urmat de fiul şefului din Mejzan.

Rămânând singuri lângă pârâu, am putut să dăm drumul hohotelor de râs, în timp ce ghidul împreună cu eroul cu şarpele, se îndepărtau discutând pe un ton discret şi misterios.

Poate Adeljir îi promitea vreo funcţie înaltă în aşezerea administrată de tatăl său, ca să îl răsplătească că intervenise pe lângă noi, fapt care determinase succesul obţinut.Trecându-ne uimirea şi terminând multele comentarii pe care situaţia le impunea, ne ridicarăm cu intenţia să mergem puţin de-a lungul cursului de apă pentru mai multă siguranţă, ca să nu ne rătăcim.

Doctorul nu putea uita că bandajul acela urma să constituie o pagina din istoria neagră a Guineei portugheze, iar acest simplu fapt era de ajuns să îl binedispună în seara aceea...

CAPITOLUL XV

DRUMUL GLORIEI

În curănd se termină raita noastră prin pădure şi ne întoarserăm în tabără, care deja era pregătită şi construită cu grijă. Negrii aprinseseră focurile şi pregăteau cina cu vizibilă voioşie. Unii cântau şi toţi făceau glumele lor obişnuite dar văzurăm dintr-o privire că tânărul Adeljir era aproape complet scutit de muncă şi cei din preajma lui/ făceau tot posibilul să nu îl deranjeze...

Îl chemarăm pe Ali şi l-am întrebat care era motivul pentru care toţi erau atât de veseli în seara aceea. Eu îmi imaginam de fapt care era motivul, dar am vrut ca ghidul să ne explice totul în mod detaliat, după cum avea obiceiul, punând în valoare şi colorând orice aspect, oricât de banal sau comun ar şi fost el.

– Oamenii – îmi spuse – au aflat despre secretul lui Adeljir; îţi jur, Musiú, că nu eu l-am divulgat; oricum, toţi îl ştiu şi sunt încântaţi să aibă printre ei pe fiului unui şef... De asta sunt atât de veseli...

– Deja începe gloria sa, spuse râzând medicul.

– Aşa este.

Ne îndreptarăm din nou spre locul acela care ne servise drept sofa la început, în apropiere de malul acelui curs de apă ca să aşteptăm pregătirea cinei, fără a înceta totuşi să urmărim manifestările de cordialitate cu care oamenii noştri îl copleşeau pe fiul şefului din Mejzan.Am mâncat liniştiţi şi apoi ne-am îndreptat spre cortul nostru cu intenţia să ne culcăm devreme. De afară se auzeau strigătele şi râsetele pline de încântare ale oamenilor din escortă şi din când în când câte o tăcere, iar apoi o voce pe care o recunoşteam, cea a lui Ali, care povestea ceva care suscita aprobarea generală. Astfel continuă petrecerea şi în cele din urmă somnul veni să mă răpească din mijlocul lucrurilor pământeşti.

* * *

Noaptea trecu în linişte, iar în dimineaţa următoare, trezindu-ne devreme, ne aşternurăm din nou la drum.

Încântarea oamenilor se manifesta până şi în timpul înaintării obositoare şi, mai mult, observam că atunci când îi venea rândul lui Adeljir să ducă bagajele sau să poarte împreună cu alţi trei însoţitori hamacul meu sau al medicului, ceilalţi nu îl lăsau să se ostenească, oferindu-se unul dintre ei să îi ia locul, în ciuda protestelor sale, pe care le intuiam mai mult decât le înţelegeam...

Totodată, ghidul ne-a spus în timpul mersului că toţi oamenii noştri voiau să îl însoţească pe acesta până în ţara sa şi să îl înfăţişeze ei înşişi tatălui său, povestindu-i şi întâmplarea cu şarpele...

– Dacă vreţi să mergeţi până în Mejzan, adăuga ghidul, puţeţi să profitaţi de prilej, pentru că oamenii vă vor duce fără să îi plătiţi neapărat pentru drumul acesta...

Episodul cu Adeljir ne făcuse să uităm pentru o vreme de sistemele filosofice ale doctorului Corbia şi trebuie să adaug că eram încântat că împrejurarea aceea îl captivase atât de mult pe medic încât a uitat până şi de entuziasmul său în faţa naturii, gândindu-se tot timpul la chestiunea tânărului aceluia.

De multe ori, fără vreun motiv anume, începea să râdă în mod nestăpânit.

– Ce este, doctore? îl întrebam.

– Nimic, prietene; mă gândesc cum un bandaj poate să îl ridice pe un negru la cea mai înaltă demnitate din ţara sa...

Şi avea dreptate să se amuze de această chestiune, pe care eu o înţelegeam mai bine, fără îndoială, dat fiind că studiasem mai mult mentalitatea negrilor africani.

Cu toate acestea, ceea ce mă deranja pe mine personal era faptul că datorită acestei împrejurări mă vedeam obligat să vizitez din nou o ţară pe care o văzusem deja, pentru că după planului ghidului ne îndreptam spre Djorba, cu scopul de a-l prezenta pe tânăr regelui Kramaljar. Mă consola totuşi ideea că evenimentul şi ceremonia legată de el aveau să fie până la urmă destul de interesante.

În plus, medicul mă întreba, cum era regele Kramaljar şi mă vedeam obligat să îi dau anumite detalii care nu le făceau prea multă plăcere negrilor şi cu atât mai puţin ghidului, care înţelegea perfect ceea ce spuneam. Ceea ce i-a trezit cel mai mult medicului interesul a fost faptul că regele Kramaljar purta atârnat la gât, ca şi cum ar fi fost semnul celei mai mari distincţii a regatului său, un ceas deşteptător de tinichea, dintre cele care se vând cu cinci sau şase pesete în toate bazarurile din lume.

– Acesta este, aşadar, simbolul regalităţii sale, nu-i aşa?

– Bineînţeles! I l-a dăruit un ofiţer portughez pe care l-a primit să-l viziteze. Ştii dumneata că ne vom bucura de o recepţie oficială? Cu siguranţă aşa va fi, pentru că dumneata eşti căpitan şi în plus „Excelenţă”, cum spun guineenii. Trebuie să trimitem înainte câţiva negri ca să dăm de ştire regelui despre sosirea noastră...

Doctorul Corbia nu se mai oprea din râs. Mă asigura că toată istoria aceasta i se părea chiar mai interesantă decât vizitarea pădurii virgine, care în fond şi la urma urmei i se părea că nu oferă nimic special. Perspectiva de a fi primit la Marea Curte, sau mai bine spus, la Marea Colibă de către un rege indigen îl făcea să uite de toate frumuseţile locului şi nici nu îşi mai pierdea timpul privind împrejurimile pe unde treceam, fascinat de acel prilej de a cunoaşte pe unul dintre aceia care se intitulează regi pentru că aşa poftesc şi pentru că cei pe care îi guvernează – care în realitate sunt guvernaţi de autorităţile portugheze – vor să le recunoască stăpânirea în zona /regiunea pe care ei o considerau regatul lor...

– Şi când vom ajunge la Djorba, Ali?

– Cu voia lui Allah, în câteva zile... – răspundea în mod evaziv ghidul, căruia nu îi plăcea să precizeze nimic dacă nu era foarte sigur.

– Nu ştii câte?

– Depinde, Excelenţă!... Depinde cât de iuţi de picior vor fi oamenii....

* * *

Trecură ziua aceea şi noaptea care i-a urmat, apoi alta şi iarăşi alta, iar pe măsură ce ne apropiam de finalul călătoriei entuziasmul lua proporţii printre oameni, iar medicul era şi el la fel de încântat. Această încântare a oamenilor nu se manifesta numai prin strigăte ascuţite şi râsete metalice, ci totodată prin mersul vioi, adică rapid, pentru că oamenii noştri se străduiau să parcurgă în timpul zilei o distanţă cât mai mare ca să ajungă mai repede la Djorba.

Într-o noapte caravana s-a oprit într-un loc de o frumuseţe atât de surprinzătoare şi de sălbatică încât medicul nu a putut, totuşi, să se arate indiferent. Ghidul ne anunţase că mai erau trei sau patru zile până când aveam să ajungem unde doream şi poate apropierea de realizarea visului său l-a făcut pe medic să se gândească din nou la natură.

- Cred că locul acesta, fără să fie însăşi inima junglei virgine, este chiar mai frumos decât acela.

Nu erau arbori atât de înalţi nici atât de maiestuoşi, nu erau atât de impresionant de multe liane şi alte plante, dar cu toate acestea, plantele, arbuştii, florile şi frunzişul dens formau în fapt un ansamblu atât de neobişnuit, încât părea unic. Varietatea culorilor şi a formelor era impresionantă şi cum medicul s-a hotărât în sfârşit privească puţin în jur, şi-a dat seama de frumuseţea locului, pe care nu o putea vedea în zilele anterioare din cauza preocupării sale de a ajunge cât mai curând posibil la coliba-palat a lui Kramaljar. Şi-a amintit totodată de ceva de care uitase aproape complet: de maimuţe, care împodobeau din belşug colţul acela de pădure...

- Ascultă, Ali!

- Ce doreşti, Excelenţă?

- Cum rămâne cu maimuţele pe care mi le-ai promis?

- Vom avea multe la dispoziţia noastră, Excelenţă, în drum spre Mejzan... Acolo este plin de maimuţe. De ce să le ducem de aici?... În plus, poate ne va dărui câteva gata domesticite regele Kramaljar, sau poate chiar Ulardjani, care trăieşte în ţara maimuţelor...

Doctorul Corbia se lăsă convins că era inutil să prindem deja maimuţele, pentru că aveam să găsim destule în ţara lui Ulardjani, adică a tatălui lui Adeljir; s-a declarat de acord, aşadar, cu părerea ghidului.

* * *

Trei zile mai târziu ajungeam în Djorba şi ghidul organiză delegaţia oficială: patru oameni împreună cu sine şi, desigur, sub comanda sa aveau să meargă la reşedinţa regelui Kramaljar ca să anunţe sosirea celor doi albi şi a fiului şefului Ulardjani. Între timp noi am rămas acolo cu ceilalţi, aşteptând sosirea războinicilor care aveau să ne servească drept escortă şi să ne conducă în faţa Regelui ce avea drept bijuterie regală un ceas deşteptător.

Medicul îşi îndeplini cu scrupulozitate promisiunea de a înfăşura piciorul lui Adeljir cu un bandaj nou şi desăvârşit de alb, iar ceilalţi camarazii acestuia au ales şi au au tăiat un băţ mai puţin lung decât al ghidului, dar destul de gros, ca să arate superioritatea fiului de şef de trib. Îi dăruiră apoi parul însoţindu-şi gestul cu o manifestare de preţuire destul de mişcătoare până la urmă.

Ghidul îl anunţă pe rege că aveau să sosească Excelenţa sa şi încă un domn, însoţiţi de fiul lui Ulardjani, iar suveranul ordonă neîntârziat unor războinici din garda sa să vină să ne primească cu onoruri militare.

Erau conduşi de un şef care, apropiindu-se de medic, se plecă până la pământ, lăsă să-i cadă suliţa şi îi înmână un băţ destul de asemănător celui pe care negrii îl dăruiseră lui Adeljir, aflat acum în primul rând din faţa celorlalţi. Apoi aceeaşi ceremonie se repetă pentru mine şi mi se înmână un băţ aproape la fel.

Medicul şi cu mine schimbarăm o privire zâmbind, în vreme ce şeful se apropia de Adeljir, examinându-i cu atenţie piciorul învelit în tifonul alb. Când a a ajuns lângă acesta, se apropie şi îl sărută ca pe un frate, rostind nişte cuvinte pe care noi desigur nu le-am înţeles şi pe care nu ni le-a tălmăcit nimeni.

Şeful îşi puse apoi în ordine războinicii şi doi dintre aceştia începură să bată nişte tobe, pornind la drum. Noi îi urmarăm, cu beţele acelea în mână, iar după noi venea Adeljir, cu băţul dăruit de tovarăşii săi, urmat la rândul său de ceilalţi negri.

Ghidul nostru Ali, ca să îşi menţină rolul său de ghid, mergea în fruntea coloanei şi astfel am ajuns la coliba regelui Kramaljar, care ne aştepta la poarta reşedinţei sale împreună cu demnitarii săi, toţi bărbaţi bătrâni şi toţi războinici...

Să nu se creadă că reşedinţa regală nu avea nici cel mai mic farmec. În tările noastre ar fi părut cu siguranţă o colibă oarecare, puţin mai spaţioasă, desigur, dar totuşi o colibă.

Aş remarca totuşi că reşedinţa aceea construită pe o mică ridicătură de pământ, avea un aspect complet diferit faţă de celelalte colibe din regiune. Mai întâi prin modul aparte în care fusese construită, iar apoi prin dimensiunile sale părea, fără îndoială, un adevărat palat în ochii indigenilor locuitori ai regiunii.

Guvernarea negrilor este, în plus, foarte diferită de guvernarea albilor. Pentru ei nu doar că persoana şefului trebuie să fie impunătoare şi războinică, ci totodată edificiul care îi serveşte drept reşedinţă trebuie de asemenea să impună respect supuşilor săi.

Eu vizitasem deja coliba aceea regală fără să fiu foarte impresionat de aceasta. Dar doctorul Corbia nu şi-a putut ascunde admiraţia, pentru că acea operă arhitecturală ar fi putut fi considerată o operă de artă acolo.

Din câte îmi puteam aminti nu exista vreo altă colibă asemănătoare în toaţă regiunea, pe care o traversasem în timpul multelor mele călătorii pe pământurile negrilor, iar doctorul Corbia, mă asigura că niciodată nu văzuse ceva la fel sau asemănător în Africa.

În ceea ce priveşte construcţiile, negrii din Africa se limitau în general la ceea ce era indispensabil. Construiesc pereţi uneori destul de rezistenţi şi îngrămădesc pe acoperiş iarbă sau frunze cu duiumul, atât cât să nu permită trecerea apei ploilor tropicale. Multe edificii ale negrilor – cu arhitectura care le este specifică, se înţelege – au, de altfel uşi care se închid ca şi cele europene. Dar cum în general nu le plac colţurile, se limitează să construiască ceva în formă rotundă sau ovală, adică nişte pereţi în formă de ulcior având deasupra un acoperiş cât se poate de primitiv, iar aceste construcţii servesc drept casă.

Colibele acestea nu au, aşadar, nici un perete interior. Reprezintă pur şi simplu o locuinţă mai mult sau mai puţin mare a unui negru care acolo face totul şi depozitează toate lucrurile de care are nevoie.

Servitori şi stăpâni, iar uneori animale, stau în general în aceeaşi colibă şi cum dotările sunt foarte rudimentare, iar mobila complet de prisos, sau câteodată chiar complet inexistentă, există întotdeauna spaţiu destul pentru toată familia, chiar şi atunci când aceasta este foarte numeroasă din cauza poligamiei cu toate consecinţele sale, adică mulţi copii de la diferitele soţii.

Apoi, fiecare tată de familie este arhitectul, constructorul şi muncitorul atunci când îşi face casa, mai bine zis nu există oameni care să fie dedicaţi meseriilor acestora şi fiecare negru ştie sau învaţă cum trebuie să îşi construiască propria casă.

Având în vedere acest fapt, va fi uşor de înţeles impresia pe care i-a făcut-o doctorului Corbia vederea acelei colibe regale construite în mod simetric şi oricum diferită de colibele obişnuite, fie acestea mici sau mari. Reprezenta un caz cu adevărat neobişnuit, atât datorită aspectului său exterior cât şi prin structura sa interioară şi delimitările spaţiului său.

Am spus deja că era construită pe o mică ridicătură de pământ şi de aceea domina complet aşezarea şi celelalte colibe.

Împrejurul său nu erau alte case, lucru care nu stă în obiceiurile negrilor, cărora le place să îşi construiască întotdeauna colibele lipite unele de celelalte.

Un fel de piaţă dădea direct în edificiul propriu-zis şi coliba era chiar mai sus decât piaţa aceea, încât pentru a ajunge la podeaua sa trebuia să urci trei trepte făcute din trunchiuri de arbori, dar destul de bine îndreptate şi netezite.

Aceste trepte dădeau într-un fel de pridvor destul de larg unde se aflau, drepţi ca nişte lumânări, câţiva ofiţeri sau cel puţin demnitari ai marelui şef, de ambele părţi ale porţii principale, care era un patrulater mare prin care puteau trece cu uşurinţă cinci oameni deodată. În plus, uşa aceea era destul de înaltă – avea aproape doi metri –, caracteristică foarte rară în sine, pentru că negrii intră în general în colibele lor aplecându-se, dat fiind că în mod obişnuit îşi construiesc intrări foarte joase.

Afară, chiar în perimetrul pieţei şi înaintea treptelor care duceau la terasa unde se aflau demnitarii şi ofiţerii, erau vreo cinzeci de războinici – aflaţi într-o totală dezordine –, care trebuie să fi constituit cu siguranţă garda palatului.

Coliba pătrată sau aproape, înaltă de vreo patru metri, era formată dintr-o singură încăpere – aflată la mezanin, cum am spune noi - şi avea în lateral nişte deschizături, de data aceasta ovale, care cu siguranţă serveau drept ferestre camerelor separate ale haremului şefului.

Întrând pe uşa principală, te găseai într-o sală destul de largă şi de formă pătrată. La dreapta şi la stânga aproape de perete erau alţi războinici, iar în capăt, chiar în dreptul uşii, se afla ceea ce vom numi tronul regelui.

Acesta se ridica pe un piedestal, făcut în întregime din lemn şi deasupra căruia erau stivuite blănuri şi piei ale unor diferite animale, de la gazela nevinovată până la panteră şi leu. Acolo stătea aşezat monarhul în timpul audienţelor sale sau poate că şi dormea acolo noaptea sub ochii vigilenţi ai războinicilor săi, pentru că locul destinat tronului era prea de larg ca să servească numai pentru şedere.

În spatele piedestalului regelui era o uşă de dimensiuni mai mici, bineînţeles, dar pătrată, la fel ca şi poarta principală pe unde intrasem. De-o parte şi de alta erau de asemenea două uşi identice, construite simetric chiar în mijlocul pereţilor laterali şi care duceau cu siguranţă în camerele separate, pentru că sala aceea era doar una dintre încăperile palatului şi nu ocupa toată suprafaţa colibei.

Singura critică posibilă era că sala aceea care trebuia să fie cea destinată audienţelor, sau mai bine spus, sala tronului, nu putea să primească mai multă lumină decât cea care pătrundea prin uşa principală, dar în locurile acelea, unde se evită soarele pe cât se poate, acest detaliu nu constituia un inconvenient, ci tocmai dimpotrivă, avea rolul de a menţine temperatura din interior mai răcoroasă sau relativ răcoroasă.

Mobilă propriu-zisă nu avea, dar ceea ce l-a mirat pe doctorul Corbia a fost faptul că se găseau în sala aceea un fel de butuci din trunchiuri de arbori care serveau drept scaune pentru cei care veneau să îşi prezinte omagiile omului cel mai puternic din regiune.

Traversând prima sală pe care tocmai am descris-o şi trecând prin uşa aflată în spatele piedestalului cu tronul, se intra într-o cameră mai puţin mare decât cea de dinainte, dar cu aceleaşi proporţii. La capătul acesteia era o altă uşă care de data aceasta dădea în piaţa din spatele colibei, piaţă mai puţin amplă decât cealaltă şi înconjurată de diferite colibe mai mici, unele pătrate iar altele construite în stilul autentic al negrilor.

Aceste mici colibe constituiau dependinţele şi printre acestea, chiar lângă coliba principală şi în dreapta ieşirii din spate se afla bucătăria, altfel spus locul unde se pregăteau mâncărurile pentru şef.

Sala din spate avea şi ea uşi – câte două în fiecare perete lateral – care dădeau de asemenea în camere separate, dar acestea erau deja mai joase şi de dimensiuni mai mici.

Podeaua întregii colibe era din lemn şi din pământ, adică din trunchiuri paralele de arbori, cu scobituri care, umplute fiind cu pământ argilos care forma un fel de ciment, le ţineau unite laolaltă. Blănurile de fiare răspândite peste tot constituiau singura podoabă a reşedinţei regale.

Singurul lucru discordant în acea construcţie era acoperişul.

La fel ca în cazul celorlalte colibe din Africa, acoperişul era format din ramuri de arbori, cu iarbă şi frunze puse peste ele. Avea totuşi formă conică, iar partea sa cea mai înaltă se sprijinea pe nişte trunchiuri transversale care treceau de la un perete la celălalt. Ridicând ochii înspre tavan puteam distinge aşadar toate materialele care serveau la adăpostirea persoanei regelui, iar acest detaliu făcea ca să fie mai puţin decât exemplară curăţenia podelei, întrucât cădeau mai tot timpul frunze sau ierburi uscate din înaltul tavanului.

Ar fi de prisos să mai spunem că acest lucru nu îi deranja pe negri, întrucât din când în când – de multe ori pe an – se apucau să îngrămădească mai multă iarbă şi mai multe frunze pe acoperişurile caselor lor şi prin urmare coliba şefului era probabil şi ea supusă în mod repetat acestei operaţiuni

* * *

Mai rămâne să îi descriem pe războinicii din garda regelui, care nu arătau mai puţin interesant decât demnitarii care ne primiseră la uşa principală a colibei regale.

Toţi bărbaţi înalţi şi robuşti, mândrii de forţa lor fizică şi de valoarea lor ca războinici.

Drept orice îmbrăcăminte purtau o piele de gazelă legată cu o sfoară sau cu o curea împrejurul taliei. Armele lor – foarte primitive desigur – erau beţe şi suliţe, acestea din urmă destul de lungi şi cu vârfurile de fier. La braţe şi la picioare purtau multe brăţări de diferite culori şi metale, iar de gâturile lor atârnau o mulţime de coliere/lanţuri mai mult sau mai puţin bine făcute din dinţi de fiare sau din bucăţi de fildeş sau de lemn. Câţiva purtau tot atârnate la gât nişte amulete triunghiulare.

– Cred că poartă vreo două kilograme de podoabe atârnate pe ei – îmi spuse doctorul Corbia.

– Fiecare câte două kilograme, vrei să spui!

– Se-nţelege, omule! Vezi pe bătrânul acela din dreapta negrului care poartă o pălărie?

Era într-adevăr un negru care purta o pălărie tare de pai, dar cu siguranţă era de fabricaţie indigenă, dacă ar fi să ne luăm după faptul că era perfect conică şi ca să o fixeze pe cap o legase cu două sfori, dintre care una se prindea sub nasul său, iar cealaltă sub barba sa. Iar celălalt dintre cei doi pe care mi-i arăta doctorul Corbia şi care era aşezat lângă cel care purta pălăria avea agăţat de el atâta fier şi sticlă încât abia putea să se mişte, luându-şi precauţii serioase la orice mişcare.

– Acela poartă mai mult de cinci kilograme de podoabe! Am spus la rândul meu.

– Este un mare demnitar – spuse ghidul, care s-a aproiat de noi între timp. Toate cele pe care le poartă sunt daruri din partea şefului, primite în diferite împrejurări ca răsplată pentru curajul şi inteligenţa sa.

– Dar celălalt cu pălăria de pai? întrebă medicul.

– Acela este căpitanul războinicilor regelui. El comandă în toate problemele şi tuturor când regele este plecat, atât în timpul războaielor cât şi pe timp de pace. Este demnitarul cel mai înalt în rang care are puteri depline şi numai regele îi poate ordona. Este totodată şi războinic, sau mai bine spus şeful războinicilor; dar atunci când şeful doreşte îl lasă să guverneze şi tot ce face el este bine făcut. Nu ştiu cum numesc albii un astfel de om... Şeful şi apoi el... Al doilea în rang după şef...

– Şi de ce poartă pălăria aceea ciudată, în vreme ce restul nu poartă nimic pe cap?

– Din cauză că toţi trebuie să îl recunoască, Musiú, ca al doilea în rang din ţară... Pentru că toată lumea trebuie să ştie cine este... La fel cum Excelenţele poartă cască şi trese aurite împrejurul ei... Ca să fie recunoscuţi. Nu-i aşa?... Şi acesta la fel, ca să fie recunoscut... Este acelaşi lucru... Dacă era alb ar fi Excelenţă!...

Ali spuse aceste din urmă cuvinte cu o anumită amărăciune, ca pentru a sublinia faptul că un biet negru nu putea deţine titlul de Excelenţă deşi după părerea sa avea o putere similară cu a celor pe care negrii îi numesc Excelenţe.

Eu am vrut să îl consolez spunând că negrul acela cu pălăria de pai emana autoritate şi impunea respect celorlalţi muritori. Nu îmi lipsea experienţa în ceea ce priveşte modul în care pot fi negrii făcuţi să se simtă mulţumiţi; dar doctorul Corbia, atât militar cât şi medic, cum am spus deja, nu îşi putu reţine hohotele de râs auzindu-mi cuvintele de simplă consolare care totuşi nu prejudiciau în nici un fel nici autoritatea sa, nici a altcuiva...

Nu am avut timp să discutăm asupra acestui aspect, pentru că un războinic sosit pe neaşteptate îi comunică ghidului că trebuia să îl urmăm în interiorul colibei şi, prin urmare, să ne pregătim pentru audienţă...

Îl voi lăsa pe cititor să îşi imagineze acea recepţie caraghioasă pe care ne-a făcut-o regele african, pentru că dacă ar fi să o descriu aş umple un volum întreag. Este destul să spunem că regele ne-a tratat ca pe nişte oaspeţi de seamă şi ne-a cerut /rugat să rămânem câteva zile în Djorba...

Totodată l-a îmbrăţişat pe tânărul Adeljir când acesta i-a fost prezentat de şeful războinicilor săi care venise să ne întâmpine şi a ascultat apoi cu foarte multă atenţie explicaţiile date de doctorul Corbia despre bandajul de la piciorul celui muşcat de şarpe.

Trebuie să adăugăm că Kramaljar nu înţelegea nici un cuvânt în franceză sau în portugheză, astfel încât ghidul ne-a servit drept interpret şi bineînţeles că nu pot garanta că a tălmăcit întocmai ceea ce spunea medicul. Spun aceasta din cauza strgătelor de mirare pe care le scotea regele, în vreme ce eu personal nu vedeam cum ar fi putut trezi o asemenea mirare ceea ce spunea medicul.

* * *

Înnoptarăm aşadar în Djorba, într-o colibă regală care ne-a fost pusă la dispoziţie cu multă solicitudine.

Când doctorul Corbia şi cu mine am rămas singuri l-am întrebat care erau impresiile sale după expediţia aceea şi mi-a spus că era atât de încântat încât dorea să continue să călătorească cu mine.

– Este atât de interesant să observi obiceiurile acestor indigeni! îmi spuse. Ai văzut ceasul regelui? Mă refer la deşteptătorul pe care îl purta agăţat la gât... Cred că arăta mereu ora 1 şi cinci, deşi am rămas mai mult de o oră în compania sa... Mi se pare că nu merge deşteptătorul acela, nu-i aşa? Poate că nu ştie să îl întoarcă sau ofiţerul acela i l-a dăruit tocmai pentru că nu mergea...

– Cu siguranţă că aşa trebuie să fie, doctore! Îmi amintesc foarte bine că, acum trei sau patru luni, vizitându-l pentru prima dată pe Kramaljar împreună cu un bun camarad, am observat acelaşi lucru, pentru că deşteptătorul arăta întotdeauna ora unu şi cinci minute...

– Eu voi încerca să îl întorc pentru că poate merge bine.

– Totuşi, dacă deşteptătorul este bun şi începe să meargă datorită intervenţiei tale, cum regele nu ştie care este rostului unui ceas şi cum funcţionează, poate că te-ar lua drept un trimis al diavolului şi ni s-ar întâmpla vreo nenorocire... Este mai bine să îl laşi să arate ora unu şi cinci pentru totdeauna...

Medicul mă fixă cu privirea ca şi cum nu ar fi înţeles imediat ceea ce îi spunea şi apoi, izbucnind în râs, adăugă:

– Vous avez certainement raison!

PARTEA III

PRINTRE SĂLBATECI

CAPITOLUL I

Plecarea din Haraga. — Scopul călătoriei

Dela Haraga la Sambek e un drum excelent, după spusele negrilor. Drept că e foarte lung; pentru a-1 străbate trebuesc cincisprezece sau douăzeci de zile, după vrednicia conducătorilor negri, la care e neapărat nevoit să recurgă albul, care se aventurează prin acele locuri. Totuşi condiţiile mai lesnicioase ale călătoriei compensează cu prisosinţă inconvenientul distanţei.

Dar oricât, ar fi de mare acest inconvenient e un mijloc spre a-l evita. Părăsind acel embrion de şosea şi urmând poteca ce străbate masivul care desparte cele două localităţi, ajungi repede la capătul drumului, căci îl reduci astfel la jumătate.

Totuşi şi această potecă îşi are inconvenientele sale; prezintă nenumărate dificultăţi, dintre care cea mai mică e probabil lipsa de confort pentru călătorul, care

le înfruntă şi în bună parte incidentele, mai mult sau mai puţin neplăcute, ce se întâlnesc îa tot pasul.

Ţineam să mergem la Sambek spre a vedea dacă o anumită ceremonie pe care o practică negrii în fiecare an, era în adevăr atât de barbară după cum se spunea. Eu, unul, nu mă îndoiam câtuşi de puţin că acela care ne informase nu exagerase în ce priveşte adjectivul. Şezusem destulă vreme în Africa spre a şti de ce erau în stare negrii în ce priveşte barbaria şi tocmai aceasta era un imbold mai mult pentru curiozitatea mea şi nu mai puţin pentru a lui Laffite.

Totuşi mai era o lună până să înceapă ceremoniile, care, nu se desfăşurau în Sambek propriu zis, ci într-un sat vecin, unde se păstrau încă pure toate obiceiurile celor mai vechi strămoşi.

Mărturisesc că eu unul aveam o adevărată predilecţie pentru drumul ce străbătea regiunea de şes. Confortul ce-l prezenta mă ispitea grozav... Ai aşa de rar confort călătorind prin Africa!

In schimb, însă, Laffite prefera pe celălalt, care trecea prin munţi şi care fiind părăsit de mai toţi călătorii, abia de se mai putea numi un drum. Intr-adevăr, era mai curând frecventat de animale decât de fiinţe omeneşti.

Laffite şi cu mine eram de puţin timp împreună, totuşi deajuns să fiu edificat asupra caracterului său; în ce priveşte acesta, amicul meu era nesuferit. Nu cred să se mai găsească pe tot pământul o fiinţă mai» încăpăţânată ca el. Fără a-mi face prea multe iluzii, încercai totuşi să-1 conving că, de vreme ce avem destul timp, putem lua drumul dela şes şi făcui uz de toate argumentele posibile şi imaginabile spre a-l hotărî.

Fu însă cu totul în zadar. Vom lua drumul prin munţi.

— Sau eu, cel puţin, îl voi lua, adaogăel, văzând că persistam în ideia mea.

Aceste câteva cuvinte ajung spre a înţelege neînduplecatul caracter al prietenului meu.

La drept vorbind, Laffite avea oarecum dreptate să ţie la părerea sa. Călătoria prin munţi ne putea da prilejul să întâlnim în cale triburi absolut sălbatice, să le vedem în elementul lor, să le cunoaştem şi să le judecăm obiceiurile, oricât de mică deosebire ar fi fost între ele şi acele, pe care le observasem până atunci. In afară de aceasta, chestiunea confortului era mai mult sau mai puţin relativă. Fără îndoială, că trebuia să fie oarecare confort de vreme ce aşa susţineau negrii; dar oare merită să facem pentru asta un ocol atât de mare?

Şi în ce priveşte siguranţa, avem mai mulţi sorţi s-o găsim în câmpie decât în munţi?

Aceste reflexii, pe care le făcui în ultimul moment, precum şi asigurarea din partea călăuzei, care-mi afirmă că cunoştea perfect drumul, făcu să-mi dispară ultimele şovăiri, încă odată Laffite câştigase partida. Şi astfel, pe când el se ocupa cu recrutarea oamenilor, de care aveam nevoie pentru transportul nostru şi al bagajelor, eu mă ocupai de proviziile noastre, compuse în bună parte din mei, orez, peşte sărat şi ulei de palmier, fără de care nu se poate găti o mâncare indigenă. Iar pentru noi, chinină, tot atât de necesară ca şi pâinea, sarea, galeţii şi conservele, precum şi puţină apă distilată, care pentru câteva zile cel puţin, avea să ne scutească de a bea apa infectă de prin mlaştini, incomplet purificată de micile filtre pe care le avem la noi.

Laffite termină cu recrutarea oamenilor, iar eu cu strângerea proviziilor pentru masă. In ce priveşte cartuşele, eram destul de bine asortaţi, suficient în orice caz ca să nu ne mai preocupăm câtva timp de ele.

De la 5 dimineaţa ne pregătim de drum; dar Laffite părea că nu se mai satură de somn. Trecură câteva minute până ce reuşii să-l deştept deabinelea. Dormea dus şi sforăia ca o orgă de catedrală. Oamenii ne aşteptau la poartă şi după ce ne întinserăm în palanchinele pregătite de ei, le ridicară pe umeri împreună cu bagajele respective şi porniră cu paşi uşori. Nu se crăpase încă de ziuă şi trebuia să profităm de clipele de răcoare relativă ce ne mai rămâneau până la răsăritul soarelui.

Şi pe când oamenii mergeau, noi, neavând altceva de făcut, ne continuarăm somnul întrerupt, întinşi în palanchinele noastre, cu aceiaşi satisfacţie ca şi în cel mai confortabil pat de „sleeping-car" european.

Acest palanchin, mai obişnuit numit „hamac" de către francezi, care se servesc mai mult de el, nu e altceva decât o targa ale cărei braţe negrii le reazemă pe cap, pentru ca albul să stea cât mai sus, ca într-un fel de observator, pe când purtătorii săi rămân aproape îngropaţi în ierburile înalte, care constituie cea mai principală vegetaţie africană.

Începuse să se lumineze de ziuă, când purtătorii noştrii începură să urce primele coaste ale muntelui, pe un teren extremm de accidentat şi de pietros şi deveni si mai anevoios, din pricina rădăcinilor ieşite în afară, ale unor arbori imenşi, de ale căror ramuri atârnau nenumărate liane printre care trebuiau să-şi deschidă calea.Deşi croiţi ca nişte herculi, negrii noştri erau totuşi şi ei oameni şi acei care purtau palanchinele noastre transpirau îngrozitor, exalând un miros insuportabil.

Din când în când, pe măsură ce urcam anevoioasa coastă a muntelui, trebuia să ne oprim pentru ca oamenii să mai răsufle câteva clipe, după care porneau cu mai multă voioşie.

Aveau de altminteri tot dreptul să facă aceste scurte popasuri. Câteodată drumul dispărea cu totul şi interminabilul urcuş lua uneori o direcţie aproape verticală.

Nu cred să existe multe profesii mai grele decât aceia de purtător de hamac. Patru oameni trebuie să susţie pe cap greutatea unui altuia care stă comod instalat în harnac, şi în poziţia asta să treacă peste greutăţile unui teren ingrat, având mai presus de toate grija să nu răstoarne sarcina ce poartă. La cea mai mică lipsă de atenţie, europeanul, pe care-l transportă, e expus la o cădere destul de neplăcută şi ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, asta înseamnă pentru ei câteva bune lovituri de bastoane sau bici.

* *

Eram cam pe la jumătatea coastei, când oamenii noştri se afundară deabitielea în pădure, un imens zid în care razele soarelui nici nu mai pătrundeau.

Acesta ne ferea de primejdia insolaţiei, totdeauna de temut şi adesea fatală, în schimb însă temperatura ridicată condensa umiditatea aşa că umezeala pe de o parte şi transpiraţia pe de alta făceau să curgă apa şiroaie pe noi.

Călăuzele, care precedau caravana la vreo câţiva metri se orientau uitându-se când într'o parte când într'alta şi scurtând orice indiciu, care le putea semnala vreun drum ce existase alţii dată dar acum dispăruse.

Ierburile năvăliseră tot spaţiul liber dintre arbori şi printre ele se întindeau rădăcinile spinoase în care se împiedicau picioarele negrilor noştri. Pulpele lor, lipsite de orice acoperământ protector, erau pline de sgârieturi sângerânde, produse de spini şi mărăcini.

Auzeam din când în când fâsâitul repede al vreunei reptile surprinse de apariţia noastră. In depărtare, înaintea noastră, se vedeau alergând animale de toate felurile şi mărimile, căutându-şi înspăimântate un refugiu. Iar deasupra capetelor noastre boita, formată din frunzişul des şi de un verde închis, părea că marchează înălţimea maximă la care puteau să se caţere mii de păsări cu pene colorate, care zburau de colo până colo în acel paradis încântător. După trei ore de mers, purtătorii palanchinelor noastre fură înlocuiţi de alţii. La un semnal al celor dintâi, alţi negrii, câte patru de fiecare palanchin, veniră să le ia locul; nu simţirămtotuşi nici o zdruncinătură din pricina acestui schimb, care se făcu într-un mod impecabil, fără a altera ritmul mersului.

Iarba devenea din ce în ce mai deasă şi, mai ales, înaltă. Mergeam prin ea ca printr-o mare verde, pe care nu o încreţea nici cea mai rnică adiere. Tulpinile erau în general mai înalte decât negrii, care ne purtau, cu toate că aceştia erau de talie puţin comună şi când după ce erau date la o parte ca să ne facem loc, reveneau la poziţia obişnuită, ne izbeau cu putere spinarea, cu toate sforţările pe cari le făceau negrii ca să ne ţie cât mai sus posibil. Fură momente chiar, în care, spre a ne evita de această neplăcere, ridicară hamacurile deasupra capetelor, ţinându-le cu braţele întinse.

