Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

Mihai Tican Rumano (1893-1967) Ion D. Amzicǎ(1920-1994)

RESTITUIRI

A scrie despre învǎţǎtorul Ion D. Amzicǎ este o întreprindere curajoasǎ pentru oricine încearcǎ s-o facǎ. Un om complex, care în tot cursul vieţii sale s-a implicat în tot şi toate cele petrecute în comuna Berevoeşti, în ceva mai mult de o jumǎtate de secol.

Dascǎl de excepţie, pasionat al fenomenului cultural şi social , fervent gospodar întru cele obşteşti - sunt calitǎţile care l-au definit în viaţa de zi cu zi. Respectul şi aprecierile membrilor obştei berevoeştene pentru toate acestea sunto încununare a activitǎţii sale.

A patronat construirea lǎcaşelor şcolare din Bratia (1949), Berevoeşti-Ungureni (1950-1952), Berevoeşti- Pǎmânteni (1963). A adunat cu multǎ migalǎ şi dǎruire documente monografice pentru întocmirea monografiei satului Nǎpârteni (Berevoeşti-Ungureni) , preluând dorinţa unui alt dascǎl berevoeştean , Ion Mihalcea, întru editarea acestei importante lucrǎri. Din pǎcate , toate au rǎmas în faza de manuscris. Multe din documentele culese au servit ca documentare pentru monografia comunei Berevoeşti editatǎ de regretatul profesor dr. inginer Ion Hera Bucur ,în anul 1996. A trǎit, cu o deosebitǎ intensitate bucuria sufleteascǎ a acestei apariţii editoriale, manifestând un altruism rar întâlnit, convins cǎ a contribuit, cu documentele culese în viaţa sa, la elaborarea acestei cǎrţi de cǎpǎtâi a comunei.

A fost un om care urmǎrea cu o cerbicie demnǎ de invidiat realizarea a tot ce-şi propunea sǎ facǎ în interesul comunei . Prin perseverenţa sa antrena pe cei din jur,- colegi , consǎteni şi colaboratori , fǎcându-i pǎrtaşi la realizǎrile sale.

Am avut privilegiul de a fi unul din cei care m-am bucurat de prietenia sa , unul care a colaborat aproape 25 ani sub diverse aspecte la materializarea demersurilor sale culturale care dǎinuie şi astǎzi .

A fost cel mai apropiat prieten a scriitorului Mihai Tican Rumano. Nu exagerez spunând cǎ a fost confidentul intim al acestuia . Roadele colaborǎrii sentimentale dintre cei doi sunt înscrise la loc de cinste în cotidianul berevoestean. Colecţia de artǎ plasticǎ donatǎ de Mihai Tican Rumano comunei sale natale, organizarea casei memoriale a acestuia , înfiinţarea Societǎţii culturale „ Mihai Tican Rumano” Berevoeşti sunt numai câteva realizǎri care au devenit repere culturale perene apreciate de berevoeşteni şi personalitaţi ale culturii româneşti. A cultivat cu o deosebitǎ perseverenţǎ cultul memoriei lui Mihai Tican Rumano , pe care-l numea „ un mare necunoscut al satului sǎu” A trecut cu stoicism ,dar şi cu îndârjire, peste toate piedicile din perioada ceauşiştǎ când nu era permisǎ cultivarea altui cult decât cel al „iubitului conducǎtor'”

Aprecia faptul cǎ prin donaţia colecţiei de artǎ plasticǎ, comunei sale natale, „Mihai Tican Rumano şi soţia sa, doamna Sylvia Tican, şi-au fǎcut, din viaţǎ , statuie şi s-au înscris veşnic în memoria Berevoeştiului”

Când scria cartea sa „ Pe urmele lui Mihai Tican Rumano”, scriitorul Valentin Borda îl considera pe Ion Amzicǎ „un Cicerone, prin labirintul prin care s-a hazardat” L-a apreciat ca fiind „cel mai avizat pǎstrǎtor al biografiei consǎteanului sǎu, pǎstrǎtor al unei pǎrţi din arhiva lui Mihai Tican şi al unor amintiri autentice”. La îndemnul sǎu şi al doamnei Sylvia Tican, Ion Amzicǎ a scris volumul memorialistic „Depǎnând amintiri despre Mihai Tican Rumano”,

lucrare care a rǎmas în manuscris pânǎ astǎzi.

Prin bunǎvoinţa fiicei sale – Angela (Amzicǎ) Berevoescu – am putut citi manuscrisul. Bogǎţia materialului documentar inserat , sinceritatea prezentǎrii relaţiilor cu scriitorul Mihai Tican, aspecte inedite din viaţa scriitorului, lungul drum al ctitoririi celor douǎ aşezǎminte culturale berevoeştene, - Colecţia de artǎ plasticǎ, cea mai mare colecţie muzealǎ ruralǎ din ţarǎ, şi Casa memorialǎ a scriitorului, actele autentice, genealogia scriitorului etc-,mi-au întǎrit convingerea cǎ este pǎcat ca acest volum memorialistic sǎ nu fie adus la cunoştinţa largului public .

Nu se poate spune cǎ lucrarea are veleitǎţi literare deosebite, dar autenticitatea documentelor prezentate o face interesantǎ atât pentru berevoeşteni,dar, mai ales, pentru cei care sunt interesaţi de viaţa trepidantǎ, halucinantǎ şi plinǎ de neprevǎzut a scriitorului, ziaristului şi exploratorului Mihai Tican Rumano.

Motive de ordin financiar m-au determinat sǎ fac publicǎ aceastǎ lucrare sub forma cǎrţii electronice, pe internet, ca un omagiu la aniversarea a 110 ani de la naşterea scriitorului. Sper cǎ, autoritǎţile berevoeştene,- Consiliul Local, ori sponsori locali berevoeşteni sau din afara localitǎţiiîşi vor dezlega „bǎierile pungilor cu bani” pentru ca acest volum memorialistic sǎ devinǎ accesibil şi pentru cei care nu se bucurǎ de binefacerile internetului. Sper ca aceastǎ zi sǎ fie cât mai apropiatǎ şi sǎ onoreze eforturile distinsului dascǎl Ion Amzicǎ.

15 iunie 2003

Ion C Berevoescu

PREFAŢA

Ǐnchin aceste modeste însemnǎri memoriei scriitorului Mihai Tican Rumano, marele necunoscut al consǎtenilor sǎi, omul care a lǎsat satului natal „Colecţia de artǎ plasticǎ ’’ ce-i poartǎ numele.

Da, nene Mihai,

……,,Bine e sǎ ştii , la moarte, cǎ o dungǎ laşi – un nume –

C-ai sǎpat la zidul nopţii, c-ai muncit sǎ-ţi scoţi în lume

Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant ideia,

Urma-ţifivacunoscutǎ unde ţi-ai purtat scânteia”…..

(„Din prag” de Al Vlahuţǎ)

Ǐn afarǎ de doamna Silvia Elena Tican , soţia scriitorului, în destinul prezentului material, în mod hotǎrâtor a intervenit scriitorul Valentin Borda, care pe parcursul elaborǎrii lucrǎrii sale „Pe urmele lui Mihai Tican Rumano ” , la sugestia doamnei Tican, mi-a cerut informaţii şi precizǎri din viaţa scriitorului. Cum nu aveam tot ce mi se cerea , iar materialele pe care le deţineam erau necontrolate, a trebuit sǎ caut direct la sursǎ şi sǎ mǎ luminez, iar în final sǎ încerc sǎ le aduc la cunoştinţa cititorilor.

1992 Ion D. Amzicǎ

ǏNTǺLNIREA CU SCRIITORUL MIHAI TICAN RUMANO

1 Ǐntr-o searǎ de toamnǎ.

Sǎ fi fost toamna anului 1952.

-Stai ! Cine eşti?

- Învǎţǎtorul Ion Amzicǎ ! rǎspund eu, surprins.

Era ora 20. Veneam de la şcoalǎ, iar afarǎ era întuneric beznǎ nu se vedea om cu om. Eram la rǎspântiadin Mǎneşti, în faţa casei lui Lache Berevoescu, aproape de casa mea.

- A, eşti bǎiatul lui Miticǎ şi al Mǎrioarei…perceptorul !

- Da , aşa este !

- Eu sunt Mihai Tican; n-ai auzit de mine ?

-Ba da,…am auzit…, am zis cu vocea nesigurǎ, dar…nu vǎ cunosc.

- Sǎ ştii cǎ eu cu mama dumitale am fǎcut scoala primarǎ, iar tatǎl dumitale îi citea mamei mele scrisorile pe care le trimeteam eu din strǎinǎtate.

- Da?... am zis eu cam moale, gândindu-mǎ la insul din faţa mea , despre care nu ştiam mare lucru.

- Uite ce e ! Vrei sǎ mǎ laşi sǎ dorm la dumneata în noaptea asta ? N-am gǎsit nici o ocazie spre Cîmpulung şi sǎ mǎ înapoiez pe Valea Satului este drumul cam lung…. Şi cum s-a lǎsat întunericul ǎsta de toamnǎ, şi eu nu prea vǎd noaptea , nu pot sǎ mǎ mai duc acasǎ.

Am stat şi am reflectat puţin la rugǎmintea omului , dar în acelaşi timp m-am gândit cǎ eram preveniţi cǎ nu aveam voie sǎ primim pe nimeni- atât ziua cât şi noaptea , din cauza partizanilor, care se bǎnuia cǎ stau ascunşi în preajma satului nostru. I-am rǎspuns, cam încet , cǎ nu-l pot primi, motivând, pare-mi-se cǎ-mi este nevasta bolnavǎ, şi nu mai ştiu ce, numai ca sǎ ies din încurcǎturǎ.

Omul a intrat mai tare în mine, zicându-mi încet, dar înfipt;

-Nici la Pompilian nu vrei sǎ te duci sǎ-mi dea gǎzduire?

-Nu! Nu mǎ duc, fiindca Pompilian e la Canal, şi casa lui e supravegheatǎ de miliţie.

-Nici la Tuţi a –lui Andrei nu vrei sǎ te duci?

-Ba da , acolo mǎ pot duce, dar ce sǎ-i spun?

-Spune-i cǎ sunt eu la rǎspântie şi n-am unde dormi…şi dacǎ vrea sǎ mǎ primeascǎ la ea… Mai spune-i cǎ dânsa a fost la Canal , cu soţia mea, Silvia, şi , deci , ne cunoaştem…suntem prieteni.

-Da , mǎ duc! Aşteptaţi aici, cǎ în zece minute sunt înapoi.

L-am lǎsat singur în rǎspântie , în întuneric, gândindu-mǎ dacǎ fac bine sau rǎu, şi parcǎ pǎrându-mi rǎu cǎ nu i-am propus sǎ-l duc la pǎrinţii mei sǎ doarmǎ. Chiar în podul cu fân ar fi fost bine.

Doamna Tuţi mi-a rǎspuns cǎ-l cunoaşte, cǎ nici nu se pune problema sǎ nu-l primeascǎ şi sǎ-l lase pe mâinile unui strǎin, niciunde nefiind mai în siguranţǎ ca la dânsa. L-am dus , cu teamǎ, la casa doamnei Diaconescu.

Toatǎ noaptea n-am închis un ochi şi m-am perpelit fǎcându-mi procese de conştiinţǎ . Ca supus al partidului acţionasem corect, dar ca om? Mi-am amintit de cele ce ne povestea mama , despre un Mihai Tican, cu care fusese coleg de şcoala primarǎ, aşa cum îi rǎmǎsese ei în amintire; „copil orfan, cu o cǎmaşǎ lungǎ de cânepǎ, fǎrǎ izmenuţe, desculţ, cu o burtǎ mare şi nişte urechi şi un nas , mǎricele, cu un ghiozdan dintr-o fotiţǎ cârpitǎ. Venea din când în când la şcoala din Berevoeşti-Pǎmânteni.”.

Mama îşi amintea şi de alţi colegi de clasǎ de-ai lor, dintre care ; Mihai Schiteanu şi Elisabeta Coman ,din Aninoasa şi consǎtenii ; Bucur N Bundoi, Nicolae Popa-Ghilǎu, Dincǎ al Popii, Costicǎ Hera, Pǎuniţa Mocanului, Dudu şi alţii.

Mihai Tican era mare ştrengar, spunea mama, dar învǎţǎtorul Florian Dragomirescu nu-l bǎtea, neluându-i în seamǎ nǎzdrǎvǎniile, cum nu le punea la inimǎ nici pe ale celorlalţi elevi. Poate prin faptul cǎ nu avea tatǎ se purta aşa cu el. Leica Niţa mama sa , îl aducea mereu la şcoalǎ , dǎndu-l în primire învǎţǎtorului , cu rugǎmintea sǎ-l batǎ el, ca sǎ vinǎ la scoalǎ şi sǎ înveţe carte.

Scriitorul Mihai Tican Rumano şi mama sa Safta (Leica Niţa),nǎscutǎ Ivan.

A doua zi dimineaţa m-am dus la doamna Diaconescu pentru a-l întâlni pe Mihai Tican. Doream sǎ-l vǎd ziua la faţǎ, sǎ vǎd cu aratǎ. Cu pǎrere de rǎu am aflat , însǎ, cǎ plecase cu noaptea-n cap ca sǎ nu fie vǎzut de nimeni. Spre uimirea mea , doamna Diaconescu mi-a spus cǎ Mihai Tican este un mare scriitor, un om cu care comuna noastrǎ se poate mândri.

Am dat fuga la pǎrinţii mei, cerându-le informaţii mai ample cu privire la Mihai Tican, însǎ în afarǎ de cele povestite nouǎ, copiilor, cu multǎ vreme în urmǎ, despre el, mama n-a putut sǎ adaoge mare lucru, mai ales cǎ Tican plecase de foarte mult timp de acasǎ „vagabondând” , aşa cum se întâmplǎ cu mulţi copii orfani. A fost prin mai multe continente- printre care şi America, zicea mama ,(pentru ea America fiind capǎtul pǎmântului) şi de acolo trimetea scrisori acasǎ, scrisori care au stârnit multǎ vâlvǎ în sat, şi care erau cercetate în fel şi chip (dupǎ stampile dupǎ timbre), spre a se stabili de unde vin.

-Dumitru, tat-tu – spunea mama- îi ducea scrisorile acasǎ la leica Liţa, şi i le citea cu voce tare , iar biata mǎtuşǎ plângea şi zicea; „Bietul Lache, pe unde o fi el acum şi ce-o fi mâncând?”

In 1925, la nunta lui Iosif Iordache, un nepot de-al lui, scriitorul i-a trimis din strǎinǎtate mulţi bani, ca dar de nuntǎ,plocon , cum se zice pe la noi . Cam la cele relatate mai sus conduceau primele informaţii ce le aflasem ,

Ǐncet- încet , începuse sǎ mǎ preocupe acest om , despre care eu, ca învǎţǎtor , spre ruşinea mea, nu ştiam nimic. Am început sǎ întreb, în sat, ba pe unul , ba pe altul. Unii spuneau lucruri bune, iar cei mai mulţi se lansau în afirmaţii îndoielnice şi necontrolate, bazate în marea lor majoritate pe „din auzite”, dar n-am întâlnit un singur om , din toţi cu care am stat de vorbǎ, care sǎ-i cunoascǎ viaţa şi activitatea şi sǎ-i fi citit lucrǎrile publicate. Nici acum nu stiu dacǎ cineva din sat avea vreun volum din scrierile lui Mihai Tican . Din rǎspunsurile primite s-a desprins , pentru mine, concluzia cǎ Mihai Tican era „un mare necunoscut al satului sǎu”. Rǎmas fǎrǎ tatǎ la o vârstǎ fragedǎ, lipsit de mijloace materiale şi având o fire îndrǎzneaţǎ, şi-a luat lumea-n cap plecând în ţǎri strǎine cu speranţa cǎ va scǎpa de sǎrǎcie. Consǎtenii mei , însǎ, nu puteau concepe cǎ un ins de-al lor , fǎrǎ educaţie şi culturǎ, plecând în lume, ar putea ajunge „om mare”.

TABLOURI PENTRU O ŞCOALǍ NOUǍ.


Anii au trecut! Era în toamna anului 1963.
- Tovarǎşe Amzicǎ!
- Da, tovarǎşe preşedinte
- Existǎ în „oraş’ un om pe care-l cheamǎ Mihai Tican, de fel din Berevoeşti, şi-ar vrea sǎ doneze şcolii din Pǎmânteni nişte tablouri, dar numai dacǎ te duci dumneata sǎ stai de vorbǎ cu el, sǎ vezi ce pretenţii are. Stǎ la hotelul nr.1. Dupǎ ce te decizi sǎ mergi la el , sǎ-mi spui ca sǎ-l anunţ eu sǎ te primeascǎ, cǎ…de, aşa se cuvine.
- De acord! Am rǎspuns eu preşedintelui Sfatului Popular al Raionului Muscel, Ion Avram, coleg cu mine la şcoala primarǎ.
Dupǎ aceastǎ comunicare m-am tot gândit când sǎ mǎ duc, cum sǎ-i vorbesc, dacǎ se poate sǎ-i cer scuze de neîncrederea mea faţǎ de dânsul din seara aceea , când nu l-am primit sǎ doarmǎ la mine, şi câte altele nu-mi treceau prin minte. Odatǎ promisiunea fǎcutǎ trebuia sǎ ajung cât mai repede la Mihai Tican, mai ales cǎ aveam mare nevoie de câteva tablouri de pus pe pereţii şcolii elementare de 8 ani Berevoeşti-Pǎmânteni- şcoalǎ nouǎ- inauguratǎ chiar în anul 1963, cǎreia ,ziceam, eu ca director, cǎ i-ar sta frumos sǎ fie împodobitǎ.
Mi-am luat inima-n dinţi, cum zice românul, şihaide-haide , pe jos, peste dealuri, am ajuns la oraş, cum îi ziceam noi cei de la ţarǎ reşedinţei de raion, oraşului Cîmpulung Muscel.
Era pentru prima datǎ când intram într-un hotel. Dintr-o cǎmǎruţǎ plasatǎ la capǎtul scǎrilor, portarul mǎ întâmpinǎ cu întrebǎri de tot felul, dupǎ care îmi spune numǎrul camerei în care locuia cel cǎutat. Mi-a spus cǎ domnul Tican i-a dat dispoziţie sǎ nu fie deranjat de nimeni, dar despre mine îi spusese sǎ am liberǎ trecere.
Mi-a oprit buletinul de identitate şi l-a cercetat cu atenţie , probabil sǎ mǎ fixeze şi sǎ mǎ recunoascǎ altǎ datǎ.
Bat la uşǎ de douǎ ori.
- Cine-i?
- Eu sunt, Ion Amzicǎ, din Berevoeşti!
- Ce mai aştepţi? Intrǎ!
Dupǎ voce mi-am dat seama cǎ este supǎrat.
- Sǎ trǎiţi , domnule profesor! Am zis eu neştiind cum sǎ mǎ adresez.
- Sǎ ştii cǎ nu sunt profesor, ci un biet scriitor.
- Da, ştiu….
- Cu ce ocazie pe la mine?... Ori ai venit sǎ ne împǎcǎm pentru purtarea dumitale din seara aceea?
- Poate fi vorba şi de împǎcare, dar de fapt nu eu sunt vinovatul, ci timpurile pe care le trǎim…, vorba cronicarului. Şi am venit trimis de tovarǎşul Ion Avram, preşedintele raionului pentru…
- Da, da ! Mi-a vorbit de dumneata, şi de aceea am lǎsat vorbǎ la intrare , ca sǎ-ţi dea drumul.
Mǎ luase tare, dar deja asprimea din primele vorbe se domolise. Era în pijama, iar peste ea purta un halat de catifea roşie. M-a invitat sǎ stau pe un scaun, lângǎ o fereastrǎ.
M-am aşezat cu privirea cǎtre stradǎ, spre statuia Soldatului Necunoscut amplasatǎ în faţa hotelului.De la fereastrǎ puteam urmǎri strada , trecǎtorii, dar şi pe dânsul, inclusiv mişcarea sa prin camerǎ. Mare mi-a fost mirarea când, de la locul unde eram aşezat, am vǎzut pe clǎdirea de peste stradǎ o femeie în picioare din bronz sau piatrǎ, cu faţa cǎtre hotel. Mihai Tican m-a lǎmurit cǎ este o statuie , iar clǎdirea respectivǎ, pe timpuri, a fost a lui Moiceanu, un mare negustor de manufacturǎ, iar mai la vale de aceastǎ clǎdire , pe partea cealaltǎ a strǎzii, a stat el, „copil de prǎvǎlie” la negustorul Gheorghe Rǎgǎdunǎ.
Ǐn camera pe care o ocupa , pe lângǎ mobila obişnuitǎ, pe podea erau înşirate mai multe tablouri expuse vederii.
Am scos din servietǎ sticla cu ţuicǎ de Berevoeşti, rugându-l s-o primeascǎ din partea mea, neavând altceva de valoare sǎ-i ofer. I-am repetat cǎ sunt trimis de preşedinte sǎ-mi spuna care-i dorinţa.
Mihai Tican Rumano în balconul hotelului Iezer (n.n Muscelul) Cîmpulung