Deodată mă sculai cu o neaşteptată repeziciune auzind un strigăt, sau mai bine zis, o exclamaţie scoasă de Laffite, după care urmară nişte vaiete foarte alarmante.

—Ce s-a întâmplat ? întrebai eu, din hamacul meu. Negrii, care îl purtau se opriră ca şi când s'ar fi întrebat între ei ce se întâmplase. Acelaşi lucru îl făcură şi ai mei, văzând că neprimind nici un răspuns mă pregăteam să sar jos.

—Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebai eu din nou. Dar Laffite, în loc de a-mi răspunde, se dedea la nişte stranii contorsiuni, ca şi când ar fi vrut să-şi schimbe poziţia normală a corpului, frecându-şi în acelaş timp cu putere partea de jos a spatelui.

Trecu o bucată de timp până ce se hotârî să-mi spună ce se întâmplase. Il înţepase ceva. Nu ştia dacă acel ceva era un şarpe sau o albină, pe care o califica de sălbatecă, atât era de dureroasă înţepătura.

Una din călăuze, care înţelegea perfect franceza şi o vorbea destul de lămurit, ne scoase din îndoială.

—Nu sunt şerpi pe aci, musiu, nici albine, musiu» sunt pomi cari înţeapă. Dar nu e primejdie — nu mori din asta... spuse el.

Era posibil şi chiar probabil că înţepătura a fost produsă de un spin.

Dar de aci până la afirmarea că nu existau şerpi? Liniştiţi de explicaţia căpătată, numai dădurăm nici o atenţie întâmplării; asta nu împiedica însă pe Laffite să-şi frece mereu partea rănită, văicărindu-se că-l durea. Pentru a sfârşi odată, fusei de părere să-mi arate locul, spre a-i aplica un calmant din mica noastră farmacie, ceea ce obligă pe tovarăşul meu să-şi desvăluie o anumită parte a corpului său de unde spatele îşi schimbă numirea...

Mormăitul, înjurând şi făcând pe negrii să râdă de gesturile sale, suportă pansamentul care se reduse la turnarea câtorva picături de alcool.

Aşteptarăm un moment să se calmeze usturimea şi apoi pornirăm iarăş la drum.

Până atunci călăuzele urmaseră un drum bine determinat: nu-l ştiu care anume, deoarece n-aveam nici soarele să ne orienteze, dar după micul popas pe care îl făcurăm, dădură semne de o ciudată şovăială. La fiecare moment se consultau şi conform rezultatelor deliberării, se întorceau când la dreapta, când la stânga. In sfârşit se apropiară de noi spre a ne spune că urmaseră un drum greşit, căruia i se datorau toate neplăcerile pe care caravana le indurase pană acum.

Trebuia să ne întoarcem spre dreapta şi să continuăm până ce vom găsi un drum practicabil. Nu puteam face altfel; în faţa noastră se ridica un zid înalt de ierburi prin care ar fi fost imposibil să ne aventurăm.

Dar în timpul acesta începuse să se înnopteze. Nu mai aveam altceva de făcut, decât să poposim aici, renunţând la satul în care intenţionasem să petrecem noaptea.

Coborârăm din hamacuri. Laffite ţinându-şi mereu mâna pe locul unde fusese înţepat, şi înjurând că-l durea grozav şi gata să blesteme ceasul în care avusese ideea să luăm un drum care nici măcar nu exista.

Negrii, uşuraţi de sarcina lor, se înhămară, care cu securi, care cu un fel de bardă, o armă obişnuită şi foarte de temut în mâinile lor, şi curăţării terenul formând un fel de piaţă în centrul căreia ridicară lagărul.

ÎI înconjurară cu un gard, improvizat din crăcile şi ierburile tăiate şi apoi se apucară să strângă cât mai multe lemne şi ierburi, pentru a menţine în timpul nopţii un cerc de foc, care să ne protejeze împotriva eventualelor atacuri ale fiarelor şi să atenueze oarecum efectele rouai, care pe aici e abundentă ca o ploaie.

În timpul acesta, noi ajutaţi de câţiva negri mai dezgheţaţi, aprinserăm un foc, la care să facem mâncare pentru cină şi pregătirăm toată bateria de bucătărie, care se compunea din câteva cratiţe, o tingire şi un grătar.Serviciul de masă strălucea prin absenţă. Avem doar câteva gamele pe care le cumpărasem dela nişte senegalezi, servind în acelaşi timp de linguri în rarele ocazii când aveam la masă supă. In ceea priveşte tacâmurile, n-aveam spre a le înlocui decât acelea, de care trebuie să se fi servit strămoşul nostru Adam: „degetele".

CAPITOLUL II.

Popas silit în plin munte

În seara aceea cina noastră nu fu tocmai veselă.Cu toate asigurările călăuzelor noastre, nu încăpea îndoială că ne rătăcisem şi, ceva mai grav, nu puteam nici să ne întoarcem pe drumul pe care venisem, după cum şi încercaseră, fără să ne spue, spre a nu ne alarma. Nu ştiau nici cum ajunseseră până aci şi nici cum să iasă din încurcătură.

La depresiunea, firească de spirit pe care ne-o producea situaţia noastră, nesigură, se mai adaugă şi indispoziţia prietenului meu.

Menu-ul cinei era de altfel destul de monoton. Totul se reducea la conserve. Ne lipseau alimente proaspete şi mi se părea imprudent a ne despărţi pentru ca unul din noi să caute să vâneze ceva.

Terminarăm cina aproape fără să scoatem o vorbă şi după ce fură aşezate sentinelele, care trebuiau să vegheze în prima parte a nopţii, ne retraserăm în corturile noastre primitive, iar negrii făceau acelaş lucru în nişte colibe rudimentare, pe care şi le pregătiseră.

Tăcerea din jur era o solemnitate impresionantă: nici un zgomot n-o turbura, nici măcar fâsâitul unei slabe adieri printre frunze. Flăcările focului nostru şi pârâitul crengilor verzi, pe care negrii le puneau mereu pe foc, erau singurele semne de viaţă în acel loc atât de lugubru.

Doborât de oboseala zilei, după ce nu dormisem noaptea precedentă, adormii adânc îndată ce mă întinsei în patul de fruunze.

Laffite în schimb, fie din cauza înţepăturii lui, fie din altă pricină, dormi foarte uşor, dacă cumva dormise măcar....

În puterea nopţii, tocmai când dormeam mai profund, amicul meu mă deşteptă brusc şi zăpăcit din somn, aproape nu înţelesei ce voia să-mi spue, când suduindu-mă cu violenţă, îmi strigă:

- Repede! Carabina! N-auzi răcnetul fiarelor? Haide, deşteaptă-te odată! Unde ţi-e carabina?

Încetul cu încetul îmi venii în fire. Eram treaz, ce naiba, nu era nevoie să mă zgâlţie în modul acela; iar în ce priveşte carabina, era aici, lângă mine, împreună cu revolverul, de care nu mă despărţeam nici odată, de când un căpitan de senegalezi îmi dase înţeleptul sfat de a dormi cu un ochi deschis şi cu arma la îndemână, pentru orice eventualitate.

În adevăr, în apropierea cortului nostru, se auzeau mugete ca de fiare.Acel muget nu era necunoscut, dar, cu toată silinţa ce-mi dam nu-mi putui aminti de la ce fel de animal pornea.

Cum era cu putinţă ca fiarele să îndrăznească să se apropie atâta de flăcările ce ne înconjurau, când ştiut este, că numai vederea lor e suficientă ca să le tină la o distanţă respectabilă?

Mă temui un moment de ceva, ce nu îndrăznii să spun prietenului meu. II întrebai numai:

- Dar negrii unde sunt?

- De unde să ştiu eu! răspunse el. Probabil că dorm, cum dormiai şi tu.

Nu te întreb de toţi negrii, ci de sentinele? ! Unde sunt sentinelele? Ai auzit să fi dat alarma? Nu, mi-au dat nici o alarmă. Poate că dormeau, sau

au fugitdar îndoiala noastră fu repede curmată, nu erau la postul lor, dar dormeau ca nişte butuci , in timpul acela focul se stinsese pe alocurea.

Apropiindu-ne în vârful degetelor, îi deşteptarăm, dând în acelaş timp semnalul de alarmă, care într-o clipă puse în picioare pe toţi oamenii noştri, Alergară cu toţii să pună lemne pe foc, pe când unii îşi pregăteau armele, asaltând pe sentinele cu întrebările lor.

Aceştia refuzau să răspundă, clipind din ochi, ca şi când ar fi vrut să spună că numai noi eram vinovaţi de acea larmă nefondată. Mugetele încetaseră cu totul. Dacă nu le-aş fi auzit atât de desluşit înainte, aş fi crezut că Laffite visase.

Pentru mai multă siguranţă, făcurăm o recunoaştere prin prejurul micii noastre tabere, fără a întâlni nimic neliniştitor. Făcurăm o severă admonestare sentinelelor pentru neglijenţa lor şi, drept pedeapsă, le puserăm să mai stea încă de gardă. După puţin timp toată lumea dormea, afară, cel puţin aşa speram, de sentinele; dar liniştea nu ţinu mult; nu trecu nici un ceas şi toată lumea fu deşteptată de un răcnet. Ieşirăm din cortul nostru, pe când negrii eşeau grămadă din coliba lor, strigând cât îi ţinea gura, după obiceiul lor, căci negrii nu pot face nimic în tăcere.

Răcnetul nu fusese însă scos de nici un fel de bestie.ÎI scosese o sentinelă care tremura de frică.Nu distinserăm nici unul din mugetele alarmante, pe care le auzi întâi Laffite.

Dar situaţia devenea serioasă. Sentinela care dăduse strigătul de alarmă, ne arătă un loc, dându-ne să înţelegem că pe acolo apăruse o fiară. Şi că, spre ia confirma cele spuse, de faţă cu toţii, trase asupra unei masse negre, pe care, în adevăr, o zărirăm cu toţii în locul arătat de dânsul.Mai curând intrigat decât îngrijorat, mă culcai din nou. Ce fiară putea fi aceia, care se eclipsa atât de repede, îndată ce ieşeam noi din cort? Dar, nici eu, nici prietenul meu nu puturăm adormi. Stam culcaţi, aşteptând să se lumineze de ziuă, când, de data asta, auzirăm amândoi, foarte desluşit, nişte mugete, care nu avea nimic comun cu răcnetul scos de sentinelă cu câteva momente mai înainte. Acesta tăcea ca un mort ba poate chiar dormea.

Ieşirăm cu precauţiune din cortul nostru, ţinând carabinele. Sentinelele nu dormeau; dar nu dădură nici un semnal de alarmă, spre a evita glumele de adineauri ale camarazilor lor, însoţite chiar de câte un argument contondent ca pedeapsă că-i deşteptară degeaba.

Aceiaşi sentinelă, care trăsese cu câteva momente mai înainte, se puse din nou în gardă şi în şoapte, ne indică un loc în direcţia opusă aceluia în care apăruse massa aceia neagră, care ne alarmase pe toţi.

De data asta nu mai încăpea îndoială. Nişte animale, pe care nu le distingeam decât după fosforescenţa ochilor, dau târcoale în jurul taberei, ca şi când, ar fi căutat un mijloc de a pătrunde prin cercul de foc, care ne înconjura de toate părţile.

În sfârşit, puturăm distinge în mod lămurit capul unuia din acele animale.Un cap cu bot lunguieţ după care apăru altul şi altul, urmate de altele în număr destul de mare, spre a ne convinge că era vorba de o turmă numeroasă gata, probabil, să ne atace. Semiobscuritatea dindărătul flăcărilor în loc de a ne ajuta să constatăm numărul şi felul acelor animale, ne împiedica. Flăcările tremurătoare ale unui foc pe sfârşite n-avea putere decât să coloreze acele capete, care treceau cu repeziciune pe dinaintea ochilor noştri, dându-le o expresie diabolică, la care contribuia şi fosforescenţa unui ochi deschis peste măsură.

Văzute printre deschizăturile gardului, animalele acelea păreau că se înmulţesc mereu. Mugetele lor creşteau necontenit... Sentinelele fără să scoată un cuvânt, aşteptau ordinele noastre. Laffite şi cu mine ne frământam creierul, ca să ghicim ce soi de animale erau acelea.

Trecură astfel câteva minute; se impunea totuşi să luăm cât mai curând o hotărâre. Neaşteptata apariţie a uneia din bestii în mijlocul taberei, grăbi această hotărâre. Pe unde intrase? Asaltul celorlalte ne dete cheia enigmei. Grămadă, asemenea apei care iese bolborosind dintr'o sticlă, năvăliră o mulţime printr-o spărtură a gardului, pe care nu o acoperise încă flăcările. Erau prea mici ca să fie lupi... erau prea mari să fie câini. Aveam de-a face cu şacali, aproape inofensivi când sunt izolaţi, dar primejdioşi când sunt în turmă, mai ales de importanţa aceleia pe care o aveam în faţa noastră.

Câteva focuri de armă îi opriră un moment, timpul strict necesar ca să schimbăm armele şi să luăm puştile de vânătoare cu cartuşe al căror tir era mult mai eficace decât al gloanţelor.

Şi măcelul începu: O clipă, derutaţi de focurile care îi decimau ezitară între alternativa de a continua atacul sau de a se retrage, lucru la care se deciseră mai ales când negrii, deşteptaţi de detunături, ieşiseră din coliba lor, scoţând strigăte înspăimântătoare şi înarmaţi cu mici barde sau cu bastoane enorme de care se serveau admirabil spre a spori confuzia printre asaltanţi. Bestiile căutau spărtura prin care intraseră, dar panica lor era atât de mare, încât nu izbuteau s-o găsească. Alergau disperate în mijlocul taberei şi multe dintre ele încercau să fugă, trecând printre flăcări. Totuşi mai rămâneau încă multe afară. Ca şi când ar fi fost conduse de un şef, nu pătrunseseră în lagăr decât o parte din ele, numeroasă ce-i drept, dar puţine în comparaţie cu grosul turmei, formând un fel de avangardă. Şi astfel, când credeam că doborâsem toată ceata, începu năvala acelor, care rămăseseră afară, aşteptând rezultatul primului atac. Sub greutatea corpului lor, gardul cedă şi prin deschizătura făcută pătrunseră mai întâi doi câte doi, iar apoi din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce ea se lărgea.

* *

Numeroasa invazie făcu să-şi piardă cu totul cumpătul negrii în rândurile cărora nu mai puteam restabili ordinea. Laffite şi cu mine trăgeam mereu în grămada de şacali, făcând o adevărată hecatombă. Doar sentinelele ne mai secondau.

Dar când, în sfârşit, se supuseră toţi ordinelor călăuzelor, şefii lor imediaţi, izbutirărn să dominăm bestiile. Câţiva dintre negrii, postaţi lângă o spărtură pe care o făcuseră, izbutiră să oprească năvala lor în interior, şi lăsând celorlalţi sarcina de a sfârşi cu cei care se aflau în mijlocul taberii, ne urcarăm într-un pom spre a domina cu privirea terenul ce ne înconjura. Focul, alimentat cu prisosinţă de negri, răspândea flăcări înalte, care luminau în jurul împrejmuirii. Nu erau numai o sută, două, şacalii, care alergau de colo până colo, căutând să pătrundă la rândul lor în tabără, am fi putut să-i numărăm cu miile, judecând după freamătul ierburilor înalte, prin care alergau. Din înălţimea observatorului nostru, traserăm câteva focuri, care îşi nimeriră ţinta.

Câţiva negri înarmaţi cu pietre, se urcară şi ei în pom şi mulţumită sforţărilor noastre şi ale lor, şi poate şi ivirii primelor licăriri ale zorilor, isbutirăm să rupem cercul ce ne înconjura. Scăpasem destul de ieftin după spusele conducătorilor noştri. Invazia atâtor şacali era mult mai primejdioasă decât ne puteam închipui şi ni se părea extraordinar că atacul se terminase cu bine pentru noi; numai trei sau patru negri prezentau mici sgârieturi şi unul singur suferise o rană mai serioasă. Un şacal îl muşcase de pulpă, care sângera din abundenţă. Cu o atenţie pe care acel nenorocit nici nu şi-ar fi putut-o închipui, procedarăm la dezinfectarea rănilor cu iod şi îi bandajarăm piciorul. Astfel se termina un atac de şacali, care ar fi putut să ne fie fatal, dacă l-am fi neglijat cât de puţin. O clipă numai şi apărarea noastră ar fi fost absolut nefolositoare. Am fi pierit cu toţi sfâşiaţi de colţii unei bestii, pe care lumea o dispreţuieşte şi pe care mulţi, — printre care şi eu înainte de acest incident — o califică de inofen D. Mihai TicanRumanoîn costum de explorator în Africa

CAPITOLUL III.

Pericol în noapte. — Glume cu maimuţe care ies rău...

Fără a ne mai opri să jupuim cei vre-o sută de şacali pe care îi omorîsem, şi pe care cu siguranţă că semenii lor aveau să-i devoreze peste puţin timp după plecarea noastră, — pornirăm iar la drum.

Ca şi când ar fi fost înviorate de ivirea zilei, călăuzele noastre luară cu hotărâre o direcţie printre tufişurile dese, care ne înconjurau.După două ore de mers dădurăm peste un drum ceva mai desţelenit, pe care se putea umbla mai uşor.

El părea că sporeşte încrederea călăuzelor noastre că ne vor scoate cu bine la capăt, dar din nefericire nu trecu mult şi intrarăm iarăşi prin nişte locuri mizerabile, care oboseau în mod vădit pe purtătorii noştri.

Schimburile se făceau mai des, aşa încât într-o singură oră se făcură şase. Terenul era atât de prost încât poruncirăm să se facă un popas numai după trei ore de drum, pentru ca oamenii noştri să mai răsufle puţin. '

Pe când ceilalţi negri se aşezară toţi la un loc, călăuzele rămaseră de o parte. Cu capetele plecate, vorbeau între ei, încet şi cu un aer grav, preocupaţi într'un mod puţin obişnuit pentru oamenii de culoarea lor.Presupunând despre ce era vorba întrebai pe Laffite:

—Eşti sigur, că aceste călăuze au mai trecut vreodată pe aici? Crezi că cunosc într-adevăr drumul?

—Aşa ne-au spus, cel puţin...

Şi, ca şi când ar fi înţeles cele ce vorbeam, unul dintre negri interveni în conversaţie, spunându-ne ca avea o încredere oarbă în experienţa călăuzelor, cele mai bune — după părerea sa — ce se puteau găsi.

Se prea putea să fie şi aşa cu toate că probele nu erau tocmai satisfăcătoare şi se prea putea să nu fi ieşit încă din încurcătură.

După un mic repaus, dictat de prudenţă, pornirăm din nou la drum.

Călăuzele îşi continuara convorbirea confidenţială şi din câne în când strigau negrilor să iuţească pasul, caşicând ar fi vrut să le dea să înţeleagă că ţineau să ajungă în vre-un loc anumit şi bine cunoscut înainte de a termina etapa acelei zile. Acest amănunt ne-a tăcut să mai nădăjduim puţin. Drumul deveni din nou ceva mai practicabil, îngăduind accelerarea mersului. Laffite se miră de atâta grabă, iar eu începui să bănuiesc că motivele care o determinau erau cu totul altele decât acelea invocate de călăuză. Totuşi nu făcurăm prea mult caz de aceste detalii de mică importanţă.

Ca şi cum providenţa ar fi vrut să ne distrugă gândurile dela procuparea noastră, ajunserăm într-un loc în care maimuţele, în majoritate mici, erau atât de numeroase încât părea că ne găseam într-o cetate a acestor animale.

Se ştie că maimuţele trăiesc în familii şi că formează adevărate triburi, care nu se depărtează nici odatăde locurile lor de predilecţie.

Făceau adevărate minuni de exerciţii echilibristice, care desigur ar fi făcut să pălească de invidie pe cei mai îndemânatici gimnastici din circurile noastre şi pe cei mai reputaţi executori de salturi. Şi, ca şi când asta nu ar fi fost deajuns spre a ne distra, se apucară să imite scena caravanei noastre, ducând pe umeri nişte ramuri de pomi ca pe nişte hamacuri. Altele mergeau la o oarecare distanţă de noi, făcând în acelaş timp o strâmbătură, care putea fi prea bine o scrâşnitură de dinţi, sau un zâmbet amabil.

Unele, cele care erau ceva mai departe de noi, îşi umflau pieptul, mergând foarte măsurat. Aceştia erau şefii de familie, serioşi ca nişte oameni maturi, care mergeau în patru labe fără a se expune consecinţelor unor mişcări dezordonate, nepotrivit cu situaţia lor.

Sugerai ideea de a ne opri aici spre a petrece noaptea, deoarece nu se simţea apropierea nici unui loc populat de oameni şi puţin lipsi ca şi Laffite să fie de părerea mea. Ori, aici, sau în altă parte, trebuia să ne resemnăm, să dormim sub cerul liber. Totuşi nu voirăm să stingherim iniţiativa călăuzelor, printr'un ordin, care le-ar fi stricat planurile.

Şi bine făcurăm, căci nu trecură nici cinci minute şi ei singuri porunciră să ne oprim, luând măsurile pentru a petrece noaptea. Câţiva negri se împrăştiară în diferite direcţii spre a face provizie de lemne pentru foc, ce trebuia să ardă neapărat toată noaptea şi a cărui eficacitate, cititorii noştri au putut-o aprecia citind asaltul şacalilor.

Iar noi, ca să ne mai distrăm puţin, luarăm puştile de vânătoare cu scopul de a profita de ultimile raze de soare spre a vâna ceva.

Nu întâlnirăm însă decât maimuţe, dar nici o pasăre, cu toate că, înainte, văzuserăm atât de multe.

Ne întoarserăm în tabără fără a fi putut trage un singur foc măcar. Maimuţele intrigate de cele ce făceau negrii, se strânseră în pomii de prinprejur făcând un sgomot infernal.

Unele mai îndrăzneţe se lăsau chiar la pământ ca să vadă mai deaproape cele ce se petreceau în lagărul nostru.

Pe de altă parte, negrii strângeau grămezi de pietre, a căror utilitate n-o înţelesei pentru moment; dar cum eram preocupat de lucruri mai importante, lăsai pentru mai târziu să mă interesez de acest mic detaliu, care îmi păru neînsemnat. Laffite, totuşi nu era bine dispus deloc. Cu câteva ore mai înainte râdea cât îl ţinea gura de strâmbăturile maimuţelor, dar acum nu le-ar fi mers tocmai bine acestora dacă le-ar fi ajuns, blestemele pe care amicul meu le rostea împotriva lor, cu elocvenţa unei ţigănci. Din pricina lor nu puteam mânca în seara aceia carne proaspătă, tovărăşia lor nu era se vede pe placul păsărilor, care se eclipsaseră cu totul.

Trebui deci să ne mulţumim iar numai cu provizia de conserve, pe care le mâncarăm totuşi cu poftă îndată ce se înoptă şi pe când tabăra noastră era pusă la adăpostul unor surprize ca acea din noaptea trecută. Cortul nostru destul de departe de focul care ne înconjură, era cam întunecos chiar pentru nişte oameni puţin pretenţioşi, dar n-aveam scum se remediem acest inconvenient şi deci trebuia să suportăm cu răbdare. Era preferabil acea penumbră decât să fim asaltaţi de droaia de ţânţari, care se abătuseră asupra taberii noastre, atraşi de lumina flăcărilor, formând un adevărat nor în jurul focului.

Totuşi, crezui că luând unele precauţiuni, puteam să ne riscăm să luminăm puţin cortul nostru. Tovarăşul meu fu de aceiaşi părere şi improviza o lampă cu ajutorul unei cutii de sardele, servindu-se de untdelemnul, care rămăsese într-însa şi la care mai adaogă puţin şi din acela pe care îl aveam pentru consumul nostru.

După puţin timp, mica noastră lampă ardea cu o flacără care în acele momente mi se părea un arc voltaic. Spre a evita invazia ţânţarilor, atraşi de lumină, închisesem ermetic intrarea cortului cu o plasă care avea desigur să-şi îndeplinească scopul, afară numai daca ţânţarii n-ar fi găsit o altă intrare printr-o crăpătură a cortului... şi slavă Domnului, erau destule. Acel lux de lumină nu ţinu însă mult. Abia o aprinsesem şi ţânţarii năvăliră în număr atât de fantastic, încât ne era cu neputinţă să mai mâncăm şi aproape nici să respirăm. Acele mizerabile insecte ni se aşezau pe gură, pe ochi, peste tot, fără a mai vorbi de mâncarea noastră, dacă se poate da această denumire unei cutii de corned beof şi uneia de sardele cu pătlăgele roşii. Intr-o clipă fură amândouă acoperite de ţânţari, rău nu atât de apreciabil în ce priveşte carnea, dar ireparabil când era vorba de sardele. Sute de ţânţari îşi găsiră moartea în sosul acestora, făcând imposibilă consumarea lor, aşa că nu ne mai rămase altceva decât să le azvârlim.

Cât priveşte lampa, nu mai e nevoie să spun că fu prima pe care o îndepărtarăm. Un negru fu însărcinat s-o ia de acolo. Dar acel aparat de iluminat îi plăcuse atât de mult, încât îl duse tovarăşilor săi, dintre cari desigur că unii vor fi adoptat ideea spre a trece drept inventatori la întoarcerea lor în tribul din care făceau parte.

Ţânţarii aveau însă o vădită predilecţie pentru cortul nostru, deşi aveau destul loc de zburat afară; aşa că cu toate silinţele noastre ca să scăpăm de ei, nu fu chip, şi ne chinuirăm toată noaptea cu zâ-zâitul lor, care totuşi era nimic în comparaţie cu înţepăturile lor necontenite.

Puţin lipsi să nu dormim toată noaptea. Atât numai că doborîţi de osteneală, fiindcă nu dormisem noaptea precedentă şi de hărţuiala drumului aujnsesem să nu mai simţim înţepăturile şi dormirăm până în zori.

Negrii, lucru ciudat, respectară somnul nostru. Călăuza nu veni să ne spuie că se luminează de ziuă şi că trebuie să pornim spre a profita de relativa răcoare a dimineţii. Ne lăsară să dormim până ce lumina orbitoare a soarelui ne făcu să deschidem ochii.

Trebuie să fi fost ceasurile unsprezece când ne deşteptarăm. Şi dacă ultimul lucru ce-l făcurăm înainte de a ne culca fu de a mânca, acelaşi lucru fu şi primul pe care îl făcurăm la deşteptare şi înghitirăm cu destulă poftă galeta, mai tare decât ar fi fost poate de dorit dar totuşi excelentă, când nu ai nimic mai bun la îndemână. Nici nu pierdurăm timpul să doborîm câteva din raţele sălbatice, care zburau pe deasupra noastră, semn evident că era vre-o apă prin împrejurimi.

Foamea ne încolţea şi n-aveam poftă de aşteptat. Liberată de ţânţarii, cari o acopereau în noaptea precedentă, carnea conservată ne ţinu loc de supă, hors d'oeuvre şi friptură, fără să mai punem la socoteală că un negru descoperi un bananier, poate singurul prin acele locuri muntoase, care ne procură nişte fructe bine coapte, parfumate şi delicioase la gust.

Maimuţele nu se despărţiseră de noi toată noaptea. Poposiră în arborii din apropiere şi îndată ce se făcu ziuă se puseră iarăşi să observe ce făceau acele stranii animale, cum trebue să le fi părut noi, mai ales Laffite şi cu mine, care eram albi.

Văzându-ne stând liniştiţi şi ocupaţi numai să ne umplem stomacurile, căpătară atâta încredere şi veniră atât de aproape, încât puteam pune mâna pe ele. Câteva bucăţele de galetă azvârlite, pecetluiră parcă un tratat de amiciţie între ele şi noi... Le simţiră însă gustul şi fericitele care avuseră norocul să le prindă, se îndreptară cu hotărâre spre masa noastră. Trebuie să precizez că această masă era pur şi simplu un şervet de o albeaţă îndoielnică, întins pe iarbă.

Dacă le-am fi lăsat, puţin ar fi lipsit să nu ne ia sticla de cognac pe care tocmai o destupasem. Aşa că trebui să le ameninţ ca să le ţiu în respect. Puserăm în acelaşi timp capăt şi risipei de galetă pe care le-o dasem ca să ne împrietenim cu ele în definitiv, era pâinea noastră pentru câteva zile, dacă nu găseam alta mai bună, lucru ce nu puteam spera că va fi aşa de curând şi deci trebuie să fim mai puţin generoşi cu ea.

Hotărâsem să ne eschivăm şi crezurăm că am reuşit. Câteva fură atrase de strălucirea cutiei de tinichea din care făcusem o lampă primitivă noaptea trecută, se repeziră s-o ia, mişcare pe care o imitară şi celelalte. Era de aşteptat o ceartă între ele pentru posesiunea preţiosului obiect, dar lucrurile nu ajunseră până aici.

Acea care o descoperise, fu prima care o atinse eu laba întinse mâna, se smuci şi, azvârlind-o, se cocoţă într-o clipită in cel mai înalt arbore din apropiere; aceleaşi scene se repetară cu două sau trei altele, care făcură acelaşi gest urmat de acelaşi rezultat.

E uşor de explicat ce se întâmplase. Lampa arsese toată noaptea şi nu se stinsese încă de toi; mai avea destul untdelemn ca să mai ardă încă câteva ore chiar. E de prisos să spun deci cum ardea...

Aceasta ne scăpă pentru câteva minute de supărătoarele noastre prietene. Oala aia era însă se vede pe gustul lor şi făceau toate piruetele posibile ca să mai capete. Făcusem o greşeală dându-le de la început. Văzând că toate insistenţele lor nu obţineau nimic, se supărară.

Ne supărarăm, de altminteri, şi noi. Văzând că îndrăzneau să încerce să ia ce aveam pe masă rupserăm relaţiile noastre de prietenie. Ajutaţi de negri şi ameninţându-le cu câteva bastoane, reuşeam să le punem pe fugă.

Incepurăm să ne strângem lucrurile spre a porni la drum, când din valul unui arbore căzu cu repeziciunea unui glonţ faimoasa cutie de conserve transformată în lampă care ne făcuse sa râdem. Fusese azvârlită fără îndoială de o mână viguroasa căci făcu un cucui în capul uneia dintre călăuze. După ruperea relaţiilor, urmase de ambele părţi descinderea ostilităţilor şi rezultatul fu că bietul negru fu cât p-aci să se aleagă cu capul spart ca o tivgă.

Oprirăm imediat sângele care îi curgea din rană şi, fără a ne mai ocupa de altceva, ne continuarăm preparativele de plecare începute.

Dar asta nu fu pe placul maimuţelor. Nu se mulţumiră să ţipe după primul rezultat al ofensivei pietricele destul de mari ca să ne lovească. Gluma incepuse să se îngroaşe.

Ca şi când ar fi fost siguri că vor obţine un rezultat practic, imitându-ne, negrii noştri începură şi ei să arunce în adversarii din pomii din jur. Călăuza care fusese rănită, încurajat de cucuiul pe care-l căpătase şi fiind se vede mai expert decât ceilalţi în acest gen de luptă cu pietre, izbuti de mai multe ori să-şi nimerească ţinta, izbind în plin micile corpuri în continuă mişcare.El fu primul care omorî un adversar. Armele intrară în scenă, ţineam de altminteri să dovedim superioritatea civilizaţiei asupra acelui sistem de luptă primitiv, la care se dedau negrii şi maimuţele,

Traserăm vreo 20 de focuri şi de fiecare dată cădea câte una sau două din nefericitele maimuţe. Lupta nu mai dură mult, după ce începură să vorbească gloanţele.Zgomotul detunăturilor şi efectele tirului nostru speriară pe adversari. De data aceasta puteam spune că victoria era a noastră.Pe când noi n-aveam decât un singur rănit, maimuţele numărau zeci de morţi in rândurile lor. Măcelul luase proporţiile unei hecatombe, de care fără îndoială aveau să-şi aducă aminte multă vreme. Şi iată cum primul contact al maimuţelor cu albii avu un rezultat dezastruos pentru ele.

CAPITOLUL IV

Satul K a m b o j a r.

Marşul din ziua aceia dură vreo opt ore, în timpul cărora călăuzele continuară să dea semne de ezitare ca şi în ajun. Era vădit că nu cunoşteau terenul pe care înaintau şi că numai instinctul ar fi ptutut să-i ajute să ne scoală la liman dacă am fi ajuns.

Dar, ca şi când noi am fi fost răspunzători de cele întâmplate, atât călăuzele, cât şi purtătorii hamacelor se arătau foarte indispuşi faţă de noi.

Aveau, se vede, vreun motiv, dar nu-mi putui da seama, care anume: atitudinea lor era cu atât mai ciudată cu cât câteva ore mai înainte când respinsesem atacurile maimuţelor, se arătaseră bine dispuşi, comentând şi râzând cu poftă de cele întâmplate.

Mi se păru purtarea lor prevestitoare de ceva şi mai rău şi cu precautiune îmi încărcai puşca cu cartuşe de vânătoare de prepeliţe, care, de la o distanţă mică, sunt cele mai proaste gloanţe ce se pot trage cu avantajul de a nu se pierde în vânt.

Laffite făcuse şi el acelaşi lucru fără, însă, a-mi fi împărtăşit temerile sale. Şi după ce încărcarăm puştile şi ne pregătirăm revolverele în timpul unui scurt popas, ne urmarăm calea până ce zărirăm primele colibe ale unui sat, ai cărui locuitori, atraşi de noutatea trecerii unei caravane, — lucru probabil neobişnuit pentru ei, — alergară spre partea pe unde ne pregăteam să intrăm.

Dar când ne văzură cu feţele noastre albe şi cu îmbrăcămintea albă, se puseră pe fugă ca nişte suflete urmărite de diavoli. Bărbaţi, femei, bătrâni, toţi care aveau o pereche de picioare, de care se puteau servi, o luară la fugă, fără să se oprească nici la strigătele călăuzelor noastre, care încercau să-i asigure că n-aveam altă pretenţie decât să petrecem noaptea în sat şi că n-aveam nici o intenţie vrăjmaşă faţă de dânşii: ba ceva mai mult,— şi aici nu minţeam câtuşi de puţin, — îi încredinţam, că plăcerea noastră cea mai mare ar fi fost să-i vedem ocupandu-se de treburile lor, ca de obicei, fără să ţie seama de prezenţa noastră.

Foarte puţini fură aceia, care dară ascultare acestui program, ce e drept, destul de împăciuitor. Şi mulţi dintre războinici — cei mai îndrăzneţi probabil — ne aşteptau într-o atitudine hotărâtă, cu lancea strânsă, cu pieptul apărat de un soi de scut, cu feţele vopsite cu roşu, cu alte cuvinte, cu tot aparatul războinic, pe care unii îl completau cu arcuri şi săgeţi.

Cu toată primirea puţin bunăvoitoare, ne apropiarăm de dânşii ca să vedem din ce rasă făceau parte. De obicei, pentru aşa ceva e deajuns să le observi tăietura obrazului. Dar, de data aceea, această examinare superficială nu dădu nici un rezultat, căci rămăseserăm tot atât de nelămuriţi ca şi înainte. Ce era şi mai curios, era că pe când noi îi examinam cu atenţie şi ei făceau absolut acelaşi lucru. Se vede că culoarea obrazului nostru nu le inspira nici o încredere, căci după ce îşi satisfăcură curiozitatea, întoarseră călcâiele şi se refugiara prin colibele lor. Războinicii, după cum se vede, nu erau prea curagioşi.

Ne luarăm şi noi după ei. Laffite, cu toată vâlva pe care o făcuse la început, îmi lăsase mie toată răspunderea de a conduce caravana şi hotărîi să poposim în noaptea aceea în satul ce ne sta înainte.

Spusei aceasta uneia dintre călăuze, aceleia, care înţelegea mai bine cuvintele mele, de oarece cunoştea franceza în mod destul de acceptabil pentru un negru; auzindu-mă însă clătina capul cu un aer de îndoială.

—Vezi vreo piedică să poposim peste noapte aici? îl întrebai ei. — Nu, răspunse el, — nu e nici o piedică, dacă oamenii ăştia, care sunt absolut sălbatici, nu ne opun nici o împotrivire.

Trebuia să fi văzut pe acel negru sadea, taxând sălbateci pe nişte oameni nu cu mult mai puţin civilizaţi ca el, ca să fi putut înţelege hazul.

Nu curmai dialogul nostru, care devenea interesant pentru noi, ci îl întrebai mai departe:

—Îi cunoşti? Cum se numeşte satul ăsta?

Nu pot descrie ce mutră făcu ghidul când auzi întrebarea mea. Se uită la tovarăşii săi, ca şi când le-ar fi cerut să-l ajute să iasă din încurcătură şi îmi răspunse, cu oarecare şovăire, că nu-l cunoaşte.

Imbecilul nu-l cunoştea dintr-o cauză foarte simplă. În viaţa lui nu pusese piciorul prin acele locuri. Şi, când îi imputai că ne dusese, nici nu ştie unde, ne răspunse foarte liniştit, că nu el ne dusese „ci dracul".

Puţin lipsi să nu-l fac să simtă, că nu gustaţii deloc gluma. Dar nu le-ar fi folosit la nimic căci cu un specimen de felul acela ne puteam aştepta la ceva mai rău. Eram în apropierea unui sat care se putea să fie locuit de antropofagi şi nu era acela momentul să ne lipsim de ajutorul negrilor, în caz când am fi fost atacaţi de ceilalţi.

Ne coborârăm din hamace, pregătindu-ne pentru orice eventualitate, cu puşca de vânătoare la umăr eu carabina în mână şi cu revolverul la cingătoare.

Negrii de asemenea se puseră în gardă, ţinând bine în mână bâtele; acei care erau mai bine înarmaţi, „machetele" un fel de săbii scurte. Astfel pătrunserăm în împrejmuirea care înconjura satul, situat intr'un luminiş al pădurii. Nu era acolo nici un om adult. Nu rămăseseră decât câţiva câini şi o puzderie de copii, pe care drăgăstoşii lor părinţi îi părăsiseră, ca să poată fi mai liberi în mişcări. De la primul până la cel din urmă, toţi tremurau de frică. Cei mai mărişori scoteau un fel de strigăte guturale pe cari nici călăuzele noastre nici ceilalţi negri din serviciul nostru nu le înţelegeau.

Nu era să ne aşezăm lagărul într-un loc unde ni se dovedea atâta neîncredere. Ne-am fi expus, făcând aşa ceva, să fim atacaţi, când ne-am fi aşteptat mai puţin, de toată populaţia. Căci oricât de mare ar fi fost rezistenţa noastră, am fi fost la urmă doborîţi de superioritatea numărului lor. Nu era alt mijloc decât să parlamentăm, lucru foarte uşor, dacă am fi avut cu cine căci după cum am mai spus, nu mai rămăsese nici un şoarece măcar în sat, afară de câini şi de copii. De altminteri încercarea făcută de călăuzele noastre de a se apropia de ei, dase absolut greş.

Laffite avu atunci o ideie cu adevărat genială. Scoase câteva galete din sacul cu pâine şi strânse cu forţa în jurul lui pe câţiva din copii mai mărişori, care erau mai la îndemână. Presără zahăr pe bucăţile de galetă şi începu să muşte dintr-una. N-avea alt mijloc de a se face înţeles şi puii de negri îi înţeleseră perfect; li se oferea o mâncare străină, gustoasă desigur, de vreme ce albul o mânca cu atâta poftă şi nu fu nevoie să insistăm ca să-l imite şi ei.

Nu mâncau, înghiţeau pe nemestecate şi ţipau să le mai dea. Strigătele de bucurie ajunseră până la negri ascunşi prin împrejurimi şi încetul cu încetul ei îşi făcură apariţia. Progeniturile lor, alergându-le în întâmpinare cu bucăţi de galetă în mână şi cu gurile pline, puseră capăt ostilităţilor. Nu erau inamicii noştri, — aşa înţeleserăm după semnele pe care ni le făceau, — dar le fusese teamă când ne văzură apropiindu-ne.

Deşi nu văzuseră nici odată lucruri aşa de stranii, dar si aşa de frumoase, ca armele noastre, se gândiseră, că ele trebuiau să servească la ceva şi de aceea se alarmaseră. Aceşti, aşa zişi războinici, ne daseră o proastă dovadă de bravura lor, dar acum când îi vedeam mai de aproape, cu gesturile lor servile, cerându-ne să le dăm câte o bucăţică de galetă, impresia ce ne făcură fu şi mai rea în special acela care prin „picturile" care-i împodobeau chipul, părea cel mai grozav dintre ei, ni se înfăţişă acum blând ca un miel şi gudurându-se ca un căţeluş, spre a obţine o bucăţică de galetă.

Nu puturăm însă să le dăm prea multe, fiindcă n-aveam nici noi. Şi, considerând terminate preliminările unui tratat de amiciţie, venirăm dea dreptul la fapt: Cine era şeful lor? Se înnopta şi vroiam să ştim unde vom petrece noaptea.

Omul se apropie şi nu mică ne fu mirarea văzându-l vorbind franţuzeşte; nu era poate o franţuzească tocmai academică, dar mult mai acceptabilă decât ne-am fi putut închipui. După spusele lui, o învăţase fiindcă fusese de vre-o câteva ori la Dakar, lucru foarte cu putinţă de altminteri, totuşi ceeace nu prea era cu putinţă să fi învăţat în cele câteva dăţi o limbă străină şi încă atât de bine.

Cred mai curând, că acele, câteva ori erau câteva luni de serviciu în armata colonială ca oricare senegalez, şi judecând după puţina sa grabă de a da amănunte asupra acelei şederi şi, după felul suspect în care părăsise satul împreună cu ceilalţi, nu ne trebuia mult să fim aproape siguri că dezertase.

Dar n-aveam de ce să stăm să lămurim un lucru care ne privea aşa de puţin. Ne înţelegeam perfect cu dânsul şi ne înţeles eram şi mai bine când află că nici Laffite nici eu nu eram francezi.

Satul se numea Kambojar, în cinstea unui mare şef mort de vre-o 30 de ani.

Număra vreo 300 de locuitori adulţi şi vre-o sută de colibe, printre care se deosebea a lui, fiind mai mare şi mai bine aşezată. La o mică depărtare cultiva un petic de pământ strictul necesar pentru nevoile hranei sale şi a lor săi, care trăiau într-o bună parte din vânat. Toate erau bune pentru stomacul lor. De la găina de Guinea, care se găsea prin pădure, până la şerpi şi chiar broaşte, dacă n-aveau ceva mai bun la îndemână. El era singurul care voiajase, înţelegând prin a „voiaja" faptul că ieşise din satul lui şi fusese la vre-o câţiva kilometri prin împrejurimi. Concetăţenii săi erau într-o stare de absolută sălbăticie; de altminteri, nu mai era nevoie, să ne-o spună. Era deajuns să priveşti pe aceşti oameni, bărbaţi şi femei, care n-aveau nevoie de pantaloni, sau de fuste spre a li se determina sexul. N-aveau drept îmbrăcăminte decât câteva brăţări făcute din oase de animale. E drept că dacă judecăm gradul de civilizaţie al acelor oameni după îmbrăcămintea lor, nici şeful lor nu era mai grozav, căci şi el, ca şi toţi supuşii săi, era vrăjmaşul oricărui soi de acoperământ şi nu era în primejdie să-l strângă nici cusăturile hainei, nici să faci bătături la picioare din pricina ghetelor.

Atât de ignoranţi erau negrii pe care îi guverna, încât când le spusese, că existau în lume şi oameni albi, ei săvârşiseră nedelicateţea de a pune la îndoială spusele sale... Noroc că venisem noi prin acele locuri ca să-i dăm dreptate, lucru, care de sigur că-i sporise creditul în ochii concetăţenilor săi pentru multă vreme şi îi da putinţă ca toate minciunile de gogomane să fie luate drept adevăruri evanghelice.

În timpul acestei convorbiri se apropriară, deşi cu oarecare teamă, şi femeile, care până atunci statură deoparte.

Dar ele pierduseră ocazia de a gusta din galetă, căci soţii lor, cu proverbiala galanterie a negrilor, nu le păstraseră nici măcar firimiturile. Trebuiră să se mulţumească deci cu descrierea ce i se făcu, desigur, despre această delicioasă mâncare a oamenilor cu feţele palide. Avusese dreptate şeful când le spusese că există oameni albi care mănâncă lucruri nai bune ca mierea... Se prea poate la negrii să nu dea dovadă de exces de galanterie faţă de femeile lor, dar ar fi o ingratitudine să nu le recunoaştem pe aceea, pe care o au faţă de străini sau cel puţin pe care o avu şeful faţă de noi. El ne spuse, că putem dormi în sat, dacă ne făcea plăcere şi chiar în propria lui casă.

Şi, culme a cavalerismului, ne-o puse cu totul la dispoziţie, el şi cu familia sa ducându-se în altă colibă. Rămăserăm deci absolut stăpâni pe locuinţă, care cu toate că era a şefului nu era mai puţin sărăcăcioasả ca ale celorlalţi locuitori din sat.

Ea se compunea din patru pereţi — în această privinţă nu cred să fie locuinţă pe lume, care să se deosebească, afară de colibele circulare, care se găsesc mai ales în sudul Africei. Dar ca o consecinţă a şederii proprietarului printre albi, cei patru pereţi erau de pământ şi prevăzuţi cu câteva ferestre, la care, bine înţeles, nu era nici urmă de geamuri. Tavanul era compus din câţiva trunchi de arbori, grosolan ciopliţi, care se uneau la partea superioară în formă de piramidă. Pe deasupra era un strat de ierburi uscate. Pe jos un fel de podea rudimentară făcută din trunchiuri mai mici şi ceva mai bine cioplite decât cele din tavan. Într-un colţ un fel de pat format din lemn acoperite în parte cu piei de şacal şi de gazelă. Era patul şefului familiei; femeile şi copiii dormeau desigur de a dreptul pe podea.Instalarea noastră în acea locuinţă ne puse în conflict cu negrii noştri. Nu cred să existe pe lume cineva care să dispreţuiească mai mult pe un negru decât alt negru. Ai noştri se temeau de locuitorii acelui sat şi ne propuseră nici mai mult nici mai puţin decât să punem să evacueze colibele cele mai apropiate de noi şi să construim o împrejmuire care să ne despartă de indigeni de ale căror rele instincte aveau motive să se teamă.

Respinserăm însă ideia. Negrii aveau să doarmă unde le plăcea, fără să fie nevoie să-i scoatem din propria lor casă.Ar fi fost un intolerabil abuz de ospitalitate, cu toate că negrii noştri nu erau de aceiaşi părere şi le păsa mai curând de siguranţa noastră decât de cele mai elementare reguli de bună creştere.

În ciuda lor, deci, ne luarăm în posesie locuinţa, fără a le da altă autorizaţie decât aceea de a aprinde un foc în jurul colibei, în caz că se temeau de atacul vreunei fiare, dar cu condiţia de a nu da foc vre-uneia din locuinţe. Această recomandaţie ar părea poate de prisos, dar sunt încredinţat că nu era inutilă. Negrii noştri erau în stare dacă şi-ar fi pus în gând, să facă o ispravă şi să se arate mai sălbatici decât însăşi sălbaticii.

Confecţionarăm o lampă în genul aceleia care provocase conflictul nostru cu maimuţele şi cu toate că răspândea un puternic miros de untdelemn, ne întinserăm pe patul şefului ca să dormim. După câteva minute sforăiam din răsputeri.

Dar nu trecu mult şi sărirăm în sus deşteptaţi de nişte strigăte şi gemete ce se auzeau în jurul colibei noastre.

Ne scularăm şi punând mâna pe revolvere, strigarăm oamenii noştri, adică pe puţinii, care mai rămăseseră căci ceilalţi plecaseră în goană agitând cu furie măciucile şi topoarele.

Ne ieşi înainte şeful, mai mult mort decât viu, rugându-ne să punem ordine în rândurile noastre. El ne afirmă, că pentru mai multă siguranţă pusese oameni de ai lui să stea de pază în jurul satului. Aceste santinele văzură o fiară, — nu puteau preciza care anume, — şi îndreptaseră asupra-i câteva săgeţi; dar fatalitatea vru ca această mişcare să pară suspectă negrilor din escorta noastră, — care erau deja preveniţi împotriva gazdelor noastre, — şi ca o săgeată să le zbârnie pe la ureche.

Aceasta fu de ajuns ca să dezlănţuie ostilităţile. Fără a mai sta la gânduri, negri noştri se repeziră la indigenii tribului, al căror număr era mereu sporit de cei care până atunci, dormiseră liniştiţi şi care alergaseră la strigătele de ajutor scoase de tovarăşii lor. Într-o clipă lupta se încinse. Bineînţeles, negrii nu posedă arme de foc. Aşa că fără alte arme decât câteva săgeţi şi câteva bâte, — securi erau foarte puţine, conflictul nu luă proporţiile la care ne-am fi aşteptat.

Zdrobit de numărul superior al indigenilor, care afară de asta cunoşteau mai bine terenul, ai noştri fură nevoiţi să bată în retragere lăsând trei morţi în mâinele inamicului. Dar şi acesta plătise scump izbânda sa. În rândurile duşmane morţii se numărau la şapte şi răniţi erau foarte numeroşi. Nu cred ca în noaptea aceia să fi rămas vreunul dintre ei cu oasele întregi.

Aflarăm că ai noştri avuseseră trei morţi pentru simplu motiv că corpurile acestora rămăseseră acolo ca dovadă. Dar cu toate strigătele noastre, şi cu toate că ne luarăm după ei, nu mai văzurăm pe nici unul din negrii cu care pornisem din Haraga. Dispăruseră ca şi când i-ar fi înghiţit pământul.

Laffite era de părere că nu erau departe. Se putea ca indigenii să le fi tăiat retragerea din spre noi şi să se fi refugiat pentru noaptea aceia în păduricea din apropiere. Vrui să-l cred, dar nu putui. Eram sigur că servitorii noştri se saturaseră de a ne mai servi şi că se făcuseră nevăzuţi.Ce era să ne facem, singuri, într-o regiune necunoscută, fără oameni care să ne conducă şi fără călăuze, care să ne arate drumul?

Şeful se înteresă şi el de ceea ce ne preocupă. Regreta, - aşa ne spuse cel puţin, cele întâmplate, dând toată vina pe oameni noştri. In sat erau puţini oameni şi cea mai mare parte fuseseră răniţi în timpul încăierării; afară de asta mi era nici unul în stare să fie călăuză acceptabilă.

ÎI făcurăm să înţeleagă că, buni sau răi, îi ceream să ne dea, câţiva negri, care să ne ducă până la satul cel mai apropiat de unde aveam să le dăm drumul. Şi cum, oricât ar fi fost de ignoranţi, tot trebuia să fie printre ei unul care să cunoască drumul până unde voiam să mergem noi, îl asiguram că vom găsi o călăuză, chiar dacă ar fi trebuit să-l silim pe el însuşi să îndeplinească acest rol.

Nu ştiu, dacă atitudinea noastră hotărâse sau aspectul armelor noastre îl impresiona, dar ştiu că după câteva minute, aveam în faţa noastră un negru, care ne încredinţa că el cunoaşte regiunea ca în palmă. Izbutisem să obţinem ceva, dar tot ne mai trebuiau câţiva negri, care să ne ducă bagajele şi alţii, care să poarte hamacurile.

Nu fu greu să găsim pe cei dintâi, dar ne fu peste putinţă să găsim pe aceia care să ne ducă pe noi. Ca ultim argument convingător promiserăm câteva raţii de galetă acelora care îşi vor lua această însărcinare, dar oricât de ispititoare era oferta noastră, nu se prezentară decât doi negri — şi aceştia dealtminterea şovăiau — dar speram că exemplu lor va servi să îndemne şi pe alţii. Nu fu însă după cum ne aşteptai, ci dimpotrivă, influenţaţi de ceilalţi, cei doi voluntari, sfârşiră prin a renunţa la galetă, pe care o şi scosesem din sacul cu pâine.

Eram, oare, predestinaţi să mergem zile întregi într-o climă aproape mortală, pentru un european, să suferim chinurile unui marş obositor pe un teren abrupt, deschizându-se anevoie calea printr-un haos de ierburi gigantice şi de crăci spinoase, încolăcite unele de altele, sub un soare de foc şi o căldură înăbuşitoare ?

Perspectiva nu era de loc ispititoare, dar n-aveam ce face. Conduşi de un indigen, care regăsea cu un admirabil instinct urmele, ne petrecurăm o parte din dimineaţă, căutând oamenii, care dezertaseră în ajun, sperând că fuga lor fusese doar momentană şi determinată numai de purtarea indigenilor. Dar furăm nevoiţi să renunţăm la orice nădejde de a-i mai întâlni.

Luându-ne după numeroasele lor urme, călăuza noastră descoperi un loc, unde se adunaseră cu toţii, iar de acolo pornea un fel de drum, pe care iarba se vedea călcată de numeroase picioare. Erau urmele negrilor noştri care se înapoiaseră la tribul lor.

Strânseserăm pe conducătorii noştri, oameni al căror aspect n-avea nimic liniştitor şi care nu semănau de loc cu negri, care de obicei transportă pe călătorii de felul nostru. E de ajuns să spun că braţele, pieptul, gâtul şi în sfârşit aproape tot corpul le era acoperit cu şiraguri de oase, bucăţi de lemn şi de sticlă luate — Dumnezeu ştie de unde —- de seminţe şi de tot felul de obiecte, care le căzuse în mână; ori ce lucruri le servise spre a-şi confecţiona clasicele gri-gri, coloane sau brăţări, care pe lângă că sunt podoabe mai servesc şi de amulete, în care îşi pun toate speranţele.

Şi ca şi cum aceste ornamente n-ar fi fost de ajuns, mai aveau şi atârnate de lobii urechilor, bucăţi de dinţi de elefant, podoabă de mare preţ pe care o exhibează cu mare îngâmfare, când îşi împodobesc cu ele nările, dând acestui fel de mustăţi artificiale o valoare extraordinară, care vădeşte marele curaj de care au dat dovadă într'o primejdie oarecare.

Negrii puşi la dispoziţia noastră, patru la număr, fuseseră aleşi dintre cei mai valoroşi din trib. Toţi purtau acest fel de medalie militară şi aspectul lor sfios era sporit şi de culoarea gălbuie, cu care le era vopsită faţa. Mai aveau apoi fiecare câte o lance mare şi un scut de piele de hipopotam, întinsă întocmai ca o tobă. Parcă făceau înadins să se încarce cu obiecte, care nu puteau decât să le fie o piedică, în loc să se încarce cu ceva mai folositor. Cu toate că aveam revolvere şi carabina la mine şi că puşca de vânătoare mi-era încărcată cu cartuşe bune, nu prea eram asigurat văzându-mă înconjurat de acel grup. Laffite de asemenea da semne de oarecare nelinişte, cu toate că amândoi căutam să ne ascundem îngrijorarea prin cuvinte şi gesturi poruncitoare.

Aşezarăm cum puturăm puţinele noastre bagaje pe spinarea celor patru negri şi aşa destul de întărcaţi cu armele şi podoabele lor şi, făcându-ne curaj, ieşirăm din Kambojar, luând drumul pe care ni-l arăta călăuza şi pătrunserăm în pădure îndată ce trecurăm de ultimele colibe ale satului încărcaţi cu armele şi muniţiile, pe care pentru nimic în lume nu le-am fi încredinţat oamenilor acelora, eram numai apă abia după câteva minute de mers. Ne împiedicam la fiecare pas de obstacole nevăzute ascunse în iarbă, care le acoperea şi trebuia să ne oprim mereu ca să ne odihnim, istoviţi de oboseala unui marş pe care trebuie să fii negru ca să-l poţi duce la un bun sfârşit.

CAPITOLUL V

Furtună în pădure. — Altă dezertare a negrilor.

În călătoriile noastre anterioare prin pădurea virgină, drumul ni se părea totdeauna obositor; şi trebuie să se ţie seamă că stam întinşi în nişte hamacuri relativ comode, atât cât pot fi aceste hamacuri primitive, purtate de negrii, a căror preocupare era de a evita ori ce zguduire.Purtaţi aproape în goană, Laffite şi cu mine puteam totuşi să vorbim cât ne plăcea, fără teamă că ne vom pierde răsuflarea şi chiar dacă nu vorbeam, puteam cel puţin să ne înţelegem cu câţiva dintre indigeni care bălmăjeau în felul lor patru cinci vorbe franţuzeşti, suficiente spre a da o ideie despre ceea ce voiau să spună.

De acum situaţia era mult mai rea, îngrozitoare de rea. Nici Laffite nu mai flecărea tot timpul şi nici eu nu mai aveam poftă să scot o vorbă măcar. In ce priveşte negrii, nici printr-o minune n'am fi putut vorbi cu ei. Nu cunoşteau nici un cuvânt în afară de jargonul de care se serveau, particular tribului lor şi probabil necunoscut chiar vecinilor lor cei mai apropiaţi. Mimica şi încă şi aceea puţină, ca să nu complicăm lucrurile, nu ne serveam de ea, de acest unic mijloc de a ne înţelege, decât ca să le facem semn să se ridice sau să pornească mai departe. O dată voiam să întrebăm servindu-ne de acest sistem, dacă mai aveam mult până s-ajungem, dar nu fu cu putinţă să ne facem înţeleşi.

Puserăm întrebarea călăuzei şi aceasta recurse la bunele oficii ale unui tovarăş, ca să-l ajute să interpreteze ceea ce voiam să spunem. Dar iscându-se o divergenţă între cei doi, cu privire la semnificaţia întrebării noastre, se amestecă şi un al treilea, care avea pretenţia să-i împace Nu reuşi însă decât să complice lucrurile; şi ce să mai spunem de al patrulea ! Acesta reuşi să facă o încurcătură, pe care n-o putu lămuri nici chiar Laffite, cu toată ideia genială ce-i veni în minte. Cu vârful unui cuţit, desenă pe pământ un cerc şi arătându-l zise:

- Acesta este Kambojar. Aţi înţeles ? Kam-bo-jar. Cei patru negri repetară, ca un ecou numele satului lor. Laffite desenă atunci o linie, care plecând dela sat se îndrepta în direcţia urmată de noi până la un punct imaginar, alt cerc X, care reprezintă locul unde ne duceam. Cum se numea acel loc? Era departe? La tot ce zicea şi făcea prietenul meu, cei patru negri dau semne de aprobare, stând aplecaţi până la pământ şi urmărind cu atenţie încordată liniile şi cercurile pe care le desena Laffite. Era vădit, că vor sfârşi prin a înţelege întrebarea noastră exprimată prin acest sistem grafic intuitiv, în care ne pusesem toată nădejdea.

Laffite termină explicaţia şi se ridică. Negrii făcură şi ei tot aşa tocmai când ne aşteptam la un răspuns, oricât de vag ar fi fost el şi de prost exprimat, ne pomenirăm că ei izbucnesc într-un lung hohot de râs. Cu capetele date pe spate, cu gurile deschise, lăsând să se vadă admirabilul ivoriu al unor dinţi de o albeaţă extraordinară şi apăsându-se cu pumnii pe pântece se zvârcoleau cu nişte apucaţi abia mai putându-se ţine pe picioare. Ghicească cine-o vrea ce li s-o fi părut cele două cercuri şi liniile, pe care, cu atenţia unui dascăl în faţa elevilor săi, le desenase prietenul meu pe pământ.

După ce sfârşiseră cu râsul, începură iar să parlamenteze între ei şi am fi încă şi azi în acel loc daca n-am fi pus capăt glumei, trimiţându-i să încarce bagajele şi să pornească la drum.

Cu toată osteneala drumului, era un amănunt care-l făcea suportabil. Călăuza urma mereu aceeaşi direcţie, străbătând un teren relativ mai practicabil pe măsură ce înaintam. Aceasta fu deajuns ca să ne încredinţăm, că ne va conduce fără şovăiri şi în spaţiul de timp prevăzut, la locul spre care ne duceam, dar al cărui nume şi situaţie n-o cunoşteam, după cum am mai spus.

Deodată se întunecă. Crezui că această obscuritate, era produsă de desimea frunzelor, care ne acopereau la o respectabilă înălţime. Dar, ieşind într-un luminiş al pădurii, ne dădurăm seama de adevărata sa origine. Cerul se acoperea repede cu nori negri, care fugeau gonindu-se ca nişte cai, porniţi într-un galop nebun. Spectacolul era impunător. Călăuza vru să ne comunice impresiile sale, dar nu izbuti să dea nici cea mai mică ideie, despre ceea ce îi trecea prin minte; ne făcu semn să ne oprim şi să aşteptăm; fără a mai spune ceva şi încărcat cu tot bagajul pe care i-l încredinţasem, dispăru din faţa noastră cu sprinteneala unei gazele. Tot aşa făcură şi tovarăşii săi şi într-o clipită, rămăseserăm Laffite şi cu mine, absolut singuri, în mijlocul unei păduri africane, în momentul când uraganul îşi descărca primul său fulger. El fu urmat de un tunet teribil, asurzitor, care contribui ca situaţia noastră sa ne apară în cele mai negre culori. Petrecurăm mai bine de un sfert de oră în această singurătate, muţi în faţa mugetului grandios al unei furtuni tropicale, în care fulgerele se succed cu atâta repeziciune, încât par o străfulgerare continuă, în vreme ce tunetele, cu formidabilele lor detunături, zguduie neîncetat văzduhul.

După câtva timp reapărură şi negrii, pe care îi crezusem dezertori. Ei ne făcură semn să-i urmăm repede şi ne conduseră spre un tufiş care se distingea ceva mai departe. Ne pregătiseră acolo un adăpost acoperit cu frunze uscate, în felul cum construiesc acoperişul caselor lor. Eram numai la câţiva paşi de el, când bolta de deasupra noastră păru că se aprinde. Detunăturile unui trăsnet ne lăsă pentru un moment aiuriţi, dar nu mai mult decât îi trebui instinctului de conservare, — care nu ne părăseşte niciodată, — să se trezească din nou în noi. Un arbore enorm, gigant al pădurii, lovit de trăsnet, căzu greoi la pământ şi fu cât p-aci să ne prindă sub greutatea ramurilor sale. Aceasta ne făcu să fugim cu mai multă ardoare spre adăpostul, pe care ni-l pregătiseră negrii.

Acoperişul era absolut impermeabil, aşa că — liniştiţi în această privinţă — ne pregătiserăm să ne reparăm forţele cu o gustare, al cărei fel de căpetenie il alcătuiau conservele şi galeta şi din care dădurăm o raţie destul de mare, negrilor, spre a-i răsplăti pentru fericita lor iniţiativă. Ei primiră încântaţi darul nostru, dar refuzară categoric de a pune în gură o bucăţică cât de mică din conţinutul cutiilor noastre cu conserve.

Terminarăm repede frugala noastră gustare, dar şi mai repede isprăviră negrii porţia lor de galetă, care trebue să li se fi părut puţină, căci ne făcură să înţelegem prin semne, că mai voiau.

Trebuia însă să fim foarte zgârciţi cu această împărţeală, deşi făcută cu zgârcenie fusese făcută însă între prea mulţi şi eram ameninţaţi ca provizia să fie insuficientă chiar pentru noi, dacă se mai prelungea cât de puţin călătoria noastră. Şi îi refuzarăm deci într-un mod atât de categoric, încât dădură semne vădite de nemulţumire. În timpul acesta, furtuna continua cu toată furia.

În timpul acesta furtuna continua ca toata furia...

Ploua atât de tare, încât apa începu să pătrundă printre ramurile acoperişului nostru. Negrii ieşeau mereu şi intrau, dând din cap, cu îngrijorări; după câte puturăm să înţelegem, nu ne mai puteam continua călătoria, pe o astfel de vreme şi probabil nici chiar după mai multe ore.

Tot intrând şi ieşind, sfârşiră prin a nu se mai înapoia multă vreme: îi aşteptarăm, deşi ne temeam, să nu fi dezertat. Numai furtuna ne mai da puţină speranţă. Cum era cu putinţă să rişte cineva să umble sub potopul de apă, care cădea încontinu? Era mai curând probabil că pentru a ne dovedi supărarea că nu le mai dasem galetă, se refugiaseră în alt tufiş din apropiere, de unde desigur avea să iasă îndată ce va fi stat furtuna.

Ploaia părea aici că se opreşte, aici că reîncepe cu mai mare intensitate. Şederea în adăpostul nostru devenea din ce în ce mai imposibilă.Apa năvălea in tot locul, uraganul smulsese o parte din acoperiş.

Am pus pe negri să ia bagajele ca să ne putem adăposti ceva mai bine.Făcuserăm o mare greşeală, permiţându-le acea comedie cu intratul şi ieşitul continuu care nu fuse decât un preludiu al plecării definitive.Dac-am fi bănuit adevărul, i-am fi putut reţine cu forţa. Căzusem în cursă şi la ora aceea, sălbatecii aceia erau desigur pe drumul spre Kambojar, lăsându-ne în voia soartei, fără călăuză, sau vre-un mijloc de orientare, pierduţi într-o pădure inospitalieră, ca un nemărginit ocean.

Trebuia să găsim un mijloc de a ieşi din acea încurcătură, oricât ne era de greu sub o ploaie torenţială care ne orbea, udaţi până la oase şi încărcaţi cu o povară prea grea, deşi lăsasem o parte din bagajele noastre, pe cea mai puţin trebuincioasă.

Pământul se muiase de tot şi la fiecare pas picioarele ni se afundau într'un noroiu vâscos, care ni se lipea de ghete, silindu-ne să facem sforţări ce ne extenuau cu totul.

Dar cel mai mare dintre relele, care ne loviseră, era faptul că ni se udaseră muniţiile. Puşca şi carabina erau neîntrebuinţabile, asta era sigur şi nu mai puteam conta decât pe cele cinci gloanţe ale fiecăruia dintre revolverele noastre, care erau protejate de tocul lor de piele. Era singurul ajutor, pe care puteam conta la nevoie şi, ce e drept, nu era mult.

Ne hotărârăm să ne înapoiem pe drumul pe unde venisem şi săne întoarcem la Kambojar, deoarece nu cunoşteam nici poziţia satului, spre care ne conduceau negrii şi nici distanţa, care ne separa de el. Ştiam în mod vag, că trebuia să fie situat cam spre sud-vest, căci în direcţia aceea întinsese şeful braţul, când vorbise cu călăuza despre locul, spre care trebuia să ne conducă.

Merserăm câtva timp în pas grăbit, cu energia pe care o dă disperarea şi fără a schimba un cuvânt, când — deodată — ne darăm amândoi seama că urcasem o mică înălţime pe care nu trecusem la venire. Cazul era grav, Laffite, aproape plângând, rezumă situaţia în două cuvinte:

—Suntem pierduţi.

Căutai să-l îmbărbătez şi să-i insuflu o nădejde, pe care şi eu eram departe de a o simţi şi îi răspunsei :

—Pierduţi, nu. Rătăciţi... şi asta e de ajuns, amice... Totuşi e curios că am siguranţa că am urmat, în sens contrariu, acelaşi drum sau aceiaşi direcţie — cum, vei vrea să-i spui — ca şi la venire. Nu m-ar mira dacă am fi trecut pe-aici fără să ne fi dat seama că eram pe o înălţime. Laffite nu răspunse nimic, dar amândoi împinşi de acelaşi gând, ne întorserăm spre stânga, cu credinţă că în partea aceea vom găsi drumul cel mai bun. Norii vărsau asupra noastră adevărate cataracte de apă, care ne împiedicau de a vedea la patru paşi înaintea noastră; totuşi ne încăpăţânarăm să regăsim drumul pe care venisem.

Soarele, singurul care ne-ar fi putut ajuta, era acoperit de nori groşi, din care apa curgea necontenit. Această observaţie făcută în clipa când eram mai dezorientaţi, ne sugeră o ideie, care putea fi socotită până la un punct genială, de vreme ce ne ajuta să rezolvăm perfect problema.

Intrând în coliba făcută de negri ca să ne adăpostim, ploaia împinsă de vânt ne biciuia spinarea. De vreme ce acum ne arăta în faţă asta înseamnă că mergeam în sens contrariu. Era evident şi fusesem nişte proşti, că nu ne gândisem înainte. Dar dacă vântul îşi schimbase direcţia? Era posibil şi era atât de posibil, că cinci minute după ce urmasem această inspiraţie întâlnirăm urmele paşilor noştri. Dezorientarea noastră era acum completă. Făcusem un ocol mare spre dreapta şi acum ne găseam iarăşi în punctul de unde pornisem.

Abia ne mai ţineam sufletul. Istoviţi de oboseală, descurajaţi, disperaţi aproape, ne oprisem căutând ceva, care să ne pună la adăpost de ploaie, sau care să o împiedice cel puţin de-a mai cădea cu atâta forţă asupra noastră.

Divina providenţă ne veni în ajutor. Ne frământam creierul căutând în toate părţile un adăpost, când îl aveam în faţa noastră la câţiva paşi. Era un arbore enorm, imens, ale cărui ramuri erau desigur mai groase decât trunchiul celor mai bătrâni stejari din ţinuturile noastre, numai vorbesc de trunchiul lui, o masă enormă, pe care abia ar fi putut-o cuprinde şase oameni, ţinându-se de mâini şi culmea fericirii, acest trunchi era aproape complect găunos. Trecusem de atâtea ori pe lângă acest adăpost providenţial, fără să aruncăm privirea spre intrarea lui, un fel de crăpătură, în forma unui V răsturnat şi care abia lăsa să treacă un om.

Dar odată trecută această intrare îngustă, interiorul oferea un spaţiu vast mai mult decât suficient, ca să se adăpostească în el doi oameni ba chiar să se şi culce.

Descoperirea o făcusem eu, şi nu-mi putui stăpâni un strigăt de bucurie în faţa acelui neaşteptat noroc. Desigur că şi natura împărtăşea bucuria noastră, căci abia făcusem această descoperire şi ploaia încetă ca prin farmec permiţându-ne să asistăm la un apus de soare pe cât de repede pe atât de frumos.

Dar cu toate că potopul încetase, acel refugiu era bine venit şi îl explorarăm puţin, înainte de a intra într-însul. Mai întâi aruncarăm câteva pietre prin deschizătură, ca precauţiune, în caz când ar fi servit de adăpost vreunui animal supărător. Apoi ceva mai siguri ne apropiarăm cu revolverele în mână şi însfârşit, în momentul de a pătrunde în acest adăpost cu adevărat providenţial, ne încredinţarăm că în adevăr nu era nimic înăuntru.

Încercai să aprind un chibrit, dar nici una din acele trei cutii, pe care le aveam la mine nu mai erau uscate. Laffite prevăzător ca întotdeauna, pusese două în tocul revolverului şi acestei precauţiuni îi datoram că puturăm aprinde un chibrit de ceară, pe care amicul meu îl introdusese prin deschizătură, pe când eu întorceam în acelaş timp ţeava revolverului.

Nimic. Adică, da; era ceva. Dar acest ceva ne făcu chiar plăcere. Era un strat de frunze, îngrămădite într-un colţ şi aduse desigur de vânt; găsisem casa gata mobilată şi cu patul făcut.

Dar pentru ca norocul nostru să nu fie prea complet, un mic amănunt veni să-i turbure. Frunzele care crezurăm că fusese îngrămădite de vânt, fuseseră strânse desigur de vre-un animal, care se trântise aici în timpul unei laborioase digestii, după o vânătoare copioasă. Mărturisesc că acest amănunt mă puse puţin pe gânduri. Dar, Laffite nu îi dete nici-o atenţie.

— Nu cumva vrei să părăsim acest adăpost admirabil, numai pentru că a servit de locuinţă unei bestii oarecare? Parc-ai fi englez, camarade. Vrei să respecţi „locuinţa" altuia ? Haide, aşează-te comod colea şi vezi dacă găseşti în sacul cu provizii ceva, din care să mâncăm fără teamă şi să bem în acelaşi timp. Şi dacă întâmplător, n-a rămas nici o bucăţică de galetă neudată, o să aprindem un foc cu câteva frunze din grămada asta, ca să putem usca ce ne trebuie pentru cină.

Aşa şi făcurăm. Strânserăm câţiva pumni de frunze uscate, cărora le dădurăm foc, punând deasupra şi câteva bucăţi de lemne şi frunze pe care le găsisem chiar la picioarele arborelui, care ne adăpostea.

Dar mai bine nu făceam aşa ceva... Că lemnele fiind pline de apă, făcură un fum gros, care pătrunse în refugiul nostru şi ne sili să ieşim, până ce se risipi. Aceasta servindu-ne de învăţătură, puserăm să se usuce o grămadă de lemne în apropierea flăcărilor şi făcurăm o bună provizie, care să ne ajungă pentru toată noaptea.

După o jumătate de oră, când hainele ne fură uscate şt galeta în condiţii de a putea fi mâncată, ne oferirăm un mic banchet, la baza căruia era nelipsitul „corned-beef" şi pe care-l încheiarăm cu câte un pahar de lapte, din care mai aveam câteva cutii.

Apoi, fiind siguri că protejaţi de focul, care împiedică intrarea în refugiul nostru mai bine decât un escadron de cavalerie, fiarele care desigur erau să ne facă târcoale îndată ce se va înopta, vor fi ţinute la distanţă, ne pregătirăm să dormim tun în noaptea aceea spre a ne despăgubi de noaptea albă petrecută la Kambojar şi oboselile zilei.

Proiectul era minunat, dar nu de geaba spune proverbul: „omul propune"...

Stăturăm câtva timp, Laffite şi cu mine întinşi destul de comod pe patul nostru de frunze, dar, cu toată dorinţa ce aveam de a închide ochii şi în ciuda oboselii, care ne dobora, nu puturăm dormi, împiedicaţi parcă de o tainică presimţire.

Şi, fiindcă sforţările noastre ca să dormim erau zadarnice ne hotarârăm să întrebuinţăm timpul la ceva folositor. Muniţiile noastre deveniseră absolut neîntrebuinţabile din cauza ploii care le udase. Golirăm cartuşele şi cu precauţiuni infinite, făcurăm să ajungă până la pulbere puţină căldură ca s-o usuce. Iar după ce uscarăm în acelaşi mod cartonul cartuşelor ne apucarăm să le reîncărcărn, ceeace ne luă destul timp şi ne făcu să nu ne dăm seama pentru un moment de o neplăcere şi mai mare, care ni se pregătea. După ce terminarăm de reîncărcat cartuşele, observarăm, alarmaţi, că focul începea să fâsâie. În câteva clipe focul se prefăcu într-o mică grămadă de cărbuni, care peste puţin timp se stinse cu totul. Ploua tot aşa de tare ca după amiază.

Renunţarăm la orice speranţă de a mai închide ochii în noaptea aceia căci cu toate că hotărîsem să dormim pe rând, nici eu, nici Laffite nu puturăm dormi, dar nu din pricină că nu ne era somn

Trecură câteva momente fără ca cel mai mic incident să turbure liniştea ce domnea în jur. Eram atât de atenţi încât nici nu vorbeam de teamă că nu vom simţi apropierea fiarelor, care cu siguranţă că ne dădeau târcoale pe aproape şi al căror atac ar fi putut să ne surprindă cu totul nepregătiţi.

Deodată, fără ca cel mai mic zgomot să-i fi trădat prezenţa ochii unei fiare strălucitori ca nişte cărbuni aprinşi apărură în faţa deschizăturii adăpostului nostru.