- Ceea ce-ţi spun dumitale am mai spus-o şi la alţii, dar n-au fǎcut treabǎ, neputând sǎ se achite de condiţia pusǎ de mine.
- Ce condiţie?
- Vezi tablourile acestea? Sunt de pictori consacraţi şi vreau sǎ le dau la o şcoalǎ, sǎ împodobeascǎ pereţii, culoarele , dar cu o singurǎ condiţie !
Mǎ gândeam în ce va consta acea condiţie , dar eram cu ochii tot la statuia de pe casa din faţa hotelului, încercând sǎ descifrez ce semnificaţie are, cum au ridicat-o, când, şi de ce ?
- Vǎd cǎ te preocupǎ strada, în loc sǎ fii atent la mine!
- Da , ştiu… condiţia, pe care aştept sǎ mi-o spuneţi.
- Ţi-o spun, dar sǎ ştii de la mine, cǎ sunt umblat prin lume şi cunosc pe fiecare om dupǎ uitǎturǎ. Când vorbeşti cu mine sǎ te uiţi în ochii mei!
M-am împurpurat. Sângele îmi nǎvǎlise în obraji. Mi-am dat seama cǎ-l pot supǎra, şi , pentru a nu mai greşi mi-am mutat scaunul mai departe de fereastrǎ.
- Aceste tablouri, le dau cu condiţia ca pe ele sǎ se fixeze nişte plǎcuţe de bronz, pe care sǎ fie sǎpat textul;”Donat de scriitorul Mihai Tican Rumano”. Au promis şi alţii cǎ o vor face , dar nu s-au ţinut de vorbǎ pânǎ astǎzi. Ce zici, te angajezi sau nu ?
- Da! Am zis eu, dar imediat mi-a pǎrut rǎu cǎ m-am pripit şi cǎ am venit la un om cu asemenea pretenţii. Nu ştiam cum voi realiza plǎcuţele; mǎ gândeam cǎ , poate, pe la vreun atelier „Metalocasnica” sau pe la vreo uzinǎ sǎ pot îndeplini condiţia pusǎ şi asta ziceam eu, în gând, poate sǎ dureze.
- Da , sau nu! Mǎ ia scurt, vǎzând ezitarea mea. Desigur gândea şi despre mine cǎ aş fi asemenea acelora care l-au dezamǎgit mai înainte.
- Când vei fi gata cu plǎcuţele , atunci vei lua şi tablourile! Am o deosebitǎ stimǎ pentru şcoala dumitale, cǎ şi eu am învǎţat acolo, la învǎţǎtorul Florian Dragomirescu. Ai auzit de el?
- Da , am auzit de la mama, care i-a fost elevǎ în şcoala primarǎ. Mi-a spus cǎ era un om înalt, cu mustaţǎ mare, rǎsucitǎ, cu un mintean de zeghe, lung pânǎ la glezne, încǎlţat cu opinci din talpǎ legate cu nojiţe din pǎr de caprǎ, înfǎşurate pe picior pânǎ aproape de genunchi. Era foarte sever , dar şi deştept, încât veneau sa înveţe carte la el chiar şi copii din alte sate, ca Schiteanu şi Popescu din Aninoasa. Mi-au spus şi de alţii , dar i-am uitat.
- Da, vǎd cǎ Marioara, mama ta, n-a uitat…Şi cred cǎ nu m-a uitat nici pe mine, mai ales drǎciile pe care le fǎceam la şcoalǎ.
Am plecat de la Mihai Tican asigurându-l cǎ peste câtva timp, poate peste câteva luni, voi reveni la dânsul, cu sau fǎrǎ plǎcuţe.
Ieşind în stradǎ, mǎ gândeam ce sǎ fac; sǎ merg acasǎ, ori sǎ mai dau o raitǎ pe bulevard?
Am luat-o spre Bulevardul ”PARDON”, iar în faţa fostei librǎrii”Staicu” m-am întâlnit cu Gheorghe I Ganea, care mǎ opreşte zicându-mi;
- Ce faci, dom’ învǎţǎtor?
- Nu fac deloc bine! Sunt supǎrat şi nu stiu cum sǎ ies din încurcǎturǎ.
- Pǎi, nu-mi spui şi mie? Poate-s de folos…
Gheorghe Ganea îmi era consǎtean şi lucra la Uzina Mecanicǎ Muscel din oraş. Deşi era cu câţiva ani mai mic decât mine, eram prieteni din copilǎrie.
Ne-am aşezat pe o bancǎ şi i-am povestit toatǎ întâmplarea .
- Ştii cǎ nu e greu? Mǎ încurajǎ el. Chiar aici, mai jos, e cineva care se ocupǎ cu aşa ceva în timpul liber. Lucreazǎ la uzinǎ, cu mine, dar areşi un mic atelier. Hai sǎmergem sǎ-l întrebǎm.
- Sǎ mergem! Dar , cât or fi costând? Ştii, n-am venit cu bani de-acasǎ.
- Ǐţi dau eu! Numai sǎ-l gǎsim şi sǎ ne facǎ treaba.
Am intrat într-o cǎmǎruţǎ, un mic atelier de fierǎrie; i-am spus meşterului ce doresc, iar aceasta m-a asigurat cǎ mai fǎcuse asemenea lucrǎri, cǎ are tot ce-i trebuie, numai eu sǎ-i las ce sǎ scrie. I-am scris repede , cu creta, pe o tablǎ metalicǎ; „Donat de scriitorul Mihai Tican Rumano”. A numǎrat literele, mi-a arǎtat dimensiunile şi mi-a spus cǎ este în mǎsurǎ sǎ execute comanda. Costul este în funcţie de numǎrul de bucǎţi; cu cât sunt mai multe , cu atât preţul per bucatǎ scade. A stabilit preţul la 8 lei bucata.
Ghicǎ a scos imediat o sutǎ de lei, pentru cele 12 tablouri şi l-a rugat pe meşter, prietenul lui, sǎ se apuce imediat de lucru. Ne-a zis cǎ dacǎ mai zǎbovim prin oraş, în circa o orǎ vor fi gata!
Am ieşit afarǎ, veseli cǎ am pus la punct una din cele mai dificile probleme pentru mine.N-am aşezat tot pe banca pe care discutasem mai înainte şi Ghicǎ mi-a spus cǎ nu costǎ mult, cǎ am norocul cǎ meşterul are şi tabla tǎiatǎ şi ştanţǎ pentru litere. Am mai discutat între noi despre scriitor, dând-o din colţ în colţ- atât eu cat şi el- fiindcǎ, spre ruşinea noastrǎ, acest Mihai Tican, deşi era din satul nostru, ne era complet necunoscut.
Dupǎ vreo orǎ ne-am dus la meşter şi am luat plǎcuţele.
I-am mulţumit lui Ghicǎ pentru ajutorul dat, promiţându-i cǎ-i voi trimite banii imediat ce sosesc acasǎ, dupǎ care am zburat la hotel.
La intrare n-am mai avut probleme cu legitimarea în faţa portarului, dar nici la camera scriitorului. Am bǎtut de douǎ ori la uşǎ; acesta era consemnul.
- Pofteşte odatǎ, cǎ vǎd, te-ai rǎzgândit!
- Nu m-am rǎzgândit, ci am venit cu plǎcuţele!!
- Cum de le-ai procurat aşa de repede?!
S-a uitat la ele, le-a sucit pe toate pǎrţile, m-a privit şi pe mine şi, numai zâmbet, îmi zice;
- Sǎ ştii cǎ nu m-am aşteptat la aşa ceva, eşti o valoare pentru mine! Am sǎ te ajut mult ca sǎ-ţi pui şcoala la punct. Iatǎ şi tablourile!
Erau 12 tablouri. M-am uitat şi eu la ele, mai de aproape, mai de departe, din unghiuri diferite, vesel foc de reuşita acţiunii, dar trǎgând cu şi cu coada ochiului la scriitor.
- Astea-s! Bune, rele, sunt ale tale! Cu ce le duci?
- Gǎsesc eu cu ce sǎ le duc! Dar, mǎ tot uit la ele şi nu stiu cum sǎ le împart pe cele douǎ coridoare ale şcolii.
- Nu-i nimic, am sǎ-ţi mai aduc de la Bucureşti !
Le-am fǎcut douǎ pachete- dǎsǎgeşte-, şi le-am pus la spinare.
- Uite, aşa am sǎ le duc. Vǎ mulţumesc şi bunǎ seara nene Mihai, cǎci aşa hotǎrâse sǎ-i spun.
Erau cam grele, dar nu simţeam povara lor, datoritǎ bucuriei ce mǎ stǎpânea cǎ am putut sǎ fiu pe placul unui om care vroia sǎ facǎ ceva pentru şcoala mea,
şcoala satului sǎu natal.
Ajuns acasǎ am întrebat din nou pe mama despre purtǎrile scriitorului, despre pǎrinţii lui, despre rude etc., cu gândul sǎ-mi reiau cercetǎrile , întrebând şi scotocind pentru a-i cunoaşte mai de aproape viaţa. Ǐn sat am gǎsit multe persoane dispuse sǎ mǎ ajute ; unele leat cu dânsul, altele mai mari ca vârstǎ , altele mai tinere. Iatǎ câteva nume; Nicolae Berevoescu, nǎscut în anul 1891; Ion Man, n. 1886; ion Mihalcea,n.1893; Pompilian Dragomirescu,n.1894;Gheorghe Dumitrescu, n.1889; Vicǎ Costescu,n.1902;Ion Constantinescu, n.1910; Petre Proca, n.1902; Maria Antone, n.1894; Gheorghe Mateoiu, n.1902; Ion Ţintea, n.1902; Maria Amzicǎ, n.1894; Ion Adam, Iosif Iordache, n.1905;(nepot), Gheorghe Lǎcǎu, şi Bucur Tican din Ungureni,n.1885, copilul lui Ilie Tican ,frate cu tatǎl scriitorului

II. INFIINŢAREA COLECŢIEI DE ARTA PLASTICA

1. „Sǎ facem şi la Berevoeşti ceva frumos!”

Mihai Tican Rumano

Conform promisiunii fǎcute din scrisoarea datatǎ 26 ianuarie 1964, scriitorul Mihai Tican Rumanoa venit la Cîmpulung, la aer. Afost cazat în acceaşi camerǎ a hotelului unde am fost primit prima datǎ şi unde am revenit ulterior de mai multe ori.

Ǐmi aduc aminte cǎ una din primiri a coincis cu ziua de Paşti.

Bat la uşǎ, sǎ-mi deschidǎ.

- Cine eşti?

- Ion Amzicǎ din Berevoeşti!

- Bine, intrǎ! Te-am anunţat sǎ vii. Nu ştiu dacǎ ţi-a spus sau nu ruda dumitale.

- Mi-a spus, şi am venit, deşi este o sǎrbǎtoare mare.

- Bine ai fǎcut, cǎ avem multe de discutat.

Fiind aproape de prânz când tot omul se aşeazǎ la masǎ am scos din servietǎ pâine, câteva ouǎ frumos încondeiate, o bucatǎ de caşcaval, fripturǎ, cozonac şi nelipsita ţuiculiţǎ de Muscel . Ǐi plǎcea foarte mult ţuica de Muscel, renumitǎ în toate colţurile ţǎrii. Spuneacǎ ţuicii îi stǎ bine în sticlǎ cu „dop din cocean de porumb”.Şi sticla mea avea dop tot din cocean de porumb, în lipsa dopului de plutǎ, care la ţarǎ nu prea era de gǎsit.

Gustând, când din una când din alta, mi-a povestit cǎ, odatǎ a fost invitat de un prieten din Bucureşti, care l-a rugat sǎ vinǎ şi cu o sticlǎ de ţuicǎ de Muscel. Atunci nu avea apreciata licoare în casǎ, cǎ, la dânsul, aceasta se cam …evapora. Aşa cǎ a cumpǎrat o banalǎ sticlǎ cu ţuicǎ de la o cârciumǎ, a turnat-o într-o sticlǎde-a lui, i-a pus un dop de cocean şi s-a prezentat cu ea în vizitǎ. Acea ţuicǎ „trucatǎ” cu coceanul de porumb, a fost foarte mult lǎudatǎ de prietenul sǎu şi a fost sorbitǎ ca pe o veritabilǎ „ţuicǎ de Muscel” De teamǎ ca prietenul sǎ nu se supere, nu i-a mǎrturisit pǎcatul ce-l fǎcuse cu bunǎ ştiinţǎ pentru a ieşi din încurcǎturǎ.

Am început sǎ-l întreb despre boalǎ, despre cǎlǎtoriile sale prin lume, despre tinereţea sa etc.

Mi-a rǎspuns cǎ boala o are din Africa, unde era sǎ moarǎ de douǎ ori; cǎ acest „nǎduf” nu are leac, iar în privinţa cǎlǎtoriilor , mi-a zis; „citeşte în cǎrţile mele şi vei afla totul!”….

Parcǎ ghicise cǎ nu-i citisem nici o carte, neavând de unde le lua!

I-am rǎspuns cǎ domnul Mîrtzu, directorul muzeului din oraş, a venit la şcoala noastrǎ,

a fǎcut o schiţǎ şi un raport, pe care le-a înaintat conducerii raionului Muscel.

- Bine, bine!... Dumneata ai stat de mǎmǎligǎ! Ce-ai propus? Ce-ai hotǎrât cu ei?...

I-am spus cǎ am luat legǎtura cu toţi factorii ierarhici cǎrora le-am cerut aprobarea ca sǎ folosesc sala de laborator ca salǎ de expunere a tablourilor, dar n-am aşezat încǎ tablourile, aşteptându-l pe dânsul. Cǎ sala este destul de spaţioasǎ şi încap foarte bine cele 25 tablouri, aflate deja în şcoalǎ şi l-am invitat sǎ vinǎ sǎ le vadǎ. S-a bucurat de invitaţie; o aştepta de mult.

- Dar… dacǎ îţi mai dau şi alte tablouri, pe care le-am adus de la Bucureşti, ce le faci? Unde le pui?

- Ce sǎ le fac! Le expun prin clase şi coridoare, cǎ am loc destul…

- E prea simplist, cum zici! Ele au nevoie de luminǎ, de expunere, cadru estetic…Apoi…sǎ nu aibǎ praf, sǎ nu fie prea multǎ luminǎ, sǎ nu fie deranjate,etc. etc…

Vǎzând cǎlucrurile se complicǎ, am oftat prelung. M-am uitat în jurul camerei şi privirea mi-a fost atrasǎ de douǎ pachete, intuind cǎ acolo trebuie sǎ fie noile tablouri aduse de dânsul.

Mi-a zis sǎ vin într-o zi din nou la dânsul, sǎ mergem la Muzeul orǎşenesc, ca sǎ-mi arate cum sunt expuse tablourile acolo.

M-a mai întrebat despre lumea din Berevoeşti, despre neamurile sale, despre învǎţǎtorii mai vârstnici, despre pǎrinţii mei, despre Valea Satului unde a copilǎrit şi câte altele.

I-am rǎspuns la toate acestea cum m-am priceput, uitându-mǎ în ochii dânsului, aşa cum dorea. Din ou i-am fǎcut invitaţia de a veni la Berevoeşti, la şcoalǎ şi la mine acasǎ, având unde-l gǎzdui, cât timp va voi sǎ stea. Mi-a mulţumit pentru toate, în special pentru sticla de ţuicǎ ‚,de Muscel”, care se golise… Mi-a povestit despre alte timpuri, când era prin alte ţǎri, unde nu avea ce mânca, unde dormi…

Mi-a dat cǎrţile şi pachetele de tablouri,precizând cǎ de data asta am sarcina sǎ le pun doar rame şi geamuri, fǎrǎ etichetele cerute prima datǎ.

L-am încredinţat cǎ pânǎ va veni în comunǎ vor fi gata, aşteptându-l sǎ le punem pe pereţii şcolii.

* *
*

Ǐn prima sǎrbǎtoare dupǎ Duminica Tomii m-am prezentat din nou la Cîmpulung, pentru a merge împreunǎ cu Mihai Ticansǎ vizitǎm muzeul orǎşenesc. A fost încântat cǎ m-am dus şi mi-a spus câteva cuvinte la auzul cǎrora mi s-au aprins obrajii; -cǎ-s descurcǎreţ, expeditiv şi sǎ-l solicit sǎ colaborǎm, în viitor, în toate acţiunile.

Am plecat spre muzeul oraşului, instalat în nişte încǎperi din incinta mânǎstirii Negru Vodǎ. Pe drum mi-a povestit multe amintiri. Mi-a arǎtat clǎdirea unde a fost bǎiat de prǎvǎlie, la Rǎgǎdunǎ, ca şi altele în care au trǎit mulţi oameni de valoare din Cîmpulung,de care eu nici nu auzisem.

Pânǎ sǎ deschidǎ muzeul ,- muzeograf era o tovarǎşǎ destul de frumuşicǎ , dar care încǎ nu venise…-, m-a condus prin spatele mânǎstirii, arǎtându-mi mormântul unui ofiţer neamţ care a luptat în armata românǎ în 1916. Nu-i mai reţin numele şi nici motivele pentru care a luptat pentru noi, nedându-i atunci importanţa necesarǎ.

Cu ocazia inaugurǎrii Colecţiei de artǎ plasticǎ Berevoeşti

( 23 august 1964 )

Mihai Tican Rumano şi soţia sa Silvia Elena Tican (avocat)

Scriitorul în mijlocul consǎtenilor la deschiderea Colecţiei de arta plasticǎ.

In sala Colecţiei de artǎ plasticǎ, inv. Ion Amzicǎ şi înv.

Tiţa Dumitrescu şi colegul de şcoala al scriitorului, Nicolae Popa

Mihai Tican Rumano şi soţia sa Silvia (1930)

Muzeul s-a deschis la ora indicatǎ şi Mihai Tican Rmano a început sǎ mǎ poarte prin toate camerele, sǎ-mi arate şi sǎ-mi explice fiecare tablou, atrǎgându-mi atenţia cǎ locurile unde suntexpuse sunt cele mai bune, unele ferite de luminǎ, altele expuse mai la luminǎ, dupǎ cum cerea pictura respectivǎ. Doream sǎ-l întreb de unde le-a procurat, cât l-au costat şi ce l-a determinat sǎ facǎ o asemenea faptǎ, dar m-am rezervat pentru când vom ajunge la hotel, la camera dânsului. Dupǎ ce am vizitat totul, mi-a zis cǎ m-a vǎzut semnat în cartea de vizitatori a muzeului, aşa cǎ n-am minţit când i-am spus cǎ l-am vizitat. Stând pe un scaun şi odihnindu-se într-un hol al muzeului, a apǎrut un grup defete, destul de mǎricele. Veniserǎ sǎ vizitezemuzeul. NeneaMihai mi-a zis sǎ mergemcu ele, în urma lor, sǎ vedem ce zic, cum apreciazǎ muzeul şi nu s-a supǎrat când fetele, poate cǎ erau eleve, mai râdeau, mai glumeau între ele, iar una s-a exprimat cam aşa;

Eu m-am fǎcut roşula faţǎ, dar scriitorul n-a zis nimic, prefǎcându-se cǎ n-a auzit şi cǎ noi suntem tot nişte vizitatori. La ieşire, le-a spus fetelor;

Fetele au plecat cu capul în jos, şi-au cerut scuzeşi au rupt-o la fugǎ de lângǎ noi.

Eu n-am zis nimic, mai ales cǎ mai-mai era sǎ fiu şi eu de pǎrerea fetelor, gândindu-mǎ cǎ, vândute, aceste tablouri i-ar fi adus o grǎmadǎ de bani. Care altul ar mai proceda ca dânsul?

Ne-am deplasat încet spre camera hotelului.

I-am spus cǎ am pus rame şi geamuri la tablouri, aşa cǎ sunt gata.