—Trebuie să fie vreo panteră, îmi zice încet Laffite.

- Nu cred: ochii sunt foarte jos, îi răspunsei eu, mai mult ca să spun ceva.Tragem ?

- Nu, să aşteptăm. Poate se mai apropie.

Câtva timp, poate bestia nu făcu nici o mişcare.

Nu-i vedeam decât ochii fosforescenţi îndreptaţi asupra noastră cu o fixitate impresionabilă; deodată, dispăru.

—S-a dus în sfârşit; zise Laffite, răsuflând uşurat.

—Poate, îi răspunsei eu, — dar e mai probabil că ocoleşte pomul şi aşteaptă un moment mai prielnic ca să ne atace. Să nu ne mişcăm.

Nemişcaţi, cu privirile ţintite şi gata să ne descărcăm puştile, aşteptarăm câteva momente destul de lungi. Afară ploaia se înteţea, producând un zgomot grozav, care ne împiedica să auzim paşii animalului, care ne arătase ochii săi de foc, dacă după cum credeam eu, ocolise pomul ca să ne atace prin surprindere.

Într-adevăr, două perechi de ochi ne priveau fix, pe măsură ce se apropiau. O altă fiară apăru mai aproape decât celelalte şi mişcându-şi capul când într-o parte, când într-alta, privind când spre Laffite, când spre mine.Între timp, celelalte două animale se apropiara şi ele, fu o clipă glacială, teribilă, pe care orice vânător de fiare sălbatice a simţit-o

apăsându-l. Nu e propriu zis frică, ci un sentiment atât de vag şi de puternic în acelaş timp, încât opreşte respiraţia, face să îţi bată inima şi îţi moaie fruntea cu o sudoare rece.

Cu tot sângele rece în clipa aceea ţi-e imposibil să te gândeşti la altceva. Sau chiar dacă gândeşti nu poţi raţiona. Fascinat de apropierea morţii până într-atât încât te simţi în acea stranie stare de spirit în care trebuie să se găsească cineva în clipa când îşi dă ultima suflare, numai lucrează inteligenţa, ci instinctul de conservare, condus poate de practica acestui soi de întâmplări, dacă e a doua oară sau a treia oară când te găseşti în asemenea situaţie.

Cele trei animale se apropiaseră atât în cât le distingeam acum capetele la o mică distanţă de deschizătură — din fericire destul de îngustă ca să nu le îngăduie să sară asupra noastră.

În acest caz am fi fost cu totul pierduţi. Ca fascinaţi de teribila apariţie Laffite şi cu mine ne apropiarăm unul de altul în aşa mod încât atacul nostru să fie dat pe acelaş front. În clipele acelea parcă ne pierdusem capul amândoi, ne-am luat armele în mână, încărcate gata, totuşi nu ne decideam ce să facem cu ele.

Un zgomot ne scoase din îndoială şi din acel soi de absorbire care ar fi putut să ne fie fatală. Una din fiare scoase un mârâit asemenea unui tremolo de orgă. În faţa noastră erau trei pantere.

Şi fără îndoială câteşitrele îşi aveau culcuşul în arborele în care ne refugiasem noi.

Nu aveam nici o clipă de pierdut. Atacul panterei e poate cel mai periculos, fiindcă e mai rapid decât al tuturor fiarelor, care populează pădurile africane. Una din ele, mai îndrăzneaţă desigur, se apropia de arbore într-o atitudine semnificativă.

Două detunături răsunară deodată. Urmă apoi un puternic miorlăit şi traserăm încă două focuri. Cele trei pantere, dintre care cea mai apropiată fusese desigur grav rănită se făcură nevăzute. După câteva clipe auzirăm nişte miorlăituri, care desigur veneau de la ele.

Cu înlăturarea pericolului imediat ne recăpătarăm sângele rece şi spusei lui Laffite, care, ca şi mine, respira uşurat.

- Să nu ne mişcăm. Poate mai vin şi altele. Te pomeneşti că sunt o familie întreagă.

-Se prea poate. Avem destul timp să ne convingem. Dacă mai sunt şi altele, curând sau mai târziu, îşi vor face apariţia.

Între timp ploaia începuse să stea. Era momentul să aşezăm lemnele pe care le uscasem mai înainte şi să aprindem alt foc. Dar ca să facem asta trebuia să ieşim din ascunzătoarea noastră, căci dacă-l aprindeam prea aproape de intrare, ne-ar fi asfixiat fumul. Hotărârăm ca îndată ce va înceta ploaia să-l aprindeam în interiorul refugiului şi să-l scoatem pe urmă afară. Protejaţi apoi de acest zid de flăcări vom înainta până ce-l vom aşeza la locul potrivit.

Dar abia începusem aceste preparative şi la douăzeci sau treizeci de paşi de noi, apărură alte pupile fosforescente.

— Atenţie! zise Laffite, care le văzu mai întâi, eu fiind întors cu spatele ca să aşez lemnele.

Făcui o săritură şi mă pusei în gardă înainte chiar de a-mi fi dat seama de iminenţa pericolului.

Ochii aceia, rămaseră mult timp nemişcaţi, un sfert de oră poate, apoi începură să se rotească într-o parte şi într-alta şi dispărură.

Clipele acelei nopţi ni se păreau ceasuri nesfârşite... Şi ca o culme, ploaia, care aici înceta, aici reîncepea cu mai multă furie, ne împiedica să aprindem focul care ne-ar fi protejat. Cădeam de somn, dar ochii animalului reapărură de data asta şi mai aproape, împiedicându-ne de a-i închide pe ai noştri. Perfecta sa imobilitate ne asigura că focurile noastre nu vor greşi ţinta, dar nici Laffite, nici eu nu ne gândeam la asta. Aşteptam să se mai apropie puţin ca să fim şi mai siguri că-l vom atinge.

În sfârşit animalul se hotărî să se mai apropie după cum prevăzusem, judecând după apariţiile anterioare. Fără să fie câtuşi de puţin impresionată de primirea pe care o avusese cu câteva minute mai înainte, ea sau altele, pantera înainta, privind şi mirosind când într-o parte, când într-alta. Nu mai aşteptarăm. Laffite trase fără a mai pierde timp şi văzurăm o formă neagră, care făcu un salt în întuneric, dar nu înspre noi. Grămada aceea neagră căzu greoaie la pământ, scoţând o miorlăitură care făcu să ni se încreţească pielea; se târî puţin, apoi nu se mai rnişcă.

Ca prin farmec încetă şi ploaia. Începurăm să uscam lemnele aprinzându-le în apropierea refugiului şi servindu-ne de nişte crăci mai lungi le împinserăm la o distanţă respectabilă, ca să nu ne incomodeze fumul. Reuşirăm să formăm cercul, care avea să ne apere de alte atacuri, în caz când lecţia căpătată de panteră n-ar fi fost suficientă ca să facă să le treacă pofta de a mai insista.

Noaptea era pe sfârşite şi deja începea să se ghicească ivirea zorilor. Era ora cea mai nemerită spre a începe pregătirile de drum, căci trebuia să pornim în zori; dar eram atât de obosiţi din pricina nopţilor de veghe, a drumului greu din ajun şi a emoţiilor din acea zi memorabilă, încât nu puturăm rezista ispitei de a nu ne întinde cu voluptate pe puţinele frunze care mai rămăseseră în ascunzătoarea noastră şi să dormim cu pumnii strânşi până ce ne-orn sătura.

CAPITOLUL VI.

Pierduţi în pădure. -— Un trib de sălbatici. Vânătoarea de oameni

Era cam pe la amiază când ne deşteptarăm amândoi aproape odată şi sunt sigur că pofta noastră fusese deşteptător. Era iar să ne umplem stomacurile cu mâncare mai mult decât neregulată ce ne ţinuse loc câteva cutii de conserve? Ori cât ar fi fost de bune, sfârşisem prin a ne sătura de ele.

Dar nu fu nevoie să mergem prea departe spre a găsi carne proaspătă. Regiunea era plină de vânat; aveam la discreţie savuroasele bibilici, acele găini, care în Europa iau numele Guineei, locul lor de origină, la stânga şi la dreapta numeroase cete de prepeliţe, mult mai mari ca în Europa, deşi ce e drept, nu atât de gustoase. Şi, ca şi când aceasta n-ar fi fost de ajuns, fiecare din arborii care ne înconjurau era o adevărată păsărărie. Era de ajuns să ne decidem şi s-alegem.

Alegerea noastră fu determinată de volumul vânatului şi cum bibilicile erau mai mari hotărârăm să le sacrificăm pe acestea. Puserăm trei în frigare şi după câteva minute un miros delicios veni să ne gâdile simţul olfactiv. Puţin lipsi fripturii noastre să nu fie tocmai după gust. Din pricina ploii din ajun, sarea se topise aproape toată şi cu multă greutate izbutirăm să uscăm cantitatea necesară ca să ne asezonăm vânatul. În sfârşit toate fură puse la punct. Mâncarăm, sau dacă vreţi devorarăm cele trei găini, udându-le apoi cu câteva înghiţituri de coniac, în lipsă de ceva mai potrivit şi pentru ca prânzul să fie complet ne permiserăm luxul de a-1 încheia cu câteva picături de cafea, pe care o aveam gata preparată în nişte sticluţe pentru ocazii excepţionale.

După ce terminarăm masa, ne reîntoarserăm la realitate. Trebuia să ne strângem ce ne mai rămăsese din provizii şi să ne orientăm ca să luăm drumul spre Kambojar; ora nu era potrivită. Soarele îşi trimetea razele verticale asupra noastră, răspândind o căldură, care ar fi topit creierul unui elefant. Dar nu era chip de stat la îndoială. Orice întârziere de a iesi din blestemata aceea de pădure mărea probabilitatea că nu vom mai ieşi niciodată.

Proviziile noastre se împuţinau. Speranţa de a găsi drumul spre Kambojar ne da forţe noi, căci eram încredinţaţi că şeful ne va ajuta.

De data asta puturăm să ne orientăm puţin după soare şi tot după el constatarăm că în ajun, când mergeam aproape pe dibuite din pricina ploii, căreia îi datoram toate neplăcerile, urmasem un drum cu totul opus aceluia pe care ar fi trebuit să-l urmăm spre a ne înapoia la Kambojar. Ne depărtasem şi mai mult de acel sat şi de aceia hotărârăm să ne continuăm drumul înainte, cu nădejdea că vom întâlni satul despre care ne vorbise şeful. Poate că era o localitate mai civilizată, unde se găsea vreo autoritate, oricare ar fi fost ea, care să ne ajute să ne procurăm călăuze, conducători şi hamacuri

Prietenului meu nu-i putea scoate nimeni din cap că noaptea precedentă fusese cea mai rea prin care trecuse în viaţă şi una din acelea pe care nu le uiţi niciodată. Avea poate dreptate, nici eu nu o petrecusem mai bine şi de aceea eram de aceeaşi părere cu dânsul. Dar era de ajuns o impresie favorabilă, să ajungem de exemplu la acel sat, pentru ca amintirea neplăcută din acea noapte să înceapă sa se risipească. Poate că peste câteva zile, nici nu ne vom mai aminti de ea.

Merserăm ceasuri de-a-rândul, căutând să trecem prin partea cea mai deasă a pădurii, ca să ne ferim de razele soarelui, dar cu toată această precauţiune şi dorinţa noastră de a înainta mai repede simţeam uneori că nu vom merge mai departe. Evitam soarele ce e drept, dar terenul abrupt şi acoperit de mărăcinişuri, prin care poate nu mai trecuse picior de om făcea că avantajul să fie foarte puţin apreciabil. Din ce în ce mai des eram siliţi să ne oprim ca să mai răsuflăm.

Şi totuşi măcar că mărăcinişul forma un serios obstacol, puteam spune că drumul era mult mai bun decât acela prin care trecuseră oamenii noştri, sau cât unele porţiuni pe care avusesem meritul că le străbătusem chiar noi pe jos, deşi nu încărcaţi ca de data asta.

Dacă însă mărăcinişul nu scădea, în schimb scădea numărul arborilor, încât făcurăm o bucată bună de drum fără să mai întâlnim nici unul. În locurile acelea iarba era mai înaltă — ne acoperea aproape în întregime — pe când, ca o compensaţie, mărăcinii erau mai puţini.

Urcam încet panta unei mici coline, când dădurăm peste un sicomor enorm, gigantic, desigur de mai multe ori secular, care ne oferea o umbră, binevenită pe căldura aceea de cuptor.

Făcurăm aici un popas mal lung decât cele precedente şi cu toate că proviziile noastre scădeau văzând cu ochii desfăcurăm sacii. Spre a ne mai repara puterile pierdute în acel drum atât de obositor. Dacă le terminam înainte de a le putea înlocui cu altele, situaţia noastră risca să devină mai mult decât critică, disperată. Pădurea ne-ar fi procurat ce e drept, vânatul dar acest element apreciabil oriunde în altă parte, pierdea mult din valoare în împrejurările în care ne găseam noi.

Totuşi ne pusesem în cap, că trebuia cu orice preţ să găsim până seara satul atât de mult dorit.

Nu aveam însă nici cel mai mic semn care să ne întărească această speranţă, de care ne agăţăm cu disperare pornind iarăşi la drum, îndată ce terminasem de mâncat.

Observam la o distanţă cam de vreo trei kilometri o colină destul de înaltă, care putea să ne servească să cercetăm din înălţimea ei orizontul.

Cu toate că ora era înaintată şi soarele începea să apună, căldura se simţea încă destul de bine, iar terenul devenea din ce în ce mai practicabil. Ierburile erau mai mici şi le străbăteam mult mai uşor. Ne îndreptarăm cu paşi grăbiţi spre dealul acela, care ni se părea un port de salvare, când deodată Laffite, trânti sacul din spinare şi o luă la fugă cu o sprinteneală nebănuită la un om de vârsta lui şi pe deasupra atât de obosit.

Fără să ştiu despre ce era vorba îl imitai, dar fără să azvârl bagajul, cu toate că era destul de greu.

După câteva clipe, când îl ajunsei, aflai cheia enigmaticei purtări a lui Laffite. I se păruse că văzuse ceva mai departe, spre dreapta un negru, dar pentru un moment nu vedeam absolut nimic.

— Şi totuşi sunt sigur că n-am visat, Ticane, ţi-o jur.Era un negru, confuzia cu vreo maimuţă e imposibilă. Şi o să vezi dacă mergem înspre partea aceea, că o să dăm peste ceva, îmi zise Laffite, puţin cam jignit de incredulitatea mea.

Ne înapoiarăm, ca să-şi poată lua bagajul şi cum la urma urmelor ne era tot una dacă mergem într-o direcţie, sau într-alta, deoarece în nici un caz nu ştiam încotro ne ducem, nu văzui nici o piedică să-i fac gustul şi să o luăm în direcţia pe care trebuia neapărat s-o fi urmat negrul fantomă.

Şi bine făcurăm căci peste puţin găsirăm nu unul, ci şapte sau opt, stând tolăniţi la umbra unui arbore.

Dar abia ne zăriră şi într-o clipă fură toţi în picioare luând-o la fugă ca nişte suflete urmărite de necuratul. Aveau picioare bune ce e drept prea bune chiar ca să fie urmărite de nişte oameni puţin obişnuiţi cu astfel de curse de întrecere şi pe deasupra atât de obosiţi cum eram noi.

Totuşi minunea se făcea. Laffite alerga ca o gazelă, fenomen extraordinar şi totuşi frecvent la un om, care istovit de oboseală şi incapabil de a mai face o cât de mică sforţare, se vede pe punctul de a-şi împlini ultima nădejde. Ca prin minune îşi recapătă în ultimul moment printr-o supremă sforţare toată energia pierdută.

Dar nici eu nu mă lăsam mai pe jos. Nu cred că în cei mai buni ani ai tinereţii mele să fi alergat ca în ziua aceea, fără să-mi pese nici de oboseală, nici de căldură.

Negrii noştri dispărură deodată, cufundându-se în nişte ierburi care îi acopereau cu totul. Dar aproape fără să-i vedem, nu le pierdurăm nici o clipă urma, mulţumită ondulaţiilor ierburilor prin care treceau.

Deodată ne pomenirăm în faţa unui pârău destul de măricel în care negrii intrară fără să stea la gânduri şi îl trecură cât ai clipi din ochi. Fuserăm nevoiţi să facem un mic ocol spre a-i imita, dar deşi nu cu aceeaşi uşurinţă, ajunserăm şi noi pe malul celălalt fără nici un accident.

Ceva mai nostim însă, fu că, deşi malul era neted ca palma şi nu prezenta nici un loc în care să se fi putut ascunde cineva, nu văzurăm pe nimeni, după ce urcarăm mica ridicătură formată de albia râului, Negrii dispărură ca prin farmec şi totuşi cât de bune picioare ar fi avut, era imposibil să fi putut dispare fără ca să-i vedem.

Laffite şi cu mine ne privirăm încremeniţi.

Cu dispariţia acelor negri, oricum ar fi fost ei, situaţia noastră destul de grea până atunci, ameninţa să devină şi mai grea.

Şeful satului Kambojar nu ne vorbise de nici un fel de râu sau râuleţ care s-ar fi găsit în drumul spre satul unde ne duceam şi totuşi noi trecuserăm un pârău. După spusele lui, în satul acela aveam să găsim tot ce se poate găsi într-un sat indigen frecventat de vânători europeni.

Pe lângă asta locuitorii obişnuiţi cu oameni albi, aveau desigur alt fel de a-i primi, cu totul diferit de acela al acestor negri pe care îi întâlnisem noi şi care păreau sălbatici.

Afară numai dacă nu se urcaseră în arborii destul de mari, care se găseau pe malul râului, dispariţia negrilor era inexplicabilă,

Hotărâţi să aflăm cu orice preţ dezlegarea acestei ciudate întâmplări ne îndreptarăm cu hotărâre într-acolo. Înaintam cu cea mai mare precauţiune fără să facem cel mai mic zgomot şi astfel puturăm contempla o scenă cu adevărat originală.

Arborii pe care, îi vedeam în faţa noastră erau găunoşi. În partea opusă a râului prezentau câte o crăpătură prin care apăreau câteva capete ce se mişcau curioase încoace şi încolo.Ascunşi în dosul unui tufiş îi puturăm examina în voie fără ca vreunul din ei să bănuiască prezenţa noastră. Astfel după câteva momente de aşteptare, văzurăm ieşind din ascunzătoare pe cel mai îndrăzneţ dintre ei. După dânsul ieşiră alţi trei şi puţin după aceea ieşiră toţi câţi formau desigur acel trib alcătuind un grup, care părea că discută cu însufleţire, probabil despre apariţia noastră.

Era cu neputinţă ca acela să fi fost satul despre care ne vorbise şeful. Oamenii aceştia erau atât de primitivi încât nu aveau nici o colibă în care să se adăpostească şi probabil nici nu ştiau să le construiască, de vreme ce se serveau de trunchiul arborilor în acest scop. Laffite era convins că ne găseam în faţa unor fiinţe cu totul sălbatice.

—Poate chiar canibali, adăugai eu, puţin încântat de descoperirea noastră.

—Ce facem? Intrăm în vorbă cu ei?

— Ştiu eu! Îmi inspiră foarte puţină încredere.

—Mie unul, îţi spun drept, că nu-mi inspiră nici una, zise Laffite.

Dar trebuie să ne hotărîm.Negrii păreau liniştiţi, deşi discutau cu aprindere. Nici nu bănuiau prezenţa noastră şi încă atât de aproape. Vântul ne aducea câteva cuvinte foarte guturale şi zgomotul unor râsete.

În sfârşit ne hotărârăm să ieşim din ascunzătoare, convinşi că după ce vor trece primele clipe de emoţie ne vom putea înţelege cu dânşii ca să ne transporte în hamacuri chiar dacă ar fi trebuit să le plătim, dându-le ceva din echipamentul nostru.

Ne scularăm, deci, şi înaintarăm spre grupul care se afla la mijlocul aşa zisului sat, un soi de piaţă pe care cu drept cuvânt am fi putut-o numi „Piaţa

Libertăţii", referindu-ne la libertatea pe care o uzau în modul de a se îmbrăca toţi locuitorii.

Unul din ei ne zări îndată ce ieşirăm din ascunzişul nostru şi scoase un strigăt de spaimă, care fu semnalul de alarmă pentru ceilalţi. Într-o clipă piaţa se goli ca prin farmec. Fugeau de rupeau pământul, care încotro nimerea.Grozava lor zăpăceală era o dovadă a spaimei pe care le-o inspirase vederea noastră.

Unii se îndreptară spre arbori ca şi când ar fi voit să ne atace, sau să ne ceară socoteală ce căutăm acolo.

Dar această atitudine nu ţinu mult, căci repede îi cuprinse panica şi făcură ca şi ceilalţi, alergând spre râu şi sărind întocmai ca nişte broaşte.

- Ce facem cu oamenii ăştia? O să rămânem noi singuri stăpâni pe un sat de sălbateci?

- Dragă Laffite te înşeli, „n-o să rămânem singuri", am rămas singuri, ceea ce nu e acelaşi lucru, la uită-te îi zisei eu, arătându-i pe cei câţiva care se mai vedeau încă alergând pe malul opus pe urmele celorlalţi, care dispăruseră de mult.

Din fericire nu mai aveam nici o bucăţică de galetă. Căci dacă am fi avut, poate că ne-ar fi fost de folos ca să ne luăm bine cu zmintiţii aceia.

Făceam semne cu mâinele acelora, care deşi destul de departe se vedeau încă şi care majoritatea erau femei. Dar fu zadarnic, semnele noastre amicale nu avură alt efect decât să le facă să fugă şi mai repede,

Pe când, din ce în ce mai descurajaţi, căutam un mijloc ca să-i facem să se întoarcă în satul lor, convingându-i că n-aveau de ce să se teamă de noi, ne pomenirăm din văgăuna unui arbore cu un întârziat, un copil, care să tot fi avut vreo cinci ani.

Cum ne văzu făcu ca şi ceilalţi şi o luă la fugă spre râu. Dar deşi îi sfârâiau picioarele ca unui drac, fugeam şi noi după el şi se vede că ceva mai repede, deoarece izbutirăm să-l ajungem şi să punem mâna pe dânsul, tocmai în clipa în care voia să sară în apă.

Deşi pusesem oarecare menajamente, capturarea nu fu pe placul puiului de negru, care cum se simţi prins începu să schelălăie ca şi, când am fi vrut să-l omorâm. La strigătele lui câţiva dintre fugari, întoarseră capul ca să vadă ce se petrece, dar, în loc să-i vină în ajutor, continuară să fugă cât îi ţineau picioarele.

Spre a preveni orice eventualitate, Laffite îl legă zdravăn, ca nu cumva să ne scape. După, ce luarăm această precauţiune, încercarăm să ne înţelegem cu dânsul, cu ajutorul puţinelor cunoştinţe pe care le aveam de limba negrilor; speram că ne va înţelege, dar nu fu aşa. Nici el nu ne înţelegea pe noi şi nici noi nu îi înţelegeam pe el, ce e drept, nu prea spunea mult; britijinii, marpeloo, maaşi stt, erau singurele lui cuvinte şi trebuie să mărturisim că nu erau făcute să ne scoată din încurcătură. Cel mult puteam compune nişte versuri cu ele!

- Poate că nu ştie să vorbească — fu de părere Laffite.

- Se prea poate să ai dreptate, — dragul meu, răspunsei eu. Şi fiindcă acel mod de conversaţie prezenta inconveniente fundamentale, recurseserăm la un altul cu mai mulţi sorţi de izbândă.

Căutarăm prin genţile noastre ceva care ar fi putut să-l intereseze şi spre marea noastră surprindere constatarăm că deşi credeam că nu mai aveam nici o fărâmitură de galetă, mai rămăseseră câteva bucăţele pe fundul unei cutii, amestecate printre sticluţele cu coniac. Totuşi mititelul nu păru prea impresionat de darul pe care i-l făcurăm,întinzându-i o bucăţică, nici nu încerca măcar s-o privească. Şi culmea, era că nu ne mai rămâneau decât câteva ore din zi, insuficiente spre a intra în tratative cu fugarii noştri. Nu ne mai rămânea timp să le câştigăm încrederea.

Şi cum era ora mesei, ne hotărârăm să ne scăpăm mai întâi de acest lucru atât de important. Îmi luai carabina şi lăsai pe Laffite să facă de santinelă lângă micul negru. Nu fusei nevoit să mă depărtez prea mult ca să dobor o pereche de găini de Guineea, cu care mă înapoiai în grabă la prietenul meu.

Dar, de la distanţă îmi dădui seama că se petrecea ceva anormal. Laffite părea foarte agitat; îşi ducea mereu mâna la nas, cu aerul de a fi foarte incomodat.

Mă grăbii să-l ajung întrebându-mă în gând, dacă nu cumva negrii îi făcuseră vreo festă. Dar avui curând explicaţia. Îmi dusei şi eu amândouă mâinile la nas, lăsând să-mi cadă cele două păsări la care negrişorul se uita cu o mutră îndobitocită, mirându-se, foarte, că le putusem vâna în aşa scurt timp.

Dar mai mirat eram eu, că o fiinţă omenească putea exala un miros atât de urât. Laffite îmi lămuri că la prima detunătură puiul de negru dase semne evidente şi urât mirositoare de spaimă. La a doua, lucrurile luară astfel de proporţii, încât bietul Laffite nevoit, — să nu-şi dea sufletul pe gură, — să se depărteze de prizonierul său, spre a-şi feri pe cât era cu putinţă organul olfactiv de această grea încercare. Bietul copil nu se mai putuse ţine şi noroc că n-avea pantaloni, căci nu ştiu zău ce ar mai fi făcut cu ei...

Nu mai puteam sta acolo. Făcurăm pe micul negru să se scoale, şi să ne urmeze în altă parte. Ne aşezarăm într-un loc, de unde puteam vedea pe concetăţenii micului nostru prizonier privind la cele ce făceam.

Aprinserăm focul şi puserăm să frigem vânatul, operaţie pe care negrişorul o urmărea cu acelaşi aer stupid ca şi când n-ar fi văzut niciodată aşa ceva, deşi, e ştiut că negrii au o calitate, cu atât mai desăvârşită cu cât sunt mai sălbateci şi aceea e de a şti să frigă necomentat de bine vânatul.

Începurăm să mâncăm şi când duceam la gură prima bucăţică, mititelul întinse, — pe cât îi permiteau legăturile, — mâna, cerându-şi şi el partea sa.

— Uite frate! Maimuţa pare că s-a îmblânzit, îmi zisei, eu căutând în ce mod aş fi putut profita de aceste bune dispoziţii.

Îi dădui o bucată bună de găină pe care o mancă cu o lăcomie ce te făcea să crezi ca nu mai mâncase în viaţa lui. După ce isprăvi carnea se puse să ronţăie oasele, pe care le mestecă cu forţa unui buldog, înghiţindu-le pe loc. Laffite vru să-l oprească de a le mânca căci după părerea lui, puteau să-i facă rău; dar eu mă opusei. Micul negru ştia, desigur ce face şi dacă mănâncă oasele asta dovedea că nu era prima dată. Poate că acesta era obiceiul pământului.

Deşi negrul nostru era mititel se putea lăuda că pofta lui de mâncare era mare.După o bucată, alta; şi desigur că nu s-ar mai fi oprit dacă nu s-ar fi terminat friptura; cerea mereu! Ca să-1 mulţumim îi cedarăm cu generozitate oasele rămase dela noi. Le exemplul nostru o băgă în gură. Desigur că-i plăcu mai mult chiar decât găina, căci ne ceru alta, înainte de a fi terminat pe cea dintâi.

Eram convinşi că recunoştinţa stomacului, său ne va fi de folos şi de aceea îl dezlegarăm. Ideea fusese bună; nu încercă s-o ia la fugă şi când îi făcurăm semn că ne trebuie lemne pentru noapte, ne înţelese şi dispăru după un arbore, de unde se întoarse cu un braţ de crăci uscate. În câteva minute, furând în mod scandalos provizia făcută de concetăţenii săi, făcuse o grămadă bunicică de crăci, fără a-şi mai pierde timpul să le caute bucăţică cu bucăţică. Iar în vremea aceea ceilalţi negri contemplau scena din ascunzătorile lor, unde dealtminteri îi vedeam foarte bine.

—Dacă am cerca să facem, pe mititelul ăsta să înţeleagă că avem nevoie de oameni care să ne ducă cu hamacul? zisei eu lui Laffite.

Încercai. Dar era tot aşa de greu să-1 fac să înţeleagă asta ca şi de a-l face să recite crezul. Amicul meu nu se dădu însă bătut.

—Lasă-mă pe mine şi taci. Vei vedea cum se înţelege.

Luând două crăci dintre cele mai mari pe care le adusese micul negru le legai între ele cu ajutorul unei frânghii de la bagajele noastre, pe când negrul îl privea cu o vădită curiozitate.

Îl aşeză apoi la una din extremităţi, pe când el se aşeză la capătul opus. Apoi mă învăţă să mă instalez în această litieră improvizată şi făcurăm astfel câţiva paşi. Micul negru, crezând fără îndoială, că era vorba de joc, râdea de se prăpădea.

Îi oferirăm apoi încă o bucata de galetă şi-l făcurăm să înţeleagă, Dumnezeu ştie cum, că ne mai trebuiau alţi negri ca el, sau chiar de orice altă culoare ar fi fost

Mi se păru o adevărată minune văzând că înţelesese perfect ceeace aşteptam de la dânsul. Porni ca o săgeată în căutarea compatrioţilor săi şi trecu cu repeziciune râul printr-un vad.

Dumnezeu ştie ce le-o fi spus, dar după câteva clipe văzurăm doi din ei apropiindu-se cu sfială, dar vădit interesaţi.

Nu erau deajuns însă. Ne trebuiau cel puţin opt.Dar nu fu nevoie să insistăm. Întregul trib se îndrepta înspre noi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Jucarăm din nou, scena în litieră, pe care de data asta o duceau trei negri împreună cu Laffite. Tot prin semne îi făcurăm; să înţeleagă că era imposibil ca cineva să ducă în aceiaşi timp hamacul şi să stea întins în el şi rezultatul fu că se oferiră îndată mai mulţi voluntari decât ne trebuiau.

Astfel când ne aşteptam mai puţin, făcusem pacea cu ei înainte chiar de apusul soarelui. Profitarăm cât mai era încă lumină şi vizitarăm colibele acelor sălbateci, care ne urmau blânzi ea nişte mieluşei. La drept vorbind nu prea aveam mult de văzut. Exact acelaş lucru ca şi în scorbura în care petrecusem noaptea precedentă şi care servea de vizuină panterei, pe al cărei domiciliu pusesem stăpânire noi, mâna militară, nu se găsea altceva decât un strat de frunze pe care desigur că dormeau şi câteva bucăţi de lemne puse deoparte.

Erau, după cât se vedea, oameni cu totul primitivi, aproape ca şi oamenii cavernelor. Şi cel puţin aceştia dispuneau de unele arme făurite de ei însuşi, cu care se apărau de fiare, şi câteva unelte casnice pe când sălbaticii noştri, n-aveau nimic de felul ăsta. Drept arme n-aveau decât nişte bâte destul de mari; zadarnic am fi căutat în locuinţele lor ceva, care să dovedească un grăunte de imaginaţie.

Şi rezultatul inspecţiei noastre, la care fusesem împinşi de o curiozitate firească, fu că nu mai avurăm nici o grijă că negrii ne-ar fi putut ataca pe când dormeam.

Puteam să ne odihnim în linişte.Se putea să fim atacaţi de fiare dacă aveau cumva obiceiul să dea târcoale prin acele locuri, dar de negri în nici un caz.

Capitolul VII.

Vânătoare silităspre a face pe placul negrilor.

Profitarăm cu prisosinţă de liniştea acelei nopţi precedente, în timpul cărora aproape nu încinsesem ochii şi deci ne scularăm înainte de a lumina, ne simţeam cu adevăraţi odihniţi.Afară de asta perspectiva de a ne urma drumul într-un mod aproape normal, ne umplea de bucurie.

Totuşi recrutarea negrilor noştri ne costă destul de scump. Ce e drept ei ne oferiseră serviciile în mod voluntar, dar îmboldiţi de speranţă că se vor putea înfrupta din aceea delicioasă galetă despre care le vorbise, micul nostru prizonier. Porţiile pe care le împărţirăm nu fură prea copioase deşi le întovărăşirăm cu câteva cutii de conserve, solicitate cu oarecare sfială de noii noştri amici. Totuşi după această împărţeală nu ne mai rămase absolut nimic de mâncare.

Ca o culme, nu mai puturăm construi alt hamac sau litieră cum vreţi să-i spuneţi, căci ţine de amândouă. Ne fu peste putinţă să fabricăm frânghii din ierburile pe care le smulserăm în acest scop; sau că erau prea puţin rezistente, sau că noi nu ştiam să-l împletim, cert e că furăm nevoiţi să ne mulţumim cu un singur hamac şi cu opt negri, între care se număra şi micul prizonier care răspundea, sau mai bine zis înţelegea când îl chemam pe numele, pe care il dase Laffite şi care nu cred să se găsească în nici un calendar. Cel puţin nu-mi amintesc să fi întâlnit nici un „Sfânt Sălbatec", printre sfinţi.

Convenirăm, deci Laffite şi cu mine să ne folosim pe rând de hamacul nostru. Această combinaţie avea darul să înveselească pe negri, care râdeau copilăreşte ori de câteori ne schimbam şi mai înviora puţin monotonia drumului.

Răul era că nu ştiam şi n-aveam nici un mijloc de a şti, în ce direcţie ne duceau negrii noştri. Cred că rare ori a primit Divina Providenţă o rugăciune mai fierbinte ca aceea pe care i-o adresarăm ca să facă o minune, să ne conducă paşii pe calea cea mai bună, spre un loc unde să găsim pe cineva fie el negru sau alb cu care să ne putem înţelege.

Zadrarnic încercarăm să scoatem ceva de la negrii noştri şi prin „ceva" înţeleg un cuvânt, care de departe sau de aproape, să fi semănat cu vreuna din limbile ce se vorbeau prin acea regiune. Nu fu cu putinţă să le zmulgem alte cuvinte de cât mana şi sitt pe care le rosteau ori de câte ori vorbeau între dânşii.

Ce e drept vocabularul lor era destul de redus. Sunt sigur că nici între ei nu se înţelegeau prin vorbe ca ceilalţi muritori. Erau, fără îndoială oameni dar, ca inteligenţă, la nivelul unor gorile.

Totuşi posedau calităţile esenţiale ce se cer unui purtător de hamac şi aceasta, în lipsă de ceva mai bun era de ajuns.

— Să vezi că o să ne ceară de mâncare, îmi spuse Laffite şi ce le mai dăm?

Prietenul meu avea dreptate. Şi afară de obligaţia morală pe care o aveam de a-i hrăni trebuia cu orice chip să găsim mijlocul de a ne procura de mâncare nouă.

Tocmai când vorbeam de această chestiune, care trebuia rezolvată fără întârziere, negrii care ne precedau începură să scoată nişte strigăte disperate şi efectuară pe dată o retragere prudentă. Ceilalţi văzându-i, lăsară imediat litiera şi se grăbiră să facă acelaş lucru. Şi toată această alarmă fusese pricinuită de faptul că cei care mergeau înainte văzuseră o pisică tigru, făcându-şi leneşă, siesta la soare.

Zgomotul o deşteptă, dar n-avu timpul să fugă. Cu trei focuri de carabină o culcarăm la pământ cu toate că trăsesem de la vre-o cincizeci de metri.

Dar, ca şi în ziua precedentă, zgomote, care ar fi părut suspecte dacă provenienţa lor n-ar fi fost demonstrată de acelaşi miros insuportabil din ajun. Deşi ne ţineam cu amândouă mâinile de nas, simţeam că ne asfixiem. Unicul nostru „Sălbatec" ajungea ca să facă atmosfera irespirabilă la zece metri împrejur. Inchipuiţi-vă ce însemna contribuţia a opt inşi! Cât pe aci să ne asfixieze. Nu exagerez, puţin a lipsit să nu leşin, fugind spre pisica tigru care căzuse cu capul zdrobit.

Sălbatecii ne urmară şi când văzură superbul nostru vânat începură să ţopăie de bucurie în jurul animalului.

Intr-o clipă îl îmbucătăţiră, fără să mai piardă timpul cerându-ne voie. Pentru această operă n-avură nevoie de nici un fel de instrument căci nu se slujiră de cât de mâini. Şi după ce îşi împărţită la repezeală bucăţile de carne, tot cu aceiaşi repeziciune le mâncară, fără să le treacă prin gând măcar să mai le frigă sau să le prepare întrun mod oarecare.

Când terminară ospăţul după multă vorbă, se întinseră la pământ ca să se odihnească şi să-şi facă digestia, pe când noi ne luarăm din nou carabinele ca să împuşcăm vre-o câteva păsări.

Spre a preveni însă, efectele detunăturilor, Laffite chemă pe „Sălbatec" şi arătându-i puşca, făcu gestul de a ochi, imitând în acelaş timp detunătura cu un „buum " formidabil. Voia să-l facă să înţeleagă că n-avea de ce să se teamă; totuş micul negru nu înţelegea o iotă din cele ce voia să-i spuie. Prietenul meu vru să repete mimica dar eu intervenii:

- Haide şi lasă-i, nu-ţi mai pierde timpul că e în zadar. Ce să le facem noi, dacă focul puştii are asupra lor efectul unui puternic purgativ?

Lasă-i aici şi să se asfixieze între dânşii cât le-o place.

Lăsarăm deci pe „Sălbatec" cu compatrioţii săi şi începurăm să batem împrejurimile deşi prezenţa unei pisici-tigru denotă şi pe aceea a altora.