Mi-a dat proiectul actului de donaţie privitor la tablourile şi celelalte obiecte cedate şcolii, ca sǎ-l citesc şi sǎ-mi spun pǎrerea asupra lui. Pânǎ la definitivarea actului , împreunǎ cu scriitorul am semnat un proces verbal provizoriu de predare-primire. M-a rugat sǎ mǎ interesez şi sǎ urgentez la regiunea Argeş emiterea deciziei privind donaţia. Aceasta poartǎ nr.246 din 31 martie 1964.( lista tablourilor este redatǎîn anexa nr.1)

Primul act de donaţie (vor mai fi douǎ) al scriitorului Mihai Tican Rumano în beneficiul Sfatului Popular al comunei Berevoeşti, în mod special pentru Şcoala generalǎ de 8 ani, priveşte 57 picturi şi trei sculpturi (vezi anexa nr.2) şi a fost autentificat la Notariatul de Stat Muscel cu nr.432 din 6 mai 1964.

Transcriem în continuare un pasaj din actul de donaţie;

…..,,Subsemnatul Mihai N Tican Rumano, ca un omagiu adus locului unde m-am nǎscut, comuna Berevoeşti-Pǎmânteni, raionul Muscel, pǎrinţilor mei, ţǎrani muncitori sǎraci din aceastǎ comunǎ, în amintireacopilǎriei mele plinǎ de lipsuri materiale şi suferinţe morale şi în amintirea unicului învǎţǎtor pentru cele cinci clase primare din sat, - care mi-a îndrumat copilǎria, Florian Dragomirescu şi dorind în calitatea mea de scriitor, lucrǎtor pe tǎrâmul culturii, sǎ contribuila ridicarea nivelului cultural al consǎtenilor mei, mici şi mari, tineri şi bǎtrâni;

Declar cǎ donez din libera mea voinţǎ şi nesilit de nimeni Sfatului popular al comunei Berevoeşti, pentru Şcoala generala de 8 ani din comuna Berevoeşti…”

Semneazǎ; Donatori; Mihai N Tican Rumano

Silvia Elena Tican

Donatar; Ion Petrescu

Din cauzǎ cǎ scriitorul nu şedea deloc bine cu sǎnǎtatea, autentificarea actului de donaţie s-a fǎcut la Hotelul nr.1, în care scop s-au deplasat în camera sa; Margareta Petrescu, notar de stat, Victor Nicolescu, secretar şef, ambii din partea Notariatului de Stat Cîmpulung; Ion Petrescu, preşedintele Sfatului popular Berevoeşti şi Ion Amzicǎ, directorul Şcolii de 8 ani Berevoeşti.

Boala scriitorului agravându-se, acesta a fost nevoit sǎ plece imediat la Bucureşti, ca sǎ se interneze într-un spital.

Pânǎ sǎ plece la Bucureşti, mi-a trimis din Cîmpulung urmǎtoarea scrisoare;

„ Tov. Amzicǎ Ion

Scoala generalǎ de 8 ani, comuna Berevoeşti,

Raionul Muscel, regiunea Argeş.

Cîmpulung, 6 mai 1964

Stimate tovarǎşe profesor Amzicǎ, apreciind munca depusǎ de dumneata, efortul şi sufletul cu care ai luat parte la donaţiunea fǎcutǎ de mine şcolii pe care o conduceţi, am socotit cǎ eşti persoana indicatǎ care mǎ poate înlocui în supravegherea şi controlul privitor la executarea clauzelor acestei donaţiuni fǎcute cu actul autentificat la Notariatul de Stat Muscel, cu nr.432, din 6 mai 1964.

Ca urmare, fǎrǎ a cere încuviinţarea dumitale, mi-am luat îndrǎzneala şi am fǎcut cunoscutǎ alegerea mea în persoana dumitale Sfatului Popular al comunei Berevoeşti-Muscel, în conformitate cu clauza expresǎ din actul sus-citat.

Mulţumindu-ţi cu anticipare pentru concursul dumitale, îţi urez spor la muncǎ în folosul şi spre bucuria comunei noastre, raionului nostru şi a patriei noastre.

Rog a-mi confirma prezenta.

Mihai Tican Rumano

domiciliat în Bucureşti, str. Dr Leonte, nr.11

(ss) M. Tican”.

Pentru mine, vara anului 1964 a fost grea , o varǎ de frǎmântǎri, de muncǎ încordatǎ în vederea realizǎrii dorinţelor lui Mihai Tican , care se afla în spital, şi cǎruia doctorii nu-i garantau însǎnǎtoşirea.

Printr-un telefon dat de soţia scriitorului, am fost chemat urgent la Bucureşti, ca sǎ punem la punct problema înfiinţǎrii unui muzeu în comuna Berevoeşti.

Prin bunǎvoinţa conducerii Sfatului popular Berevoeşti- presedinte Ion Petrescu şi secretar Alexandru Diaconescu,- am putut obţine localul vechii şcoli primare, rǎmasǎ liberǎ prin construirea şcolii noi de 8 ani, pentru a muta tablourile de la şcoala cea nouǎ. Totodatǎ am fǎcut şi demersurile necesare pentru autorizarea înfiinţǎrii unui muzeu sǎtesc, acesta şi ca urmare a faptului cǎ de-a-lungul anilor reuşisem sǎ adun din sat mai multe obiecte vechi şi interesante pe care le depozitasem într-o salǎ de clasǎ a şcolii primare pǎrǎsite din satul Ungureni.

Tablouri aveam, local aveam, bunǎvoinţa celor din conducerea comunei o aveam , dar ne mai trebuiau aprobǎrile raionului şi regiunii , precum şi însǎnǎtoşirea lui Mihai Tican Rumano.

Desele intervenţii şi drumuri fǎcute la raion şi regiune din partea mea au dat rezultate bune, dar am fost surprins auzind cǎ regiunea doreşte sǎ aibǎ ea tablourile de la Berevoeşti, pe ntru motivul cǎ va avea o popularizare mai mare , vor fi mai mulţi vizitatori,o prezentare exemplarǎ a expoziţiei şi, de…ca regiune, se poate descurca altfel decât o comunǎ… Şi chiar avea dreptate!

Noi am aşezat, provizoriu, tablourile în şcoala veche, fǎcând dese invitaţii scriitorului pentru a veni şi definitiva expunerea lor.

Când scriitorul s-a fǎcut bine, a venit la Cîmpulung şi de aici s-a deplasat la Berevoeşti , împreunǎ cu un delegat al muzeului raional, Rǎducu Iordache, ziarist, cu care ocazie s-a definitivat amplasarea tablourilor în localul şcolii primare vechi, devenit muzeu.

Ǐn cele patru încǎperi au fost expuse toate cele 57 tablouri, cele trei suliţe de luptǎ în junglǎ şi alte obiecte de uz personal care aparţinuserǎ scriitorului.

Ǐn ziua de 23 august 1964, într-un cadru festiv, s-a fǎcut inaugurarea „ Colecţiei de artǎ plasticǎ-donaţie a scriitorului Mihai Tican Rumano” din Berevoeşti. Regiunea Argeş nu aprobase statutul de muzeu, aşa cum am cerutnoi. Procesul verbal încheiat cu aceastǎ ocazie este inserat în continuare;

Sfatul popular al comunei Berevoeşti

Proces verbal,

Ǐncheiat astǎzi 23 august 1964

Comitetul executiv al Sfatului popular al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, astǎzi, data de mai sus, am procedat la deschiderea Colecţiei de artǎ plasticǎ din aceastǎ comunǎ.

Din partea raionului a participat tovarǎşul Iacobescu Dumitru precum şi donatorii Mihai Tican Rumano şi soţia sa Silvia Elena Tican.

Deschiderea s-a fǎcut de tov. Petrescu D Ion, preşedintele Comitetului executiv, care dǎ cuvântul delegatului raionului, care aratǎ importanţa acestei colecţii.

Ǐn continuare au luat cuvântul Brǎtulescu Victor, profesor, Preoteasa Mihai, directorul Cǎminului cultural, Amzicǎ D Ion, directorul şcolii generale, Diaconescu Alexandru, secretarul Comitetului executiv al Sfatului popular Berevoeşti care au arǎtat importanţa colecţiei şi totodatǎ mulţumind donatorilor şi organelor raionale pentru sprijinul acordat în vederea înfiinţǎrii acestui muzeu.

A luat cuvǎntul tov. Mihai Tican Rumno, care aratǎ dragostea ce a avut-o sǎ înfiinşeze în comuna natalǎ aceastǎ colecţie muzealǎ, mulţumind organelor raionale pentru sprijinul acordat.. Tov Petrescu, preşedintele Sfatului popular Berevoeşti se angajazǎ cǎ va pǎstra cu grijǎ aceste bunuri, dupǎ care trece la tǎierea panglicei de inaugurarea muzeului. S-a vizitat muzeul de catre publicul prezent (vezi foto din anexe)

cca.300 participanţi. Ǐn continuare a urmat un program artistic.

Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal.

Donatori, Director şcoalǎ,

Mihai Tican Rumano Ion D Amzicǎ

Silvia Tican Director cǎmin cultural, M. Preoteasa

Delegat raional,; D Iacobescu Preşedinte C .Popular; ID Petrescu

Secretar; Al. Diaconescu

2. AL DOILEA ACT DE DONAŢIE

Nu ştiu de ce, dar intrase o fricǎ în scriitor cǎ va muri şi nu va putea duce la îndeplinire ultima sa dorinţǎ; de a lǎsa şi comunei natale, şcolii unde a învǎţat, un muzeu aşa cum realizase la Cîmpulung şi la Bucureşti.

Vizitele mele la hotelul din Cîmpulung au început sǎ fie mai dese, discuţiile mai prelungite şi indicaţiile mai amǎnunţite. Acestea vizau muzeul şi se refereau la popularizarea lui, la întreţinere, la legǎturile cu organele de la regiune şi în special cu profesorul doctor Augustin Z.N. Pop dela Institutul Pedagogic Piteşti,iar de la Cîmpulung cu Ilie Canǎ, secretarul raionului şi chiar cu prietenul scriitorului , Bebe Georgescu.

Din nou am îndrǎznit sǎ-l rog sǎ-mi dea relaţii mai precise asupra cǎlǎtoriilor sale, dar ca şi pânǎ acum am primit acelaşi rǎspuns; „Citeşte şi vei gǎsi totul acolo”.

Citisem cǎrţile pe care mi le dǎduse, dar eram departe de a mǎ declara mulţumit. Mǎ interesau în mod deosebit cum a reuşit sǎ-şi facǎ o culturǎ de scriitor, sǎ facǎ avere, sǎ intre în lumea oamenilor mari şi sǎ fie apreciat de aceştia şi altele. Doream sǎ ştiu lucruri limpezi şi sǎ nu mǎ bizui pe închipuiri.

Mi-a spus, printre altele, cǎ mereu fac intervenţii la dânsul cei de la regiunea Argeş

( Mihǎilescu ş.a.) pentru a muta colecţia din Berevoeşti la ei, la regiune, fiind mai bine întreţinutǎ, mai ales cǎ în toatǎ ţara nu exista o colecţie de artǎ plasticǎ la sat. Eu l-am asigurat cǎ berevoeştenii îi vor pǎstra memoria mai mult decât strǎinii.

Asta ţi-o spun eu, din proprie experienţǎ, c-am colindat toate continentele, în lung şi-n lat. Se leagǎ mai bine şi mai repede un strǎin de tine, decât un român, ofteazǎ el. .

Ca sǎ încheie cu aceastǎ discuţie, zice;

De câte ori venea la Cîmpulung aducea noi tablouri, pe care eu le înrǎmam ajutat de Ion Canǎ, Ion Baboi, Mircea Hera ş.a.

Formele respective le fǎceam mai repede, acum ştiind pe unde sǎ umblu, la ce uşǎ sǎ bat şi cui sǎ-i cer ajutor, mai ales cǎ atât Sfatul popular Berevoeşti, cât şi Comitetul pentru Culturǎ şi Artǎ Muscel îmi dǎduserǎ delegaţiile nr.22.511 şi 992 din 1965, în calitate de vicepreşedinte al Sfatului Popular Berevoeşti, ca sǎ semnez în mod valabil oriunde va fi nevoie pentru obţinerea actelor de donaţie.

Intrase şi în mine frica, vǎzându-l pe Mihai Tican Rumano din ce în ce mai slǎbit, mai învineţit la faţǎ şi mai pus pe gânduri. Mǎ întrebam ce se va alege din tot ce-a fǎcut la Cîmpulung şi la Berevoeşti?

Doamna Silvia, soţia scriitorului, mǎ alarma mereu cu scrisorile dânsei; '”Mihai e tare bolnav! Vezi ce mai poţi face! Urgenteazǎ totul!”

Nu pot trece cu vederea câteva fragmente din scrisoarea din 28 octombrie 1965 a doamnei Silvia;

a),,… Ǐn altǎ ordine de idei, Mihai este foarte bolnav de când a venit; de fapt era bolnav şi mai înainte, dar a tras, nesocotind sǎnǎtatea lui care este destul de şubredǎ. Acum este în îngrijire medicalǎ serioasǎ şi, ca întotdeauna,….

b)….Tov. Ministru, care trebuia sǎ vinǎ cu maşina şi cu fiul nostru ( Antonio Tican n.a.), n-a putut veni, în ultimul moment având obligaţii de funcţie în Bucureşti etc.( Este vorba de venirea lor la Berevoeşti-n.a.)….

c) … în acelaşi timp, Mihai te roagǎ sǎ te îngrijeşti ca toate formele de autentificare a tablourilor neautentificate, inclusiv Baba, sǎ fie perfectate, adicǎ toate aprobǎrile luate, aşa cum ştii dumneata cǎ trebuie, ca şi rândul trecut sǎ se definitiveze prin actul de donaţie respectiv….

d)… Noi îţi mulţumim foarte mult pentru ceea ce faci dumneata şi cred cǎ va veni şi ziua când sǎ ne manifestǎm şi altfel mulţumirea noastrǎ şi recunoştinţa faţǎ de un om ca dumneata…”

Când scriitorul venea la Cîmpulung, îl aduceam şi la Berevoeşti, la mine acasǎ şi la şcoalǎ, unde stǎtea de vorbǎ cu cadrele didactice şi cu elevii. Organizam întâlniri cu elevii , care erau captivaţi de povestirile lui Mihai Tican.

In ziua de 16 noiembrie 1965, la Notariatul de Stat al raionului 16 Februarie din Bucureşti s-a întocmit şi semnat cel de al doilea act de donaţie, autentificat cu nr.5.724, conţinând un numǎr de 61 obiecte de artǎ plasticǎ donate Sfatului Popular al comunei Berevoeşti, pentru şcoala generalade 8 ani din comunǎ. Actul s-a încheiat între Mihai Tican Rumano, ca donator şi Ion Amzicǎ , în calitate de reprezentant al Sfatului Popular al comunei Berevoeşti, şi director al şcolii în calitate de donatar. Donaţia consta într-o colecţie de artǎ plasticǎ; picturǎ ( în ulei, acuarelǎ, tempera, gravuri etc.)şi sculpturi precum şi 3 lǎnci de vânǎtoare. ( Vezi actul de donaţie şi lista obiectelor de attǎ donate în aneza.nr3)

Scriitorul fiind grav bolnav, nu a participat personal la Notariat, semnǎtura luându-i-se la domiciliu.

Nu-mi aduc bine aminte data la care Mihai Tican a venit la Berevoeşti cu o echipǎ de la Televiziune. Cu aceastǎocaziea filmat tablourile, claseleşieleviimergând la muzeu. Aceastǎ acţiune l-a costat bani grei. Filmul se aflǎ la nepotul scriitorului, din partea soţiei, ing. Ion Frumosu. De multe ori mǎ întrebam ;” Cine oare, la bǎtrâneţe, bolnav, mai face un asemenea act, sǎ filmeze, sǎ doneze, sǎ se zbatǎ, sǎ sufere? Altul ar fi transformat totul în bani şi ar fi trǎit împǎrǎteşte!”.

Şi fiindcǎ veni vorba de bani, iatǎ ce-mi spunea scriitorul; „Eu aveam bani, milioane, când voi nici nu auziserǎţi de ele”

Ǐl rugam sǎ povesteascǎ din scenele de vânǎtoare, din amintirile lui. Şi uneori povestea, dar în micǎ mǎsurǎ, fiind împiedicat de boalǎ.

3. DECIZIA DE FUNCŢIONARE A COLECŢIEI DE ARTA PLASTICǍ

Una din presantele dorinţe ale scriitorului la începutul anului 1967 se referea la obţinerea deciziei de funcţionare legalǎ a Colecţiei de artǎ plasticǎ din Berevoeşti.

Pentru urgentarea emiterii acesteia am luat legǎtura cu inspectorul Marius Popescu din Comitetul de Culturǎ şi artǎ Bucureşti cǎruia i-am transmis documentele necesare . Ǐn baza acestora , la 14 martie 1967 s-a primit aşteptata decizie, emisǎ de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al regiunii Argeş.

Redau mai jos conţinutul acestei decizii;

„Sfatul Popular al regiunii Argeş

Comitetul Executiv

Decizia nr. 263

Cu privire la funcţionarea unei colecţii sǎteşti de artǎ

Comitetul executiv al Sfatului Popular al regiunii Argeş, având în vedere referatul nr.11.581 al Comitetului pentru Culturǎ şi Artǎ, precum şi avizul nr. 44.955 din 17.II.1967 al C.S.C.A.,

Ǐn temeiul art. 23 lit. A din Legea nr6/1957 de organizare şi funcţionare a sfaturilor populare,

Decidem;

Art. 1; Se aprobǎ funcţionarea publicǎ a Colecţiei sǎteşti de artǎ în comuna Berevoeşti, raionul Muscel, în care vor fi expuse colecţiile de opere de art3 donate de scriitorul Mihai Tican Rumano.

Aceastǎ colecţie sǎteascǎ va funcţiona ca secţie a Muzeului Raional Cîmpulung Muscel.

Art.2; Comitetul regional pentru Culturǎ şi Artǎ va duce la îndeplinire prezenta decizie.

Datǎ azi, 14 martie 1967.

Presedinte Secretar,

(ss) C. Sandu (ss) I. Purcel

Pentru conformitate,

Şef secţie Secretariat-administrativ

(ss) A Sǎvulescu

PROIECTUL UNEI EXPOZITII DE TABLOURI.


Ǐn pragul iernii anului 1963 scriitorul m-a chemat din nou la Cîmpulung şi mi-a dat încǎ 13 tablouri, spunîndu-mi cǎ a vorbit cu preşedintele raionului ca sǎ trimitǎ pe cineva la Berevoeşti, care sǎ ajute la aranjarea lor. Am mai aflat cǎ dânsul nu stǎ bine cu sǎnǎtatea şi din aceastǎ cauzǎ pleacǎ la Bucureşti , la spital. Ǐn Câmpulung şedea numai vara, la aer, având o camerǎ la hotel închiriatǎ permanent pentru dânsul de cǎtre Sfatul Popular raional. Am rǎmas mirat aflând cǎ raionul i-a pus la dispoziţie o camerǎ de hotel, în mod gratuit. Şi nu ştiu cum, parcǎ fǎrǎ voia mea, l-am întrebat cum de a putut obţine o asemenea favoare .
- Pǎi, ce, e favoare? N-ai auzit cǎ aici, în oraş am înfiinţat un muzeu?
- N-am auzit!
- Pǎi, pe ce lume trǎieşti?! Mai eşti şi intelectual şi şef de unitate!....
Am înghiţit în sec, fiindcǎ avea dreptate, mai ales cǎ eu nu ştiam nimic şi nu mǎ interesam de evenimentele ce aveau loc în Cîmpulung.Ca s-o dreg, am zis şi eu aşa, ca sǎ se prindǎ;
- Da, da…Am auzit de la nişte colegi, dar n-am ştiut cǎ dumneavoastrǎ sunteţi donatorul.
Mi-a zis cǎ s-a gândit ca toate tablourile dǎruite şcolii mele (se adunaserǎ 25) sǎ nu le fixez pe culoarele şcolii, ci sǎ înfiinţez o micǎ expoziţie, într-o clasǎ, cǎ ar fi bine sǎ se bucure de ele şi pǎrinţii elevilor, cǎ…poate o sǎ-mi mai aducǎ şi altele.
- Ai o clasǎ liberǎ unde sǎ le expui?
- Da, am…
- Unde?
- Ǐn laborator, cǎ tot nu l-am dotat cu nimc pînǎ la ora aceasta!
- Foarte bine! Sǎ vedem….
Ideia aceasta cu laboratorul i-a plǎcut foarte mult, punându-l pe gânduri în tot timpul iernii.
Cu prilejul onomasticei ( Sf. Mihail- 8 noiembrie), cât şi a sǎrbǎtorilor de sfârşit de an, i-am trimis scriitorului mulţumiri pentru donaţia fǎcutǎ şi urǎri de sǎnǎtate, atât din partea conducerii şcolii şi a cadrelor didactice, cât şi a elevilor (vezi anezanr.1).
Rǎspunsul primit este redat în urmǎtoarea scrisoare;
Bucureşti, 6 ianuarie 1964
Dragǎ Domnule Amzicǎ,
Ǐn sfârşit, dupǎ boala de are am suferit am început sǎ mǎ restabilesc puţin. Totuşi, sunt încǎ foarte slǎbit.
Am primit ambele tale scrisori; cea din 5 noiembrie şi cea din 26 decembrie 1963, din partea cadrelor dumneavoastrǎ didactice din Berevoeşti. Este cu mult mai mare aceastǎ bucurie decât ceea ce am fǎcut eu.
Prin dumneata, care eşti stâlpul şcolii, te rog sǎ transmiţi întregului colectiv de cadre didactice cǎlduroasele mele mulţumiri pentru frumoasele rânduri ce mi-aţi trimis şi care mi-au încǎlzit sufletul, dându-mi sǎnǎtate şi, totodatǎ, sǎ transmiţi din partea-mi tuturor afectuoasele urǎri de bine şi sǎnǎtate cu ocazia Noului An, dorindu-le din tot sufletul realizarea dorinţelor.
Odatǎ cu aceste rânduri, care se adreseazǎ în parte cadrelor didactice anxez şi câteva rânduri pentru preşedintele Sfatului nostru popular din Berevoeşti şi colectivului sǎu de lucru. Te rog tot pe dumneata sǎ înmânezi aceste rânduri.
Prin Mihai Iordache, înainte de Crǎciun, am trimis douǎ tablouri cu explicaţiile necesare şi câteva rânduri din partea soţiei mele. Sper cǎ sunteţi în posesia lor. Ǐn ceea ce priveşte tablourile , te rog sǎ procedezi ca şi pânǎ acum.
Astǎ searǎ am vorbit la telefon cu sora dumitale, care mi-a spus c-a petrecut sǎrbǎtorile la dumneavoastrǎ şi cǎreia i-am transmis cǎ, în caz cǎ vii la Bucureşti, vreau sǎ te vǎd şi eu. Pentru anul ce-a sosit urez întregii dumitale familii, ca şi cadrelor didactice de care sunteţi înconjurat, numai urǎri de sǎnǎtate, bucurii şi realizarea tuturor dorinţelor de frumos şi de bine.
Cu cele mai afectuoase sentimente.
Mihai Tican Rumano

La puţin timp am primit o a doua scrisoare de la dânsul, cu urmǎtorul conţinut;

Bucureşti, 26 ianuarie 1964.
Dragǎ Domnule Amzicǎ,
Am aşteptat o veste de la dumneata. Se apropie timpul sǎ plec la Cîmpulung. Cred cǎ cel mai târziu în jurul datei de 5-6 februarie voi fi la Cîmpulung, astfel cǎ aş vrea sǎ ştiu ce-ai fǎcut, ce-ai vorbit cu Ion Avram şi ce-ai aranjat. Te rog comunicǎ-mi, ca sǎ ştiu ce mai aranjez pe aici.
Iartǎ-mǎ cǎ te deranjez cu întrebǎrile mele, dar sunt necesare pentru a şti cum plec de aici.
Cu cele mai cǎlduroase salutǎri,
M.T. Tumano.
Bucureşti,str. Dr. Leonte nr 11, raion 13 februarie; Telefon;13 75 71
Ǐn urma celei de a doua scrisori m-am dus la Cîmpulung şi am stat de vorbǎ cu preşedintele raionului, Ion Avram, şi l-am informat cǎ am 25 tablouri şi cǎ ar fi bine sǎ le aşez în sala (goalǎ) destinatǎ laboratorului şcolii. L-am rugat sǎ trimitǎ pe cineva la faţa locului, ca sǎ vadǎ de-i bine sau rǎu ce facem noi.
S-a prezentat la şcoala noastrǎ doctorul în istorie Flaminiu Mîrtzu, directorul Muzeului din Cîmpulung, care a vǎzut şcoala, a fǎcut o schiţǎ a sǎlii laboratorului şi a înaintat un raport la raion cu privire la cele constatate .
Ǐn baza documentului întocmit s-a luat hotǎrârea sǎ organizǎm laboratorul şcolii ca salǎ de expoziţie pentru cele 25 tablouri.
Am fǎcut pregǎtirile necesare; vopsitul geamurilor în negru, aranjatul luminilor etc., pentru ca la sosirea scriitorului totul sǎ fie gata.
Ǐntre timp, am fost din nou la Cîmpulung, unde am vizitat sǎlile muzeului în care erau expuse tablourile donate Cîmpulungului de Mihai Tican Rumano. Totodatǎ am fǎcut demersuri pentru obţinerea aprobǎrii Inspectoratului Scolar Muscel pentru transformarea sǎlii de laborator în salǎ de expoziţie.

ULTIMUL ACT DE DONATIE

Strângându-se un nou lot de 56 obiecte de valoare (picturi, sculpturi, cǎşti coloniale), am procedat la redactarea unui nou act de donaţie, care s-a definitivat autentificat şi parafat la 28 decembrie 1967, la Notariatul de Stat al raionului 13 Februarie , Bucureşti. cu nr.8065. Cu aceste tablouri cele trei sǎli de clasǎ şi douǎ cancelarii ale vechii şcoli s-au completat.

De data aceasta, actul de donaţie a fost semnat de Silvia Elena Tican ca donatoare (scriitorul decedase la 20 martie 1967) şi I D Amzicǎ în calitate de reprezentant al beneficiarului –Sfatul Popular al comunei Berevoeşti, pentru şcoala Berevoeşti. Lucrǎrile donate sunt cuprinse in anexa nr- 4 de la sfârşitul lucrǎrii.

Analizând situaţia Colecţiei de Artǎ Berevoeşti, constatǎm cǎ Mihai Tican Rumano şi soţia sa, avocat Silvia El. Tican au donat consǎtenilor lor un numǎr de 177 lucrǎri de artǎ, în marea lor majoritate tablouri – picturi în ulei, gravuri, desene în cǎrbune, creioane etc., câteva sculpturi, cât şi alte obiecte (suliţe de vânǎtoare, cǎşti coloniale).

Foarte multe picturi reprezintǎ peisaje florale, dar şi viaţa în toatǎ diversitatea ei. Zona Muscelului, fiind la inima donatorilor este bogat reprezentatǎ.

Peisaje din satul natal sunt prezentate în colecţie prin lucrǎrile pictoriţei Mica Şerbu, V. Rudeanu şi alţii. Dintre sculpturi, la loc de frunte se situeazǎ bustul lui Mihail Eminescu de Dimitrie-Bîrlad cât şi bustul profesorului arhitect Gh. Iamatia de Spiridon Georgescu. Ǐn colecţie se gǎsesc multe portrete reuşite, printre care cele ale scriitorului Mihai Tican Rumano şi ale soţiei sale realizate de D. Bǎjenaru şi El. Petraglu, cel al prof. dr. Ion Nanu-Muscel, ale scriitorilor Emil Rebreanu, Ion Minulescu şi al tenorului Nicu Leonard pictate de D. Bǎjenaru, cel al lui I. L. Caragiale , al lui N. Bǎlcescu şi altele.

Colecţia de arta , prin exponatele sale valoroase , de un rafinament deosebit a atras atenţia multor specialişti de artǎ. Aceasta este pentru noi, berevoeştenii un mijloc de a ne ridica prin cultura şi frumos, dar în acelaşi timp impune necesitatea unei educaţii continue pentru a înţelege mesajul artistic exprimat de aceste comori spirituale.

Fǎcând abstracţie de celelalte merite pe care, nu ne îndoim , cǎ vor fi reliefate de cunoscǎtori în anii ce vin, prin donaţia sa, scriitorul Mihai Tican Rumano şi soţia sa şi-au clǎdit singuri statuia veşniciei la Berevoeşti

Ǐn anii care au urmat, legǎturile dintre mine şi cartierul Cotroceni, respectiv doamna Silvia Tican, nu s-au întrerupt. Având de pus la punct unele probleme ce se iviserǎ în legǎturǎ cu mutarea muzeului orǎşenesc şi cu aşezarea bustului scriitorului, doamna Tican a venit în mai multe rânduri la Cîmpulung, iar de acolo poposea la Berevoeşti unde verifica buna funcţionare a colecţiei.

Pentru îndeplinirea scopului pentru care a fost creatǎ, Consiliul Popular Berevoeşti a alocat Colecţiei de artǎ plasticǎ fonduri pentru întreţinerea localului şi pentru remunerarea unei persoane pe post de ghid, care sǎ asigure vizitarea permanentǎ şi sǎ ofere explicaţii competente oaspeţilor.

Ǐn anii 1967 şi 1968 acivitatea „muzeului” –aşa ne plǎcea nouǎ., localnicilor, sǎ-i zicem -,s-a desfǎşurat normal, iar doamna Silvia Tican era foarte mulţumitǎ.

Ǐncǎ de atunci, pentru mine s-au ivit şi alte obligaţii, aşa cum rezultǎ din scrisoarea de mai jos. Şi trebuie sǎ mǎrturisesc faptul cǎ în rugǎmintea soţiei scriitorului Mihai Tican Rumano îşi au izvorul materialele derulate în aceasta lucrare.

„ 1 ianuarie 1968

Dragǎ domnule Amzicǎ,

……………………………………………………………………….

Vǎ mulţumim cǎ nu m-aţi dat uitǎrii în aceastǎ zi de început de an. Aţi rǎmas aceeaşi prieteni dragi şi plini de sentimente alese…………

Şi acum am o rugǎminte, pe care am omis s-o spun când ai fost la Bucureşti.

Te rog foarte mult ca, în limita posibilitǎţilor, sǎ aduni date şi episoade din viaţa lui Mihai, de la oameni de încredere care nu merg cu trâmbiţe, şi, pe cât posibil, situate bine în timp.Eu cunosc unele amǎnunte de la Mihai şi de la cei doi fraţi – care şi ei „s-au dus”! Cei tineri nu pot cunoaşte , iar cei foarte bǎtrâni s-au dus şi ei de mult. Datele culese sǎ fie însoţite şi de numele celor de la care le ai, cu vârsta lor şi situate în timp. Am nevoie de acestea şi sunt convinsǎ cǎ eu nu aş fi capabilǎ sǎ adun atâtea , necunoscând oamenii. Cei pe care i-am cunoscut nu mai sunt nici ei. Şi nu ştiu exact când voi veni.

Mai am o mulţime de lucruri de aranjat. Ǐn primul rând trebuie sǎ mǎ ocup de partea de deasupra a mormântului lui Mihai, care va trebui comandatǎ, însǎ planul nu este, încǎ,

terminat şi lucrarea va dura. Apoi mai am cartea care se aflǎ sub tipar şi trebuie sǎ ţin legǎtura şi cu nişte tineri scriitori, care vor sǎ mai scrie câte ceva. Lucrǎrile nu merg atât de repede pe cât aş vrea eu.

De colecţia din Berevoeşti nu duc nici o grijǎ, cǎci dumneata eşti sufletul ei. Când ne vom întâlni, vom mai sta de vorbǎ asupra unor lucruri pentru care nu pot hotǎrî acum. De uitat nu uit nimic. Este greu însǎ ca un cap şi douǎ mâini sǎ cuprindǎ totul. Mǎ cǎznesc sǎ fiu sǎnǎtoasǎ, cel puţin pânǎ ce voi termina ce am în gând.

Cu cele mai frumoase sentimente îmbrǎţişez pe doamna şi copiii care-mi sunt foarte dragi. Dumneata primeşte , te rog, o cǎlduroasǎ şi prieteneascǎ strângere de mânǎ.

(ss) Av. Silvia Tican.”

II.5. DIFICULTAŢI ǏN FUNCTIONAREA COLECŢIEI.

Din motive necunoscute nouǎ, începând cu anul 1969 Comitetul Executiv al Consiliului Popular al judeţului Argeş a suspendat funcţia de ghid şi bugetul de finanţare aferent Colecţiei de Artǎ Berevoeşti, deşi consiliul comunal prevǎzuse fondurile necesare în bugetul sǎu. Se pare cǎ motivul neacordǎrii acestor fonduri ar fi fost determinat de refuzul berevoeştenilor de a accepta mutarea acestei colecţii la muzeul judeţen.

Intervenţiile fǎcute de noi cu scrisorile nr.188/24 martie şi 47/ 19 aprilie 1969 n-au avut nici un rezultat. Judeţul a motivat cǎ nu poate aloca fonduri deoarece clǎdirea care adǎposteşte colecţia este a Sfatului popular comunal, iar Inspectoratul şcolar , cǎruia, de asemenea ne-am adresat în scris ne-a precizat cǎ nu alocǎ fonduri fiindcǎ în patrimoniul sǎu nu are muzeul sau colecţia…etc.

Ne-am luptat cum am putut, - cu muncǎ voluntarǎ pentru curǎţenie şi prin rotirea cadrelor didactice pentru a face de serviciu la colecţie şi a nu perturba vizitarea acesteia.

Doamna Tican intenţiona sǎ mai facǎ şi alte donaţii; tablouri, decoraţii, mobilier, etc. dar se întâmpinau dificultǎţi şi în perfectarea formalitaţilor de donare pe lângǎ dificultǎţile funcţionǎrii colecţiei. La 14 octombrie 1970 soţia scriitorului a fǎcut o întâmpinare directǎ cǎtre primul secretar al judeţului, Gheorghe Nastase , cǎruia i-a precizat ce donaţii a fǎcut împreunǎ cu soţul, Mihai Tican Rumano, comunei Berevoeşti, ce anume doreşte sǎ mai doneze şi trista situaţie în care a ajuns colecţia. Scrisoarea din 14 octombrie 1970 era destul de tǎioasǎ şi conţinea clar ameninţarea cu ridicarea exponatelor.

Iatǎ câteva paragrafe din scrisoarea doamnei Sylvia Tican;

„…. Colecţia nu este prinsǎ în nici un buget –nici al comunei, nici al judeţului şi nici la muzeul Cîmpulung-, au lǎsat-o ca pe o magazie pǎrǎsitǎ, bunǎ de demolat!

Şcoala nu se ocupǎ, motivând cǎ nu o are în inventar şi nu are cu ce plǎti o persoanǎ care sǎ o aibǎ în grijǎ permanentǎ, şi sǎ deschidǎ colecţia în orele de program.

Consiliul Popular motiveazǎ cǎ în actul de donaţiese face menţiunea ca;.. „se doneazǎ Sfatului popular, pentru şcoala generalǎ de 8 ani şi , ca atare, nu-l intereseazǎ.”..”

Jumǎtatea de normǎ care se plǎtea îngrijitoarei muzeului a întregit norma secretarului şcolii generale de 8 ani, vǎduvind astfel Colecţia de arta de fondurile pe care le-a avut pânǎ la acea data din bugetul comunal.

Am fǎcut toate intervenţiile pentru a releva situaţia dezastruoasǎ, atât la Piteşti cât şi la Cîmpulung , la Inspectoratul şcolar, la Secţia de Culturǎ şi Artǎ, la serviciul juridic etc.- dar nu am obţinut nici un rezultat . Un şir de adrese care nu rezolvau nimic concret, -adrese care reprezentau în opinia mea o culme a indolenţei şi birocratismului- au fost spre deznǎdejdea mea rezultatul acestor peregrinǎri. Cu toate eforturile noastre şi ale donatorilor toate forurile cǎrora ne-am adresat s-au fǎcut cǎ n-aud şi nu vǎd , n-au luat nici o mǎsurǎ concretǎ, iar tablourile erau în pericol sǎ se degradeze. Şi ce tablouri!

Dupǎ cum am mai afirmat, cu amǎrǎciune în suflet, am ajuns la convingerea cǎ actuala stare de lucruri se datoreazǎ faptului cǎ valoroasele tablouri ale colecţiei se gǎsesc într-o localitate ruralǎ oarecare – Berevoeşti – şi nu într-o ambianţǎ muzeisticǎ superioarǎ de la raion sau de la judeţ.

Ǐntr-un fel obiecţia pare îndreptǎţitǎ, dar ce facem cu dorinţa donatorului care a fǎcut aceastǎ donaţie comunei sale natale, consǎtenilor sǎi ?

Am speranţa cǎ eforturile noastre şi mijloacele prin care am menţinut colecţia de artǎ plasticǎ în patrimoniul comunei, acolo unde a dorit-o scriitorul Mihai Tican Rumano, în satul sǎu natal, vor fi apreciate de cei care ne vor urma.

III. PE ULTIMUL DRUM

III.1 DESTAINUIRI

Mihai Tican îşi pusese mari speranţe în mine şi nu ştiu de ce. Iatǎ ce mi-a spus într-o zi;,- cred cǎ era prin 1966- , stând pe iarbǎ în faţa casei mele, vorbind rar şi întretǎiat;

„- Aş vrea sǎ fiu înmormântat pe Valea Satului, lângǎ mama şi tata, cǎ-i mai bine aşa. Am încredere în tine şi sper sǎ-mi îndeplineşti dorinţa….

c-am copilǎrit împreunǎ, fiind slugǎ la tat-su şi e de-o seamǎ cu mine…. Ba nu, sǎ pui pe popa cel tânǎr, cel de la Ungureni sǎ-mi citeascǎ. Cred cǎ popa Pompilian se va rǎpune înaintea mea cǎ-i mai prǎpǎdit decât mine!....

Şi eu am încuviinţat totul, fiind ferm convins cǎ aşa va fi.

M-a obligat sǎ pun la biserica de pe Valea Satului o sticlǎ cu grâu, sǎ-l slujeascǎ popa Gigi, cǎ-i mai evlavios, mai cinstit, şi din grâu sǎ-i fac colivǎ.

Am cumpǎrat grâu, l-am pus în sticlǎ şi l-am dus la bisericǎ dându-l spre slujire preotului Gigi Comǎnescu, care s-a mirat, zicând cǎ aceastǎ datinǎ se face dupǎ moarte, nu înainte. Am insistat sǎ se supunǎ fiindcǎ asta a fost dorinţa scriitorului. Preotul a primit, mai ales cǎ-l stia pe Mihai Tican cǎ are sǎ controleze şi are sǎ se intereseze prin cunoscuţi dacǎ au fost respectate cele dorite de el.

M-a rugat ca învǎţǎtorii şi profesorii de la şcoala mea sǎ-l ducǎ pe umeri la groapǎ, fiind distanţa micǎ de la casa pǎrinteascǎ- casa scriitorului-, pânǎ la bisericǎ.

De câte ori îl vizitam la Bucureşti, înainte de a se îmbolnǎvi mai grav, mi-a arǎtat multe obiecte la care ţinea mult; tablouri atârnate pe pereţi, diploma de ataşat de presǎ al României la Barcelona,legitimaţii pentru diferite ţǎri, decoraţii şi alte lucruri importante .

Mi-a spus cǎ toate distincţiile , ca şi cǎrţile din bibliotecǎ le va dǎrui berevoeştenilor, cǎ acolo vor avea mai multǎ valoare decât în altǎ parte.

Şi mobila ce-o avea în camera sa de lucru ar fi vrut s-o dǎruiascǎ consǎtenilor sǎi, dar are sǎ se mai gândeascǎ, sǎ se consulte cu soţia.

Ǐntr-una din zile, stând de vorbǎ cu dânsul acasǎ, în Bucureşti, a apǎrut o doamn care a tot discutat cu el. Dupǎ plecarea acesteia mi-a spus cǎ este o spaniolǎ venitǎ sǎ-i cerceteze cǎrţile, sǎ-i traducǎ unele articole şi sǎ-i mai publice ceva în Spania.

Mi-a promis cǎ în vara anului 1967 va sta mai mult la Cîmpulung şi-mi va spune tot ce mǎ intereseazǎ, dar numai sǎ fie sǎnǎtos şi eu sǎ vin la Cîmpulung, la hotel.