Nu văzurăm totuşi niciuna. Vânarăm în linişte câteva păsări şi ne înapoiarăm în locul unde lăsasem pe negri, temându-ne mai dinainte de consecinţele noilor detunături. Dar n-aveam nici un motiv; fără îndoială că sălbatecii noştri se deprinseseră cu detunăturile, deoarece nu le mai făcuse efectul celor dintâi.

Aprinserăm câteva lemne şi prepararăm mâncarea, ceea ce făcu pe negrii să-şi părăsească poziţia şi să vină să privească mai deaproape importanta operaţie.

Ca şi când praznicul pe care-l făcuseră cu pisica-tigru nu le ar fi ajuns, voiră să guste şi din mâncarea noastră. Constatarăm cu acest prilej că le plăceau carnea friptă tot aşa de mult ca cea crudă. Şi dând o bucată unuia şi o bucată altuia, puţin lipsi să nu ne mai rămâie nouă nimic.

După o oră de odihnă pornirăm din nou pe un drum destul de bun. Sălbatecii noştri mergeau repede uremarind al cărui rând era să meargă pe jos, pe când eu mă odihneam în litieră, se plângea că nu se putea ţine după ei. Nu era chip să se înţeleagă să umble mai încet, mai ales când păreau că acum, aa un motiv ca să iuţească pasul.

Merserăm astfel câţiva kilometri si când veni momentul să ne oprim, ne dădurăm seama ca oamenii noştri doreau ceva. « Sălbatecul « ca o cunoştinţă mai veche, se însărcina să ne spună ce voiau. Imită atunci mimica lui Laffite într-un chip de un comic irezistibil. Arătă puşca, strigă cât îl ţinu gura « buum » şi apoi făcând o piruetă fantastică, se trânti la pământ, cât era de burg, ca şi câinii ar fi fost loviti de glonţ.

Ne făcurăm că nu înţelegem silindu-l să mai repete scena. Era evident că imita saltul pe care-l făcuse pisica-tigru căzând moartă si că împreună cu tovarăşii săi ne cerea, nici mai mult nici mai puţin decât să mai omoram şi altele.

Spre a le arăta că nu înţelegem, ne depărtarăm puţin, pe când negrii se ţineau de noi într-o atitudine espectativă. Laffite ochi atunci o pasăre şi o doborî cum era şi firesc. Dar în aceiaşi cliipă fu salutat de murmurele de desaprobare ale întregii bande care voia să-i vâneze ceva pe pofta ei.

De unde era să le găsim ceea ce voiau? Credeau, oare acei imbecili că cu aceiaşi uşurinţă cu care le doboram vânatul puteam sa le facem să şi apară?

Deci vrând ne vrând, de teamă ca nu cumva să ne părăsească, dacă nu le făceam pe plac, ne apucarăm cu toată ora înaintată, să batem împrejurimile în căutarea primejdiosului vânat şi după ce colindarăm zadarnic mai mult timp, avurăm în sfârşit mai mult norocul să omorâm unul din acele animale. Sălbatecii noştri se năpustiră asupra-i şi în câteva clipe îl expediam pe acelaşi drum ca şi pe cei de dimineaţă.

Nu cumva aveau pretenţia să ne petrecem tot timpul cât vom fi împreună, omorând la pisici-tigri? Atât ne mai lipsea! Destulă grijă aveam să ne procurăm vânatul pentru noi.

Hotărârăm ca în ziua următoare să ne arătăm ceva mai severi, ameninţându-i chiar, dacă mai insistau să ne facă să vânăm fără voie. Pe de altă parte însă, ne temeam să nu ne părăsească în mijlocul pădurii, deşi la drept vorbind, nu prea aveam mult de pierdut de vreme ce nu ştiam încotro ne duceam şi nici dacă aveam să mai ajungem vreodată într-un sat in care să putem şti unde ne aflam şi pe ce drum trebuia s-o luăm ca să ajungem în sfârşit acolo, unde voiam noi. Fără a putea goni acest gând din mine, Laffite şi cu mine dormirăm în noaptea aceia, încercuiţi de focul indispensabil oricărui campament în mijlocul pădurii, asaltaţi de milioane de ţânţari, care totuşi nu ne împiedecară să dormim, atât de mult ne obişnuisem cu dânşii.

CAPITOLUL VIII.

Speranţe spulberate.

În dimineaţa următoare ne deşteptarăm în strigătele bandei noastre de sălbateci. Fireşte că nu ştiam cărui motiv să le atribuim şi ne închipuirăm că voiau să plece. Nu era cu putinţă să se fi învoit să ne părăsească deoarece nici nu se puteau înţelege între ei; dar în orice moment atitudinea lor ni se păru ciudată şi prevestitoare de ceva neobişnuit împărtăşii impresia mea prietenului meu care rămase pe gânduri fără să mai răspundă. Negrii păreau nemulţumiţi: se plimbau de colo până colo, agitau bastoanele treceau pe lângă noi şi apoi ne priveau cu nişte ochi duşmănoşi dar nu se depărtau, părând că aşteaptă ceva.

- Ce i-o fi apucai?întrebai pe amicul meu, după ce îi privii cam vreun sfert de oră.

— Ştiu eu, nu înţeleg nimic! răspunse Laffite, rău dispus.

Iar sălbaticii continuau acele ciudate manevre, aşteptând desigur să înţelegem ce voiau de oarece era vădit că voiau ceva dela noi. Dacă ar fi vrut să plece şi să ne lase în mijlocul pădurii. Desigur că nu s-ar fi dedat la acele manifestări stupide şi groteşti. Era sigur însă că era supărat pe noi până şi credinciosul nostru „Sălbatec".

Dădeau semne vădite de necaz. Ce le-am făcut noi să fie aşa de furioşi?

Nimic, pe câtştim! răspunse Laffite. Recapitularăm atunci evenimentele din ajun ca să găsim explicaţia acelor demonstraţii, fără a găsi totuşi nimic.

Motivul supărării lor trebuia căutat undeva unde se petrecuse ceva în timpul nopţii sau în zori. Deoarece noi dormisem până atunci, ce putea fi?

Mizerabilii ăştia sunt supăraţi pe noi. Vor să le dăm să mănânce, să nu stea cu stomacul gol şi vor să ne silească să le îngrijim de masă. Asta e desigur motivul.

Laffite nu se înşelase, căci deabia dădurăm semnal de pornire şi toţi negri se strânseră în jurul nostru cu vădită satisfacţie înaintau cam de vre-o oră, în vreme ce sălbaticii noştri se uitau în toate părţile căutând să descopere vreunul din acele animale care le plăceau atât de mult, totuş spre nenorocul nostru, sau al lor, nu întâlnirăm în cale nici un vânat mai mare şi nemulţumirea bandei lua din ce în ce proporţii.

Pe noi nu ne preocupa însă numai gândul că trebuia să procurăm de mâncare oamenilor noştri, dar şi grija de a şti în sfârşit unde ne aflăm. Pădurea era nesfârşită şi în fiecare clipă ne dăm seama că nu se vedea nimic prin prejur nici sat, nici vreun cătun, nici cel puţin o colibă unde să fi putut afla ceva care să ne scoată din încurcătură.

Nici eu, nici Laffite nu ştiam cu preciziune direcţia în care mergeam şi din pricina terenului accidentat nu puteam şti dacă urmam o linie dreaptă, sau dacă ne pierdeam în ocoluri inutile, care măreau şi mai mult distanţa. Şi, ca şi când n'ar fi fost deajuns că mergem fără să ştim unde, mai eram pe deasupra obligaţi să pierdem un timp preţios spre a satisface pe bieţii sălbateci a căror poftă de mâncare era cu adevărat extraordinară şi pe care o învăţasem rău din primele zile. Pe de altă parte trebuia să ne gândim şi la situaţia noastră că în timpul zilei mai mult vânam decât înaintam ca să ieşim odată din pădurea aceia.

Aceste împrejurări ne micşorau din ce în ce speranţele şi mai ales în ziua acea din pricina manifestărilor ostile din partea sălbaticilor ne simţeam mai abătuţi şi mai deznădăjduiţi ca ori când. Soarta nu voia nici cel puţin să ne ajute să găsim vânatul atât dorit de negrii noştri şi nici la mâncarea noastră numai gândisem, de teamă că dacă am fi doborât vreo pasăre, smintiţii aceia ar fi crezut că le facem în necaz.

Aşa deci, din pricina lipsei unei pisici-tigru sau şi a unei alte fiare, nemulţumirea bandei sporea în fiecare clipă şi la un moment dai câţiva dintre ei se opriră, ne mai vrând să înainteze.

Ne hotărârăm atunci să vânăm ceva pentru noi şi chemarăm pe „Sălbatec" ca să ne însoţească în mica noastră expediţie.Ne pomenirăm însă că veniră cu toţii, atraşi se vede de seriozitatea de a vedea ce vom vâna, sau de speranţa că cu modul acesta vom întâlni poate mai uşor mult dorita pisică-sălbatică. Ne depărtarăm deci de acel loc, trecând pe sub crăcile joase ale unui şir de arbori şi privind mereu în sus ca să descoperim păsări, pe când negrii noştri se interesau mai mult de locuitorii pământului.

La un moment dat, unul din sălbateci scoase un ţipăt, care ne făcu să tresărim. Ne întoarserăm spre el şi văzurăm că privea ţintă la ceva, care de departe ni se păru o piatră la rădăcina unui arbore.

- Ce se petrece acolo? întreabă Laffite.

- Trebuie să fi văzut ceva.

Ne apropiarăm de locul indicat şi ne pomenirăm în faţa unui superb porc spinos, care ne privea speriat zburlindu-şi spinii. Sălbatecii izbucniră atunci în strigăte de bucurie, probabil, deoarece Începură să sară şi să joace în jurul nenorocitului animal, care nu făcea nici cea mai mică mişcare...

Când se saturară de ţopăială şi de salturi acrobatice, unul din ei luară un par destul de mare şi împinse cu extremitatea lui animalul, silindu-l şă se mişte din loc. Laffite şi cu mine ne mulţumirăm să privim fiind siguri că intervenţia noastră era de prisos în acea împrejurare deoarece se vedea că porcul-spinos nu le era un animal necunoscut, şi că avea un mod special de a omorî acest soi de animale.

Porcul spinos fu astfel obligat să se mişte şi să înainteze încet cu toţi ghimpii zburliţi. Atunci negrul care ţinea parul, îl ridică şi aplică animalului o lovitură atât de puternică încât acesta se dădu de trei ori peste cap şi apoi căzu, rămânând nemişcat dar cu spinii încă zburliţi.

—Nu l-a omorât! îmi zise Laffite. Intr-adevăr nu l-am omorât; probabil că animalul spre a se apăra adoptase acea imobilitate, căci îndată ce un alt sălbatic întinse mâna ca să-l apuce de unul din spini, scoase un strigăt de durere, ducându-şi degetul la gură... Porcul-spinos se răsbunase pe omul asasin...

Celălalt care ţinea parul îl lovi încă odată şi spre a se încredinţa că de data aceasta animalul era mort deabinelea, ridică de jos o piatră destul de mare şi îi zdrobi capul...

Spectacolul era atât de barbar, încât nu mai voirăm să asistăm la ospăţul care urmă după acel act de sălbătăcie.Lăsarăm deci pe negri să mănânce carnea porcului -spinos şi ne depărtarăm ca să vânăm ceva pentru noi, după cum fusese intenţia noastră la început.

Doborârăm câţiva porumbei sălbateci şi constatarăm că nici carnea nenorocitului porc nu-i săturase, căci prin gesturi ne manifestară dorinţa să continuăm vânătoarea ca să le mai găsim ceva şi pentru ei.

—-N-o să ne lase să mâncăm azi, zise Laffite, supărat.

— Dacă am fi fost în apropierea vreunui sat sau a unui trib cu siguranţă de a întâlni alţi negri, desigur că am fi pus în mişcare biciul, cel mai potrivit instrument pentru caracterul negrilor, dar în mijlocul pădurii, departe de orice altă fiinţă omenească, ce puteam face?

Aprinserăm focul ca să frigem păsările, căci nici nu mâncasem în ziua aceea, dar sălbatecii nu ne lăsară în pace, aşa că la un moment dat Laffite se înfurie atât încât abia îl putui ţine să nu lovească pe unul din ei cu patul pustei.

— Răbdare, prietene, îi zisei eu: Gândeşte-te, ce facem dacă rămânem singuri? Poate că în noaptea asta să ajungem în vre-un sat!

Prietenul meu, dădu cu deznădejde din cap ca şi când ar fi vrut să spuie că pierduse orice speranţă şi trebuie să mărturisesc că eu unul credeam totuşi că vom ajunge într-o zi în vre-un loc în care să găsim altfel de oameni decât negri, care ne însoţeau. Ne lăsarăm iar mâncarea, ca să facem pe placul negrilor şi de data asta providenţa vru să ne ajute cu ceva: o pisică-tigru ne ieşise în cale şi cu teama să nu ne greşim ţinta, ochirăm şi trăserăm în acelaş timp amândoi, doborând-o pe loc.

După ce-şi împărţiră carnea animalului şi o mâncară în câteva minute, ne puturăm relua şi noi libertatea de acţiune; ne apucarăm iar să ne pregătim mâncarea şi în sfârşit puturăm mânca, iar când stomacul fu plin începurăm din nou să sperăm.

Pornirăm iarăşi la drum, urmând aceiaşi direcţie, urcând mereu colinele, spre a cerceta mai bine orizontul, dar fără a vedea marginea acelei nesfârşite păduri sau vreunui sat fie el cât de mic prin împrejurimi.

Carnea pisicii-tigru dase noi puteri negrilor noştri şi profitând de împrejurare, făcurăm în după amiaza aceia mai mulţi kilometri, fără a găsi totuşi ceea ce căutam

Când sosi noaptea, căutarăm un loc potrivit ca să poposim .şi ne culcarăm, după ce luarăm toate precauţiunile necesare. Speranţele noastre se spulberau din nou, la gândul că ziua următoare vom avea iarăşi de luptat cu sălbatecii noştri ca să le procurăm mâncarea abundentă şi după gustul lor. Nu încerc să mai descriu deznădejdea de care ne simţeam cuprinşi în faţa situaţiei iremediabile în care ne găseam.

—E vina ta, spuneam eu lui Laffite. Iar el se mulţumea să răspundă:

—Aşa e! E vina mea că am insistat să facem voiajul ăsta...

După câteva minute şi fraze destul de acre, somnul veni în sfârşit să ne transporte pe aripile sale spre alte tărâmuri mai fericite...

CAPITOLUL IX.

Ajutor neaşteptat

În noaptea aceea avui un vis ciudat. Nu cred în vise, dar acela fu atât de neobişnuit încât nu mă putui abţine de a-l povesti lui Laffite, care printre altele specialităţi avea şi pe aceia de a interpreta visele.

Visam că el şi cu mine ne întâlnisem într-o vale largă, nu una din acele văi spăimântătoare din Africa ci ca cel mai încântător colţ din Europa, aşternută cu o iarbă deasă, în care se reflectau razele unui soare radios. O adiere plăcută răcorea aeriil din jur, în timp ce noi cu picioarele goale umblam prin iarbă cu o extraordinară uşurinţă.

Dar lucru curios era, ca la fiecare pas ieşiau din pământ broboane de sânge. Picioarele noastre erau înroşite de el...

—Adevărat? Ai visat asta Tican? Să ştii că azi sau mâine dimineaţă cel mai târziu, vom avea o surpriză plăcută. Nu m-aşi mira că tocmai când ne-om aştepta mai puţin să dăm peste un sat important.

—Nici eu nu m-aş mira. Ce naiba! Sunt atâtea zile de când umblam de colo colo prin afurisita asta de pădure, care trebuie să se sfârsească odată.

Dacă asta este toată explicaţia pe care ştii s-o dai visului meu, nu prea e mare lucru. Repet că nu cred în vise; dar recunosc că îndată ce Laffite îmi explică visul mă simţii mai înviorat. Fie explicaţia dată, fie o presimţire, ştiam că mă simţeam atât de mulţumit încât îmi venea cât pe aci să cânt şi să joc.

Pe la amiază, ne oprirăm ca să ne odihnim, fără ca nimic să fi schimbat ceva din ordinea lucrurilor. Pădure în dreapta, pădure în stânga, înaintea şi înapoia noastră dar nici umbră de sat, sau de vreun loc locuit nici ţipenie de om. Păream stăpânii creaţiunii, sau singurii locuitori pe un pământ renăscut din ororile potopului.

Sălbaticii, ca şi în ziua precedentă, ne cerură pisica-tigru lor dar nici nu ne sinchisirăm. Dacă voiau n-aveau decât să aştepte până seara. La prânz aveau să mănânce ce vom vâna şi nimic mai mult.

Astfel şi făcurăm. Doborârăm câteva păsări pe care nu mai puturăm nici să le sărăm din pricină că nu mai aveam sare. Pe de o parte acest inconvenient şi pe de altă lipsa galetei, făcu ca mâncarea să nu ne pară tocmai gustoasă. Şi totuşi trebuia să ne mulţumim şi cu atât, până la ziua în care vom fi ajuns în vreo localitate oarecare, iar muniţiile noastre de vânătoare scăzuseră simţitor şi se împuţinau din ce în ce mai mult.

Mâncară, deşi vrând ne vrând, aceea ce le dădurăm şi bineînţeles nu azvarliră nici un os măcar. Ii lăsarăm să se odihnească puţin şi la orele două după .amiază pornirăm din nou. Se vedea cât de colo că negrii noştri erau nemulţumiţi de procedeul nostru.Înaintam destul de încet prin pădurea aceea nesfârşită şi când ajungeam în vârful vreunei coline, căutam zadarnic să descoperim în zare vre-un sat sau altceva era numai o nesfârşită succesiune de arbori.

Stam bine cu explicaţia visului! Nu numai că nu dădeam de surpriza anunţată de oracolul improvizat, dar dimpotrivă, totul părea că se întoarce împotriva noastră. Laffite mă sfătuia să fiu calm. El luase termen până a doua zi şi cu asta îmi închidea gura.

Între timp ajunserăm pe o colină mică unde pădurea nu era atât de deasă şi ca de obicei, ne împărtăşeam impresiile în faţa sălbaticilor, cari desigur că se mirau cum se pot înţelege doi oameni, fără a recurge la nici un soi de mimică.

Laffite avea ochi mai buni ca mine, care sunt nevoit să porţi ochelari şi această împrejurare îi îngăduia sii descopere „surpriza" anunţată de faimosul vis. Scoase un strigăt şi arătându-mi un punct în depărtare îmi zise:

—Ia uită-te, uită-te colo spre dreapta! Nu vezi nimic?

Vorbea precipitat şi vădit emoţionat. Eu unul, mărturisesc că nu vedeam nimic, nici la dreapta nici la stânga.

—Colo, în luminişul acela din dreapta! Nu zău, nu vezi nimic?...

Făcui o sforţare şi în sfârşit văzui şi eu. Se zărea o mică caravană, câteva călăuze, câţiva conducători în direcţia noastră. Nu era nevoie să le mai atragem atenţia cu detunături de puşcă nici cu fumul vreunui foc înadins aprins. De vreme ce veneau în spre noi era deajuns să nu ne mişcăm din loc şi atât.

După o jumătate de oră călăuzele caravanei descoperiră pe negri şi cu toate că erau şi ei indigeni, se mirară cum ne mirarăm şi noi când îi văzurăm întâi. Părea imposibil ca într-o regiune relativ atât de apropiată de nuclee absolut civilizate, să se mai găsească totuşi oameni de felul acelora care ne însoţeau, într-o stare atât de sălbatică deşi nu agresivă ce e drept.

De vreme ce veneau în spre noi era deajuns să nu ne mişcăm din loc şi atât.Cei trei albi se scoborâră din hamacuri, nu mai puţin miraţi de a ne vedea şi povestirea aventurilor noastre şi a groaznicii situaţii în care ne găsisem spori încă, dacă era cu putinţă, simpatia pe care o simt reciproc doi europeni, cari se întâlnesc prin ţinuturile Africii departe de ai lor, fără vre-un prieten cu care să comunice.

Sărmanii noştri sălbateci ghemuiţi lângă un tufiş nici nu mai mişcau plimbându-şi doar ochii de la unii la alţii dintre noi, nici chiar micul „sălbatec" cel mai îndrăzneţ dintre toţi, nu avea curajul să se apropie şi trebui să-1 chemăm de mai multe ori ca să vină.

Călăuzele acelei caravane le vorbea în diferite dialecte, dar fu în zadar. După cât am înţeles, nenorociţii nu vorbeau nici un fel de limbă şi se înţelegeau între ei prin strigăte sau un fel de mârâeîi în tocmai ca maimuţele.

Cei trei albi pe care îi întâlnisem în mod atât de providenţial, erau trei ofiţeri din armata colonială franceză. Profitând de un concediu, se duceau la Sambek ca şi noi, de altminteri, spre a asista la serbarea anuală care ne trezise şi nouă curiozitatea; ca şi noi veneau din Haraga şi în linie dreaptă după câte afirmau.

Ramaserăm înmărmuriţi. Va să zică în loc de a înainta, ne întorsesem înapoi? Cum era cu putinţă aşa ceva?

Trebuie însă să ne plecăm în faţa providenţei şi de vreme ce aveau toţi aceiaşi destinaţie, ne unirăm cu caravana, urmând drumul în sens opus cu ai noştri.

Trecând printr-un loc mai apropiat de satul lor, negrii noştri ne părăsiră cu toţi, dar „Sălbatecul" nu voi să meargă cu dânşii. Ne îndrăgise şi nu mai voia să ne părăsească. Din momentul acela ne străduirăm să-l învăţăm să vorbească şi când ajunserăm, în sfârşit, la Sambak, mulţumită concursului celor trei simpatici ofiţeri, începuse să cunoască după nume trei sau patru lucruri din echipamentul nostru.Pronunţa afară de asta, într-un mod destul de acceptabil numele noastre.

Şi iată cum o simplă călătorie fără nici un fel de primejdii, era cât p-aci, din pricina unui concurs de împrejurări potivnice, — să ne fie fatală, dacă n-ar fi fost fericita întâlnire, care ne smulse din deznădejde şi ne făcu într-o clipă să vedem totul în trandafiriu.

Şi Laffite, încântat, nu mă mai slăbi câteva zile de a rândul, întrebându-mă ori de câte ori ne sculam dimineaţa:

- Ei, ce zici, Ticane? Ştiu, sau nu ştiu să explic visele?

— Oui mon ami, tu as bien raison!

PARTEA A-IV-A

MONSTRUL DIN PADUREA SUMBA

CAPITOLUL I.

Plecarea către infernul pământesc.

Ghidul Abdurahman.

Linia munţilor Sumba se întinde la sud de provincia Sumba, în Guinea portugheză şi acest loc este considerat în Africa, puţin propice pentru albi şi chiar pentru negri. Foarte puţini sunt acei carese hotărăsc să plece în acea regiune, nu din cauza fiarelor, ci a climei teribile şi periculoase, căreia cu greutate poate să-i reziste cineva, cu toată puternica doză de chinină luată zilnic pentru a întâmpina frigurile galbene, de care nimeni nu scapă.

Nu se văd nici negri şi nici un alt fel de populaţii prin acele ţinuturi. Coloniştii albi nu se apropie de Sumba, preferând să trăiască în regiuni mai ridicate, fiindcă una din cauzele ce fac să nu fie suportată clima este că această regiune se află foarte jos şi în consecinţă căldura este sufocantă. Chiar munţii, cu toate că îi se dă acest nume, au altitudine foarte relativă şi din depărtare linia care o formează se vede ca un relief puţin monoton şi uniform.

După negrii din Guinea, în acele locuri domnea moartea şi pare că numele său are o legătură cu moartea din dialectul Guineei portugheze, după cum ne-a spus secretarul guvernatorului portughez, din acel ţinut. Pentru aceasta chiar negrii se aventurează foarte rareori spre Sumba, poate mai mult din superstiţii decât din cauză că marginile foarte joase ale acestor munţi sunt neprielnice, vârfurile putând avea o climă suportabilă, dacă nu egală Africei Centrale.

Aceasta era problema pe care am discutat-o cu amicul şi tovarăşul meu Laffite, într-o seară petrecută în casa d-lui Baranu, administrator al districtului 7 din Guinea, care ne-a făcut onoarea de a ne invita, pentru a ne da în acelaş timp instrucţiuni asupra proiectatei noastre călălorii.

Fiind de foarte puţin timp în Africa şi pentru a evita dificultăţi serioase ne-am adresat totdeauna autorităţilor, care ne-au dat în acelaşi timp informaţii şi sfaturi, ce nu se pot uita, căci dacă am isprăvit bine acea expediţiune, o datoresc în bună parte funcţionarilor publici, francezi, portughezi sau belgieni, cărora le port întotdeauna o amintire afectuoasă.

Domnul Baranu, îndeosebi, ne-a dat sfaturi utile, care ne-au servit nu numai pentru a vizita Guinea portugheză, ci toată Africa Centrală, sfaturi cu atât mai valoroase cu cât acesta avea o experienţă de observaţiuni proprii, rezultând din cinci ani de viaţă în acea ţară, întrerupţi numai de vacanţele sale.

Ceea ce ne interesa în acea seară, era să ştim pentru ce negrii şi albii aveau atâta frică să se apropie de acel loc, care după domnul Baranu trebuia să fie complet nelocuit şi cu siguranţă neexplorat de nimeni, din cauza căldurii şi a bolii de care am vorbit.

Am hotărât împreună cu domnul Baranu, în sarcina căruia se aflau munţii din Sumba — un iad pământesc, după părerea tuturor — că urcând acel munte va fi cu siguranţă o atmosferă respirabilă şi probabil tot aşa de sănătoasă ca aceea a celorlalte ţări tropicale, dacă se poate numi sănătoasă acea temperatură, judecând după relativa bună stare a unor localităţi sau ţinuturi, oarecum mai sănătoase, decât altele la înălţimea lor.

Studiarăm în cele din urmă circumstanţele unei expediţii prin acei ţinut, crezând în posibilitatea ei, gândind că în cel mai rău caz vom fi obligaţi să ne întoarcem, dacă ar fi în adevăr imposibil de a înainta, cum spunea d-1 Baranu, care nu încerca totuşi să facă acest drum, urmând pilda negrilor care, după cum am spus mai înainte, nu vroiau să se apropie mai mult din superstiţie decât din frică întemeiată.

Dificultatea o constituia faptul de a găsi oameni care să primească să meargă la Sumba şi urmând sfatul dat de administrator, am hotărât să luăm o escortă din oamenii care nu erau din acel ţinut, adică din cei care nu cunoşteau legenda şi acel loc şi doar un singur ghid, căruia îi vom plăti foarte bine ca să primească să vină cu noi, cu tot pericolul adevărat sau imaginat.Toate acestea cădeau în sarcina amicului Laffite, care avea un dar foarte bun de a convinge pe negri.

Treizeci şi cinci de oameni voinici şi un ghid din acel ţinut, formau toată escorta noastră. Să spunem în treacăt, că se plătea ghidul singur cu o sumă egală cu a tuturor celorlalţi negri, şi Laffite credea că a făcut un miracol...

D-l Baranu veni la plecare, examina personal oamenii, ne întrebă dacă avem o cantitate suficientă de chinină şi de apă filtrată, se ocupă de calitateaalimentelor noastre, se informă de drumul pe care avea intenţia să-l apuce ghidul şi în cele din urmă, după un moment de conversaţie cu acesta şi după ce i-a dat unele instrucţiuni ne despărţim, nu fără părere de rău.

Plecarea se efectua sub cele mai bune auspicii, cu un vântuleţ răcoros care sufla dela nord, la acea oră de dimineaţă.

D-l Baranu ne recomandă pentru ultima oară să ne întoarcem la primul semn de friguri şi se arăta foarte preocupat de soarta noastră. De două ori se întoarse spre noi şi cu mâna ne făcea semne de adio. Eram mult depărtaţi de el şi nu încetam să-l pierdem din vedere. Opt negri ne ridică în hamacuri suspendate, câte unu! de fiecare braţ, acestea aşezate şi purtate pe capul oamenilor-animale. Acesta este modul de a călători repede în Africa, fiindcă albii nu pot merge cu uşurinţă din cauza căldurii, care îi face să transpire într-un mod pe care inutil aş încerca să-l descriu.

Alţi opt erau încărcaţi cu cele necesare şi alimente şi ceilalţi, împreună cu ghidul, mergeau înainte.

Să nu credeţi că n-ar fi comod de a călători. Nu mă refer desigur la cei care duceau hamacurile sau la cei care erau încărcaţi cu cele necesare şi cu alimente, ci mă refer la noi doi, care întinşi în hamacuri ne fumam fericiţi ţigările, sau adormiam, fiindcă legănarea, produsă de cei care ne purtau, este un remediu din cele mai eficace contra insomniei, produsă de căldura, care se simte de cum răsare soarele şi se măreşte pe măsură ce astrul îşi urmează drumul triumfal spre zenit.

Noi doi întinşi în hamacuri, cu picioarele îndreptate înainte — eram purtaţi în acelaşi fel cum se duc morţii — gândeam la expediţia noastră, fără să ne interesăm de sărmanii negri, care cu un marş uşor ne duceau spre regiunea periculoasă a Sumbei.

* * *

Cel mai important personaj al convoiului era desigur ghidul, om de 40 ani, înalt şi subţire ca aproape toţi negrii din Africa Centrală. Era îmbrăcat în mod cu totul original, şi ţinea în mână un baston mare, sau mai bine zis o prăjină, cu care cerceta plantele sau spinii pe lângă care treceam, ori se sprijinea pe el pentru a nu obosi.

Faţa lui, aspectul lui general, obişnuinţa lui de a. merge mereu înainte, arăta o superioritate absolută asupra celorlalţi. Se credea cu siguranţă ca un general, căci felul în care privea la ceilalţi negri demonstra autoritatea lui. In realitate el era căpitanul expediţiei, fiindcă fără ghid nu se poate merge prea departe în Africa Centrală, sau din contră, se merge aşa departe, că nu se mai întoarce. De aceea aceşti domni îşi dau seama de importanţa lor.Toţi, ceilalţi negri, executau ordinele acelui ghid, care avea unul din cele mai sonore nume: se numea Abdurahman, şi se arăta mândru de numele lui.

Dacă vroia, de exemplu, să zică oamenilor să meargă mai iute, spunea ca şi cum era vorba de o a treia persoană:

—Abdurahman vă zice să mergeţi mai iute!...

Şi pentru a ne da o idee de autoritatea şi superioritatea lui asupra celorlaţi, spunea aceasta în limba franceză, după ce o spusese în idiomul lui:

- Abdurahman vous dit de marcher vite!... Acesta era ghidul angajat de Laffite, care pretindea să fie un fizionomist expert.

CAPITOLUL II

Cele dintâi neajunsuri. Vegetaţie impunătoare. Planul Iui Abdurahrnan.

Timp de două ceasuri coborâm mereu spre o câmpie şi fie din cauza soarelui care răsărise deja, fie din cauza situaţiei terenului, căldura creştea din clipă în clipă.

Defapt negrii, mai ales acei carepurtau hamacele, respirau cu o vădită greutate, fiind obligaţi mai mult să alerge decât să meargă ia pas, după insistenţa conducătorului Abdurahrnan, care vroia să traversăm această câmpie şi să ajungem la porţile Sumbei, înainte ca soarele să oprească oamenii.

Pe de altă parte, aşa era şi sfatul lui senor Baranu şi de altminteri şi impresia noastră, siguri că odată trecând această câmpie joasă şi urcând muntele vom întâlni un aer respirabil şi o temperatură mai sănătoasă, sau cel puţin mai rece.Câmpia era nesfârşită. Cu toate ţipetele lui Abdurahman şi gesturile sale teribile, ridicând vergeaua în aer, ca şi cum vroia să-i lovească, oamenii mergeau mai încet.

Conducătorul se servea de toate vorbele rele pe care le cunoştea în limba franceză şi, se înţelege, că îi trebuia tot atâtea — cel puţin — în propria sa limbă, fără să ajungă însă, la rezultatul dorit, fiindcă oboseala nu permitea acelor nenorociţi, să facă caz de mânia şefului expediţiei. La un moment dat, Abdurahrnan pierzându-şi răbdarea, se întoarse înapoi şi porunci celor opt negri cari purtau hamacele noastre să le aşeze pe pământ.

Au fost îndată aleşi, alţi opt, dintre cei mai puternici, care luară lemnele peste cap şi fiindcă erau mai puţin obosiţi decât cei dintâi, ne duceau mai iute.După o jumătate de oră, cu toate acestea, se produse acelaşi fenomen şi câmpia aceea nu se sfârşise încă.

Căldura era indescriptibilă şi înţelegeam foarte bine situaţia negrilor, cu toate că erau obişnuiţi a trăi în aceste ţinuturi, fiindcă şi noi înşine, întinşi în hamacele noastre, respiram cu o greutate vizibilă şi sudoarea ne udase complet.

Abdurahrnan porunci ca să se schimbe încă odată oamenii purtători de hamace şi în mijlocul înjurăturilor şi insultelor ce le lansase, convoiul se puse din nou în mişcare, pe drumul cel bun, către locul indicat, pe care conducătorul îl semnala, din când în când cu vergeaua sa.

Către orele opt de dimineaţă sosirăm în sfârşit aproape de pădurea, de unde începe Sumba. Conducătorul ar fi vroit să mergem mai înainte, ca să ajungem la o înălţime sigură, dar oamenii nu puteau să mai facă nici un pas înainte şi abia întâlnirăm un loc protejat de arbori, care dădeau puţină umbră, că se ne aşezăm pe pământ, absolut incapabili să mai meargă.

Abdurahrnan ţipa, ocăra în toate dialectele şi idiomele, pe care le cunoştea, dar fără a obţine vre-un rezultat.

Oamenii nu se impresionau de situaţia lui deşi nu-i răspundeau, cea mai mare parte nefăcând altceva decât să privească la noi, într'un chip aşa de semnificativ, ca şi când ar fi cerut ajutorul nostru.

Înţelegeam bine situaţia lor, fiindcă noi înşine întinşi comod în hamace, în timpul drumului, ne simţeam obosiţi. Cum oare, trebuia să fie acei cari alergaseră, purtându-ne, ori care dusese bagajele? Se vedea clar, că cu toată bunăvoinţa lor nu aveau forţele necesare pentru a înainta şi Laffite, care totdeauna lua iniţiativa, chemând pe conducătorul Abdurahman, îi spuse să nu insiste mai mult şi să lase oamenii să se odihnească. În acest timp căldura creştea într-un mod extraordinar şi apa ce o păstram în bidoane speciale, pentru a o menţine mai rece, se încălzise în aşa chip că nu mai putea să taie setea noastră.

Abdurahman respectă indicaţia lui Laffite şi se aşeză pe pământ, mişcându-şi mereu capul disperat şi monologând vorbe, neînţelese pentru noi. Ceilalţi negri nu făceau nici o mişcare şi toţi păreau că au aţipit. Atunci noi am scos cutii cu conserve şi am hotărât să reparăm forţele noastre, fără a uita să luăm câte o jumătate de pastilă de chinină, precauţiune recomandată de renumitul administrator senor Baranu.

Terminând de dejunat, ne-am culcat sub un arbore puţin mai mare şi care avea o umbră mai potrivită pentru pieile noastre albe.

Abdurahman ridicându-se de jos, ne-a spus că se duce să caute un izvor de apă şi se depărta cu bastonul la umăr ca şi în cursul mersului.

Când se înapoie, toţi negrii îl întrebară dacă a descoperit apă şi la răspunsul său afirmativ se ridică un grup dintre ei şi se îndreptară în spre locul de unde venea conducătorul, cu vase de pânză identice cu acelea ce se întrebuinţează pe vapoare.

Întorcându-se cu vasele pline toţi băură, înainte de a mânca, apoi toţi păreau desmeticiţi şi după o tăcere, motivată de oboseală, urmă o conversaţiune cu glas tare şi râsete, ce negrii nu o părăsesc în nici-o împreujrare.

Abdurahman părea de fapt mai mulţumit, — cu toate că şi el vorbea obosit în timpul mersului şi dacă insista să mergem înainte, era pentru ca să ieşim din acest loc, pe care îl cunoştea ca foarte periculos — „Locul morţii", după cum spunea şi senor Baranu.

De două, trei ori întrebă câte ceva pe oameni, la care aceştia îi răspundeau afirmativ, cu un surâs ce-i făcea să-şi arate dinţii lor, aşa de albi, cu toate că peria şi prafurile de dinţi, nu sunt cunoscute în acel ţinut.

Nu ştiu exact cât am mai stat în acel loc, odihnindu-ne şi în neputinţă de a face cea mai mică mişcare, iar negrii vorbind, râzând şi glumind între ei. În sfârşit Abdurahman se ridică. Dădu ordin cu voce tare, celorlalţi negrii şi pe noi ne pofti să ne aşezăm în hamacuri şi când se asigură că totul o să meargă bine, ridică bastonul la umăr, se sprijini cu braţele în el şi o porni în fruntea tuturor.

Negrii fiind odihniţi, mergeau cu iuţeală în urma conducătorului, care se îndreptă repede către pădure. Terenul devenea mai greu de parcurs fiindcă vegetaţia era mai abundentă, la fiecare pas. Ierburile şi spinii, formau bariere în numeroase locuri, pe care negrii le evitau, desigur, urmând paşii lui Abdurhaman, care prefera să conducă convoiul prin locuri uşoare de trecut. Acei care duceau bagajele şi merindele, nu luau atâtea precauţiuni, însă din timp în timp făceau salturi pentru a nu urma coturile, pe care le făcea drumul, lărgindu-se.

De aici înainte începeau plantele spinoase. Plante curioase, complet masive, cu foi mici, de culoare verde şi roşu palid şi ramuri care se sfârşau cu vârfuri subţiri întoarse şi formând cârlige, printre care, în niciun caz, nu se putea trece.