III.2. ULTIMELE SCRISORI

Ǐn iarna anului 1967 m-am îmbolnǎvit şi eu destul de grav şi am zǎcut la pat, aşa cǎ nu am mai putut ţine legǎtura cu scriitorul. De altfel , şi Mihai Tican era din ce în ce mai bolnav şi mai îngrijorat cǎ mǎ voi prǎpǎdi înaintea sa şi nu va mai avea cine sǎ-i ducǎ mai departe acţiunea începutǎ şi dorinţele sale. Şi mai avea multe de fǎcut şi de povestit. Dar…. Iatǎ şi ultima scrisoare de la nenea Mihai;

„ Bucureşti,20 ianuarie 1967.

Dragǎ Amzicǎ,

Dupǎ cum vezi, îţi trimit pompa pentru pulverizat în gât medicamentele respective. Cred cǎ de asta vei fi mulţumit. Este din cele care spunea doctorul şi de facturǎ nemţeascǎ.

Ǐn sfârşit , acum o ai şi nu uita cǎ trebuie sǎ pulverizezi în gât 3-4 cmc. Pe zi ( se referea la boala mea-n.n.).

Şi acum , în alta ordine de idei, îţi comunic cǎ acum douǎ zile, cam pe la ora prânzului, a telefonat de la Cîmpulung tov. Coman, care mi-a spus cǎ va veni pe la Bucureşti şi va trece pe la noi. Mi-a mai spus cǎ într-o zi a fost cu primul-secretar Radu, de la Piteşti, care a spus cǎ a rǎmas uluit de ceea ce a vǎzut la Berevoeşti, cǎ este foarte încântat şi se vor ocupa foarte serios de aceastǎ colecţie de artǎ plasticǎ. Te rog intereseazǎ-te şi vezi dacǎ au fost întradevǎr la Berevoeşti şi dacǎ lucrurile sunt aşa cum spune tov. Coman sau este poate vreo „barbǎ” de-a lui!...

Afarǎ de acestea îţi mai comunic cǎ am vorbit cu tov. Inspector Marin Popescu de la Comitetul de Artǎ din Bucureţti, care mi-a zis cǎ în curând va convoca pe toţi responsabilii, directorii etc. ai muzeelor de artǎ la o şedinţǎ la Bucureşti şi , bineînţeles, te va convoca şi pe dumneata, fǎcându-ţi formele legale pentru a te prezenta şi a fi în regulǎ cu învǎţǎmântul.

Cam asta este ce am vrut sǎ-ţi comunic, deocamdatǎ. Dacǎ dumneata mai afli ceva, ţine-mǎ la curent. Nu uia sǎ te interesezi dacǎ tov. Coman a fost cu Radu la Berevoeşti.

Transmite, te rog, doamnei Amzicǎ şi copiilor afecţiunea noastrǎ, atât a mea cât şi a soţiei mele, şi o felicitǎm pentru succesul avut la Bucureşti.

Cu toatǎ dragostea te îmbrǎţişeazǎ un prieten adevǎrat,

Mihai Tican Rumano”.

Ǐnceputul primǎverii a coincis cu agravarea bolii scriitorului. La scrisoarea din 7 martie 1967 a doamnei Silvia Tican, al cǎrui conţinut îl redau mai jos, scriitorul nu mai participǎ şi nu mai semneazǎ.

„ Bucureşti, 7 martie 1967

Dragǎ doamnǎ şi domnule Amzicǎ,

Am primit ambele d-voastrǎ scrisori şi lucrurile trimise….

Despre autorizaţia funcţionǎrii Muzeului din Berevoeşti am ştiut înaintea dumneavoastrǎ, cǎci mi-a telefonat imediat tov. Inspector M.Popescu, care este foarte amabil şi plin de afecţiune faţǎ de Mihai.

N-am putut însǎ sǎ vǎ rǎspund, sǎ vǎ scriu, cǎci aşa dupǎ cum aţi bǎnuit d-l Amzicǎ, Mihai a fost foarte, foarte grav bolnav. Credeam cǎ-l pierd. Şi-a revenit dupǎ multe sǎptǎmâni, dar este încǎ foarte suferind şi slǎbit.

Tǎcerea noastrǎ a fost rezultatul acestui mare necaz….

Cu bine ,

Silvia Tican”

Şi întradevǎr era preludiul inevitabilului ce avea sǎ vinǎ.

III.3 RǍMAS BUN

La 20 martie 1967, am primit un telefon de la doamna Tican prin care mǎ anunţa cǎ

” Mihai a încetat din viaţǎ” şi m-a chemat la Bucureşti.

Am dat fuga la c6ţiva consǎteni mai în vârstǎ, printre care; Ion Mihalcea, învǎţǎtorul pensionar, Pompilian Dragomirescu, preot pensionar, N. Popa, coleg de şcoalǎ cu scriitorul şi le-am comunicat vestea primitǎ Am anunţat şcolile şi Consiliul popular şi m-au învoit sǎ merg la Bucureşti.

Am mers la Cîmpulung pentru a cumpǎra o coroanǎ de flori, mare dupǎ aprecierea mea şi dupǎ puterea banilor mei. Am urcat în trenul de Bucureşti, unde am ajuns noaptea.

Gândindu-mǎ la Mihai Tican îmi stǎruiau în minte versurile lui Al. Vlahuţǎ:

…..” Bine e sǎ ştii la moarte, cǎ o dungǎ laşi, -un nume,

C-ai sǎpat la zidul nopţii, c-ai muncit sǎ-ţi scoţi în lume

Din al creierului sbucium, ca pe-un diamant ideia,

Urma-ţi va fi cunoscutǎ unde ţi-ai purtat scînteia”….

Ǐn casa ştiutǎ din str. Dr. Leonte nr. 11, cartierul Cotroceni, scriitorul era întins pe patul pe care, deobicei dormea, tot în camera unde mǎ primea şi unde adesea sorbea un strop de sǎnǎtate din tuburile de oxigen. De jur împrejurul patului erau ghivece cu flori, iar la cǎpǎtâi veghea soţia. Nu era lume care sǎ-l pǎzeascǎ pe mort, sǎ-l jeleascǎ, aşa cum e obiceiul pe la noi, la ţarǎ.

20 martie 1967- Scriitorul Mihai Tican Rumano a încetat din viaţǎ.

Când doamna Silvia Tican m-a vǎzut intrând pe uşǎ, a podidit-o plânsul şi a început sǎ spunǎ:

A doua zi de dimineaţǎ am asistat la slujba religioasǎ oficiatǎ de un grup de preoţi abisinieni. Au venit apoi şi preoţii din cartierul Cotroceni, de i-au citit‚ „stâlpii” şi alte rugǎciuni.

Vestea morţii a fost repede rǎspânditǎ. Aşa s-a fǎcut cǎ în ziua înmormântǎrii sǎ fie prezente peste 30 familii din Berevoeşti, stabilite în Bucureşti. Dintre aceştia amintesc pe Ion Lazea, Ion Stǎtoiu, Ion Eşanu, Ion Chivu , Victor Berevoescu ş.a. Au venit şi câţiva studenţi berevoeşteni- Ion Ilinca, Ion Tican, N. Moiceanu ş.a.- care erau la cursuri sau la examene şi care aflaserǎ dureroasa veste. Din Berevoeşti au venit şi neamurile mortului; nepoţi şi rude mai în putere( Iosif Iordache, N. Tican) şi mulţi alţii de care nu-mi mai amintesc.

Un grup de scriitori a adus o coroana înaltǎ de aproape 2 metri, din garoafe frumoase.Regiunea Argeş şi-a trimis delegatul sǎu, şi o coroanǎ de flori. Au mai sosit şi alti delegaţi cu coroane de prin toate pǎrţile; Sindicat, Uniunea Scriitorilor, Presǎ, Radio, etc. Ultima coroanǎ a fost adusǎ de un grup de studenţi abisinieni, care au fǎcut şi de gardǎ la capul scriitorului. Ǐmi venea sǎ plâng de necaz, privind mereu coroana adusǎ de mine. Era cea mai sǎracǎ şi modestǎ deşi simboliza şi reprezenta satul natal.

Inginerul I.A.Chivu, directorul general al centralei Industriei de Celulozǎ şi Hârtie, berevoeştean şi el, a pus la dispoziţia familiei un camion-dubǎ, cu care scriitorul sǎ fie dus pe ultimul drum.

Grupul de participanţi din Berevoeşti ne-am organizat sǎ purtǎm pe cel dispǎrut pe braţe , din camerǎ pânǎ la poartǎ, la camion, dar am fost baraţi de delegaţia de abisinieni care voia sǎ-l ducǎ ea, ca şi cum scriitorul ar fi aparţinut abisinienilor. Ne-am luat la ceartǎ şi a trebuit sǎ apelǎm la ajutorul doamnei Tican, care ne-a împǎcat zicând;

Am ales sǎ-l ducem noi, berevoeştenii, din casǎ la maşina de la poartǎ ca sǎ fim mai siguri . Ǐn curtea casei delegatul Uniunii Scriitorilor, un om voinic, a evocat trecutul scriitorului.

Dupǎ ce l-am urcat în dubǎ, cu toţii ne-am îndreptat cǎtre mijloacele de transport; maşini proprii, tramvaie, troleibuze etc. fiind dirijaţi spre cimitirul Belu.

Pe mine m-a luat doamna Tican într-o maşinǎ micǎ, ştiind cǎ eu nu cunosc Bucureştiul şi crezând cǎ nu m-aş fi putut descurca uşor. Probabil sǎ fi fost maşina inginerului Florin Frumosu, nepotul soţiei scriitorului, care avea casa în aceeaşi curte cu Mihai Tican.

Era pentru prima datǎ în viaţa mea când vedeam mǎreţul cimitir Belu, cu cavouri cât casele noastre de la ţarǎ, cu cruci de-ţi era fricǎ sǎ te uiţi la ele.

Ţinându-mǎ dupǎ doamna Tican am ajuns la locul unde urma sǎ fie îngropat soţul ei – parcela nr. 116 , a scriitorilor. Sicriul fusese, deja , aşezat pe marginea gropii,- o groapǎ simplǎ , ca la noi la ţarǎ.

Aici au început sǎ vorbeascǎ delegaţii împuterniciţi, unul dupǎ altul. Eu frǎmântam în buzunar hârtiile mele - cuvântul de bun rǎmas al satului natal, al gliei pǎrinteşti - pentru consǎteanul, prietenul şi scriitorul Mihai Tican Rumano. Berevoeştenii mǎ înghioldeau sǎ-mi fac loc şi sǎ-i dau şi eu drumul la citit, ca sǎ nu fiu mai prejos decǎt ceilalţi.

I-am cerut pǎrerea doamnei Tican, întrebând-o când e rândul meu ca sǎ vorbesc, ca reprezentant al comunei, iar dânsa, cu o uşoarǎ ironie, poate, mi-a zis cǎ totul este dirijat de Uniunea Scriitorilor, cǎ trebuia sǎ mǎ fi anunţat din timp, pentru ca „cei în drept” sǎ-mi fi cenzurat evocarea. Ǐmi venea sǎ crǎp de necaz, crezând cǎ m-am fǎcut de râs în faţa consǎtenilor, care-şi puseserǎ nǎdejdea în mine .

Mihai Tican a fost înmormântat ca orice om de la ţarǎ, fǎrǎ cavou, fǎrǎ alte lucruri pompoase, în huma rece a Bucureştiului.

Cimitirul Belu, parcela nr-116.Ǐşi doarme somnul de veci

scriitorul Mihai Tican Rumano.

Mǎ gândeam la ce şi-a dorit şi cum s-a petrecut în realitate aceasta plecare în necunoscut. Cine era vinovat de toate astea? Mi-a pǎrut rǎu, dar numai eu ştiam dorinţa dânsului şi, poate, …doamna Tican. Lucrurile s-au precipitat şi s-au desfǎşurat fǎrǎ ca eu sǎ pot interveni. Soarta? Desigur!

Dupǎ înmormântare, eu cu doamna Silvia şi cu rudele scriitorului am venit la casa din Cotroceni, am stat la masǎ, la pomanǎ - toţi îndureraţi- , iar eu tare amǎrât cǎ n-am putut sǎ prezint mesajul de adio cǎtre prietenul meu dispǎrut.

Ǐnapoindu-mǎ la Berevoeşti, am aflat cǎ şi clopotele celor trei biserici din sat de la noi – de la Ungureni, Pǎmânteni şi Valea Satului au fost trase , vestind sfârşitul lui Mihai Tican. Toate cele cinci şcoli din comunǎ şi cele trei grǎdiniţe,precum şi muzeul au fost în doliu, iar cadrele didactice au vorbit elevilor despre scriitorul satului, Mihai Tican Rumano.

Ǐn Cîmpulung, pe data de 21 martie, a avut loc cercul pastoral, unde protopopul Gh.Dudu, de la Mânǎstirea Negru Vodǎ a anunţat preoţimea despre decesul scriitorului, rugându-i ca, întorşi acasa, la parohiile lor, sǎ tragǎ clopotele şi sǎ-i facǎ slujbǎ de pomenire. A fost un ultim omagiu adus de musceleni memoriei scriitorului dispǎrut.

Astfel, dorinţa noastrǎ de an ne întîlni la Cîmpulung în vara anului 1967 nu s-a mai realizat. Scriitorul nu şi-a mai depǎnat amintirile şi nu şi-a mai terminat proiectele,

Omul propune, dar Dumnezeu dispune !

IV. CASA MEMORIALA

La 25 decembrie 1970 s-a înfiinţat Societatea Culturala „Mihai Tican Rumano”, la care, printre personalitǎţi , a fost invitatǎ şi doamna Silvia Tican. Atribuirea numelui scriitorului, societaţii culturale, a mişcat mult pe doamna Tican, soţia scriitorului defunct şi a determinat-o sǎ promitǎ cǎ va mai dona comunei şi alte obiecte rǎmase de la soţul sǎu, în special biroul la care a lucrat Mihai Tican timp de 35 ani, scopul donaţiei fiind încropirea unui „colţ muzeistic” dedicat acestuia.

Ǐntrebatǎ dacǎ mai pǎstreazǎ intenţia de a amenaja în Bucureşti o „casǎ memorialǎ”, doamna Tican ne-a rǎspuns cǎ încǎ nu a luat o hotǎrâre în acest sens, cǎ ezitarea sa este generatǎ de „ experimentul Berevoeşti”.

Constatând lipsa certitudinii în privinţa înfiinţǎrii casei memoriale în Bucureşti, am încercat sǎ-i sugerǎm ideia şi sǎ-i întǎrim convingerea cǎ, trecând peste mâhnirea provocatǎ de lipsa de interes a celor mari pentru Colecţia de artǎ plasticǎ Berevoeşti, totuşi , satul natal ar fi cel mai bun loc pentru crearea unei case memoriale şi cǎ berevoeştenii ar fi cei mai potriviţi pentru a menţine funcţionalǎ o asemenea casǎ.

Uşor de zis, dar greu de realizat. Ştiam cǎ este uşor sǎ promiţi, dar nu tot aşa de uşor este sǎ se treacǎ la fapte. Ştiam şi zicala dupǎ care „şi iadul este pavat cu intenţii bune” . Drumul pe care l-am parcurs pânǎ ne-am vǎzut înfǎptuitǎ propunerea a fost lung şi anevoios, iar greutǎţile întâmpinate vizau, pe de o parte obţinerea casei în care s-a nǎscut scriitorul, iar pe de alta autorizarea funcţionǎrii acesteia ca obiectiv muzeistic memorial.

Casa în care s-a nǎscut Mihai Tican Rumano (Berevoeşti)

Intraţi în acţiune ne-am trezit în faţa unei realitǎţi crude pentru noi şi pe care n-am întrevǎzut-o la început. Urmaşii scriitorului nu renunţau , aşa cum ne-am închipuit noi, fǎrǎ rǎscumpǎrare , la casa – o modestǎ bojdeucǎ – în care se nǎscuse Mihai Tican. Ǐntre timp revenise lui Mihai Iosif Iordache, unul din strǎnepoţii scriitorului, decedat şi el la un an dupǎ mihai Tican. Soţia acestuia , Angela, domiciliatǎ în Bucureşti, nici nu voia sǎ audǎ de donaţia în favoarea comunei Berevoeşti, deşi ar fi trebuit sǎ aibǎ obligaţii morale faţa de memoria scriitorului, întrucât soţul ei fusese adus la Bucureşti şi „pus pe picioare” de cǎtre scriitor. Acesta l-a ajutat sǎ se califice, i-a gǎsit un serviciu bun, l-a însurat, i-a fǎcut rost de locuinţǎ ş.a. Acum , Mihai Iordache, trǎit în Bucureşti, era trecut şi el în nefiinţǎ.Pe Angela, soţia sa, ce-o lega de satul natal al soţului ei? Ǐn afarǎ de amintirea soţului ei, nimic. Ea – o strainǎ de localitate – era insensibilǎ la apelurile repetate pe care le fǎceam . S-a deschis succesiunea pentru casǎ şi spre dezamǎgirea noastra a câştigat Angela Iordache. Reprezentantul primǎriei Berevoeşti, deşi n-ar fi avut nici o şansǎ în faţa legii, nu s-a prezentat spre a susţine interesele obştii noastre, iar Angela Iordache ne-a pretins pentru rǎscumpǎrarea casei o sumǎ exageratǎ. Ǐn cele din urmǎ casa a fost cumpǎratǎ de Miticǎ Iordache, frate cu Mihai, soţul decedat al Angelei, în schimbul unei sume frumuşele. Miticǎ – inimǎ caldǎ- , a fost convins de noi, membrii societǎţii culturale, sǎ cedeze locuinţa pentru a fi transformatǎ în „casǎ memorialǎ”. Iatǎ cǎ s-a gǎsit un om cu un suflet mare tot în Berevoeşti, iar acesta este tot din neamul Ticanilor! O primǎ şi cea mai grea problemǎ se rezolvase cu destule emoţii. Aveam casǎ, acum trebuia sǎ obţinem autorizarea ei. Floare la ureche, ziceam noi cuprinşi de entuziasm.

Prin Sfatul Popular al comunei ne-am adresat Comitetului Judeţean pentru Culturǎ şi Educaţie Socialistǎ Argeş sǎ ne aprobe transformarea casei în „colţ” cau „casǎ memorialǎ’, dar C.J.C.E.S. ne-a atenţionat cǎ nu are voie sǎ aprobe aşa ceva fǎrǎ avizul forului superior de la Bucureşti. Rǎspunsul verbal al acestuia a fost cǎ ‚ nici nu vrea sǎ audǎ de asemenea fapte” pe motivul cǎ, din lipsǎ de fonduri, nu se mai autorizeazǎ asemenea aşezǎminte nici la oraş şi nici la ţarǎ. Inserez mai jos rǎspunsurile pe care le-am primit de la Bucureşti, prin care nu numai cǎ nu ni se dǎ autorizaţia solicitatǎ, dar suntem ameninţaţi cu transferul Colecţiei de artǎ plasticǎ la Cîmpulung, unde colecţia se va „îmbogǎţi”(!)

„Comitetul Judeţean pentru Culturǎ şi Nr. 962 / 5 iulie 1072

Educaţie Socialistǎ Areş- Piteşti

Piaţa Lenin nr. 1

Cǎtre,

Consiliul Popular al Comunei Berevoeşti,

Comitetul Executiv

La adresa dumneavoastrǎ nr.445?1972, prin care solicitaţi aprobarea pentru decizia de acceptare a donaţiei Elena Silvia Tican, vǎ comunicǎm;

Întrucât donaţia se referǎ la o iniţiativǎ a Societǎţii Culturale,

Întrucât legislaţia prezentǎ nu ne permite sǎ organizǎm case şi colţuri memoriale pe linie de Comitet de Culturǎ, vǎ recomandǎm ca Societatea Culturalǎ sǎ finalizeze aceastǎ iniţiativǎ prin preluarea bunurilor şi organizarea celor propuse.

Preşedinte , Inspector,

(ss) C. Dinischiotu (ss) I Rizea

„Comitetul judeţean pentru culturǎ nr. 1059 / 1-IX-1972

şi Educaţie socialistǎ Argeş-Piteşti

Piaţa Lenin ,nr.1

Cǎtre ,

Consiliul Popular al Comunei Berevoeşti

Comitetul Executiv

Urmare adresei dv. Nr. 647 din 31 august a.c. , prin care reveniţi la adresa nr-445 a.c. vǎ comunicǎm;

Drept urmare, ţinând seama de precizarea legislaţiei amintite în adresa noastrǎ, nu putem sǎ emitem decizia.

Vicepreşedinte, Inspector,

(ss) M. Nicolae (ss) I. Rizea

Anii treceau şi noi bǎteam neputincioşi pasul pe loc.Puşi în faţa acestor realitǎţi, activul societǎţii ne-am adunat sǎ discutǎm ce putem face prin efortul nostru şi dacǎ ceea ce gândeam era bine sau rǎu şi în final ce consecinţe am putea suporta dacǎ greşeam etc. La vremea respectivǎ ne-am orientat pentru organizarea unui „colţ memorial” în incinta şcolii în care se afla şi colecţia de artǎ plasticǎ. Curând aveam sǎ constatǎm cǎ alte evenimente ne-o luaserǎ înainte şi aceasta dorinţa nu-şi mai gǎsea conditii de aplicare. Era prin anul 1980, când spaţiul aferent Colecţiei de Artǎ Plasticǎ a fost restrâns prin ocuparea de grǎdiniţa de copii a douǎ încǎperi, ceea ce însemna aproape o înjumǎtǎţire a spaţiului iniţial al colecţiei. Trebuia sǎ gǎsim alte soluţii.

Ne-am îndreptat atenţia spre casa în care s-a nǎscut Mihai Tican. Acolo trebuia sǎ înfiinţǎm „colţul memorial”.Secretarul cu probleme politice pe comunǎ (N. Berevoescu) a încercat sǎ gǎseascǎ, pe linia lui, o „portiţǎ”deschisǎ pentru rezolvarea situaţiei, dar n-a gǎsit-o.Peste tot numai uşi închise. Un fel de „ înţelegere” am gǎsit la primarul comunei, V.Stana, care şi-a dat acordul sub formula” Faceţi ce credeţi cǎ e bine, dar…eu nu ştiu..!”

Pentru cǎ la şcoala de 10 ani ( în 1980 şcoala de 8 ani trecuse la cursurile de 10 ani) , la propunerea prof. geta Procaorganiza un schimb de experienţǎ cu profesorii de geografie din judeţul Argeş, am crezut cǎ este momentul potrivit sǎ inaugurǎm „Casa memorialǎ Mihai Tican Rumano”.

Cu fonduri de la Societatea Culturala am confecţionat placa comemorativǎ din marmorǎ albǎ şi în noaptea de 20 mai1982, cu ajutorul lui Miticǎ Iordache, devenit prin cumpǎrare proprietarul casei Tican, a lui N Murgoci şi a altora, am aplicat-o pe casǎ.

Pe placǎ sunt sǎpate cuvintele; „ Aici s-a nǎscut scriitorul, ziaristul şi ezploratorul Mihai Tican- Rumano- 1893-1967”.

Inaugurarea „ Casei memoriale a scriitorului Mihai Tican Rumano” a avut loc în ziua de 29 mai 1982 în prezenţa unui grup de profesori de geografie din judeţul Argeş în frunte cu inspectorul I. Bǎcanu şi cercetǎtorul ştiinţific Postelnicu. Grupul de intelectualia rǎmasmai mult decât încântat vǎzând, la noi, în Berevoeşti o colecţie de artǎ plasticǎ şi o casǎ memorialǎ, cum puţine se întâlnesc în ţarǎ.

Conducerea comunei a vǎzut placa în acelaşi timp cu grupul profesorilor de geografie. Reacţia? Tǎcere şi acceptarea faptului împlinit.

Isprava noastrǎ cu privire la fixarea plǎcii şi inaugurarea Casei memoriale am fǎcut-o cunoscutǎ doamnei Silvia Tican. A fost entuziasmatǎ şi a venit s-o vadǎ , în cursul aceluiaşi an.

*

Ǐn scrisorile pe care le primeam de la doamna Silvia Tican eram mereu atenţionat de oferta cu privire la biroul scriitorului. Trebuia, doar , sǎ-l aducem de la Bucureşti. Am încercat în fel şi chip, dar n-am reuşit. De altfel nici alte obiecte ale scriitorului nu au mai putut fi aduse, deşi acum ar fi fost mult mai relevante în „casa memorialǎ” care le aştepta.

La 24 ianuarie 1984 a încetatdin viaţǎ doamna Silvia Tican. Ne-a prins cu lucrurile donate neridicate. Prin testamentul sǎu soţia scriitorului Mihai Tican lǎsa moştenire comunei Berevoeşti mobilierul din camera în care lucrase soţul sǎu în Bucureşti. Mobilierul se compunea din urmǎtoarele piese; un birou, douǎ scaune,o bibliotecǎ şi o vitrinǎ.

La succesiunea care a fost dezbǎtutǎ în Bucureşti la 13 iulie 1984, Notariatul de stat a atribuit comunei noastre mobilierul specificat în testament, berevoeştenii contribuind cu suma aferentǎ succesiunii partajate.Ǐn baza certificatului de moştenire nr. 841/13 iulie 1984 (vezi copia) comuna a fost reprezentatǎ de mine 9 delegaţia nr. 585/1984 emisǎ de Consiliul Popular al comunei Berevoeşti).

Notariatul de Stat al Sectorului 5

Municipiul Bucureşti

Dosarul nr.483/1984 Copie

Certificat de moştenitor nr.841

Anul 1984 luna iulie, ziua 13

Eu Magopǎţ Silvia, Notar Sef , cercetând piesele dosarului de mai sus, precum şi încheierea finalǎ respectivǎ, în baza art.13 şi 22 din Decretul 40/1953 republicat, certific urmǎtoarele;

De pe urma defunctei Tican Elena Silvia, decedatǎ la 24 ianuarie 1984, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Dr. Leonte Nr.11, sectorul 5, au rǎmas urmǎtoarele bunuri şi moştenitori;

………………………………………………………………………………………

3. mobila de birou formatǎ din ;bibliotecǎ, vitrinǎ, birou de lucru şi 2 banchete,mobilǎ stil românesc pirogravatǎ, conform expertizei tehnoce înregistratǎ sub nr.483 din 9 iulie 1984 la Administraţia financiar3 a Municipiului Bucureşti.

b. Bunuri mobile

………………………………………………………………………………………..

Moştenitori.

5. Consiliul Popular al comunei Berevoeşti jud. Argeş, în calitate de legatar cu titlul particular îi revin bunurile mobile prevǎzute în masa succesoralǎla punctul 3,pentru întregirea Colecţiei de Artǎ Plasticǎ”Mihai Tican Rumano”

Notar Şef

(ss) Magopǎţ Silvia

Taxa succesoralǎ în sumǎ de 399,00 lei a fost achitatǎcu chitanţa nr. 0668438 la Agenţia CEC Berevoeşti.

Pe data de 17 august 1984 cu autocamionul CAP Berevoeşti, ajutat de ing. agronom Ion C Berevoescu şi însoţit de consǎteanul Sandu Mateoiuam adus mobilierul la casa memorialǎ, unde se aflǎ şi astǎzi.

Tuturor celor care l-au cunoscut sau l-au citit pe scriitorul Mihai Tican Rumano, tuturor acelora care au auzit s-au au fost entuziasmaţi de viaţa şi scrierile acestui neobosit explorator al ţinuturilor necunoscute nouǎ, - fiu al pǎmântului românesc-, le facem invitaţia de a vizita Colecţia de artǎplasticǎ donatǎ de scriitor şi a-şi pleca fruntea la locul naşterii sale, la „Casa Memorialǎ” ce-i poartǎ numele.

*

Sper ca nenea Tican sǎ fie mulţumit de cele realizate de consǎtenii sǎi, de modul cum au înţeles, chiar dacǎ mai târziu şi nu numai din vina lor, sǎ aprecieze şi sǎrǎspundǎ generoaselor sale gesturi, prin pǎstrarea nealteratǎ a memoriei sale.

V. CU MIHAI TICAN RUMANO….. DESTǍINUIRI

1.La şcoalǎ.

‚ …. Am fost luat la şcoalǎ când încǎ nu împlinisem vârsta de 6 ani, din cauza certificatului de naştere. Ǐn anul în care m-am nǎscut (1893), bietul tata -Dumnezeu sǎ-l ierte – s-a dus la primǎrie sǎ mǎ declare. Dar notarul Iordǎchescu m-a lǎsat ca fiind nǎscut în anul 1891, în locul unui frate mai mare , Mihai , care murise, dar nu fusese operatǎ înregistrarea decesului în registrul de morţi. Iordǎchescu l-a încredinţat pe tata cǎ nu o sǎ pǎţesc nimic şi sǎ consimtǎ asupra acestui lucru. Tata a admis aceastǎ neregulǎ. Neglijenţa notarului a avut, însǎ, urmǎri reale asupra mea – la şcoalǎ, la armatǎ ,la majorat.

Am învǎţat câteva clase cu învǎţǎtorul Florian Dragomirescu,care stǎtea cu casa în Mǎneşti, unde se aflǎ azi casa lui Pompilian Dragomirescu, în faţa fîntânii cu apǎ rece, fântânǎ pe care o ştie tot satul ca „ Fântâna Floriencii”.

Florian, învǎţǎtorul meu, era un om mare, înalt, spǎtos, cu fruntea latǎ, cu ochi pǎtrunzǎtori, cu mustaţǎ mare. Tot timpul umbla îmbrǎcat în costum naţional, cǎ acesta era costumul de atunci, nu ca astǎzi, costumul nemţesc. Purta cioareci strânşi pe picior, din dimie albǎ, din lânǎ de oaie ţurcanǎ, cǎmaşǎ din cânepǎ şi in,încins cu un brâu lat de culoare roşie, peste care punea un chimir lat de 15-20 cm. Ǐn picioare purta ciorapi de lânǎ împletiţi într-un cârlig, peste care înfǎşura obiele din pǎnurǎ albǎ, cu opincilegate cu nojiţe ,iar peste obiele lega un rând de nojiţe din pǎr de caprǎ, pânǎ la genunchi. Peste cǎmaşǎ purta ilic şi mintean, iar când era mai frig punea şi o zeghe lungǎ pânǎ aproape de cǎlcâie, ca sǎ-i ţinǎ de cald. Pe cap purta vara pǎlǎrie, iar iarna cǎciulǎ din piele de miel,- cǎciulǎ ţuguiatǎ – mocǎneascǎ.

Venea de la Mǎneşti la şcoalǎ la Pǎmânteni, pe zǎvoi, pe o potecuţǎ printre tufele de Rǎchitǎ, de unde-şi fǎcea şi nuiele, sǎ la aibǎ la şcoalǎ, nuiele pentru dracii de copii!

Ǐn urma sa înşiraţi ca un cârd de cocori, veneau câţiva elevi; maicǎ-ta, Bundoi, Pompilian, Schiteanu şi alţii pe care nu-i mai ţin minte.

Localul de şcoalǎ era în faţa cârciumii lui Gheorghe Dumitrescu ( Gheorghe al Popii) , cu o singurǎ clasǎ , peste care s-a clǎdit mai târziu noua şcoalǎ cu trei sǎli de clasǎ , unde se aflǎ azi Muzeul satului ( nn. Colecţia de Arta Plasticǎ- donaţia scriitorului).

Cartea nu-mi plǎcea şi la şcoalǎ mǎ duceam rar, minţind pe biata mama care-şi pusese nǎdejdea-n mine, cǎ poate, eu, o s-o scot din sǎrǎcie.

De mic copil am rǎmas orfan de tatǎ, care murise din cauza neajunsurilor vieţii.

Dimineaţa plecam la şcoalǎ, dar sub podul Vǎii Satului piteam ghiozdanul – traista în care aveam doar un ciob de tǎbliţǎ- şi o zbugheam pe Dealul Dogarului unde mǎ jucam cu alţi copii mai mari . Veneam acasǎ când învǎţǎtorul dǎdea drumul elevilor, dupǎ lecţii.

Mai aveam şi o altǎ ascunzǎtoare pentru traistǎ, sub o lespede din coasta Dogarului. Acest lucru se întâmpla primǎvara şi toamna, când afarǎ era cald şi când soarele te îndemna la joacǎ. Iarna, ce sǎ mai vorbesc! Mǎ duceam la şcoalǎ fǎcând cu rândul, cu ceilalţi fraţi ai mei, fiindcǎ aveam cu toţii o singurǎ pereche de opinci pe care o încǎlţam pe rând.

Nu ştiu prin ce clasǎ eram, poate mai mǎricel, cǎ schimbasem locul de ascunzǎtoare din timpul şcolii. La casa bǎtrâneascǎ, în fundul sǎlii, ţinea biata mamǎ o putinǎ în care strângea fasole. Acolo mǎ piteam, iar deasupra trǎgeam o masǎ cu trei picioare , prǎpǎditǎ, ca sǎ nu fiu vǎzut. Sora mea, Filofteia, punea un tel peste masǎ, ca sǎ fiu ferit.

Biata Filofteia – era mai mare ca mine – mǎ mai scǎpa din mâinile mamei, cǎ avea mama nişte mâini mari şi puternice, cu care „trǎgea la rǎcealǎ” lumea prin sat.

Aşa am dus-o eu bine, în putinǎ, chiulind de la şcoalǎ câteva zile, cǎ, vezi matale în timpul acela nu se duceau pǎrinţii la şcoalǎ sǎ se intereseze de odraslele lor cum fac astǎzi. Neştiind carte, pǎrinţii nu ştiau nici ce-i şcoala şi-i puteam pǎcǎli cum vream noi.

Ǐntr-o zi, biata mama- iertatǎ fie şi în mormânt- a venit sǎ ia fasole din putinǎ, s-a speriat când a dat cu mâna de ceva moale, cald, de pǎrul meu. Eram înghemuit şi-mi oprisem rǎsuflarea , sǎ nu mǎ simtǎ , dar nu mi-a mers. A ţipat odatǎ şi apoi m-a bǎtut rǎu de tot, .îndesându-mǎ în putinǎ cu masa aia şchioapǎ, pânǎ a venit soru-mea Filofteia de m-a scǎpat. Biata Filofteia era bǎtutǎ şi ea pentru nǎzdrǎvǎniile mele! Cu ea aveam eu noroc, cǎ ţinea tare mult la mine,cǎ eram mai mic.”

2. BAIAT DE CURTE

Ǐntr-o varǎ am fost şi „bǎiat de curte” la învǎţǎtorul Florian Dragomirescu, care m-a pus sǎ-i pǎzesc un cârd de gâşte cu boboci. Mǎ trimetea cu ele pe zǎvoi sǎ le pǎzesc, sǎ am grijǎ de boboci, sǎ nu se piardǎ de cârd, sǎ nu-i rǎpeascǎ ulii sau sǎ nu fie tǎvǎliţi de gâşte.

Ǐmi aduc aminte , însǎ, cǎ nu prea mǎ ţineam de treabǎ. Mǎ duceam cu cârdul de gâşte la iarbǎ, în zǎvoi, dar pe acolo trece şi gârla (n.a. râul Bratia) Gâştele, ca gâştele. Erau când la iarbǎ, când în apǎ ,cu bobocii.

Fiind varǎ, veneau sǎ se scalde şi fetele învǎţǎtorului Florian. – Cred cǎ le-ai cunoscut; Veruţa, Lucica, Victoria. Şi, de….se scǎldau în costumul lui Adam, deşi erau mǎricele şi frumuşele, cǎ pe timpul acela nu se pomenea de costum de baie! Ǐşi puneau bietele fete un caşmir, în faţǎ, sǎ-şi acopere unele pǎrţi, dar restul corpului rǎmânea gol de tot.

Eu, ce sǎ fac? M-aş fi scǎldat şi eu cu ele, dar ce sǎ mǎ fac cu gâştele, cu bobocii? Vorba bunǎ din bǎtrâni, „La barza chioarǎ îi face Dumnezeu cuib”! Am descoperit o scorburǎ la o salcie bǎtrânǎ, am bǎgat bobocii în ea şi, zdup şi eu în apǎ, peste fete! Ele atâta aşteptau, începuserǎ sǎ chiuie de bucurie. Bietele gâşte, dǎdeau târcoale în jurul sǎlciei, unde bobocii piuiau de ţi se rupea inima!

Dupǎ ce terminam cu scalda, scoteam bobocii din scorburǎ şi mânam cârdul spre casǎ.

Azi aşa, mâine aşa, dar nevasta învǎţǎtorului – o femeie grasǎ şi îndesatǎ, numitǎ de lume „Florianca”, deşi o chema Veta – a observat cǎ gâştele slǎbesc vǎzând cu ochii, iar bobocii nu prea creşteau, aşa cum se aştepta ea. Nu ştiu ce socotealǎ şi-a fǎcut, dar într-o zi m-a pândit şi s-a convins cum îi ‚,pǎzesc”eu gâştele. Nu ştiu dacǎ m-a dat afarǎ din serviciul de slugǎ sau am fugit eu de frica bǎtǎii, dar ştiu cǎ din acel an am terminat şi cu dusul la şcoalǎ.

-Vezi, dragǎ domnule Amzicǎ, câte prostii mai faci când eşti mic? Vezi? Numai rele fǎceam! Biata mama, câte a mai tras de pe urma mea!....

3. CU…. „BOTEZUL”

„….Sǎrbǎtoarea mǎ duceam la bisericǎ , pe Vale, la popa Gheorghe Isbǎşoiu, cǎ de, îmi mai dǎdea şi mie câte-o prescure, colivǎ, iar din când în când câte-un ban. Nu era un popǎ zgârcit, dar nu-mi dǎdea nimic degeaba. Ǐi ştergeam praful prin bisericǎ, îi aprindeam sau îi stingeam lumânǎrile, îi pregǎteam cǎdelniţa cu foc şi multe alte nimicuri din acestea.

Mama ar fi vrut sǎ mǎ fac ţârcovnic şi cred cǎ vorbise cu popa în aceastǎ privinţǎ. Nici mie nu mi-ar fi pǎrut rǎu dacǎ aş fi avut acest serviciu, destul de uşor. Ǐn plus, aş fi fost şi eu sǎtul tot timpul. Nici de bani nu aş fi dus lipsǎ, cǎ mai şterpeleam de prin altar, de la popa.

La o Boboteazǎ , m-a luat popa cu el sǎ-i duc cǎldǎruşa. Ǐn cǎldǎruşǎ se strângeau banii de botez, cǎ lumea nu dǎdea ca azi bani de hârtie, ci din cei mǎrunţi – 10-15 bani-, cât îi lǎsa inima şi punga. Ǐn ziua aceea am luat un mintean de-al fratelui meu , Ion, mintean mai mare, mai lung, care avea şi cǎptuşealǎ. M-am încǎlţat cu opincile lui Gheorghe şi am bǎgat în ele douǎ perechi de obiele, ca sǎ-mi ţinǎ de cald. Am gǎurit buzunarul minteanului, ca banii sǎ cadǎ direct în cǎptuşeala lui. Şi am plecat cu popa Gheorghe, din capul satului. El înainte şi eu dupǎ el, la unul-doi paşi. Mereu se uita la mine şi-mi spunea sǎ merg mai aproape de el. Ǐi era fricǎ popii de câini, dar îl apǎram eu cǎ aveam bâtǎ şi eram învǎţat cu câinii.

Când popa nu era atent, deşi ger, bǎgam mâna în cǎldǎruşǎ, scoteam câte un ban şi-l vâram în buzunar, ştergându-mǎ iute de agheazmǎ. Banul dispǎrea repede în cǎptuşeala minteanului. Lucrul ǎsta se întâmpla destul de des , mai ales cǎ eu rǎmâneam mereu în urmǎ faţǎ de popǎ, care credea cǎ am obosit de-atâta cale.

Când sǎ trecem peste un pârâiaş, peste nişte pietre, nu ştiu cum am fǎcut de mi-a alunecat opinca pe bolovanul ud şi banii au zornǎit în mintean, fǎcându-l pe popǎ sǎ se uite bǎnuitor. Ghinionul meu! Vezi, Dumnezeu nu ajutǎ pe hoţi!

Dupǎ ce am terminat cu botezul, ne-am dus acasǎ la popa, unde preoteasa ne aştepta cu mǎmǎligǎ caldǎ. Dupǎ ce am mâncat – ei la masǎ, eu pe tǎpşanul sobei-, popa mi-a zis sǎ scot banii din hainǎ. Eu mǎ cam codeam, dar popa a pus mâna pe mintean, l-a scuturat de câteva ori ca s-audǎ şi preoteasa, a luat un cuţit şi a desfǎcut partea de jos a cǎptuşelii. Şi ….banii, rotunzi, atât au aşteptat, având pe unde ieşi, s-au rostogolit spre dezamǎgirea mea pe podea. S-a umplut casa de zoborogul meu. M-am ruşinat, tare, dar mai tare m-am ruşinat când taica-pǎrinte mi-a spus cǎ, deşi sunt mare, nu cunosc cele 10 porunci, în special porunca a-8-a. Atunci fǎceam şi religie la şcoalǎ.