Desigur că natura a dispus aceşti spini, ca să împiedice intrarea în pădure, incornodându-ne şi pe noi ca să trecem. Toate cârligele erau răsucite în afară şi pe măsură ce înaintam, mai dese se făceau aceste plante, lăsând abia un pasaj nenorociţilor negrii şi lui Abdurahman însuşi, care renunţând de a mai purta bastonul pe umăr, cerceta cu el pământul şi plantele, pentru a se asigura dacă nu sunt şerpi in acele locuri.

Acum puteai să te îneci din cauza dificullăţilor arătate mai sus, ale terenului şi din cauză că mergeam urcând drumul către reintrarea în pădure. Conducătorul nu înceta să arunce injurii, de data aceasta însă le îndrepta terenului şi vegetaţiei acesteia, care devenea deja impunătoare.

Pământul era acoperit de unele plante asemănătoare cu urcătoarele, care se agăţau de trunchiul arborilor, acoperind toată suprafaţa lor şi în urmă lăsându-şi în jos o ramură, pentru ca apoi să se îndrepte spre arborele vecin, acoperind asemenea şi trunchiul lui, lăsându-se din nou şi întinzându-se pe pământ, ca în sfârşit să se îndrepte către un alt arbore vecin. Părţile care atârnau din ramurile ce treceau dintr-o parte într-alta, formau frumoase ghirlande verzi care ornau pădurea ca şi cum s-ar fi pregătit o sărbătoare. Natura voia să ne primească într-un mod solemn. Adevărul era că nici conducătorul Abdurahman, nici ceilalţi negrii, nu erau încântaţi de frumuseţea naturii, fiindcă atât celui dintâiu cât şi celorlalţi trecerea le era împiedicată, înfundându-li-se picioarele în ierburi, înţepându-se deseori, fapt ce-l înţelegeam după ţipetele şi blestemele ce însoţeau fiecare înţepătură.

CAPITOLULIII

O înălţime în pădure. Ţânţarii. Începutul febrei.

Trei ceasuri a durat zisa urcare şi de trei ori se schimbară purtătorii de hamace. Toţi păreau din nou obosiţi şi Abdurahman, după ce făcu unele observaţiuni meteorologice, privind soarele care mergea spre Apus, ne spuse să aşezăm jos ceea ce aveam cu noi şi să se pregătească campamentul, pentru a petrece noaptea.

Părerea sa a fost primită cu mare plăcere pentru o parte din negrii şi trebue mărturisit, chiar de noi înşine care obosiserăm, mergând întinşi. Oboseala noastră nu era veritabilă, dar desigur, un fel de rău de mare, consecinţa unei zdruncinări continue a hamacelor suspendate pe bastoane şi expuse la mişcările celor ce le purtau.

Conducătorul descoperi un loc potrivit şi caravana se opri pentru a se repauza şi a-şi construi campamentul.Abdurahman dete ordinele necesare negrilor, pentru ca să se ridice corturile. In urmă se aşezară loji să construiască un fel de barieră, înaltă de un metru jumătate, pentru a încercui campamentul şi corturile, apoi să facă focurile.

Se întâmplă cu toate acestea câteodată că flăcările se sting şi fiarele sălbatice, intrigate de dispariţia flacărilor, in acel loc, să se apropie fără să-şi dea seama de ceace va urma, ori poate, presimţind prezenţa oamenilor, ori de câte ori văd maldările de paie în pădure. Atunci sunt folositoare barierele acestea construite din spini şi care în cea mai mare parte nu pot fi sărite de animalele sălbatice africane, ori dacă ar încerca aceasta, atrag atenţiunea paznicilor, ce se trag la sorţi în fiecare seară pentru a păstra cât mai mare siguranţă.

Era curios să fi văzut pe aceşti oameni care păreau atât de obosiţi mărindu-şi oboseala, construind bariere, tăind ramuri de arbori, amestecând spini pe deasupra lor, bătând ţăruşi în pământ, cu alte cuvinte lucrând desperat spre a ne asigura un adăpost sigur ca să petrecem bine noaptea.

Intre timp se aprinseră focurile. Nu se făcuse bine noapte, când începurăm cina ca să putem mânca ceva cald, pentru că acesta este singurul mijloc de a înlătura căldura acestor ţinuturi. Senor Baranu n-a neglijat să facă aici aceaslă recomandaţie, pentru a avea un fenomen logic. Dacă vom întrebuinţa lucruri reci găsindu-ne în ţinuturile cu multă căldură, mai mare va fi căldura, pe când hrănindu-ne cu lucruri calde admosfera va fi, mai respirabilă.

Sub direcţia conducătorului Abdurahman, care era priceput în toate, câţiva bucătari de ocazie preparară apoi cina, pe când eu şi Lafitte ne depărtarăm puţin ca să vânăm câteva păsărele, singurul mijloc de a mai varia felurile noastre de mâncare. Era clar că negrii pregăteau hrana pentru ei după gustul lor, pe când pentru noi se făcea ceva puţin mai substanţial, graţie conservelor noastre de carne în cutii, sardele în untdelemn şi ton. Senor Baranu ne interzisese categoric cârnaţi şi orice preparat cu slănină, ca fiind prea tari, pentru această ţară.

Deşi obosiţi, au întârziarăm mult pentru a împuşca câteva păsări şi îndată bucătarii le traseră în frigări de lemn şi le fripseră la foc de foi uscate, un foc ce arde fără să facă fum.

Sfârşind masa, s-au tras la sorţi doi paznici pentru acea noapte şi ceilalţi se duseră la corturile lor pentru a se odihni. Cei doi paznici obosiţi ca şi ceilalţi, se culcară pe pământ, fără a se plânge de soarta lor, cu o resemnare în care se recunoştea fatalismul musulmanilor.

Conducătorul îşi făcu inspecţia sa, dădu instrucţiuni paznicilor, şi în sfârşit, după ce ne întrebă dacă mai avem nevoe de ceva, se duse sub cortul său, să se odihnească.

Noaptea cădea, acoperind cu mantia sa neagra orizontul apropiat, constituit de arbori, şi de bariera, pe care le distingeam din cortul nostru prin poarta ce-o lăsasem deschisă.

Puţin mai târziu, liniştea deveni completă şi din când în când, se auzea numai vocea nazală a vreunuia din cei doi paznici, care cânta câte o melodie din patria sa, cu siguranţă, ca să nu-l fure somnul.

Noi, însă, eram tot treji. O mulţime de ţânţari, zbârnâiau înaintea ochilor noştri şi din pricina acestei zbârnâiri nu puteam să dormim; erau şi înţepăturile acestor vătămătoare insecte, ce ne obligau să ne lovim obrajii ca să omorâm unii din aceşti mici inamici, fără să ne gândim că milioane din rasa lor aşteptau să le ocupe locul celor dintâi...

Acoperindu-ţi faţa ai putea să te aperi de ţânţari, însă cu căldura ce era, nu puteam să stăm prea mult acoperiţi, pentrucă în timp ce scăpăm de înţepături ne asfixiam sub şervetele cu care ne acopeream.

Cel mai ciudat lucru era că aveam ţânţari în bagajele noastre, cu toate că noi le-am aşezat aci, crezând că nu sunt, mai ales că n-au apărut în timpul mesei. Poate că focurile să-i fi atras şi poate că şi sângele nostru de albi le plăcea mai mult decât al negrilor, pentru că escorta părea că doarme profund.

— Aceasta nu se mai poate, amice! — îmi zise Laffite. Mă duc să trezesc pe vreunul spre a ne face serviciul de apărători de ţânţari.

În fond eram mulţumit de ceea ce propusese el, eu însumi gândid la fel în acel moment, pentrucă nu era vorba numai de imposibilitatea de a dormi ci şi de faptul că aceste insecte nevătămătoare altora pe pământ, aveau putinţa să ne transmită germenii de boală dintre care cel mai teribil este febra galbenă. Ne-ar fi fost greu să vorbim cu oricare, fiindcă foarte puţini dintre negrii noştri înţelegeau franţuezşte şi ne-am hotărât să deşteptăm însăşi pe conducătorul Abdurahman.

Ar fi inutil să adaug, că conducătorul nu s-a simţit prea încântat de această deşteptare. Ocăra ca de obicei, dădu dracului pe paznicii pe care îi însărcinasem să-l deştepte şi în sfârşit ieşi din cort, asigurându-ne că blestemele ce le aruncă continuu, nu se îndreptau împotriva noastră, ci contra ţânţarilor. Puţin după aceea apărătorii de ţânţari se întinseră jos şi puturăm să adormim cu tot zbârnâitul ţânţarilor care dădeau asalt pânzei ce le împiedica trecerea. Poate că în limbajul lor ne trimiteau şi ei blesteme şi insulte, însă erau în stare ca şi Abdurahman să pretindă că le îndreaptă contra apărătorilor de ţânţari.

Toată această noapte trecu foarte liniştită, iar dimineaţa ne deşteptarăm foarte de vreme, din cauza strigătelor lui Abdurahman, care da ordine celorlalţi negri să se prepare de plecare. Puţin după aceea, veni la uşa cortului nostru, comunicându-ne că trebue să ne urmăm drumul şi că era nevoie să ne sculăm, pentru a putea strânge corturile.

Aşa se întâmplă, şi după ce ne spălarăm puţin faţa cu o cârpă înmuiată în puţină apă distilată, ce ne servea de băut, gustarăm ceva, aşteptând pregătirile expediţiei.

Laffite se plângea că avea o puternică durere de cap şi-l făcui să ia îndată o pastilă de chinină, gândind mereu la instrucţiunile lui Senor Baranu, care pretindea că primul simptom de febră, se manifestă prin dureri şi îngreunări ale capului.

Repede pornirăm la drum, urcând într-una de-a-lungul unui peisaj cu o vegetaţie la fel de deasă cu cea din ziua precedentă. Abdurahman mergea ca întotdeauna înainte, cu vergeaua sa, întorcându-se din când în când pentru a-şi da seama de ordinea mersului, in acel moment sufla un vânt suav, care abia mişca frunzele arborilor, promiţându-ne şi nouă să respirăm comod. Acest vânt uşor era aşa de binefăcător dar puţin după aceea Lafitte mă vesti că se simte mult mai bine.

Negrii mergeau iute, aproape alergând, iar conducătorul nu mai avea ocazie, nici să ridice bastonul său, nici să mai rostească cuvinte rele în timpul mersului, fiindcă în adevăr, nu se putea cere mai mult purtătorilor de hamace în acel teren atât de accidentat, din cauza ierburilor şi plantelor ce acopereau complet suprafaţa. Două sau trei ceasuri a durat acest drum şi soarele răsărise deja, jucând în coloare roză tot ce se vedea. Căldura era mult mai puţin, sufocantă ca în ziua anterioară şi aceasta se datora, cu siguranţă, înălţimii la care ajunsesem.

Adevărul este, însă, că pădurea se făcea atât de deasă, încât razele soarelui, într-unele locuri, nu puteau străbate prin frunzele arborilor înalţi şi foarte bogaţi în ramuri. Poate şi din cauza aceasta atmosfera era mai respirabilă. Sosi ceasul să poposim şi să mâncăm ceva şi conducătorul descoperi un loc aşa de pitoresc că nu mi-aş lua degeaba oboseala să-l descriu. Nişte arbori giganţi formau un fel de gol de cincisprezece metri pătraţi prin mijlocul cărora trecea un izvor de apă aşa de limpede că puţin ne-a lipsit să uităm sfaturile lui Senor Baranu şi să bem din el ca şi negrii.

O iarbă fină, ca o catifea, acoperea marginile izvorului, iar arborii înnalţi dădeau o umbră plăcută completând farmecul locului.

Nu lipseau urcătoare, ce agăţându-se de trunchiurile arborilor formau ghirlande dela unul la altul, ca şi cum ar fi respectat acea piaţetă, lăsând-o deschisă şi acoperită cu verdeaţă. Aci noi înşine ne aşezarăm, aşteptând prepararea unui dejun, neavnâd nici dorinţa de a ne mişca să vânăm ceva.

Un număr mare de păsărele de culori diferite stăteau ascunse în arborii de prinprejur, însă am fost nevoiţi să le turburăm cântecele lor şi să le obligăm să fugă cu detunăturile puştilor noastre.

Se aprinse focul puţin mai departe pentru ca să nu ne supere şi se prepară hrana, din care lipsea vânatul. In urmă\ toţi se culcară pe iarbă şi aşa petrecurăm trei ore de odihnă.

Conştiincios, Abdurahman socoti că a venit timpul de plecare şi sculându-se în picioare începu a striga vorbe în idiomul său, ceea ce făcu pe toţi negrii să se ridice. Insă, ca să fiu sincer eu credeam că nu sar fi putut întâlni alt loc mai potrivit pentru a petrece noaptea şi cum nu aveam un itinerarul fix vroiam să propun a rămâne în acest loc până în dimineaţa următoare. Mă gândii, însă la Laffite care se plângea încă de durere de cap, ce se micşorase, fără a dispare complect şi-mi zisei că ar fi poate mai bine să continuăm a urca spre un teren mai înalt, pentru a întâlni o climă mai bună. Trebuie să adaug însă, că aceasta era o nădejde, iar nu o siguranţă.

Ne aşezarăm în hamacele noastre şi convoiul se puse în mers, urcând mereu prin pădure, fără să urmăm nici-o potecă, conducătorul nostru orientându-se numai după soare.

De data aceasta terenul devenea mai accidentat, Abdurahman căuta loc ca să treacă printre arbori şi plante, iar purtătorii de hamace se plângeau, spunând că-i dor tălpile picioarelor, pentrucă merseseră uneori peste rădăcini tari şi alte ori peste plante spinoase.

De două ori se schimbară parţial, căci patru din ei se răniseră şi atunci conducătorul nu înceta să arunce injurii, dirijate de data aceasta nu împotriva plantelor, ci picioarelor compatrioţilor săi.

Aproape două ceasuri dură marşul acesta în condiţiuni rele şi odată ce Abdurahman termină repertoriul de înjurii şi blesteme în diferite idiome, hotărî să ne oprim ca să petrecem noaptea în locul unde ajunseserăm.

Se vedea clar că nu mai puteam găsi un alt loc ca cel de dimineaţă şi fiindcă era vorba de culcare noi n-am fost exigenţi şi ne conformarăm să rămânem acolo unde poruncise conducătorul să se ridice cortul uosirii. Am vânat, deşi era târziu, patru, porumbei sălbateci şi mâncarăm mai de vreme, înainte de a se înopta, pentru a avea mai mult timp să ne odihnim.

Nu s-a neglijat, natural, să se întindă apărătoarele de ţânţari, cu toate că nu se vedeau ţânţari aproape de focurile aprinse; mai ales că seara trecută ne înşelarăm din această cauză preferam să luăm precauţiuni, cu atât mai mult, cu cât Laffite continua să se plângă de durere de cap, ce ar fi putut fi consecinţa înţepăturilor.

Noaptea trecu destul de liniştită şi dimineaţa pornirăm iarăşi la drum. Laffite se simţea deja mai bine, însă ca precauţiune, îi dădui încă o pastilă de chinină luând şi eu una, pentrucă începusem să-mi simt capul greu, ca şi el.

Mersul fu din nou greu şi în unele locuri nu se, putea trece oricum, pentru că arborii, plantele şi acea specie de urcătoare, formau zăgazuri ce trebuia să le sfărâmăm cu topoarele ca să continuăm a găsi locul proprice pe unde am putea trece. Repede se obosiră oamenii din cauza acestor dificultăţi şi Abdurahman întâlnind un loc convenabil, ne oprirăm să ne odihnim şi să mâncăm.

Nu erau nici ceasurile zece de dimineaţă şi ce am mai fi putut face ? Nu aveam mai mult decât să ne gândim, că în tot timpul acelei zile nu făcuserăm nici zece kilometri de drum, cu toate acestea se părea că conducătorul nu gândea ca noi, pentrucă abia se odihniră puţin negrii şi dădu ordin să reînceapă mersul şi cu mare satisfacţie văzurăm în sfârşit, că terenul apărea mai puţin accidentat şi că vegetaţia din ce în ce mai rară, permitea convoiului să înainteze mai uşor.

Astfel, se făcea mai bun drumul, după cum bănuiam şi noi şi către cinci ore după amiază ne oprirăm ca să ne îngrijim cum să petrecem noaptea.

Laffite se simţea bine, însă eu aveam durere de cap şi mă simţeam aşa de obosit încât nu mă puteam mişca. N-ar fi putut oare să fie acesta începutul febrei?

CAPITOLUL IV

Frigurile cuprind pe negri- Piaţa craniilor. O colibă în pădurea nelocuită

Nu aveam nici o dispoziţie de a mânca în seara aceia şi imediat ce întinseră oamenii cortul nostru mă şi hotărî să mă culc.

Dealtfel, atât Laffite cât şi ceilalţi, mâncară ca de obicei, vorbiră şi făcură glume, ce provocau râsul general; eu din cortul meu, urmăream conversaţiunilc fiindcă nu puteam dormi cu niciun preţ.

Aproape după un ceas veni şi Laffite, şi după ce îmi dădu o pastilă de chinină, se culcă şi el şi-n urmă veni şi Abdurahman ca să ne întrebe, ca de obicei, dacă mai vrem ceva. După puţin timp, toţi se retraseră şi tăcerea se făcu completă. Se mai auzea doar troznetul lemnelor sub acţiunea focului.

Mă întreţinui un moment cu Laffite, pe care repede îl fură somnul, iar eu am petrecut noaptea fără a închide ochii. A doua zi de dimineaţă îmi simţeam capul atât de greu încât nu puteam părăsi patul.

Înghiţii altă pastilă de chinină şi Laffite arătă conducătorului, că nu ne puteam mişca în această zi, din cauza mea, aşa că trebuia să rămânem în acelaş loc.Către seară mă simţii puţin mai bine şi luai parte, împreună cu ceilalţi, la masă.

Apoi ne înţeleserăm, să plecăm a doua zi de dimineaţă, foarte de vreme, dat fiind că-mi era mai bine, încredinţaţi că vom găsi o climă mai bună pe măsură ce am fi urcat Sumba. Chinina producându-şi efectul, dormii toată noaptea adânc, până când mă deşteptară ţipetele lui Abdurahman care da ordine pentru plecare. Apoi ne prepararăm, aşteptând venirea conducătorului ca în fiecare dimineaţă, însă observarăm că el întârzie mult şi că nu înceta să scoată ţipetele inventând, ca întotdeauna insultele.

Ce ar fi putut să se întâmple?...- Laffite plecă să-i întrebe şi de lângă cort a putut să înţeleagă motivul ţipetelor sale.

Câţiva negri se plângeau că aveau capul foarte greu şi că nu se puteau scula în acea zi ca să pornim la drum.

—- Poate că au căpătat friguri — spusei lui Laffite, după ce el intră în cort ca să-mi anunţe întâmplarea.

Va trebui să rămânem şi astăzi aici, răspunse el vădit contrariat, nu putem să părăsim pe cei bolnavi şi să plecăm.

Ce-am putea să facem!

Apoi ne-am înţeles cu Abdurahman să rămânem şi cum nu ştiam în ce chip să petrecem ziua, ne-am dus să ne plimbăm prin împrejurimile acelui loc pentru ca, în acelaşi timp, să vânăm vre-o pasăre ori vre-o gazelă, ce nu lipseau în acele tufişuri.Ieşim apoi singuri din campament încercând să ne orientăm bine, pentru ca să nu ne rătăcim.

Era încă foarte de dimineaţă şi se putea merge uşor fără să suferim de căldură. Nu ne depărtarăm nici 200 de metri de campamentul nostru, când vedem înaintea noastră ceva aşa de straniu, că am rămas un moment fără să putem scoate o vorbă.

N-am de ce ascunde că am simţit cum mi se făcea pielea găinii, gândind că am fi putut cădea, din nenorocire, într-o regiune ce nu era nelocuită, cum bănuia şi Senor Baranu, fiindcă cele ce se vedeau, erau o probă că existau locuitori, poale din cei mai paşnici...

Iată pe scurt ce am văzut:

Cam la zece metri de noi, într-un loc al pădurii, care avea aspectul unei pieţe mici, bine acoperită, dintr-o parte cu arbori şi plante, se vedeau nişte lemne înfipte în pământ şi în lat separate ca un metru unele de altele, — şi erau vre-o nouă lemne, — toate de aceiaşi mărime şi aproape de un metru şi jumătate înalte. In vârful fiecărui lemn, se vedea un trofeu macabru, un craniu omenesc înfipt prin gaura de unde începe coloana vertebrală.

Toate craniile erau aşezate în aceiaşi direcţie şi erau mici şi mari, ori mai bine zis, fiecare de o mărime diferită.

- Prima impresie care e ? mă adresai lui Laffite ca să-i cer şi părerea sa şi nu mi s-a părut curios că şi a lui era la fel cu a mea.

Desigur, că trebue să trăiască prin prejur, vre-un trib de antropofagi, care după ce mâncau corpurile omeneşti, puneau craniile în vârful acelor ţăruşi, ca să aibă, poate, amintirea prezentă a fiecărui ospăţ bun.

Lucrul cel mai prudent era să ne întoarcem în campament şi să punem în curent, despre descoperirea noastră, pe conducătorul Abdurahman. Nu aveam, desigur, blestemata poftă să mărim numărul craniilor şi al ţăruşilor şi fără să ne gândim mai mult, fără să mai facem deducţiuni, întoarserăm spatele dezgustătoarei şi oribilei viziuni şi ne îndreptarăm mai mult decât imediat, către campament.

Odată sosiţi, ne gândeam să aducem pe Abdurahman în cortul nostru şi să-i spunem numai lui, ceea ce descoperiserăm, fiindcă dacă panica cuprindea oamenii noştrii, erau în stare să ne lase singuri, fugind din acel loc. Conducătorului însuşi eră capabil de a-i fi frică şi să ne părăsească.

De câte ori noi am citit poveştile în care conducătorii, considerând pe exploratorii care îi însoţeau, mai îndrăzneţi, îi părăseau în mijlocul pădurii, gândindu-se numai, a se pune pe ei la adăpost de pericolele reale sau imaginare.

Dilema se prezenta deci astfel: ori să înştiinţăm pe conducător, ca să luăm precaţiuni, ori să discutăm şi să încercăm singuri să găsim explicaţiunea misterului.

Această ultimă părere, ne păru prea îndrăzneaţă şi Laffite, omul iniţiativelor şi al hotărârilor, fără a mai ţine seamă de pro şi contra deciziunei sale, ieşi din cort şi strigă:

—Abdurahman ?

Puţin timp după aceea conducătorul intră în cort şi consiliul de miniştri începu.

Contrar părerii noastre dintâi, Abdurahman era un om optimist şi de îndată ce i-am spus observaţiunea pe care o făcusem, fără voia noastră, se hotărî a veni cu noi imediat pentru a se convinge dacă era vorba de antropofagi, pretinzând că aceştia lasă urmele dinţilor lor în oasele craniului spărgându-le, pentru a putea scoate toată carnea obrajilor şi pentru a mânca urechile.

—Domnia voastră — zise el, — să rămâneţi mai în urmă, cu puştile gata a trage dacă ar veni cineva Eu o să mă apropii de cranii şi odată examinate vă voi spune numai decât.

Plecarăm, deci, în cele din urmă, spre locul indicat şi am constatat că prima impresie la vederea acelui şir de cranii suspendate fu, pentru Abdurahman,la fel cu a noastră.

Se opri un moment renunţând, şi apoi după ce examina, cu umilă grije împrejurimile, sfătuindu-ne să fim gata cu puşiile, se îndreptă către locul sinistru. Iar noi ne apropiarăm câţiva paşi mai mult spre a-l putea apăra mai bine, dacă ar fi fost necesar, privind mereu în toate părţile, pentru a observa dacă nu se vede vre-o formă omenească, spionând printre frunze şi plante, însă nimic nu se vedea, nici o vietate, în acel loc, ci numai o tăcere emoţionantă.

Abdurahman s-a apropiat de cranii si cu degetele căuta îndeaproape pe ele urmele, ce după părerea lui le lăsau dinţii canibalilor pe oase.Se opri examinând cu atenţie mult timp, primul craniu şi apoi trecu la al doilea, la al trelea, al patrulea şi pentru a sfârşi, le examina pe toate, mari şi mici.

Noi aşteptam, cu mare nerăbdare, trebuie s-o mărturisim, rezultatele acestui examen. Şi când am văzut pe Abdurahman înapoindu-se, ne îndreptarăm către el, întrebându-l laolaltă:

—Nimic, —- zise el, — nu sunt mâncaţi de antropofagi.

—- Atunci pentru ce le-a spânzurat craniile?

-Asta nu ştiu!

-Ce ar putea să fie oare?

N-ar putea fi luată în seamă desigur, altă ipoteză, decât aceea a canibalismului, pentru a explica existenţa capelelor singure înfipte în pari.

Dacă nu ar fi fost mâncate de canibali ar fi existat şi oasele corpului! Şi în acest caz antropofagii mănâncă toate oasele afară de acelea ale craniului?

Pentru ce n-au aruncat atunci celelalte oase în acelaşi loc?

Acestea şi altele erau întrebările pe care le făceam, în timp ce Abdurahman susţinea cu tărie că acele cranii mu ar fi fost mâncate de antropofagi.

— Dar dacă nimeni nu trăieşte p-aici! — zise Laffite, — aceste capete trebuie să fie ale călătorilor ce au trecut prin acest loc.

Conducătorul surâse, auzind părerea lui Laffite şi în urmă, după ce se gândi un moment zise:

— Atunci, dacă nu trăieşte nimeni pe aici, cine să fi mâncat pe călători?

Dacă nu trăieşte nimeni, nu sunt nici canibali, nici altfel de oameni, şi totuşi cineva trebue să fi înfipt cu siguranţă aceste ţeste în pari.

Logica era incontestabilă şi ne declararăm mulţumiţi, fără a contraria.

Abdurahman continuă, atunci:

—Trăieşte, cu siguranţă, aici, un trib, însă nu de antropofagi, fiindcă ei lasă urme pe oase! Nu sunt antropofagi, nu!

Conducătorul părea aşa de convins, că fără a ne înapoia în campament, ne-am hotărît, să cercetăm împrejurimile acestui loc şi îndată am pornit la drum, trecând pe lângă craniile spânzurate, pe care le-am examinai la rândul nostru.

Erau cranii de oameni adulţi şi cranii de copii mici. La atât se limitau cunoştinţele noastre antropologice. Urmarăm apoi o potecă ce începea din acea mică piaţetă cu aspect atât de macabru şi ne oprirăm, în urmă, într-un loc foarte înverzit... Nimic nu se distingea mai departe de câţiva metri, atât de deasă şi variată era vegetaţia.

Deodată conducătorul se opri, arătând cu degetul într-o direcţie printre ramurile arborilor ce ne înconjurau.

Ne uitarăm cu atenţie.

— O casă !zise Laffite.

Era într-adevăr o casă destul de primitivă, însă era o casă. Din locul în care eram, se vedea un perete construit din ramuri şi foi uscate, iar acoperişul din aceiaşi construcţie, puţin înclinat către noi. Curios era, că această căsuţă nu era construită în pământ ci menţinută în aer ca la un metru de la pământ.

Apropiindu-ne ceva mai mult, am putut distinge câţiva pari, ce serveau de temelie, deasupra cărora era construită, acea clădire, aşa de ciudată.

Nu mai încăpea îndoială, deci, că trebuia să existe locuitori în această pădure, contrariu de ce se credea şi acum rămânea să ştim ce specie trăieşte pe aici.

Cu revolverele în mână ne-am apropiat, apoi de acea colibă, gata să tragem dacă cineva ne-ar fi atacat. Nu era nimic în colibă şi se vedea numai semnele desgustătoare din jurul ei, care arătau prezenţa de fiinţe vieţuitoare. Asemenea, nu se vedea nici o fiinţă vieţuitoare, nici-o altă casă la fel, ori asemănătoare în totul, care să ne atragă privirea, cine or fi aceia care trăiesc aici? zisei eu.

- Şi unde or fi ei? adaugă Laffite.

Apoi ne-am înapoiat îndată la corturile noastre pentru ca să ne sfătuim din nou, deoarece aceste împrejurări nu păreau prea liniştitoare. Trebuia să luăm o hotărîre, să facem ceva pentru a şti, mai bine cine erau locuitorii acestei colibe, ori să plecăm.

Această ultimă părere era mai indicată, însă aveam şi câţiva bolnavi care nu se puteau mişca. Ce era de făcut, deci? Cu toată încercarea noastră, nu puteam să ajungem la nici un rezultat şi obosiţi, studiind problema din toate punctele de vedere, ne hotărârăm, cu toate acestea, să ne gândim puţin şi la stomacul nostru şi la al negrilor şi pentru aceasta am ieşit din pădure, cu zece din ei şi conducătorul, cu intenţia de a vâna ceva.

Nu era greu să găsim vânat în acea pădure, în care păsările erau numeroase, în special porumbei sălbateci, care aveau o carne foarte gustoasă, însă în acest caz vânatul nu era convenabil pentru negrii, pentru că ar fi trebuit să vânăm o pasăre pentru fiecare.

Astfel gândind, noi intrarăm în pădure, luând o direcţie opusă căsuţei descoperită, cu puţin mai înainte.

Laffite şi cu mine eram cufundaţi în reflexiunile noastre şi numai negrii care ne însoţeau şi care nu erau în curent cu investigaţiunile noastre, ne urmau cu obişnuita lor poftă de râs şi de glumă. Chiar şi conducătorul Abdurahman se arăta fără grijă.

* *

Însfârşit, la un moment dat văzui o gazelă mică sărind din spate şi fără a pierde un singur moment ochii şi trăsei în animal. Negrii au alergat ca să o aducă, pentru că rănită în piept, după ce făcu două trei salturi, dispăru cu totul. Laffite s-a înspăimântat la auzul detunăturii, ca şi cum el ar fi fost rănit, atât de preocupat şi distrat se găsea în acel moment, că nu a văzut cel puţin animalul pe care eu îl vânasem.

Un negru a fost însărcinat să ducă gazela şi să urmeze drumul după noi.Noi, cu conducătorul, mergeam înainte şi negrii ne urmau la oarecare distanţă.

La un moment dat nişte strigăte ne făcură să întoarcem capul.

Negrii noştri erau la o oarecare distanţă examinând ceva cu atenţie. Încercarăm să ne apropiem de ei şi în acel moment i-am văzut alergând într-o direcţie ca şi cum urmăreau ceva. Alergarăm şi noi şi vedem în sfârşit că era vorba de un mistreţ ce fugea de urmăritorii săi.

De data aceasta Laffite a fost acela care trase în sărmanul animal. Negrii s-au oprit, siguri că cei albi când trag nu greşesc ţinta.Însă animalul dispăru fără să lase urmele drumului său.

A fost rănit! — afirmă Abdurahman. —

- Da, da! aprobară câţiva negrii.

Şi toţi plecară în căutarea mistreţului făcând un cerc de jur împrejurul locului pe unde fugise. In cele din urmă se depărtară ca zece metri unii de alţii, cercetând plantele şi spinii pentru a găsi animalul rănit.

Carnea mistreţului este foarte apreciată de negri şi le place mai mult decât cea de gazelă. Nu se hotărau să părăsească această pradă, iar în ceea ce ne privea, nu vedeam că ne poate împiedica cu nimic căutându-l.

A trecut astfel aproape o jumătate de ceas şi am început să ne simţim obosiţi de aceste căutări fără folos, la care desigur noi nu luam parte activă. De odată am auzii un strigăt strident, un strigăt neobişnuit şi care provenea dela unul din negrii care căuta mistreţul.

Era un ţipăt de durere şi ne-am gândit îndată că trebuie să se fi întâmplat vre-o nenorocire unuia din ei. Un moment după aceea vedem sosind în fugă un negru cu expresia fricii pe faţă. In cinstea adevărului pot spune: acest negru devenise alb într-o astfel de împrejurare. Trebuie să se fi întâmplat ceva grav, mă gândii eu şi mă grăbii să mă urc într-um arbore din apropiere, însă Laffite mă trase de braţ spunându-mi că înainte de orice să ştiu de ce este vorba.

Conducătorul, cu toate acestea, nu-şi pierdu sângele rece. Luă de braţ pe negrul ce se înapoia alb de frică şi scuturându-1 cu putere, îi porunci să se explice ce s-a întâmplat.Nu putea nici să vorbească nenorocitul, atât părea de speriat şi nu făcu decât să întindă celălalt braţ în direcţia locului de unde venise alergând. Conducătorul, fără a întârzia se îndreptă către acea parte şi Laffite îl urmă la câţiva paşi. Eu, care ţineam să mă urc în arbore, văzând că prietenul meu se duce către un pericol necunoscut, socotii, că e bine să-l urmez.

Unul din negrii nostrii zăcea la pământ, însă nu era mort, fiindcă mişca cu desperare, picioarele. La brâul lui vedeam atârnând ceva asemănător cu o sfoară groasă de 2-3 centrimetri şi de o coloare verde-închisă.

Am rămas aşa de surprinşi că ne-am adresat lui Abdurahman ca să aflăm ce era această coardă cu care negrul părea încins şi legat la pământ. Eu credeam, în primul moment, că putea să fie o cursă a sălbaticilor cu ajutorul căreia să prind animalele sălbatece şi oamenii şi care poate ar fi fost aşezată în acel loc de către locuitorii colibei, ce o găsisem pe partea opusă.

În acest caz locuitorii colibei puteau să fie antropofagi.

Nu se vedea însă absolut nimeni prin împrejurimi şi prin urmare nu se putea bănui de nimeni că ar îi vrut într-adins să prindă pe negru... Instinctiv vroiam să ne apropiem, înainte ca conducătorul să ne răspundă la întrebările noastre.

— Nu! — începu el. — Este un şarpe!...

În acel moment, reptila, auzind poate paşii noştrii şi convorbirile, ridică capul în aer.Era în adevăr un şarpe, nu un boa, însă un şarpe destul de mare şi cu siguranţă periculos dacă ar fi muşcat pe nenorocitul negru.

Eu nu ştiam ce e de făcut şi am văzut că însuşi Abdurahman rămase gânditor un moment.

Cum să împuşcăm şarpele fără sa rănim pe negru?

Aceasta trebuia să fie întrebarea pe care şi-o punea conducătorul şi la care eu însumi mă gândeam cu frică. Ca să-l lăsăm să moară strangulat de desgustătoarea reptilă nu puteam tolera, ar fi fost prea urât din partea albilor.

Ce să facem deci?

Laffite nu gândea ca şi mine în cazul de faţă.

De îndată ce şarpele şi-a ridicat capul, poate ca să-şi dea seama de prezenţa noastră, luă şi el puşca la ochi şi trase în acel moment picioarele nenorocitului se mişcară cu mai multă putere şi am putut vedea că şarpele se mişca spasmodic, strângând poate mai mult mijlocul negrului.

Era rănit? Nu puteam să ştim acest lucru întrucât capul care şi-1 ridicase îl lăsă în jos şi-1 ascunse în spatele corpului negrului.

Abdurahman îşi pierdu în acest timp răbdarea şi îl văzurăm înaintând cu paşi siguri către negrul căzut şi îşi scoase cuţitul.

Din gura sa ieşeau împrecţiile şi blestemele obişnuite, însă nu se observa frică nici pe faţă, nici în mişcările sale.

Trecu cuţitul între corpul negrului şi şarpele ce se tot strângea şi dintr-o lovitură puternică îl tăie în două liberând imediat pe nenorocit, care scotea strigăte de durere stridente, ca şi înainte.

Laffite, în graba sa întrebuiuţase cartuşe de vânătoare şi câteva alice au spătruns corpul negrului, rănind şarpele după cum am văzut mai sus. De aceea, după detunătură negrul mişca astfel picioarele sale, pentru că primise în şold o parte din alice.

Abdurahman era galben în acest moment însă nu de frică, ci de mânie. Buzele sale continuau să azvârle înjurături în timp ce cu o mână luă o jumătate din şarpe şi servindu-se de el ca şi când ar fi fost un bici îl lovea de trunchiul unui arbore vecin; apoi luă cealaltă jumătate şi făcu la fel, pentru a pedepsi cu siguranţă teribilul animal a cărei jumătate era mai lungă decât trei metri şi jumătate...În tot timpul negrul continua a se plânge, cu ţipete disperate, cu siguranţă din pricina rănilor cauzate de gloanţele lui Laffite; îl ridicarăm cu ajutorul tovarăşilor lui ca să-l ducem la corturile noastre. Rău era însă, că Abdurahman, deşi întotdeauna brav, de data aceasta pentru că se aplecase peste negrul rănit începuse să creadă că ar fi fost muşcat de şarpe, care cu toate că era rănit în cap şi tăiat în două prezenta încă semne de viaţă şi pentru acest fapt conducătorul lovea cu el atât de tare în arbore.În sfârşit se convinse de contrariul şi am putut să ne înapoiem în campament pentru a îngriji pe negru, spălându-i rănile cu alcool şi aplicându-i puţină tinctură de iod. Totdeauna luam cu noi toate cele necesare pentru a le folosi în cazuri de răniri ori alte accidente.

— Până acum aveam câţiva bolnavi, — zise Laffite, — pe când ne întorceam spre cortul nostru. Acum avem şi un rănit...

- Ce vrei să spui? Cum o să-l putem face să meargă?

— De fapt n-am vânat nimic pentru noi, mă opri el, şi mi-e foame amice...

Am ieşit apoi încă odată singuri, ca să împuşcăm câţiva porumbei sălbatici, prin împrejurimile campamentului, fără să ne mai gândim la problema care se prezenta de fiecare dată, cu dificultăţi din ce în ce mai mari...

CAPITOLUL V

Tragedia unui negru care a luat chinină. — Explorând coliba. Omul maimuţă.

Aproape o oră după aceea, înapoindu-ne în campament, ne-am dus să vedem pe cei bolnavi.

- Trebuie să plecăm de aici, - zise Laffite, care nu împărtăşea în totul părerea conducătorului Abdurahman.

Oamenii aceştia, care locuiesc în căsuţă, ştiu sigur că agaţă craniile în pari.Atât ne este de ajuns chiar dacă nu sunt alte semne ale fiinţelor vieţuitoare pe aici.

Conducătorul, cu toate acestea, părea liniştit, susţinând că în nici un caz nu era vorba de antropofagi, şi că trăind într'o singură colibă n-ar putea fi o legiune, astfel că nu era nici un pericol.

Şapte din negrii noştri se îmbolnăviseră de friguri şi foarte puţin obişnuiţi să fie bolnavi, ori să aibă durere de cap, se credeau gata să moară.

Laffite le explică, prin intermediul conducătorului. Abdurahman, că noi îi vom vindeca cu pastile de chinină şi îi sfătui să ia fiecare câte una, fără a putea însă să-i hotărască să facă acest lucru.

În urmă, Laffite se gândi că n-am face rău să luăm şi noi câte o jumătate de pastilă şi ca să dăm exemplu negrilor am luat chinina în faţa lor. În sfârşit, unul se hotărî să încerce acest medicament şi Laffite se apropie ca să i-l dea, explicându-i că trebuie înghiţit fără a-l mesteca.

Abdurahman îi tălmăci aceasta, în limba lui, însă se părea, că nenorocitul negru nu ştia să înghită nimic, fără să nu rupă în dinţi şi cum luă pastila în gură, se ridică, ca un nebun, scoţând limba, şi refuzând, să ia apa pe care i-o oferea Laffite.

Atunci să-l fi văzut cum credea că moare sărind cu toată febra şi durerea dc cap şi introducându-şi degetele în gură pentruca să-şi scoată otrava, după cum zicea, pe care i-o dădusem noi. In criza lui sări pe spatele unui tovarăş, şi-i muşca cu dinţii umărul, poate, pentru a se sprijini mai bine de acest nenorocit care scotea ţipete de durere.

— A devenit hidrofob — zise Laffite râzând, în timp ce Abdurahman se arăta puţin speriat faţă de delirul negrului. Era limpede că ceilalţi n-ar fi voit să încerce acest medicament periculos şi am plecat în cortul nostru ca să luăm o hotărîre faţă de această situaţie.

Numai puteam să plecăm din cauza îmbolnăvirii negrilor şi pe de alţii parte numai vroiam să rămânem în acel loc aproape de locuitorii stranii ai pădurii, până acum nevăzuţi. Cel mai bun lucru era însă să ştim cel puţin cine erau acei locuitori şi îndată am chemat încă odată pe conducător ca sa-i comunicăm hotărîrea noastră. El se gândi puţin şi în urmă ne spuse că o să aleagă zece negrii din escorta noastră ca să ne însoţească în expediţiune, adăugându-ne că ar fi mai bine să încercăm vizita locuitorilor din căsuţă, către amiază, ora la care, cu siguranţă, îi vom găsi în casă din cauza căldurii.

La ora hotărâtă şi sub direcţiunea conducătorului, ne-am apropiat încă odată de această căsuţă.Noi ţineam revolverele în mână, Abdurahman bastonul său în sus, iar ceilalţi negrii cari ne însoţeau, nişte lemne tăiate dinadins de conducător din arborii din apropierea cortului nostru.

Căsuţa nu era goală de data aceasta.

Abia am înaintat puţin, pe poteca ce ducea către piaţa craniilor şi am văzut printre foile arborilor, un om gol, care cerceta cu mare atenţiune de jur. împrejurul casei. Ne ascunsesem, cum am putut mai bine după ramurile arborilor, însă în urmă am observat că acest om îşi îndrepta ochii în direcţiunea noastră şi rămase nemişcat aşteptând.Avea în mână un lemn gros, care la partea inferioară era în formă de măciucă, şi se sprijinea în el.

Avea o barbă lungă şi creaţă, ce-i ajungea până la brâu; părul său tot aşa de lung şi mai creţ încă decât barba, îi da capului aspectul unui monstru acoperindu-i aproape şi spatele. Deşi culoarea pielei era neagră se vedea că este acoperită cu păr în special pe piept mergând către partea de jos a pântecului, acoperind şi flancurile. Era puţin mai înalt ca un om obişnuit, însă de o musculatură puternică, de atlet, cu braţe si picioare rotunde, fără ca corpul său să fie prea gros, fiind în totul siluieta proporţională.

Am rămas în această poziţie câteva minute şi ne-am dat scama că am fi aşteptat fără folos chiar până noaptea, fără ca acest om să se fi mişcat din locul său. Abdurahman porunci să ne îndreptăm către el si am ieşit toţi la iveală, privind la acest fenomen, care era în adevăr un om, deşi era acoperit cu păr ca o maimuţă. Barba, mustaţa, părul, arătau că era vorba de o fiinţă omenească, destul de primitivă, de fapt, însă, era un om...

Ne privi apropiindu-ne cu o vizibilă mirare şi la un moment dat ridică lemnul în sus, înaintând câţiva paşi către noi. In urmă se gândi, cu siguranţă, că noi eram mulţi şi că-i era imposibil să se apere şi făcând un salt înapoi intră în căsuţă, ieşind în urmă cu doi copii în braţul stâng şi urmat de câteva femei, unele tinere, altele mai în vârstă, dispărând toţi prin partea din spate a căsuţei.

Ne-am apropiat apoi; căsuţa încă odată am găsit-o goală. Am urmărit apoi firul drumului acestor fugari, fără să-i putem găsi, fiindcă se refugiaseră în pădure.

- Cine să fie acest om? — spusei eu mirat.

- Este o familie întreagă, — răspunse Laffite.

—Este un singur om — adăugă Abdurahman, râzând.Însă ce om!

—Omul maimuţă!...Şi trăieşte cu siguranţă singur aici cu aceste femei. Cei doi mititei, trebuie să fie copiii lui şi poate că şi femeia cea tânără, una din femeile sale, — zise Laffite...

- Aţi văzut ce nostimă era aceea care a ieşit cea dintâi? Ce corp bine făcut! Ce siluietă! Trebue să aibă 14—15 ani...

Abdurahman râdea bucuros ascultând impresiile lui Laffite, aprobând mai ales gustul său pentru fetele negre.

Întradevăr că această tânără nu era deloc rea cu toate că avea pielea de culoare neagră.

A doua zi alti doi negri se simţiră cu febră şi astfel se făcuseră 9 bolnavi. Trebuie să adaug că încă odată am încercat să-i facem să ia chinină, fără să obţinem rezultatul dorit. Imobilizaţi, din pricina acestei împrejurări ne gândeam că nu ne rămâne altă distracţie, decât să studiem viaţa acestui om maimuţă, care cu siguranţă se va înapoia la locuinţa lui.

Laffite voia să vadă mai degrabă pe acea fetiţă decât pe omul maimuţă şi îmi spuse că îl interesa viaţa acestui fenomen al pădurii.

Însoţiţi de negrii şi de conducătorul lor ne-am dus încă odată la locuinţa omului maimuţă şi am asistat încă odată la plecarea grăbită a întregei familii, ca şi în ziua precedentă.

—Trebuie să le inspirăm încredere! — zise Laffite.

—Şi cum am putea face?

—Nu ştiu. Trebuie să ne gândim bine la aceasta...

După o scurtă consfătuire între noi, ne-am hotărât să vânăm câteva păsări şi să le lăsăm în căsuţă împreună cu câteva fructe pe care negrii le culeseseră şi câţiva pesmeţi, ca să vedem dacă nu putem deveni prieteni cu ajutorul atenţiunilor faţă de stomac. N-am văzut în această căsuţa nici un instrument şi nici în jurul ei vreo urmă de foc, astfel că nu ştiam dacă omul maimuţă şi femeile sale mănâncă carne de pasăre şi din această cauză ne-am gândit la fructe.

A doua zi am făcut acelaşi lucru, fiindcă observasem că păsările dispăreau şi că fructele fuseseră mâncate până la cea din urmă.

De altfel, am constatat că una dintre femei nu se prea grăbise la mers, aruncându-ne unele priviri, ca şi cum n-ar fi fost speriată.Cu ea mergea împreună tânăra ce-i plăcea lui Laffite, care n-a putut să se abţină ca să-şi manifeste ientuziastmul prin gesturi.

Ni s-a părut chiar că fetiţa surâdea, întorcându-şi de câte două trei ori capul ca să ne privească.

Astfel, timp de 4—5 zile, le duceam în fiecare dimineaţă fructe, păsări, pesmeţi, zahăr şi tot ce aveam ca alimente si ne dădeam seama că pe zi ce trecea se temeau mai puţin de noi, că pe când omul maimuţă căuta să fugă alergând şi sărind cu copilaşii în braţe, femeile făceau acest lucru cu mai puţină teamă şi în special aceea care mergea întotdeauna cu cea tânără.Într-o zi aceasta din urmă ne făcu un semn cu mâna pe care nimeni nu putea să-l înţeleagă, sau să-l interpreteze, dar care în orice caz însemna că noi nu eram inamici de moarte. Această femeie ieşea întotdeauna cea din urmă din casa omului maimuţă, ţinând de mână o fetiţă pe care noi o botezarăm .„Venus", ca să putem să ne înţelegem, ori de câte ori conversaţiile cu Laffite se îndreptau către ea.

Negrii bolnavi se simţeau mai bine, însă noi nu mai voiam să plecăm acum şi în special amicul şi tovarăşul meu, care în fiecare zi încerca să se apropie de „Venus", cea neagră şi necunoscută.

Ceea ce nu ştiam noi încă, era faptul, dacă sunt sau nu antropofagi aceşti locuitori ai pădurii şi Laffite bănuia că omul maimuţă n-ar fi numai antropofag, dar chiar îşi mănâncă şi femeile ca să-şi găsească altele mai tinere...

-În acest caz, are să mănânce şi pe „Venus" — îi zisei eu.

- Dacă aş bănui că are intenţia să o mănânce, îmi răspunse el, n-aş ezita să-i trimit un glonţ în piept...

- Cui? Lui „Venus"?

- Cum!... omului maimuţă, bine înţeles!...

A doua zi, eu mă simţii puţin indispus şi nu m-am sculat la ora obişnuită. Laffite, care îmi dăduse pastile de chinină, rămase cu mine ca să-mi ţie tovărăşie. Fără îndoială că tema conversaţiunilor noastre era totdeauna aceiaşi: „omul maimuţă şi femeile sale", „Venus din Sumba" şi cealaltă femeie care mergea întotdeauna cu „Venus" şi pe care o numeam „Lista", ni se părea mai isteaţă ca celelalte.

Lângă cort se auzeau ţipetele şi blestemele lui Abdurahman, care nu ştiia să înceapă ziua în alt chip si din când în când vocea vreunui negru, care răspundea eu glas supus conducătorului, executând ordinele sale.

—Să te duci singur să vezi omul maimuţă, i-am zis lui Laffite, socotind că ar fi mai bine să nu mă mişc deloc în acea zi.

Îmi închipuiam că amicului meu o să-i pară rău de hotărârea mea, însă din contră mă asigură că fac bine să rămân culcat toată ziua, pentru a mă face bine mai repede...

În acel moment apăru Abdurahman îa uşa cortului nostru şi după ce ne-a dat bună ziua şi s-a interesat ca de obicei de sănătatea noastră ne spuse misterios:

— Una dintre femeile omului maimuţă se învârteşte prin jurul cortului nostru şi parcă ar vrea să ne spună ceva.

—O fi „Venus"! — ţipă Laffite sărind în sus.

—Nu ştiu, răspunse Abdurahman, pentru că nu a-şi putea să mi-o aduc aminte din numele ce s-a dat membrilor acestei familii.

Ştiu numai numele de omul maimuţă.

- Mă duc să-văd, zise Laffite şi ieşi din cort.

Era Lista, care urcată într-un arbore ca să vadă interiorul campamentului, arăta senin lui Laffite ca să se apropie de ea. EI se înapoie şi ne comunică noutatea, iar conducătorul îi spuse să se ducă bine armat, în timp ce el îi va da vre-o câţiva negrii, pentru mai multă siguranţă. Poate prin acest mijloc vroiau să-l ia prizonier, după cum credea Abdurahman.

Puţin după aceea Laffite se înapoie şi ne povesti că această femeie îi spunea ceva însă într-un idiom pe care nu la putut înţelege.

Ne-am asigurat că nu era nimeni prin prejur şi ca „Lista" s-a dat jos din arbore ca să poată vorbi mai bine.

Ne-am înţeles să ieşim din nou, împreună cu Abdurahman, care cunoştea diferite dialecte din acel ţinut si să o invităm cu orice preţ la noi, spre a ne lămuri ea însăşi. Nu avu nici o dificultate văzându-ne şi puţin după aceea întră în cortul nostru şi se aşeză aproape de patul meu.

Abdurahman ne servi de interpret şi astfel am putut afla ceea ce voia.

A vorbit mult cu el şi apoi ghidul începu să ne traducă în limba franceză motivul acestei vizite.

În acest timp, Laffite mă asigura că ea trebue să fie trimisă de „Venus", ori că vine ca ambasadoare din partea omului maimuţă, ca să trateze pacea între noi şi ei.

Întradevăr nu ar fi fost greu să cred această ultimă ipoteză, fiindcă nici nu avea la dispoziţie persoane de sex masculin.

Însă, să dăm cuvântul conducătorului, care părea că vrea să tălmăcească lucruri foarte curioase, judecând după exclamaţiunile sale în timpul celor povestite de doamna „Lista", care uitase să-şi pună un şorţ de plante înainte de a se prezenta în cortul nostru.

Aceasta, totuşi, ne interesa foarte puţin şi acum să vedem ce ne spune conducătorul nostru poliglot...

CAPITOLUL VI

Povestea „Listei". Cum a fost răpită de omul maimuţă. Pericolul continuu pentru fiica sa.

— Această femeie, începu Abdurahman — nu este ca celelalte pe care le-am văzut; celelalte nu vorbesc şi nici omul maimuţă nu ştie să vorbească; ea nu s-a născut aici, ci într-un sat ce se găseşte la 7 zile de marş în partea de dincolo a Sumbei şi care aparţine tribului Berka-Masi.

Acest trib e aproape sălbatec — deduce Abdurahman, fiindcă nu putea fi altfel după cum îi spusese această „Lista" şi se găseşte mereu în război cu triburile vecine care de obicei atacă pe Berka-Masi, cu singura misiune de a le răpi femeile, renumite prin marea lor frumuseţe.

Auzind acestea, ne-am întors privind la ea ca să verificăm spusele conducătorului, care se potriveau cu mărturisirile vizitatoarei noastre.

Laffite se gândi imediat la frumuseţea lui ,,Venus", care trebuia să fie fiica „Listei", cu siguranţă. În ceea ce mă priveşte, m-am mulţumit să privesc cu atenţie femeia, care nu părea a se prezenta rău, cu toate că era în vârstă de vre-o treizeci ani. Capul ei era regulat, gura, umerii aşezaţi bine şi drepţi, cosiţele rotunde şi proporţionale, pieptul puternic, sânii puţin lungi, mijlocul subţire, pantecele mic, siluieta impecabilă, şoldul regulat, coapsele şi picioarele, fără defect şi pulpele puţin turnate…

Acesta, era tipul natural al femeii tribului Berka-Masi, care stând în cortul nostru, picior peste picior şi cu mâinile peste genunchi, ne părea din ce în ce mai ciudată, cu cât o examinam cu mai multă atenţie. Întrebă ceva pe conducător, relativ la ea şi acesta îi răspunse că am verificat dacă era tot aşa de nostimă după cum se povesteşte de femeile tribului ei.

—Şi cum mă găsesc? întrebă ea pe conducător.

- Foarte nostimă, îi răspunse el, care îmi traduse această întrebare şi Laffite adăugă:

- Spune-i că tânăra care merge întotdeauna cu ea e şi mai nostimă. Satisfacţia „Listei" la auzul acestor cuvinte tălmăcite de Abdurahman fu de nedescris. N-a trebuit decât puţin ca să ne îmbrăţişeze pe toţi şi ne-am dat seama cât de mult femeile negre sălbatice, ţin să li se spună că sunt frumoase şi cât le plac galanteriile bărbaţilor...

Conducătorul continuă apoi povestea întreruptă.

—Dar nu numai luptătorii triburilor vecine se duc în căutarea femeilor frumoase la Berka-Masi, ci chiar oameni obişnuiţi, încearcă din când în când să răpească fete sau femei din acest ţinut.

Aşa a fost răpită ea de către omul maimuţă şi de atunci trăiesc împreună, având cu el doi copii. O fată şi un băiat urmare a unirii de vre-o şase ani.

Fata aceea de care adesea vorbiţi dumneavoastră, adăugă Abdurahman, cu un surâs semnificativ.

Această femeie era al unei localnic din tribul Berka-Masi.Ieşise cu doi băieţi şi două fete prin împrejurimiile satului său să culeagă fructe. La un moment dat văzu apărând printre frunzele plantelor un cap oribil, de om cu barbă mare care se apropie de copii. Fata nu avu putere ca să scape fugind ca ceilalţi tovarăşi, înmărmurită de frică se lăsă a fi luată de omul maimuţă, care o ridică în braţe şi fugi cu ea în pădure.

Patru sau cinci nopţi petrecură în pădure, înainte de a ajunge aici. Omul maimuţă se suia în arbori ca să se odihnească şi copila dormea în braţele lui. Dimineaţa reîncepea drumul, ţinând fetiţa mereu în braţe fără să o aşeze pe pământ nici un moment în timpul mersului. In cele din urmă au ajuns în acest loc, unde avea alte femei şi câteva fete ceva mai mari ca ea. Numai una din aceste femei foarte bătrână, vorbea dialectul ei, fiindcă era de origină din acelaş trib cu ea.

Această bătrână era mama omului maimuţă şi muri la doi ani după venirea Listei, şi i-a povestit ce vroia de la ea fiul său. Până în acel moment omul maimuţă nu se apropiase de ea; iar celelalte femei erau fiicele omului maimuţă, născute din unirea cu propriile lui surori, adică cu fiicele tatălui omului maimuţă, insă nu ale aceleiaşi femei. Lista a putut să vadă din prima zi după sosirea aici că omul maimuţă o respecta mai mult decât pe celelalte femei.

* *

Povestirea devenea din ce în ce mai interesanţă. Abdurahman se opri un moment pentru a-şi da seama de impresia ce ne-o făcea povestirea şi explicaţiile despre acest incest oribil. Întrebă ceva pe „Lista", pe care o vedea nerăbdătoare şi apoi se hotărî să-şi continuie povestirea.

Intre timp, noi ne gândeam că această poveste nu era motivul singur al vizitei femeii omului maimuţă, era logic să credem că venea să ne ceară ceva şi nicidecum să ne dea informaţii despre viaţa ei şi a omului maimuţă.

În ceea ce-l privea pe Laffite părea însă mâi interesat, fiindcă se gândea la soarta lui „Venus", ce cu siguranţă, avea să fie aceiaşi ca a celorlalte fete ale omului maimuţă.

- Nu încape îndoială, amice Laffite, — îi şopti-i că „Venus" a ta cunoaşte deja amorul omului maimuţă... Abdurahman înţelese conversaţia noastră şi a întrebat pe „Lista" ceva, la care îi răspunse cu o vizibilă emoţie.

- Nu, nu, zise Abdurahman. Este imposibil fiindcă mama să o supraveghează destul ca să se evite acest lucru...

Laffite respiră, însă se gândea cu îngrijorare că „Venus" poate fi în pericol în acel moment, mamă-sa fiind absentă.

—Nu a rămas cu el, răspunse Abdurahman, după ce întrebă acest lucru pe „Lista".Mama sa a pus-o în siguranţă, înainte de a veni să ne vadă. Ea este ascunsă în apropierea corturilor noastre, adăugă conducătorul surâzând cu satisfacţie.

- Pentru ce n-a adus-o cu ea? întrebă Laffite.

- Nu ştia dacă a-ţi fi primit-o.

- Cum, cum să nu!, exclamă Laffite. Să mergem să o aducem.

Ar fi mai în siguranţă între noi. Spune-i să o aducă aici, zise el, în cele din urmă, îndreptându-se către conducător. Lui îi fu greu să-i comunice „Listei" acest lucru, care mulţumi mult, asigurându-ne pe de altă parte că fata era într-un loc foarte sigur Şi cu nici un chip n-ar fi putut să fie convinsă să vie între noi, pentrucă ea e născută în pădure şi pentru prima oară vedea bărbaţi, şi încă, albi şi ciudaţi.

Spuse apoi, că intenţia şi dorinţa ei era să o aducă între noi, cu orice preţ, însă trebuie să o lăsăm să se obişnuiască văzându-ne, fiindcă pentru un moment se sperie de culoarea şi îmbrăcămintea noastră.

Laffite, care se ridicase să plece în căutarea lui „Venus", se aşează din nou lângă patul meu cu o figură nemulţumită. El credea că fetiţa îl observase şi că-şi dase seama de admiraţia lui, pe când în realitate ea se speria văzându-ne şi nu voia cu aici un chip să se apropie de noi.

Se observa, însă, înţelepciunea bietului Laffite, ceea ce demonstra, în acelaşi timp, că amicul meu se îndrăgostise serios de frumuseţea sălbatică a pădurii, de fiica şi viitoarea soţie a omului maimuţă.

-Nu te mai gândi atâta, amice, îi spusei ca să-l consolez. Vezi că „Lista" ne spune ca să aşteptăm să se obişnuiască cu culoarea şi îmbrăcămintea noastră. Ai ajuns să fii amorezat în adevăr de această femeie.

-Ce te nelinişteşte prietene? N-ai văzut şi alte femei negre ? Vrei oare s-o răpeşti, cum a făcut tatăl ei, omul maimuţă, cu mama sa? adăugai râzând. Era sigur că Laffite nu ştia de glumă şi părea serios preocupat. Nu-mi răspunse. Atunci spusei lui Abdurahman să întrebe pe „Lista" cum am fi putut să ne apropiem de omul maimuţă şi dacă el ar putea crede că noi nu-i vrem nici un rău.

— Este un singur chip, răspunse conducătorului, femeia. Ca să vă faceţi prieteni cu omul maimuţă, un singur mijloc vă trebuie, după părerea mea.

Omul maimuţă, taie foi de tutun sălbatic pe care le ţine în gură. Nu fumează, fiindcă nu ştie să aprindă focul. Eu mi-aş lua sarcina să-l fac să fumeze şi sunt sigur că obişnuit cum este cu tutunul o să-i şi placă.Însă când se stinge focul s-ar găsi cu neputinţă să-şi aprindă altă ţigară, astfel că dvs, a-ţi fi binefăcătorii lui, dându-i o cutie de chibrituri. Abdurahman le tălmăci toate acestea, adăugând că femeia era foarte inteligentă şi cu siguranţă avea motive să creadă că s-ar putea domestici omul maimuţă cu ajutorul tutunului. Adevărul era că nu înţelegeam încă motivul vizitei „Listei", fiindcă tot ce ne spusese despre omul maimuţă nu avea rânduială şi nici cea mai mică legătură cu noi. Am întrebat apoi pe conducător, care este motivul vizitei acestei femei, în nădejdea de a şti, în sfârşit ce cerea ea dela noi şi a termina întrevederea cât mai repede posibil. Conducătorul se adresă femeii şi după ce primi răspunsul ei, ne comunică că trebuie să o lăsăm să ne spună tot pentruc a să putem pricepe ce vroia ea dela noi.

Am poftit pe conducător apoi să-şi continue povestirea sa, producând „Listei" o bucurie ce am înţeles-o pe când vorbea cu ghidul.

In fiecare noapte omul maimuţă îşi manifesta pe faţă dorinţa de a se apropia de fiica lui, iar mama este obligată a fi de veghe ca să înlăture incestul. Nu se poate cu toate acestea să împiedice ca să nu asiste fiica sa la acte prea intime, din cauză că toate femeile şi copii dorm împreună şi singurul lucru ce-l poate face mama, e ca fiica să se aşeze la marginea încăperii. Văzând însă fata ceea ce se întâmplă cu celelalte femei, nu ar avea nici un scrupul, cu siguranţă, acceptând iubirea tatălui ei, nefiind capabilă să priceapă dacă e vorba de o faptă bună ori rea.

De la sosirea noastră aici, continuă a spune Abdurahman, — omul maimuţă folosindu-se de plecările grăbite în pădure, când noi ne apropiam de colibă, căuta ocazia de a-şi pune în practică planurile sale şi alaltăieri abia a putut s-o scape mama sa şi în acest scop ne făceau ele acele semne pe care noi nu le înţelegeam şi prin care ne poftea să-i urmărim şi să luăm prizonieri pe mamă şi fiică...

Gândindu-ne să facem acest lucru în noaptea aceea, omul maimuţă, cu gândul rău ce-l avea pentru fiică-sa, ar fi fost în stare să ne atace, să ucidă pe vreunul dintre noi şi să moară chiar el.

Femeia nu vroia să ni se întâmple nici o nenorocire, dar pe de altă parte nu vrea nici să ucidă pe omul maimuţă, fiindcă s-a obişnuit cu el şi avea pentru el o afecţiune stând atâţia ani împreună. Ea vrea să aranjăm chestiunea paşnic, cucerind amiciţia lui şi astfel să scăpăm pe fată de pericolul tatălui ei.

Ea propune, continuă conducătorul - să o luăm cu noi şi s-o lăsăm în tribul Berka-Masi, unde cu siguranţă mai are unele rude. Mama ar rămâne aici cu omul maimuţă şi ne cere numai să-i scăpăm fiica. Ea ne spune că acest lucru nu va fi greu dacă ajungem să inspirăm încredere omului maimuţă şi fetei, care pentru un moment se teme de prezenţa noastră.

Abdurahman, terminând, a anunţat pe „Lista" şi ne-a comunicat dorinţele ei. Eu am rămas gânditor, cu tot entuziasmul ce arăta amicul şi tovarăşul meu de călătorii, şi-i spusei conducătorului să-i spună că-i vom da răspunsul a doua zi. „Lista" nu prea părea încântată de această amânare, însă ne mulţumi în toate felurile cu anticipaţie.

CAPITOLUL VII

Către tovarăşul meu alb se întoarce sufletul negru.

Vizita neaşteptată a sălbaticilor.

Nu mi-a fost posibil să conving pe Laffite, că ceea ce cerea Lista de la noi era absolut imposibil, fiindcă ne luam cel puţin o răspundere morală faţă de ea şi dacă omul maimuţă îşi dădea seama că intenţionam să-i răpim pe fata lui adorată, era în stare să facă vre-o încurcătură, ce ne-ar fi obligat să-i trimitem un glonţ în cap.

—Şi ce importanţă are acest lucra? zise Laffite.

—Are mare importanţă, răspunsei eu, fiindcă odată mort şeful acestei familii, „Lista"se va ataşa, cu siguranţă, la escorta noastră şi poate chiar şi celelalte femei şi chiar şi copii omului maimuţă. Cu toată această probabilitate nu trebuie să ne facem asasini, pentru ca să scăpăm o fată din ghiarele tatălui său.

Omul maimuţă este un om şi prin urmare nu e drept să-l omorâm, fără să nu dăm seama în faţa justiţiei şi autorităţilor protectoratului, cu toate că e vorba de un sălbatec.

Laffite înţelegea, cu siguranţă, judecata mea, însă se vedea atras de fată, gândindu-se mereu în ce chip să o atragă şi era limpede că cele propuse chiar de mama ei, ajuta mult intenţiunilor sale, pentru a-şi realiza dorinţa.

Lucrul îmi părea ciudat. Nu se ştie, dacă clima caldă deşteaptă simţurile în aceste locuri sau nu, fiindcă eu niciodată n-am simţit o atracţie aşa de mare ca a amicului meu, către sexul slab, de culoare neagră. Totuşi, am cunoscut cazul unui englez, foarte bogat, care după ce s-a amuzat, cât a putut în Europa, obosit şi plictisit de viaţă, veni în Africa Centrală şi putu să găsească mari atracţii către femeile negre. Astfel că în loc să se sinucidă se căsători cu unele din ele şi trăieşte foarte fericit.

Laffite îmi spuse că intenţionează să ceară tatălui ei să se căsătorească cu „Venus" şi-mi spuse atât de serios că nu putu-i să-mi reprim indignarea.

— Faci pe nebunul amice? — îi zisei eu. Nu înţelegi că omului maimuţă îi place fata ca să facă din ea soţia lui? Uiţi că banii ce-ai putea să-i pui la dispoziţie ca să-ţi cedeze fata nu-i folosesc şi nu-i cunoaşte? Uiţi că suntem în mijlocul Sumbei? Uiţi că omul maimuţă nu ştie să vorbească ca să te înţelegi cu el? Că însăşi fata nu ştie să vorbească afară de câteva cuvinte ce a învăţat-o mamă-sa şi că e imposibil ca să trăieşti cu o femeie atât de sălbatică? Nu înţelegi că n-ai putea domestici fata asta şi nici s-o faci să poarte costumul vreunei rase? Dacă mi-ai spune că vrei să petreci timpul cu ea atât cât suntem pe aici nu ţi-aş zice nimic, fiindcă de fapt fetiţa e nostimă, însă să te căsătoreşti cu ea? Ai înebunit, cu siguranţă!

Cititorii găsesc explicaţii asupra acestui fapt în lucrarea mea intitulată „ Viaţa albului în ţara negrilor", în care se poate vedea ce gândesc albii despre negrii — şi să-şi poată imagina mai bine situaţia bietului meu amic.

Nu pot să înţeleg cum ţi-ai închipuit una ca asta. Acestea şi alte asemenea aprecieri făcui ca să conving pe amicul meu că trebue să părăsească nebunul proect, de a-şi face soţie pe „Venus", sălbatica din Sumba, iar el mă asigură că dacă s-a hotărât să trăiască cu o neagră ca şi toţi albii stabiliţi în aceste regiuni, nu vede de ce n-ar fi „Venus" în locul cine ştie căreia alta. La aceasta n-am ştiut să răspund cu argumente eficace şi m-am bucurat să-l fac să vadă pericolele din partea omului maimuţă, pe care-l avea de rival.

* *

Către amiază Laffite se pregăti ca să plece în tovărăşia lui Abdurahman şi a câtorva negrii către coliba omului maimuţă, spre a-i lăsa fructele şi păsările, adăugând ţigarete şi chibrituri, după cum ne înţelesesem cu „Lista" pentru ca odată să câştige încrederea acestui sălbatic.

Eu nu m-am dus, eram încă indispus şi mă găseam ceva mai rău, după lungile explicaţii ce le făcuse Abdurahman, despre ce-i spusese femeia omului maimuţă si din cauza conversaţiei ce avusesem cu amicul meu.

Abia ajunşi la oarecare distanţă de colibă toţi membrii familiei plecă ca de obicei şi cea din urmă era „Lista" cu „Venus", care părea că de data aceasta surâde în adevăr, uitându-se la Laffite, după cum mărturisea şi conducătorul. El părăsi apoi pe cei din colibă şi se înapoie repede să-mi anunţe evenimentul fericit, surâsul lui „Venus".

Bucuria lui Laffite era de nedescris, iar nemulţumirea mea la fel, ca să spun adevărat. Incă odată vorbirăm despre acest subiect şi din discuţie am ajuns să ne supăram puţin. A doua zi, mă simţii mai bine şi luai şi eu parte la expediţia zilnică. Locuitorii au plecat încă odată, însă fără nici o grabă şi am putut să observăm că Omul maimuţă nu a plecat cel dintâi cum făcea deobicei, ci printre cei din urmă, tot cu băieţii în braţe.

Am observat că ţigările fuseseră consumate, ca şi chibriturile şi aceasta ne dovedea că „Lista" nu-şi părăsise proiectul său, cu toate că nu venise să ne vadă dimineaţa ca să obţină răspunsul nostru. Laffite o aşteptase toată dimineaţa afară din campament cu nădejdea că s-ar putea apropia şi fata pe care mama sa o ascunsese, cu siguranţă, prin apropiere. El avu o rea dispoziţie până am descoperit resturile de ţigări şi chibrituri.

Mai rămânea să ştim dacă chiar omul maimuţă fumase aceste ţigări ori numeroasele sale femei, inclusiv „Lista", şi Laffite, în ceea ce-l privea, vroia să ştie ce împrejurare împiedicase pe mama iubitei lui să vină să ne vadă în această dimineaţă, după cum ne înţeleseserăm.

Cu astfel de gânduri ne-am înapoiat încă odată în campamentul nostru. Toate aceste neajunsuri prezente şi viitoare, hotărârea noastră deja definitivă de a lua cu noi pe tânăra „Venus", de care era amorezat în mod serios amicul meu, aveau şi partea lor comică. Încet, încet mă obişnui cu această ideie şi mai mult de curiozitate decât din sentimente umanitare, mă gândeam şi la chipul cum ne-am face mai repede prieteni cu omul maimuţă.

Proiectele prietenului meu mă interesau puţin, însă pe de alţii parte omul maimuţă îmi părea un subiect foarte interesant, demn de studiat. Prietenul meu, nu putea să priceapă cum mă schimbasem din ziua precedentă şi chiar se gândi într-un moment că trebue să fiu şi eu amorezat de această tânără sălbatecă şi că întâmplarea l-ar fi făcut să înţeleagă.

Nu lipsiră, cu toate acestea, neplăcerile, pentru ca în aceeaşi seară Abdurahman, ne spuse cu tot respectul ce ne datora, că nu fusese angajat să rămânem în pădure ci ca să traversăm Sumba.

Laffite se supără grozav, însă înţelegând că reclamaţia conducătorului nostru, nu era altceva decât dorinţa de a i se da un supliment de plată, cu spiritul lui de convingere, hotărî pe conducător să mai rămână atâtea zile cât va mai fi nevoie în schimbul unei gratificaţii; în sfârşit, în raport cu zilele ce s-ar mai prelungi rămânerea în acest loc i se va da un supliment.

Pe de altă parte, stomacurile noastre se obişnuiseră cu acele feluri de mâncare, mereu aceleaşi, dar ca să le variem puţin, ne-am hotărît să vânăm gazele, ce nu lipseau în acel ţinut, în special în marginile unui râuşor la distanţă de cincisprezece sau douăzeci de minute de locul unde erau întinse corturile noastre. Ceilalţi negrii, nu ziceau nimic, erau mulţumiţi că nu o să transporte nimic, nici să obosească mergând.

* *

A doua zi de dimineaţă, foarte de vreme, Laffite ieşi din cort ca să aştepte pe mama lui „Venus", a inimei sale.

Eu am rămas înăuntru să-mi aranjez cum voi putea pantalonii mei albi, ce se rupseseră pe când voiam să mă urc într-un pom, în ziua precedentă.

Se'nţelege că în timpul acestei operaţiuni eram fără sentimente şi deci în condiţiuni de a nu primi vizite.

Nici nu mă gândeam în acel moment, la venirea probabilă a „Listei", atât eram de absorbit la lucrul meu, destul de dificil pentru un bărbat şi rămăsei surprins văzând mişcându-se cu putere pânza dela intrarea cortului, în josul căreia apăreau pulpele fecioarei negre ce opunea o rezistenţă destul de mare. Peste puţin apărură două braţe care căutau sprijin spre a se menţine în afară de cort şi puţin după aceea...

- Aşteaptă omule! Un moment, că sunt dezbrăcat, strigai dinăuntru, prietenului meu care împingea pe „Venus" în interiorul cortului nostru.

Precauţie inutilă, pentru că fata se afla deja în faţa mea sprijinită cu toată puterea de Laffite, în urma căruia venea „Lista" cu Abdurahman.

Este adevărat că nici mama, nici fata nu se roşiră văzându-mă în „neglige" însă eu, instinctiv voind să-mi pun pantalonii repede, acul ce-l ţineam între degete se opri în pântece, obligându-mă să scot un ţipăt de durere.

Mama îşi luă fata în braţe şi se aşeză pe pământ, obligând pe fată să stea pe picioarele ei încrucişate. Acesteia, însă îi tremura tot corpul, privindu-ne cu ochii aşa de miraţi ca îmi făcea milă văzând-o.

Lista venea cu Venus. Eu mă dusei înainte atunci ca să le primesc şi fata surâdea din nou, însă când mă apropiai de ea voi să fugă şi ajutai mamei sale să o oprească şi să o aducă aci. Fata auzind vorbindu-se franţuzeşte, tremura mai mult şi tot corpul i se umplu de sudoare, efect al unei indescriptibile frici.

Mama sa îi mângâia umerii si braţele fără să reuşească cu nici un chip sa o mângâi pe frunte. Apoi îi mângâie părul creţ şi rezistent. Fata îl privi atunci cu mai puţină frică şi încet, încet, tremuratul trecu, sub acţiunea mângâiatului.

Eu mă mulţumii să privesc această fată şi recunoscui că Laffite nu avea gust rău, pentru că fata era în adevăr frumoasă, cu toată culoarea sa.

Capul pur şi oval cu un nas regulat, cu vârful puţin proeminent, gura mică, buzele regulate, nici groase, nici subţiri, un gât turnat în marmoră neagră şi un sân abia crescând şi tare, tot corpul în sfârşit, proporţional şi rotunjit, nişte pulpe de o rară frumuseţe cu genunchii puţin proeminenţi şi picioare de păpuşe cu degete regulate şi unghii în arc, ca şi când ar fi ieşit dintr-o casă de pedicure din cele mai renumite. Un mijloc şi un corp ce foarte multe albe, pe drept cuvânt, ar fi putut să-l invidieze. Sânul său se ridica şi se lăsa cu atâta putere că mă temui să nu leşine de frică, în timp ce surâdea, uitându-se când la mama sa, când la noi fără să spună nimic.