De la acea întâmplare nu m-a mai luat popa cu el, dar nici eu la bisericǎ n-am mai fost. Cred cǎ aflase atât mama cât şi întreg satul , cǎ preoteasa era cam gurǎ-spartǎ….

4. COMORI …PE DEALUL GODENILOR.

„……Am intrat slugǎ la Din Panţer, vǎcar la cele şase vaci pe care le avea. Nu cred cǎ l-ai cunoscut, cǎ n-ai de unde. Aici m-am purtat mai frumos, cǎ stǎteam cu casa peste Vale, mai în dreptul casei noastre şi apoi se întâlnea cu mama de 2-3 ori pe zi, în special la puţul lui Panţer, de la care lua apǎ şi i-ar fi spus ce fǎceam.

L-am slujit bine, c-a rǎmas mulţumit de mine, iar mama s-a ales cu ceva creiţari pe urma serviciului meu.

Mǎ duceam cu vacile pe Huica, prin Baba, pe la Lutul ars pânǎ sus, la hotarul cu Godenii, pe muchia Muscelului. Nu eram singur, ci cu alţi copii din sat, tot de pe Valea Satului, tot cu vitele, cǎ numai cei de pe Vale aveau dreptul sǎ pascǎ vitele pe Baba şi Huica. Era pǎmântul oamenilor din aceasta parte de sat. Pe câmp , prin grǎdini erau clǎi de fân , saivane de vite, coşare şi odǎi . Noi ne foloseam din plin de ele. Ne jucam tot felul de jocuri; ţurca-n patru, poarca, lupul cu oile ş.a. Seara stam pânǎ târziu cu vitele pe câmp, sǎ le sǎturǎm bine- ziceau oamenii-; dar noi stǎteam sǎ ne sǎturǎm de joacǎ. Ce ne pǎsa nouǎ de burţile lighioanelor?

De pe vârful dealului vedeam casele godenarilor – case mari, mai frumoase ca ale noastre- , la cre râvneam, dar aşezate unele în altele, aşa erau de dese.

Ce crezi cǎ fǎceam? De…, draci! Dupǎ ce asfinţea soarele şi începea sǎ oleacǎ sǎ se întunece, copiii cei mici erau trimişi sǎ fure fân din clǎile oamenilor, din saivane, iar noi, cei mai mǎricei – cǎ eu fǎceam parte dintre aceştia- , fǎceam şomoioage de fân, un fel de împletiturǎ, le dǎdeam foc cu iascǎ şi amnar, apoi ieşeam cu şomoioagele aprinse la muchie, le ridicam în sus de trei ori şi imediat le stingeam şi plecam acasǎ. Cei din Godeni vǎzând fâlfâind flǎcǎrile de foc credeau cǎ „ joacǎ banii”. Veneau de sǎpau aproapetoatǎnoaptea, ca sǎ gǎseascǎ comoara, dar comoara nicǎieri! Ǐn seara urmǎtoare ne mutam mai la dreapta sau mai la stânga locului , fǎcând acelaşi joc de foc.

Iarǎşi veneau şi sǎpau şi uite aşa îi pǎcǎleam mereu. De unde sǎ fie atâţia bani pe muchea Godenilor? Erau ei deştepţi , dar noi berevoeştenii îi întreceam . Ne rǎzbunam pentru cǎ mereu ne certau şi ne bǎteau când ne scǎpau vitele în livezile lor.

Ǐntr-o zi am sǎ te iau cu mine, sǎ mai colind coastele pe care am copilǎrit. A rǎmas vorba cu „pǎcǎleala lui Lache Tican” – cǎ aşa-mi ziceau copiii. „Lache” probabil de la Mihai, Mihalache…Lache!”

5. „ LA METRI” PE CUMPǍNA.

,,….. Biata mama o ducea foarte greu. Rǎmǎsese vǎduvǎ şi cu patru copii de crescut, dintre care eu eram cel mai mic. Am uitat sǎ-ţi spun, cǎ aveam douǎ perechi de opinci la patru copii. Le încǎlţam pe rând , când mergeam la şcoalǎ pe timp de iarnǎ, iar vara umblam desculţi.

Nea Niţǎ şi Ion Iordache m-au luat şi pe mine la pǎdure, „ la metri” ,la Cumpǎna. Acolomai lucrau oameni de la noi, ca Dragomir, Dudu şi alţii. Doboram copacii cu topoarele, îi retezam, îi crǎpam, fǎcând ‚,metri” – deci , eram metrar.

Acolo m-am învǎţat sǎ fumez tutun prost, din pachet, tutun cǎruia îi ziceam „mahorcǎ”. Dormeam în aer liber, în câte-o scorburǎ, sau sub copacii mai aplecaţi şi mai deşi, feriţi doar de apǎ, în caz de ploaie. Noaptea , pe mine mǎ lǎsau sǎ dorm, iar oamenii mari plecau la vânǎtoare, dupǎ mistreţi. Ǐntr-una din nopţi m-am trezit singur. Ceilalţi? Nicǎieri. Ǐn noaptea urmǎtoare am stat la pândǎ, n-am închis ochi , ca sǎ vǎd ce fac. Când ei au crezut cǎ am adormit, au plecat binişor de lângǎ mine, au luat din glugi şi din desagi tot ce le trebuia şi au început sǎ urce spre vârful muntelui. Nu ştiam unde se duc şi ce gânduri au. M-am luat dupǎ ei, cǎ era lunǎ plinǎ. Era luminǎ ca ziua. Am vǎzut cǎ au scos dintr-o scorburǎ de fag puştile, pe care au început sǎ le încarce cu zdroburi de tuci, cu tǎieturi din sârmǎ mai groasǎ, în loc de alice, cu praf de puşcǎ şi nu mai ştiu cu ce. Eram curios daca se întorc la culcuş cu puştile sau pleacǎ la vânǎtoare.

Pentru a fi mai sigur, am tulit-o spre culcuşul meu cu gândul de a-i aştepta sǎ se reîntoarcǎ . Nu ştiu când au venit, cu ce au venit, cǎ eu adormisem. Mǎ cuprinsese un somn de plumb din cauza oboselii de peste zi.

A doua zi, pe când se odihneau şi-şi fǎceau câte-o ţigarǎ, cu ziar în loc de foiţǎ, eu m-am apucat sǎ le scapǎr cu amnarulşi cu iascǎ. De fapt, fiecare avea briceag sau cuţit, amnar, iascǎ şi cremne bǎgate la curea. Eu nu aveam şi tare aş fi vrut sǎ am una. . Aş fi vrut sǎ-mi cumpǎr dar bani. … de unde?

La masa de prânz, pe un trunchi de copac, din una în alta, ne-am dat la vorbǎ despre vânǎtoare şi nu ştiu ce mi-a scǎpat din gurǎ cǎ la ştiu taina, cu scorbura, şi tare mi-ar place sǎ mǎ ia şi pe mine la vânǎtoare.

La vânǎtoarea urmǎtoare – pe cele de noapte le cam rǎriserǎ - ziua, într-o zi de sǎrbǎtoare m-au luat şi pe mine, ca hǎitaş. Şi astfel am prins drag de vânǎtoare!

Cel mai bun ţintaş era moş Bǎdalǎ, încât toţi erau încredinţaţi cǎ are puşca fermecatǎ, cǎ vânatul venea numai la el. Niciodatǎ nu venea, de la vânat, cu mâna goalǎ!

Ce-i al lui, e-al lui! Avea un calm cum n-am mai vǎzut. Moş Bǎdalǎ, de multe ori m-a prins umblând în desagii lui, ca sǎ-i fur tutun, cǎ tot el mǎ-nvǎţase sǎ fumez.

…. Dar când n-are noroc omul, n-are! M-a pus naiba într-o zi, de-am încǎlecat pe-un buştean proaspǎt doborât, şi, bâţâindu-mǎ peel , fiind luciu şi cǎzut pe frunze peste care se aşternuse bruma , a pornit-o ,alunecând spre vale, cu mine cǎlare pe el.

Am alunecat aşa aproape 30-40 m, pânǎ s-a izbit de un bolovan. Am fost aruncat la 3-4m într-o vâlcea cu apǎ. Toţi erau pieriţi, cǎ m-ar fi fǎcut zob , c-am fost strivit.

Dar fierul rǎu nu se rǎpune cu una cu douǎ. Dupǎ ce am fost udat cu apǎ şi pǎlmuit, mi-am revenit şi toţi erau veseli c-am scǎpat de moarte.Nu aveam nimic. Doar burta mǎ durea puţin.Dupa aceea au vrut sǎ mǎ batǎ, dar nea Ion Didea i-a oprit '’ Lǎsaţi-l ,mǎ, nu vedeţi cǎ încǎ e bolnav?’

A doua zi mi-au dat traista şi m-au trimis acasǎ. Când m-a vǎzut mama, s-a închinat, mai ales cǎ visase noaptea un vis ciudat şi numai la mine se gândise, sǎ nu fi pǎţit ceva. M-a luat cu vorbǎ bunǎ şi mi-a spus cǎ mi-a gǎsit un loc de lucru, mai bun, la oraş, la nişte boieri. Dar, numai sǎ fiu cuminte, ascultǎtor, harnic şi sǎ nu supǎr stǎpânii. Simbria era bunǎ. Un costum de haine pe an şi douǎ perechi de încǎlţǎminte.”

6. BǍIAT DE PRǍVǍLIE

…..Sâmbǎtǎ de dimineaţǎ- mama se ducea în fiecare sâmbǎtǎ la oraş cu ceea ce ave de vânzare. Câteva ouǎ, o durǎ de caş, o strachinǎ de fasole,alta cu prune uscate, bureţi de fag sau lǎptoşi-, m-a sculat cu noaptea-n cap şi am pornit-o la drum, pe drumul Babei, pe lângǎ Râpa Fetii, apoi Valea Rea, Grui şi gata oraşul! Stǎpânul stǎtea în centrul oraşului, aproape de piaţǎ. Avea o prǎvǎlie cu de toate. Dar ce m-a încǎlzit cel mai mult erau puştile şi pistoalele expuse în vitrina prǎvǎliei.

Eram „bǎiat de prǎvǎlie”. Fǎceam curat în cele douǎ camere – una unde vindea şi alta unde mai ţinea lucrurile, un fel de magazie. Mǎturam în faţa prǎvǎliei, udam trotuarul în dreptul vitrinei, din când în când , ca sǎ nu se depunǎ praful pe mǎrfuri.

Ǐn restul zilei stǎteam şi observam ca nu cumva cumpǎrǎtorii sǎ şterpeleascǎ ceva din prǎvǎlie.

Ǐntr-un fel era foarte bine, dar , parcǎ tot mai bine era la mama acasǎ sau cu vacile lui Panţer, pe Huica. M-am împrietenit repede cu bǎieţii din preajma prǎvǎliei, în special cu bǎiatul cǎpitanului Constantinescu, cel cu casa din dreptul pieţei….

Când aveam câte puţin timp liber, mǎ lua cu el ,pe Grui. Acolo trǎgeam la ţintǎ cu pistolul lui – un pistol cu capsǎ şi cu o alicǎ pusǎ în vârf, care nu trǎgea mai departe de 10-15 m.

……………………………………………………………………………………………….……………...........................................................................................................................

- Dar dumneata nu mai pleci acasǎ? S-a înoptat şi noi nici nu am bǎgat de seamǎ.

-Ba , plec imediat. Dar încǎ nu mi-aţi spus de întâlnirea cu împǎratul Abisiniei…

- Lasǎ cǎ ţi-o spun altǎ datǎ. Om mai avea timp, cǎ n-au intrat zilele-n sac. Nu vezi c-am obosit şi am început chiar sǎ rǎguşesc?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

7. TABLOUL LUI MINULESCU.

De câte ori venea la Cîmpulung, îmi trimitea vorbǎ ca sǎ vin la dânsul, sǎ stǎm de vorbǎ şi sǎ mai ia tablouri.

Uneori vizitatorii colecţiilor de artǎ plasticǎ din Cîmpulung şi Berevoeşti transmiteau şi scriitorului impresiile lor şi fǎceau adesea propuneri, unele din acestea revenindu-mi, prin donator, alte obligaţii. Pentru a nu ştiu câta oarǎ am fost cu scriitorul la muzeul din oraş, cǎci îi era tare drag sǎ mergem împreunǎ. Acolo fotografiam tablourile, atât pe fiecare în parte cât şi ansambluri de pereţi.

I-am dat dreptate, gândindu-mǎ cǎ, într-o zi , fiind cu dânsul la Muzeul din Berevoeşti, m-a îndemnat sǎ-mi aleg şi eu un tablou, pe care vreau, care mi se pare mai frumos, mai de valoare. Nu-mi venea sǎ cred cǎ-mi dǎruieşte un tablou! M-am uitat prin cele trei camere şi am ales unul pe care-l credeam cel mai frumos. I l-am arǎtat.

- M-am lǎmurit şi de tine! zice dânsul. Se vede câtǎ educaţie ai în privinţa artei!...

Eu nu mai puteam de bucurie, dar Mihai Tican mi-a arǎtat tabloul cel mai valoros din colecţie, spunându-mi cǎ trebuia sǎ mǎ orientez dupǎ autor, nu spre ceea ce reprezintǎ. Am înţeles cǎ a fost o încercare pentru mine, un mic examen, însǎ edificator pentru scriitor.

Intr-una din zile m-a chemat la telefon din Bucureşti şi m-a rugat sǎ merg la Muzeul din Cîmpulung, ca sǎ mǎ uit dacǎ tabloul lui Minulescu mai are decoraţia şi trabucul şi dacǎ pot , sǎ-l fotografiez.

Ajuns la muzeul din Cîmpulung am constatat cǎ tabloul lui Minulescu era tot în camera pe care o cunoşteam şi pe acelaşi perete, dar portretul nu mai avea trabucul şi decoraţia („Legiunea de onoare”din Spania). L-am fotografiat şi i-am rǎspuns scriitorului printr-o scrisoare , în care am pus şi fotografia tabloului.

Dupǎ un timp, Mihai Tican a venit la Cîmpulung şi a constatat la faţa locului cǎ relatarea mea este realǎ.

Sesizat şi de alţi vizitatori cǎ tabloul lui Minulescu, a fost schimbat, scriitorul a anunţat organele raionului şi regiunii pentru a investiga acest caz. Rǎspunsul celor care au efectuat ancheta a infirmat cǎ tabloul ar fi fost schimbat, iar cei care au sesizat n-ar fi vǎzut bine.

Ǐmpreunǎ cu Mihai Tican şi cu reprezentanţii oficiali , ne-am deplasat la muzeu, unde , consternaţi , am constatat cǎ portretul lui Minulescu are şi trabuc şi decoraţie. Atunci scriitorul m-a indicat sǎ spun ce am constatat, iar dânsul a scos fotografia şi le-a arǎtat-o.

Ce se întâmplase, de fapt?

Din dispoziţia unor „suspuşi” din Cîmpulung, o persoanǎ calificatǎ a primit însǎrcinarea sǎ şteargǎ uşor trabucul şi decoraţia din portretul lui Minulescu. Pe ce motiv, nu ştiu. Persoana a executat dispoziţia. Noroc cu vizitatorii din Bucureşti, care au constatat, au sesizat şi ulterior s-a trecut la anchetǎ! Probabil , temându-se de scandal, aceeaşi „suspuşi” i-au cerut pictorului Paulian din Cîmpulung sǎ repicteze trabucul şi decoraţia. Artistul a lucrat aşa de bine , încât nici nu s-a observat vreo modificare.

Când conducerea oraşului Cîmpulung a fost schimbatǎ , pictorul Paulian a venit la mine şi mi-a zis cǎ dânsul nu este vinovat şi cǎ a executat o dispoziţie ierarhic superioarǎ. Nu credea cǎ se va descoperi modificarea.

Veseli cǎ lucrurile s-au clarificat şi i-am rǎmas de ruşine, împreunǎ cu Mihai Tican ne-am dus la locuinţa sa , unde l-am rugat sǎ-mi povesteascǎ despre împǎratul Etiopiei

8. Revederea cu împǎratul Etiopiei.

..”In septembrie 1964 se anunţase în presǎ vizita împǎratului Haille Selassie I al Etiopiei. Fiind în atenţia securitǎţii , eram mai mult plecat din Bucureşti – cǎnd la Berevoeşti, când la Cîmpulung sau prin alte pǎrţi, pe la prietenii mei , pe unde puteam. Eram in pericol de a fi bǎgat la „zdup”.

Sǎ-ţi povestesc mai întâi despre înt6lnirea cu împâratul Etiopiei şi apoi ţi-oi povesti şi despre Canal.

Ǐmpǎratul Etiopiei, Haile Selassie I, fiind invitat de Gheorghiu Dej, conducǎtorul ţǎrii ,de atunci, aducându-şi aminte de mine, l-a întrebat pe Dej;

„ - Ce mai face prietenul meu, scriitorul Mihai Tican Rumano?

Au început sǎ zbârnâie telefoanele. Au fost puse în alertǎ Miliţia şi Securitatea ca sǎ fiu gǎsit şi adus la întâlnirea cu împǎratul.

Mi-am dat seama cǎ semnul distinctiv al meu erau decoraţiile de pe piept,

decoraţii pe care le avea şi împǎratul venit în vizitǎ în ţara noastrǎ. Ǐn salonul

de primire erau Gheorghe Gheorghiu Dej şi Haile Selassie I , în fotolii ,

înconjuraţi de persoane oficiale şi translatori. Aflǎ de la mine, Ioane, cǎ un

împǎrat nu se ridicǎ în picioare în faţa nimǎnui. Ei, sǎ ştii, cǎ atunci s-a ridicat

şi a venit cǎtre mine cu braţele deschise. M-a sǎrutat pe obraji , strângându-mǎ în

braţe. S-au apropiat şi translatorii pentru a ne înlesni convorbirea. M-am adresat

atunci tovaraşului Dej spunându-i cǎ nu aveam nevoie de translatori, cǎ ne

cunoaştem de multǎ vreme şi ne înţelegem bine, fie în spaniolǎ, fie în italianǎ-

limbi pe care le cunoştea şi împǎratul De atunci am fotografia pe care ţi-am

arǎtat-o.

Ǐmpǎratul Haile Selassie I, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Mihai Tican Rumano

Am stat de vorbǎ mult timp şi împǎratul a înţeles viaţa grea pe care o duceam în România; fǎrǎ parale, cu casa de la Otopeni naţionalizatǎ şi multe altele.Din acea zi de septembrie 1964, pe care n-am s-o uit, am fost reconsiderat ca scriitor, mi s-a dat pensie, mi-am recǎpǎtat casa…Şi ce sǎ-ţi mai spun? Am intrat din nou în rândul oamenilor- cum zice românul.

Ǐn zilele de 26 şi 27 septembrie 1964 am participat împreunǎ cu soţia, ca invitaţi la spectacolul de galǎ şi recepţia oferitǎ de statul Român în onoarea împǎratului Haile Selassie I. Ǐn ziua de 28 septembrie am participat la recepţia oferitǎ de împǎrat în onoarea şefului statului român..

Am uitat sǎ-ţi spun cǎ în Etiopia, la Addis Abeba , chiar lângǎ palatul împǎratului aveam şi eu o locuinţǎ oferitǎ de împǎrat, unde am stat şi am lucrat. Acolo am scris articole, reportaje şi cartea „ Abisinia” Ǐn 1935, când fasciştii italieni au invadat Abisinia, prin articolele mele, în presa vremii, am fǎcut cunoscut lumii întregi cǎ Italia a atacat Abisinia fǎrǎ nici un temei, numai din dorinţa de acaparare de noi teritorii. Am scos în evidenţǎ cǎ abisinienii sunt un popor paşnic cu buni creştini. Prin ziarele spaniole am arǎtat marea nedreptate fǎcutǎ poporului abisinian. Poate , din acest motiv, împǎratul ţinea aşa de mult la mine, punându-mi la dispoziţie tot ce aveam nevoie, tot ce doream. Fiind prietenul casei, aveam totdeauna uşa deschisǎ. Am fost decorat ca apreciere a felului în care am acţionat în favoarea apararea drepturilor poporului abisinian.