Laffite se apropie şi îi spuse :

— Cum ţi se pare? mă întrebă Laffite, dându-şi seama c-o priveam cu atenţie. Nu se prezintă bine?

-- Are gust bun, canalia de omul maimuţă, mă mulţumii să-i răspund şi Abdurahman, fără să-l invit, îi traduse Listei admiraţia noastră pentru frumuseţea fiicei sale.

CAPITOLUL VIII

Omul maimuţă face pe detectivul pe socoteala sa— Mângâieri în stil negru

Îndată începu să vorbească „Lista" şi puţin după aceia Abdurahman se hotărî să tălmăcească ce-i spusese ea. Ea spune, că ieri — începu conducătorul — n-a putut să vină fiindcă omul maimuţă n-a lăsat-o singură nici un moment. Vroia să fie într-una lângă el ca să-i aprindă chibriturile, pentru că până ieri nu îndrăznise să-şi aprindă singur nici unul.

Mai spune că fata a plâns când a văzut intrând pe mama sa aici şi din această cauză s-a gândit s-o ia cu ea astăzi, cu orice risc. Este mulţumită văzând că atenţiile acestui domn nu mai sperie fata şi doreşte ca toţi s-o mângâe pentru a avea încredere în toţi... Ea a venit să vă întrebe încă odată dacă vreţi să-i faceţi favoarea să-i luaţi fata cu dumneavoastră şi să o duceţi la Berka-Masi, unde ea are o soră cu numele de Saliha şi un frate ce se numeşte Rubeksir.

—Saliha!... Rubeksir!... întrerupse fata.

—Pe ea o cheamă Karie. Şeful tribului vă va spune cine sunt fratele şi sora. Ea spune însă că nu va lăsa fata până când d-voastră nu veţi pleca, fiindcă bărbatul ei ar înţelege că este aici şi ar omorâo când ar cădea în mâinile lui. Acum el nu prea mai are multă frică de d-voastră; fumează ţigări toată ziua şi cu o nuia flexibilă şi-a legat cutia de braţ ca să o aibă totdeauna cu el. Astăzi, când vom merge să-i lăsăm fructele, zice că ea se va apropia de noi şi trebue să-l facă să înţeleagă că nu numai că nu-i facem niciun rău, însă dimpotrivă, că dăm cadouri acelora ce se apropie de noi. Şi astfel nu va fi greu să se apropie şi omul maimuţă şi ne vom face prieteni.

Eu am întrerupt discursul ca să spun că nu vedem prea mare nevoie ca să intrăm în relaţiuni cu omul maimuţă, fiindcă fata, pe care era vorba s-o salvăm, venise aici şi că mama sa ar fi consimţit cu siguranţă să o luăm în ziua când eram hotărâţi să plecăm. Conducătorul transmise părerea mea şi „Lista" ori Karie, după cum vrea cititorul, răspunse că în chipul acesta ar fi un pericol pentru ambele părţi, fiindcă fata nu ne va urma, cu siguranţă fără dificultăţi, dacă avea s-o lase mama sa să vină singură cu noi. Dacă ne va vedea mai mult, cazul va fi altfel cu singuranţă, fiindcă va fi obişnuită cu noi.

Şi pentru ce nu ar veni şi mama ei cu noi? -răspunse Laffite — până atunci foarte ocupat să admire corpul lui „Venus" cea neagră.

Nu vrea să părăsească pe omul maimuţă, răspunse conducătorul după ce întrebă femeia.

Şi pentru Laffite, apropierea de omul maimuţă părea inutilă, dar pentru că era cu totul greu să convingem fata de nevoia să meargă cu noi, părăsindu-şi mama, am hotărît să-i urmăm sfaturile ei.

—- Ce importanţă are să mai rămânem aici o săptămână? — zise Laffite. Clima nu e rea, avem merinde pentru mai mult de o lună şi itinerariu nostru nu este fix. Eu cred că putem să rămânem atâta timp, cât ne trebue să cunoaştem bine acest fenomen al omului maimuţă, a cărui viaţă nu este lipsită de interes din toate punctele de vedere.

Laffite vorbea în interesul său, desigur, însă în realitate pentru mine viaţa omului maimuţă îmi deşteptase oarecare curiozitate, astfel că argumentul prietenului meu venea întruni chip miraculos în ajutorul dorinţelor mele, pe care nu vream să le mărturisesc, ca să nu creadă că mă interesa „Venus".

* *

Abdurahman spuse „Listei" că îi vom urma sfaturile şi vom rămâne în pădure tot timpul cât ar necesita rezultatul dorinţelor ei. Numai adaug mulţumirea mamei ce se manifesta atât de vizibil în faţa hotărârii noastre. Era curios însă că şi fata părea mulţumită şi drept să spun nu ştiu dacă trebue să atribui acest lucru hotărârii noastre, fiindcă înţelegea puţin dialectul mamei sale, ori mângâierilor pe care le tăcea atât de galant amicul meu.

În acest timp, mama ne invită încă odată să mângâiem şi noi fata pentru a căpăta încredere în toţi. Şi cel dintâi fu Abdurahman care îndrăzni să întindă braţul spre a executa ceea ce cerea mama pe jumătate sălbatecă. O apucă de un braţ şi începu să-i administreze nişte mângâieri, după obiceiul negrilor, ce în mod normal s-ar putea califica drept masaj.

Laffite nu părea mulţumit de această intervenţie a lui Abdurahman, ce făcea cu toate acestea pe fată să râdă şi se înclina către prietenul meu, lăsându-şi cu vizibilă plăcere braţul său între mâinile conducătorului. Insă îndată ce el îşi dădu seama de nemulţumirea amicului meu, lăsă să cadă jos braţul fetei, apucând pe mama de gât şi făcând-o să sufere sistemul de masaj pe umeri şi piept.

De două, trei ori se întoarse fata ca să urmărească mai deaproape mâna lui Abdurahman, cu un interes deosebit, în timp ce mama sa se lăsa mângâiată în acest chip, reflectând mulţumirea în ochii ei, iar conducătorul îşi da seama de marele interes ce-l avea pentru el, amiciţia mamei, pentru fată.

Eu nu luasem parte încă la acel joc ca să nu-l supăr pe prietenul meu, când „Venus" ridicând pulpa dreaptă şi ţinându-se de genunchii mamei sale, lângă care stătuse până atunci, şi-o puse peste genunchii mei ca şi cum ar fi vrut să mă invite a face ca Lafitte; în acelaş timp rosti ceva, încât Abdurahman deşi era foarte ocupat cu mama ei nu uită să ne tălmăcească râzând:

— Vrea să-i faci cum fac eu mamei sale!...

Aruncai o privire la Laffite şi nedescoperind nici o opoziţie din partea sa, mă apucai să imit pe Abdurahman, masând pulpa fetiţei, care nu trecu mult şi-şi aşeză şi pe cealaltă peste genunchii mei.

Şi, în sfârşit, părăsind pe amicul meu, cu mângâierile lui prea europeneşti, ce mu erau în ton — se pare — în acea regiune, venise să se aşeze peste genunchii mei cu dorinţa vizibilă de a continua această operaţiune atât de amuzantă pe alte părţi ale corpului său, de virginitate africană, gol şi negru...

Era clar că nu puteam admite această situaţie în prezenţa înamoratului meu amic, căruia nu-i lipsea mult să nu leşine văzând pe „Venus" în braţele mele. II poftii apoi să se apropie spunându-i să-şi ia asupră-şi dorinţele iubitei sale, adăugându-i că obiceiurile europene nu plăceau deloc sălbaticei şi că trebuia să imite pe conducătorul nostru, care, cu siguranţă, cunoştea mai bine decât noi fericirile pentru culoarea sa.

Fata îşi dădu seama în urmă că mâinile prietenului meu produceau senzaţii aşa cum le dorea ea şi fără multă ceremonie, se ridică de pe genunchii mei şi se aşează peste ai lui Laffite, dresat de observaţiunile şi sfaturile pe care le dădea conducătorul, care punea în practică sugestiunile sale pe corpul „Listei", tot aşa de mulţumită ca şi fiica sa.

Cum rolul meu devenea oarecum ingrat mă hotărâi să ies din cort şi să-i las singuri pe ei înăuntru, atât de ocupaţi. Insă abia voii să ridic pânza cortului şi-mi dădui seama că vre-o câţiva negrii din escorta noastră, care văzuseră intrând pe cele două femei în cort, se adunaseră şi intenţionau să vadă ce se petrece înăuntru.

- Fugiţi la dracul !— (Fichez-moi le camp!) ţipai supărat, şi la strigătul meu alergă Abdurahman lăsând pe „Lista" vizibil neconsolată.

* *

În aceiaşi zi, ne-am mai dus încă odată la căsuţa omului maimuţă ca să lăsăm fructe şi galeţi şi am văzut pe sălbatecul care sta jos, lângă un arbore, fumând. Când ne văzu, fără să fie prea grăbit, se ridică de jos, intră în coliba sa, îşi luă cei doi băieţi în braţe şi plecă cu numeroasele sale femei, privindu-ne şi întorcându-se des ca de obicei.

Noi ne apropiem cu fructele şi „Lista" care ieşi, ca întotdeauna, cea din urmă, înainta către noi, în timp ce „Venus" rămăsese afară aşteptând. Omul maimuţă se înapoie şi ridică parul, cu scopul de al îndrepta către noi, când observă că dădeam, „Listei" fructele şi galeţii, împreună cu două cutii de ţigări,dar îşi lăsă încă odată parul jos şi rămase nemişcat în locul în care şedea, fără să se apropie cu toate acestea mai mult de noi.

Am putut să observăm că a luat cu mare plăcere din mâinile „Listei" cutiile de ţigări şi că intră imediat în colibă când văzu că plecăm. A doua zi, nici nu se mai sculă, cel puţin, din locul său, şi cum „Lista" se găsea lângă el, o împinse către noi ca să primească darurile noastre. Celelalte femei vroiau să plece, însă văzând că şeful familiei nu se mişcă, s-au înapoiat şi se aşezară alături de el, puţin speriate din această cauză.

În ziua următoare, de dimineaţă, se petrecu ceva neaşteptat. Ea veni la corturile noastre, în tovărăşia fiicei sale şi a celeilalte dintre fiicele omului maimuţă — cea mai tânără — dintre acelea care îi servesc drept nevastă.

Va înţelege cititorul că „Lista" se gândise la mine făcându-şi socoteala că eram trei, socotind şi pe Abdurahman, personaj indispensabil pentru conversaţiunile noastre, însă cea de a treia era complet sălbatică, fiica omului maimuţă şi a sorei lui, neştiind să vorbească nici un dialect şi rostind câte odată unele ţipete foarte apropiate de acelea ale maimuţelor.

În adevăr, ea semăna mult cu el, însă era mult mai tânără ca mama lui „Venus".

Abdurahman luă imediat cuvântul, după ce primi unele explicaţiuni din partea „Listei" si spuse adresându-se mie în particular, cele ce urmează:

—- Mama fetei a crezut că te-ai plictisit ziua precedentă şi a făcut tot posibilul ca să fii cel puţin azi mulţumit. Să-i dai galeţi din aceştia care îi plac foarte mult şi fă-i aşa şi aşa, cum fac eu. Uite-te bine, aşa..

Şi ca să-mi explice începu să mângâie pe „Lista" în felul cum ştie cititorul.

Era sigur că acel masaj le place mult salbaticilor, şi îndată tremurătura şi frica se transformă în surâsuri de plăcere, graţie metodei lui Abdurahman şi galeţilor ce-i plac şi lui „Venus".

- Cu toate acestea, zisei eu, nu ne-am gândit să o întrebăm ce sunt acele cranii înfipte în pari din această piată mică...

— Adevărat! zise Laffite şi ceru lui Abdurahman să o întrebe pe „Lista".

Ea suspină, poate nu atât că trebuia să dea explicaţii, ci mai mult că conducătorul încetă masajul său şi ne afirmă că acest loc era un cimitir.

—Când moare cineva — tălmăci Abdurahman — omul maimuţă îi desparte capul de corp, cu o piatră ascuţită, înfige capul într-un par ca să servească drept aducere aminte şi îngroapă corpul în faţa capului suspendat. Aici sunt îngropaţi tatăl, mama, o soră, doi fraţi şi patru copii morţi tineri. De multe ori, spune ea, omul maimuţă se duce să-i vadă şi le duce câte un fruct bun pe care îl lasă sub parul unde e suspendat fiecare craniu. In acest timp, prietena ce mi-o adusese „Lista" uitase frica şi ruşinea, aşa că mă văzui obligat să suspend masajul „sistem Abdurahman" ca să nu ajungem prea imorali. Ceea ce m-a mirat mai mult cu toate acestea, era că „Lista", fica şi noua sosită, căreia i-am dat numele de „Manon", îşi menţin corpurile lor aşa curate, încât nu se observă nici pulbere, nici praf, nici miros, contrariu de defectul ce-l au femeile negre, din majoritatea ţinuturilor mai civilizate, care au unele obiceiuri şi care exală un miros acru de sudoare şi praf.

N-am putut să mă abţin şi cerui conducătorului, ca să-şi ia sarcina să ceară „Listei" o explicaţie în consecinţă.

În fiecare dimineaţă, răspunse căface baie în râuleţ şi ne frecăm corpul cu frunze uscate.

Mai spune că se îmbolnăvesc, adaugă, Abdurahman, dacă nu se curăţă şi nu-şi freacă corpul în fiecare zi şi pentru asta se spală întotdeauna şi umblă aşa curate. Această ultimă explicaţie era necesară, pentru că nu puteam să ne închipuim că aceste sălbatice înţeleg nevoia de a se spăla şi de a umbla curat.

La amiază, ne-am dus la coliba omului maimuţă şi de data aceasta se apropie de noi nu numai „Lista", ci şi fiica sa şi „Manon", ca să primească darurile ce le aduceam. Omul maimuţă ne privea mulţumit şi liniştit fumând o ţigară.

CAPITOLUL IX

Negrii se revoltă. Omul maimuţă se civilizează. Un salt acrobatic.

Abia ne-am înnapoiat în campament şi o delegaţie de negrii din excorta noastră se apropie de noi şi câţiva dintre ei, care vorbeau câteva cuvinte franţuzeşti, ne anunţă că ceilalţi tovarăşi nu voiau să mai rămână în acel loc, nici o zi mai mult. Abdurahman, care a fost cel dintâi ce se plânsese de rămânerea noastră în Sumba şi care acceptase să mai rămână în urma gratificaţiei ce i-a oferit-o Laffite, se supără şi înainte de a răspunde lămurit delegaţiei de negrii, începu interminabilul său repertoriu de insulte si înjurături în franţuzeşte şi toate dialectele ce le cunoştea. In urmă, ridică bastonul său în sus, poate ca să ameninţe pe cei ce reclamau, şi sfârşi întrebându-i ce vroiau ca să mai rămâie încă câteva zile. Aceasta nu înseamnă că conducătorul purta prea mult interes pentru noi, cum ar putea crede cititorul, ci dimpotrivă el era primul care în alte ocazii se punea de acord cu oamenii escortei, ca să scoată mai mulţi bani, din care beneficia şi el.

Se temea însă că această plângere a negrilor ne va obliga să plecăm îndată şi aceasta pentru două motive: cel dintâi era că după cele promise de Laffite gratificaţia ce urma s-o încaseze era cu atât mai mare, cu cât mai multe zile o să rămânem în Sumba şi al doilea era natural că graţia... „Listei" mişcase inima sa neagră.

Rămânerea în acel loc era o afacere splendidă.

—Să vedem cât cer ca să rămânem mai mult, zise Laffite, mai interesat decât mine, desigur, să rămânem în acest loc.

—Cât cereţi? — întrebă Abdurahman pe împuternicitul ambasador, care se însărcinase să ne comunice ultimatul, nu ştiu să răspundă; vroiau ca noi să le oferim o sumă, însă conducătorul nu era de aceiaşi părere şi le spuse să se înţeleagă întâi între ei şi apoi să ne arate concret condiţiile lor.

Era un mijloc de a câştiga timp şi dealtfel nu puteau să ceară prea mult pentrucă nu se înţelegeau între ei. Dacă unii propuneau să ceară o plată mare, alţii răspundeau că în acest caz nu le vom plăti nimic şi că va trebui să plecăm, aşa că vor pierde orice nădejde a vreunei gratificaţiuni pe care albii o dau totdeauna oamenilor escortei, când sunt mulţumiţi de ei...

Toate acestea ni le-a spus conducătorul, după ce au plecat acei din delegaţia neagră, ca să se înţeleagă între ei.

Conducătorul pretindea ceva mai mult: el spunea că nu vor putea niciodată să se înţeleagă între ei, adăogând că singurul caz de a avea aceiaşi părere cu toţii este când e vorba de a fura de la cineva, ori a porni război contra vreunui trib vecin, contând pe beneficiul ce le aduce această „razie".

Pe de altă parte ştiam, din experienţă, că orice conflict cu negrii este o chestiune de bani, întotdeauna, şi că ei se înţeleg în totul când au în perspectivă un beneficiu, astfel că am rămas complet liniştiţi aşteptând răspunsul lor.

Spre seară ne-am dus încă odată spre coliba omului maimuţă şi îndată ne-am dat seama că se găsea foarte mirat văzându-ne sosind cu mâinile goale.

„Manon", „Lista" şi „Venus" veniră în întâmpinarea noastră, ca şi de dimineaţă, şi se mirară şi ele, judecând după mina ce o aveau...

—- Am făcut rău venind, fără nimic, zise Laffite. — însă răul este remediabil, prietene, să mergem să culegem fructe îndată, să împuşcăm vre-o pasăre...

—Aşteaptă — exclamă el întrerupându-mă şl scoţând din buzunarul său o ţigară — vreau s-o ofer omului maimuţă.

Acesta sta culcat sub arborele său favorit şi nu făcea nici cea mai mică mişcare, urmărind mişcările noastre cu coada ochiului.

Laffite se îndreptase deja către el cu ţigara în mână.

—Ce vrei să faci? — îi strigai. Dacă nu ştie acest idiot ce este o ţigare? Lasă pe „Lista" şă i-o ducă! Cel puţin apropie-te de ea.

Această ultimă părere îi păru bună şi apucând pe „Lista" de mână se îndreptă spre omul maimuţă ce rămânea ca şi înainte nemişcat.

„Lista" îi dădu ţigara, pe care o apucă cu enormele lui mâini, pline de păr, îndreptându-şi-o în urmă către nas. „Lista" i-o luă încă odată şi i-o puse în gură, pe când Laffite aprinse un chibrit şi-l apropie de vârful ţigării.

Omul maimuţă pricepu atunci şi începu să fumeze, ţinând ţigara în palma mâinii drepte, ridicând pe cea stângă, poate ca să mulţumească amicului meu.

„Manon" şi „Venus" erau lângă mine şi cea din urmă urmărea cu mare interes ceea ce făcea Laffite şi mama sa cu ţigara şi când ei au revenit lângă noi, „Venus" se apropie de amicul meu şi-i băgă o mână în buzunarul pantalonului ca şi când ar fi voit să caute ceva.

-Ce s-a întâmplat? întrebai eu.

-Nu ştiu... ah! Înţeleg; căuta încă o ţigară pentru tatăl său...

Ori chiar pentru ea, adăugai eu râzând.

Între timp negrii ce ne însoţeau, trimişi de Abdurahman, se urcau în pom ca să culeagă fructe ajutându-se unul pe altul, adică urcându-se al doilea în spatele celui dintâi, după obiceiul lor aşa de răspândit în Africa.

Femeile priveau la început cu o încredere rară, căutând să înţeleagă pentru ce negrii noştrii se urcau în arbori, însă, în urmă, văzând că adună fructe, se apropiară toate şi primeau, prinzându-le din aer, fructele pe care negrii le aruncau de sus.

Omul maimuţă se ridică şi el cu ţigara între buze şi se apropie de noi şi de cele trei femei. Celelalte erau în căsuţă şi nu îndrăsneau să iasă în prezenţa noastră

Se uitau numai din când în când, cu siguranţă, mirate, văzându-ne în tovărăşia celor trei şi a omului maimuţă, care se apropia de noi sprijinindu-se în bastonul său gros. N-am să tăgăduiesc că la un moment dat am simţit o emoţiune văzându-l aproape de noi pe omul maimuţă, care întindea mâna ca şi cum vrea să mă apuce de gât. Ce vroia să facă? Desigur că mă înşelai asupra intenţiilor sale şi apucai îndată revolverul pe care instinctiv îl luasem, pentru ca să mă apăr dacă mă va ataca. N-a fost nimic cu toate acestea. Sălbaticul nu vroia să mă apuce de gât, ci numai apucă cu putere cămaşa mea de pânză aibă şi trăgea de ea ca să-i rupă nasturii cu care era încheiată şi să-mi lase pieptul descoperit.

Laffite se apropiase şi el crezând că s-ar putea, să fiu în pericol şi îndată începu să râdă, văzând că omul maimuţă satisfăcut, cu siguranţă, de a găsi carnea sub pânza albă ce acoperea pieptul meu, se îndreptă îndată, către el, cu acelaşi gest şi cu amicale intenţii.

Laffite avu timpul necesar ca să-şi descheie cămaşa lui şi s-arate anumita parte a corpului său, astfel că sălbaticul îşi îndepărtă din nou mâna văzând că sub vestmânt era tot piele. După aceea se apropie şi Abdurahman şi în sfârşit după ce observă cu atenţie negrii agăţaţi în arbori şi care culegeau fructe, fugi către coliba sa şi am putut asista atunci la un spectacol din cele mai curioase.

Intenţia omului maimuţă era ca să scoată afară din colibă pe celelalte femei ale sale, poate crezând că în chipul acesta va aduna mai multe fructe. Se pare, cu toate acestea, că femeile lui nu erau deloc dispuse să se apropie de noi, şi ca să le poată scoate afară, şeful familiei se folosi de puterea şi autoritatea lui, dându-le pumni şi lovituri de picioare, ceea ce le făcea să scoată ţipete de durere pe aceste nenorocite femei.

Toată familia se găsea acum reunită sub arbori şi femeile şi noi adunam fructele pe care le azvârleau negrii. Nici omul maimuţă nu putu să stea fără lucru şi se urcă într-un arbore sărind şi susţinându-se suspendat cu un singur braţ, în acelaşi chip cum se agaţă şi se balansează maimuţele.

Noi ne-am depărtat puţin cu „Lista", „Venus" şi „Manon", cu intenţia de a vâna câteva păsări ca să le adăugăm lângă fructe.

Abdurahman se văzu obligat să rămână cu omul maimuţă, căci în cazul contrariu negrii erau în stare să fugă, atât le era de frică.

Eu şi Laffite mergeam înainte şi cele trei femei ne urmau ca şi câinii, întorcându-se însă din când în când, ca să-şi dea seama de distanţa la care ne găseam, depărtându-ne de ceilalţi. Ceea ce se întâmplă a fost, că în loc de păsări ieşi înaintea noastră o antilopă pe care Laffite crezu oportun să o împuşte.

Animalul căzu, după ce făcu trei sau patru salturi şi nu numai el, care primi glonţul puştii, dar chiar şi cele trei femei ce ne însoţeau şi care se speriară la auzul detunăturii.

Eu, făcând slujba de copoi, apucai animalul rănit şi-l ucisei cu cuţitul meu, în timp ce Laffite se ocupa să convingă pe prietenele noastre că nu aveau nici un motiv să se arate atât de fricoase. La rândul meu, încercai să fac acelaşi lucru prin semne, bine înţeles, pentru că Abdurahman nu era de faţă ca să dea explicaţii în dialectul „Listei", însă n-am putut să obţinem nimic.

Ne-am văzut obligaţi să ne încărcăm cu cele trei femei în spate şi să le transportăm la locul celorlalţi, pentru că nu puteau să facă niciun pas, cuprinse de spaimă.

Omul maimuţă se urcase într-un arbore şi arunca femeilor sale fructele pe care le culegea.

Câte odată arunca fructele cu aşa putere că aceea care trebuia să le adune nu avea timp şi fructele se izbeau cu violenţă de faţa ei făcând pe sălbatică să scoată strigăte.

Se părea că omul maimuţă se distrează mult cu acest sport, judecând după faptul că episodul se repeta foarte des şi nu greşea deseori ca să obţină acel ritual, care-l făcea să râdă bucuros, în vârful arborelui în care se găsea.

Odată ajunse din nou la protectorul lor, celor trei femei le trecuse frica ocazională de detunătura lui Laffite. Tremurăturile se transformară în râsete ascuţite, provocate de jocul omului maimuţă şi de starea indescriptibil a uneia din femei, care prinse pe rând două sau trei fructe în palmă şi a cărei faţă îşi schimbase culoarea de abanos în ceva nedefinit, oferind un aspect grotesc.

Aducând femeile în acest loc nu uitasem desigur să aducem şi antilopa, iar omul maimuţă, de pe craca arborelui, pe care se găsea, îşi dădu seama în urmă de prezenţa acestui vânat. Atunci se întâmplă ceva curios: omul maimuţă, ca să sosească mai iute şi să intre în posesia animalului, făcu un salt prodigios, care îl aduse într-o secundă lângă noi.

Îmi reamintesc de această împrejurare ca şi când ar fi acuma. Îl văd încă, aruncându-se în spaţiu, de la o înălţime de circa 6 m, pentru că să descrie apoi un cerc şi să ajungă lângă noi, înainte ca să avem timpul material de a deschide gura sa manifestăm frica ce ne-o procura acest periculos exerciţiu.

Să mă explic: imediat ce îşi dădu seama de prezenţa antilopei ucise, pe care Laffite o ţinea de labele de dinapoi, ca şi când ar fi fost un iepure, lăsând-o ca să nu obosească mult, omul maimuţă încetă să mai arunce fructe în capetele femeilor lui şi s-aruncă din vârful arborelui ca să cadă cu dexteritate peste o ramură a arborelui vecin care se îndoi, natural sub greutatea corpului, îi servi de trambulină după cum calculase dinainte şi fixându-şi o poziţiune, îşi îndreptă corpul aruncându-se încă odată în spaţiu, descriind un cerc în aer şi căzând la o distanţă de 2 metri înaintea noastră.

Nu am văzut nici maimuţele executând un exerciţiu cu atâta preciziune şi cu toate acestea maimuţele nu sunt lipsite de dexteritate în mişcările şi salturile lor, în general. Rămăsei deci în admiraţie şi am putut să verific că ţigara era tot între buzele omului maimuţă, iar el fără a cere permisiune luă antilopa din mâinile lui Laffite, tot aşa de mirat ca şi mine de cele ce văzusem.

Probabil ca acel exerciţiu trebuia să fie un mod obişnuit al omului maimuţă de a coborî cu grabă din arbori, pentru că femeile lui nu arătau nici ceamai mică mirare, nici în timpul şi nici după periculosul salt.

Toate, însă, se apropiarăde el atrase de animalul pe care îl împuşcase prietenul meu şi care, după cum se vede, era o mâncare din cele mai apreciate de familia sălbaticului.

CAPITOLUL X

Un ospăţ sălbatic. Omul maimuţă îşi supraveghează femeile sale.Dezamăgirile tovarăşului meu.

Negrii noştri s-au dat jos din arbori şi conducătorul Abdurahman se apropie de „Lista" căreia îi adresă câteva cuvinte, pe care noi nu le-am înţeles. Femeile transportau fructele culese către colibă, „Lista", „Venus" şi „Manon" stăteau de vorbă cu Abdurahman, iar noi asistam la o operaţie cu totul sălbatecă.

Am spus mai sus că omul maimuţă luase din mâinele lui Lafîîte antilopa pentru care, cu atâta siguranţă, a făcut acel salt. A aşezat animalul pe o piatră şi apucând o alta ascuţită, lovea cu disperare peste capul animalului, fără a-i fi luat pielea, distrugându-l în mod barbar.

La început, graţie loviturilor cu piatra, despărţi capul de corpul animalului, aruncându-l într-un alt colţ lângă rădăcina unui arbore; în urmă îi tăie picioarele, apoi îi distruse pieptul, în timp ce sângele ţâşnea la fiecare lovitură şi ieşeau afară măruntaiele animalului.

Puţin după aceea, antilopa rămase fărămiţată în bucăţi mici şi omul maimuţă, călăul, plin de sânge şi murdărie.

În mai multe rânduri Laffite voi să intervină şi să taie carnea animalului cu briceagul său, însă eu îl împiedicai pentru ca să vedem cum se va sfârşi acest barbar eveniment. In sfârşit, luă toate bucăţile în braţele lui şi se îndreptă cu ele către colibă, în timp ce noi îl urmăream ca să vedem cum se va sfârşi operaţiunea aceasta. Eram siguri că nu va frige această carne, pentru că n-am văzut niciodată cenuşe în jurul colibei. Femeile pregătiră un loc aşezând pe pământ foi verzi si omul maimuţă aşeză peste ele bucăţile sărmanului animal, aproape tocat. Femeile se aşezară jos şi fiecare luă câte o bucată, ce sângera încă, o duceau la gură, muşcând din ea ca şi câinii ce mănâncă o bucăţi de carne crudă.

Omul maimuţă nu a stat lâgă ele. El se duse în apropiere şi se urcă într-un arbore privind cu atenţie în toate părţile.

— Ce i s-o fi întâmplat? — mă întrebă Laffite.

— Nu ştiu. Pare că ar căuta ceva.

Noi uitaserăm că cele trei femei erau în tovărăşia lui Abdurahman şt cu siguranţă, şeful familiei nu voia să se aşeze la masă fără ele. La un moment dat le văzu printre frunzele arborilor şi sărind pe pământ o porni la fugă, în acea direcţie şi puţin după aceasta se înapoie, tot alergând, însă şi cu cele trei femei, ţinând pe „Lista" de mână, pe când Abdurahman îi urmărea dinapoi rău dispus.

Familia se aşeză în jurul bucăţilor de antilopă şi ospăţul începu, sub privirile noastre mirate.

Sărmanul Laffite suferi o dezamăgire foarte serioasă; credea că omul maimuţă mănâncă carnea crudă ca şi femeile sale mai în vârstă, însă n-ar fi crezut niciodată că şi „Venus" aşa fină şi frumoasă, să-şi înfigă dinţii ei în aceste bucăţi crude, sorbind sângele ce ţâşnea, muşcând bucăţile moi.

— Mă desgustă, îmi zise în sfârşit.

— Şi „Venus"? — îl întrebai cu vădită satisfacţie. Laffite nu vru să precizeze şi-mi răspunse:

— Nu vezi cum mănâncă toţi?

* *

Într-adevăr, nemai putând asista mai multă vreme la această manifestare de sălbătăcie, am plecat cu Abdurahman către corturile noastre. Ceilalţi negri plecaseră de mult şi când am ajuns la intrarea campamentului, ei discutau asupra răspunsului ce trebue să ni-l dea, relativ la pretenţiile lor.

Abdurahman interveni îndată spunându-le că vrem să ştim cât mai repede posibil ceea ce cereau, adăugându-ne că ne vom grăbi să plecăm dacă vor cere.

Această cursă a conducătorului îi dezgustă mult de tot; cum se prevăzuse, ei n-au putut să cadă de acord şi unul dintre ei ridicându-se, spuse că trebuie să aşteptăm răspunsul a doua zi de dimineaţă.

—Bine! — zise Abdurahman.

Însă nu vă acord mai mult timp, fiindcă mâine dimineaţă poate să plecăm de aici. Decepţia sărmanilor negri a fost completă.

Speranţele lor s-au pierdut şi mulţi dintre ei se depărtară din grupul celorlalţi, dezaprobâud coudiţiile ce socoteau să le prezinte. Noi şi Abdurahman intrarăm în cortul nostru şi acesta ne tălmăcii ceea ce s-a întâmplat.

Am râs, natural, cu multă plăcere şi Laffite, care voia întotdeauna să facă glume cu aceşti nenorociţi, se gândi să se înapoieze şi să le spună lor, că a doua zi dimineaţa să fie adunaţi căci vom pleca.

O bombă ce ar fi căzut peste sărmanii negri n-ar fi cauzat, cu siguranţă, un efect asemănător. Se uitau unii la alţii, şi fără să zică o vorbă se sculară şi sfârşi reuniunea sfatului de negri. Toţi păreau dezamăgiţi într-un chip indescriptibil şi chiar se supărară între ei, pentru că nu lipseau unii care aruncau vina pe acei ce au luat iniţiativa să grăbească ultimatul, care provoca plecarea grăbită şi că-i făcea să piardă o gratificaţie sigură, pe care albii o dau întotdeauna când sunt mulţumiţi de oamenii escortei.

În fond, Laffite avea o inimă excelentă şi nu mai putu să continue, văzând pe nenorociţii de negrii în această stare de deziluzie.Se apropie din nou cu Abdurahman şi le zise, în dialectul lor, prin intermediul conducătorului:

—Nu vă pierdeţi nădejdea ! Noi suntem mulţumiţi de serviciile voastre şi vă vom da o gratificaţie când vom sfârşi drumul nostru,în acest timp, pentru zilele cât vom mai rămâne aici

-— Aaaaaah!... — strigară toţi deodată.

- ...Pentru zilele ce am putea să mai rămânem aici,continuă amicul meu, sau mai bine zis interpretul, vă vom da 150 franci.. în hârtii de câte 5 franci,în afară de gratificaţie bine înţeles.

—Aaaaaah!... — strigară încă odată negrii cu entuziasm ridicând mâinile în sus de bucurie.

Nu sunt prea pretenţioşi negri. Din toată această sumă revenea fiecăruia câte cinci franci şi cu toate acestea nu lăsau să pară că sunt nemulţumiţi.

Poate că ar fi putut cere la fel, însă li se părea că cer prea mulţi bani.

Din toate punctele de vedere erau hotărâţi a rămâne încă zece zile, pentru a avea dreptul la cei 150 franci şi la gratificaţia de la sfârşit.

Astfel se isprăvi cearta negrilor, evitându-se pericolul unei rămâneri pe loc.

„Lista", „Venus" şi „Manon" ri-au apărut a doua zi şi când ne-am dus la coliba omului maimuţă am putut constata că el le păzea de aproape. Faptul că a văzut pe „Venus" mâncând carnea crudă a antilopei, aşa după cum cititorul cunoaşte deja, îl dezgustă pe amicul meu şi cu siguranţă îi micşoră în mare parte entuziasmul pentru frumuseţea sălbaticei.

Poate folosind această ocazie să încerce a-şi scoate din cap această ideie, ce l-a nutrit până acum, prezentându-i fata sub o prizmă oribilă în manifestările vieţii sale particulare, ce trebuie, să corespundă în totul chipului său de a mânca. Singurul lucru ce s-ar fi putut obţine, şi în privinţa căruia eram de acord, ar fi fost prietenul meu să întreprindă o lucrare de educaţie şi reeducaţie, pentru că „manierele" prezente ale lui „Venus" erau potrivite numai pentru omul maimuţă.

Laffite îmi răspunse foarte serios că, pentru un moment nu va mai încerca, să vâneze antilope, fiindcă nu ar vrea ca „Venus" să mai mănânce carne crudă şi sângerândă.

Se angajează însă, să o facă să mănânce carne friptă, pentru ca să aprecieze gustul ei mai bun. Astfel, în aceiaşi zi, am împuşcat doi porumbei sălbateci şi după ce i-am curăţit bine, bravul Abdurahman se apucă să-i frigă, în prezenţa celor trei femei şi a omului maimuţă, care urmărea operaţia cu mult interes. Odată fripţi porumbeii, Lafitte îi tăie pe fiecare în patru sferturi şi dădu o bucată omului maimuţă, care arată multă greutate până s-o ducă la gură şi odată hotărît, n-a putut să mănânce aruncând-o pe pământ. Aceiaşi operaţie se făcu cu „Lista", „Manon" şi „Ventis" fără a le putea face să guste carnea friptă.

Prietenul meu mânca în faţa lor un picior din sus numita pasăre, ca să poftească apoi pe cele trei femei să facă la fel, însă ele îl priveau cu vizibil desgust, neputând înţelege, de ce să frigă carnea spre a fi mâncată.

- E curios că nu le place! zise Laffite.

—Şi nu vezi cum te privesc?

Se dezgustă văzând când se mănâncă carnea friptă, ca şi pe noi când vedem mâncând carne crudă.

—Aşa trebuie, să fie! — răspunse deprimat, amicul meu.

Laffite nu încercă să mai continue, convingându-mă că „Venus" ar putea fi totuşi civilizată, după experienţa la care am asistat şi conveni cu mine că cu greu, va obţine ceva de la această fată pe care o stăpâneau obiceiurile sălbatice.

În acest timp, omul maimuţă ne privea cu o expresie de nemulţumire şi am înţeles că trebuie să ne gândim ca să-i procurăm fructele din fiecare zi.

Ceea ce era mai rău, e că nu avea ţigarete şi că Laffite uitase să-i aducă ţigări pentru al trata cu una ca şi în ziua precedentă.

Întâmplarea aceasta produse o nedumerire asupra omului maimuţă, care se aşeză sub arborele lui de predilecţie, în timp ce „Lista" ne-a informat, cu ajutorul lui Abdurahman, de împrejurările care motivau această rea dispoziţie.

Negrii noştri au fost poftiţi de conducător să se urce în arbori, cu toată părerea contrarie a amicului meu şi noi ne-am dus să împuşcăm câteva păsări, ca să i le dăm împreună cu fructele. Era lucru sigur că cele trei femei speriate, din ziua precedentă, de detunătura puştilor noastre ne va lăsa singuri de îndată ce îşi vor fi dat seama că noi ne propuneam, a repeta acelaşi exerciţiu pe care-l considerau cu siguranţă periculos.