Decoraţia”Steaua Etiopiei în grad de ofiţer,decernatǎ de Haile Selassie I

prietenului sǎu, scriitorul Mihai Tican Rumano (1936)

Şi acum am sǎ-ţi spun un secret pe care nu l-am spus nimǎnui. Când Abisinia a fost invadatǎ de italieni, împǎratul a trebuit sǎ fugǎ, sǎ se refugieze undeva. Unde sǎ se ducǎ? L-am luat sub ocrotirea mea, numai eu ştiu cum, şi l-am dus la Barcelona, în Spania, unde lucram. Ţi-am spus despre Barcelona? Dar aici, ghinion! Ǐncepuserǎ mişcǎrile revoluţionare, rǎzboiul civil. Am fost nevoiţi sǎ plecǎm în Anglia unde am stat pânǎ s-au potolit şi viaţa şi-a reluat cursul normal. Ştiai, Ioane, toate astea?

La întâlnirea din 1964, cu împǎratul, i-a fost fǎcutǎ tovarǎşului Dej propunerea de a merge din nou în Etiopia, la casa din Addis-Abeba. M-am gândit sǎ te iau şi pe tine , ca prieten, sǎ-ţi fac formele legale de plecare. Dar a intervenit Silvia; „ Ce vrei, Mihai, sǎ-ţi rǎmânǎ pingelele pe acolo,ţie şi lui Amzicǎ?!”. Ced cǎ a avut dreptate! Vârsta, boala, clima, aerul şi hrana de acolo nu-mi mai fǎceau bine! Li-am zis cǎ boala mea am contractat-o în Africa, pe Congo?..... Dar , ce zici, ai fi mers cu mine?

Ǐn gândul meu ziceam;” Bine c-a fost doamna Silvia mai deşteaptǎ, de i-a retezat-o de la început, cǎ poate pe-acolo îmi rǎmâneau şi mie potcoavele!”

VI. FRANTURI DIN VIAŢA.

Relatǎrile care urmeazǎ au ca sursǎ date obţinute direct de la scriitor, o parte, iar altele de la oameni din sat care l-au cunoscut pe Mihai Tican. Multe din acestea nu pot fi datate în timp , şi nici controlate sau coroborate cu alte surse de informare. Nici datele obţinute direct de la scriitor nu prezintǎ certitudine totala din cauza vârstei înaintate şi jenei mele de a interveni pentru precizǎri. Un alt motiv , demn de luat în seama este predilecţia scriitorului de a fabula . Probabil cǎ nu vom şti niciodatǎ ce este realitate şi ce este poveste din viaţa acestui om, care a fost neobositul cǎlǎtor pe meridianele globului.

Cât timp a stat Mihai Tican la Cîmpulung, probabil între anii 1906 (dupǎ ce a terminat cele patru clase primare la învǎţǎtorul Florian Dragomirescu) şi anul 1907 ( când presupunem cǎ au plecat în Bucureşti), a cunoscut Gruiul, Flǎmânda, Râpa Fetii, Valea Rea şi multe alte locuri a hoinǎrit în doi , cu bǎiatul cǎpitanului Constantinescu.

Vǎzând cǎ unchiul sǎu, Ion Tican –brutarul -, când venea acasǎ din Bucureşti, aducea franzele, jimble, azime etc. şi-a pus în gând sǎ plece la Bucureşti, sub ocrotirea unchiului sǎu. De altfel, în zona noastrǎ erau mulţi locuitori care, periodic şi unii chiar permanent, profesau ca brutari la brutǎrii din Bucureşti ( C.Aldea, N.Eşanu, Ion Adam, Nicolae Adam, Gh. Ungureanu etc.). Mihai Tican , fiind prea mic şi neavând o calificare, a fost angajat ca chirigiu pe o cǎruţǎ cu cai cu care transporta pâinea de la brutǎrie la diferite centre de vânzare. Ǐn Bucureşti s-a sǎturat şi el de pâine, dar a observat cǎ era foarte greu s-o scoţi la capat cu banii obţinuţi din aceastaǎ slujbǎ. A învǎţat sǎ meargǎ pe bicicletǎ, a fǎcut lucrǎri de fierǎrie şi chiar de mecanicǎ, ajutând şoferii la reparatul maşinilor. Chiar dacǎ a stat foarte puţin în Bucureşti, munca fǎcutǎ aici i-a deschis mintea. Contactul cu bǎieţii de seama lui, dar şi cu oamenii maturi şi chibzuiţi , l-au pus în situaţia de a reflecta la condiţia lui. Nu este exclus ca, la Bucureşti sǎ i se fi deschis pofta pentru citit şi instruire. Incet, încet s-a trezit în sine dorinţa de a pleca mai departe cu speranţa de a scǎpa de sǎrǎcie. Şi a plecat. Popasuri scurte în Italia şi Africa, dupǎ care ajunge în Argentina. Dupǎ mǎrturisirea sa , la 11 ani era în America, locul visurilor sale îndrǎzneţe. Cât timp a stat în Argentina? Cum şi-a câştigat existenţa? Cert este cǎ a muncit mult , dar s-a şi instruit. A debutat în ziaristicǎ şi a scris volumul „ Iubesc pǎmântul drag al ţǎrii mele” . Era ros de dorul de ţarǎ.

Dupǎ relatarea lui Gheorghe Dumitrescu, din Berevoeşti, în anul 1913, Mihai Tican pleacǎ voluntar pe frontul din Dobrogea. Aici s-a îmbolnǎvit de holerǎ dar l-a salvat şi l-a îngrijit. Era sǎ fie aruncat de viu într-o groapǎ comunǎ.

Ǐn anul 1914, Mihai Tican s-a casatorit cu Floarea lui Şandru, din Godeni-Muscel cu care a avut un copil. .

Ǐn 1916 a fost pe front cu Regimentul 30 Infanterie din Cîmpulung şi a participat la luptele de la Rucǎr-Bran în calitate de curier. El ducea corespondenţa regimentului de la Bran la Rucǎr. De aici o prelua consǎteanul sǎu, Nicolae Vintilǎ . Era cel mai bun curier pe bicicletǎ. Ǐntr-o zi, spunea , a fǎcut schimb cu Vintilǎ. Atunci linia defensivǎ a românilor a fost strǎpunsǎ . Mihai Tican a cǎzut prizonier la nemţit trimis de aceştia sǎ lupte pe frontul din Italia, în zona fluviului Piave şi în munţii Alpi. Acolo reuşeşte sǎ treacǎ la francezi. S-a îmbarcat pe un vas care transporta muniţie şi ofiţeri francezi pentru România. A revenit în ţarǎ ca translator pentru francezi, dar şi ca şofer pe una din maşinile acestora, cu care, pare-se cǎ a ajuns şi prin ….Berevoeşti. A plecat din nou în Franţa ocrotit de un ofiţer superior francez, în ţinutǎ de ofiţer francez.

Dupǎ terminarea rǎzboiului revine la în Bucureşti. Se angajazǎ la un restaurant din strada Oituz, lângǎ cinematograful „Model”. Dovedindu-se bǎiat isteţ, muncitor şi bun la toate, patronul restaurantuluiîl ia ca asociat. Probabil în aceastǎ perioadǎ, cu fiica directorului fabricii de chibrituri „Filaret” – Sǎrǎţeanu- are o fetiţǎ botezatǎ de unchiul sǎu Ion Tican, brutarul.

Pǎrǎseşte din nouţara plecând la Paris, unde se îndrǎgosteşte de una din pianistele Teatrului Naţional. Cu banii de la aceastǎ prietenǎ pleacǎ în Italia la Napoli, unde convinge o italiancǎdrǎguţǎ sǎ plece cu el în România. Pe vapor,în drum spre Istambul, în anul 1923 s-a nǎscut copilul Antonio (Toto) Tican, care a devenit la maturitate medic veterinar. Nǎscându-se pe pǎmânt turcesc, otomanii voiau sǎ-i dea cetǎţenia turcǎ, iar mama copilului pe cea italianǎ. În final, neînţelegerea s-a rezolvat prin acordarea cetǎţeniei române.

Ǐn Spania, la Barcelona, a locuit aproape 10 ani. A fost şi ataşat onorific de presǎ al României o perioadǎ de timp. Timp de un an editeazǎ în Spania revista „Dacia”, la care este redactor sef, editor şi director în acelaşi timp. Dificultǎţi financiare l-au adus în situaţia de a reveni în ţarǎ sǎrac precum fusese la plecarea de acasǎ.În aceasta revistǎ a publicat scrieri de Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, Radu D Rosetti, Cincinat Pavelescu, Mihai Sadoveanu, patriarhul Miron Cristea ş.a.. A fost prieten cu aceşti oamenii de culturǎ.

În anul 1929, participǎ la organizarea Congresului Internaţional al Contabililor , la care a participat Nicolae Iorga şi alte personalitǎţi din ţarǎ.

Mihai Tican şi Nicolae Iorga la Congresul Internaţional al Contabililor (Spania,1929)

Cu multǎ nostalgie îşi aducea aminte de ajutorul pe care l-a primit din partea împǎratului Etiopiei, Haile Selassie I, consulului Portugaliei în Senegal, Francesco de Corregal da Silva, de Primo de Rivera, conducǎtorul Spaniei din anul 1930.

2. De vorbǎ cu……

……Gh.Dumitrescu ( Gheorghe al Popii –nǎscut 1889)

….Mai târziu a apǎrut prin sat, într-o maşinǎ cu roţile cu spiţe, o maşinǎ franţuzeascǎ. Era îmbrǎcat vânǎtor atât el cât şi cei ce-l însoţeau, cǎci veneau de la vânǎtoare. Din discuţiile lor am înţeles cǎ împuşcase un urs şi trei cǎprioare . Se ştia cǎ Mihai era un foarte bun vânǎtor, dar leneş la urcuş pe hǎţaşuri. Ce cǎuta şi ce era cu el , nu ştiu. Fǎcea câte un chef în sat, de se ducea buhul!Îi plǎcea tare bǎutura,- în special ţuica de Muscel.Într-o zi, venind la cârciuma mea, cǎ… ştii cǎ aveam cârciumǎ. Erau şi lǎutarii din sat, Ciobotaru, Neagoie şi alţii. Mihai i-a pus sǎ cânte cântece bǎtrâneşti şi haiduceşti. Lǎutarii, ca lǎutarii…..Mai vreau, mai nu vreau, cǎ Tican nu dǎdea bacşiş! Se tot codeau. Mihai Tican nu era singur, ci cu mai mulţi prieteni strǎini. Erau mulţi strǎini, atunci, prin ţarǎ, Ioane! Vǎzând cǎ ţiganii nu-l ascultǎ, i-a pus sǎ se urce într-o salcie din faţa cârciumii,şi de acolo sǎ-i cânte ce le-a comandat. Bieţii de ei se tot codeau dar când Tican a scos un pistol şi a tras un foc în sus , aceştia au cântat cu tot focul melodiile comandate. De fricǎ, s-au scǎpat pe ei , dar tot au cântat!

Prin ianuarie 1914 s-a cǎsǎtorit cu Floarea lui Şandru , din Godeni. S-a dus cu trei sǎnii ca sǎ ia mireasa. Sǎniile erau trase de boi. Au mers pe Faţa Câmpului , Groape şiHuica spre Godeni. La înapoiere, sania în care era mireasa şi alţi nuntaşi s-a rǎsturnat. Lumea zicea cǎ-i un,,semn bun ” Lache va avea noroc cu mireasa lui!” Se auzise cǎ Floarea a avut un copil cu Lache, un bǎiat, pe nume Nicolae, dar Lache a pǎrǎsit-o, plecând la Bucureşti. Sentinţa de divorţ cu Floarea a avut-o abia în anul 1930. Nu sunt sigur, dar mǎ întreb…. De ce aşa târziu?

……Maria Amzicǎ ( mama ; nǎscutǎ în anul 1894)

Şi fiindcǎ veni vorba de mama lui, leica Niţa, cǎ aşa-i zicea lumea, sǎ-ţi povestesc o întâmplare de-a sa. Ştia sǎ „tragǎ” bine de rǎcealǎ, de scrântealǎ, de dureri de burtǎ (rânzǎ), ştia sǎ punǎ ventuze şi cunoştea toate buruienile de leac. Mai şi descânta…câteodatǎ. Fiind bolnav Dumitru- (n.a. tatǎl meu)- a fost chematǎ sǎ-l „tragǎ’, sǎ-i facǎ o frecţie, cum se zice azi, aşa cum ştia ea. „Trasul”la fǎcut cu spirt şi benzinǎ, pe spate, pe piept, pe unde-l durea pe Dumitru. Taicǎ-tǎu i-a cerut sǎ-i punǎ ventuzele. N-a apucat sǎ-i punǎ o ventuzǎ şi i-a luat foc pielea alegându-se cu spinarea pârlitǎ.. Nu era biata femeie de vinǎ. Dar tata era tare furios.

3. Pornind de la o scrisoare.

Transcriu mai jos scrisoarea din 23 mai 1970 primitǎ de Consiliul Popular al Comunei Berevoeşti de la inginerul DanStǎnoiu, scrisoare care vizeazǎ viaţa scriitoruluiŢ

„Am cunoscut pe Mihai TicanRumano în anul 1934, când întâmplarea a fǎcut ca pe o cabinǎ de vapor de clasa I, cu douǎ locuri, de pe vaporul cu care eu mergeam spre Egipt , celǎlalt loc sǎ fie ocupat de Mihai Tican Rumano. Am voiajat împreunǎ la Constantinopol, Atena, Alexandria, unde ne-am despǎrţit, eu rǎmânând în Egipt, iar Tican plecând în Etiopia.

Am rǎmas prieteni, iar mai târziu când m-am cǎsǎtorit cu fata avocatului Hera, care locuia în Bucureşti, dar originar din Berevoeşti şi bun prieten cu Mihai Tican Rumano, am avut ocazia sǎ ne vedem mai des.

Ǐn amintirea acestui prieten vǎ trimit alǎturatele volume pe care le am de la Mihai Tican Rumano.

Sper sǎ vǎ trimit şi alte materiale, pe mǎsurǎ ce le voi gǎsi

Vǎ rog a-mi confirma dacǎ acestea vǎ intereseazǎ.

(ss) Ing. Dan Stǎnoiu”

Ing. Dan Stǎnoiu a trimis comunei Berevoeştiurmǎtoarele materiale;

- cǎrţi; 1) El en corazon de la selva virgen ( Ǐn inima pǎdurii virgine)

2) Sub soarele Africii rǎsǎritene

3) Peisaje iberice

autor; Mihai Tican Rumano

-ziare: Dacia nr- 14 din 23 mai 1929 şi nr. 25 din 31 august 1929 editate de Mihai

Mihai Tican Rumano în Spania.

-cǎrţi poştale ilustrate; 2 bucǎţi cu portul naţional muscelean, în care apare şi

scriitorul.

Ǐn continuare inseram câteva fragmente de reportaje (traduse din spaniolǎ de Lucian L Popescu_, scrise de Mihai Tican Rumano în anul 1935 care au fost publicate în ziarele spaniole „EL DIA GRAFICO” şi „RADIOTELEFONIA” Acestea fǎceau parte din serialul „ Traversând Abisinia misterioasǎ”

„ EL DIA GRAFICO

AnulXXIII 24 septembrie 1935 nr.6915

TRAVERSAND ABISINIA MISTERIOASǍ

Pe calea feratǎ de la Djibouti strǎbǎtând deşertul cǎtre ADDIS ABEBA

De Mihai Tican Rumano

„ Dupǎ o grea şi dificilǎ traversare a Mǎrii Roşii ajungeam, în sfârşit , la Djibuti, localitate de cea mai mare importanţǎ a Somaliei franceze……….”

……Ca la toate vǎmile europene, este indispensabilǎ supunerea la numeroase formalitǎţi şi inspecţii, printre care cea mai neplǎcutǎ dintre toate este înregistrarea bagajelor”……

RADIOTELEFONIA

Pagini alcǎtuite pentru RADIO BARCELONA

Anul I 27 septembrie 1935 Nr. 50

R E P O R T A J E

Traversând Abisinia misterioasǎ; ADDIS-ABEBA, capitala Etiopiei, a fost creatǎ de Menelik pentru a satisface un capriciu al împǎrǎtesei Taitu.

Lupta împotriva şerpilor. Strǎbǎtând paradisul din Miudjar….

De Mihai Tican Rumano

„ Dimineaţa, înainte de a pleca, câţiva negri au omorât un şarpe boa şn timp ce devora o gazelǎ. Dupǎ o luptǎ agitatǎ au reuşit sǎ-l lege. Rapiditatea şi precizia cu care indigenii aruncau suliţele erau, în adezǎr, foarte interesante. La prima loviturǎ şarpele a ridicat capul, a şuierat prelung şi s-a îndreptat spre adversar……”

RADIOTELEFONIA

Anul I 28 septembrie 1935 Nr. 51

Reportaje;Traversând Abisinia misterioasǎ

LEII DIN PARCUL PALATLUI IMPERIAL

De Mihai Tican Rumano

„ Plecând din garǎ, m-a impresionat plǎcut un monument mǎreţ, strǎlucind intens rǎnit de ultimele raze ale soarelui care apunea….Monumentul reprezenta Leul abisinian al cǎrui simbol este o paralelǎ istoricǎ, lucru curios, a cunoscutului leu din Veneţia italianǎ. A fost ridicat în memoria împǎratului Menelik al II-lea….”

EL DIA GRAFICO

Anul XXIII 2 octombrie 1935 Nr.5923

TRAVERSAND ABISINIA MISTERIOASA

ERA ABISINIANA NU ESTE MAI PREJOS DECAT SEMENELE EI.

de Mihai Tican Rumano

„ Nimic nu-i mai sugestiv decât piaţa din Addis Abeba, unde comercianţii se îmbulzesc în mica piaţǎ arsǎ de soare. Ǐn policromia sugestivǎ a acelei lumi harnice, care se mişcǎ fǎrǎ încetare, zǎream un om herculean, aproape gol….”

Acelaşi ziar în nr.15 din 29 februarie 1936 scria;

„Mihai Tican Rumano, colaboratorul nostru vechi, se aflǎ în Barcelona. Cǎlǎtor neobosit şi cronicar fidel şi scrupulos al excursiilor sale, cel care a strǎbǎtut aproape toatǎ Africa, India şi Europa, se întoarce în Spania dupǎ câţiva ani de absenţǎ, cu scopul de a se documenta pentru a publica o nouǎ carte despre ţara noastrǎ, pe care o intitula „Spania”.Ǐn timpul acestei absenţe a predat tiparului cele douǎ cǎrţidespre Spania; ‚Corrida-artǎ, sânge,pasiune”şi ‚,Peisaje iberice” şi a ţinut conferinţe la Radio Bucureşti despre arta noastrǎ, muzica şi obiceiurile noastre. Cu puţin timp înainte ca Italia sǎ declare rǎzboi Abisiniei Mihai Tican Rumano se afla în ţara Negusului. A rǎmas acolo cinci luni şi a publicat o carte „Abisinia” a cǎrei ediţie a treia , în româneşte, este pe punctul de a se epuiza. Aceste amǎnunte ne-au sugerat întrebarea de a ne oferi o impresie despre calatoria sa în Abisinia.

Din alt ziar spaniol „Vocea” datat 1 martie 1936 aflǎm cǎ „ Mihai Tican Rumano…….. vorbeşte 5 limbi”.

La 14 martie 1936 ziarul de limbǎ ibericǎ „Ecoul” îşi informeazǎ cititorii cǎ scriitorul Mihai Tican Rumano se întoarce în patria sa. Iatǎ câteva pasaje interesante;

„ Dupǎ o şedere de mai mult de o lunǎ în Spania, ilustrul scriitorromân, domnul Mihai Tican Rumano, se îmbarcǎ azi pe vaporul „Alba Iulia” cǎtre ţara sa. Mihai Tican Rumano, mare cunoscǎtor şi prieten al naţiunii noastre a profitat de timpul petrecut printre noi , strângând date pe care le va expune într-o operǎ care intenţioneazǎ s-o publice în curând şi care se va intitula ”Spania de azi”.Distinsul literat, a fost acompaniat, în cǎlǎtoria sa, de soţia sa, d-na Silvia Tican-Rumano, doamnǎ de excepţionale calitǎţi şi care posedǎ titlul de avocat şi doctor în drept”.

Anexa nr.1

Comuna Berevoeşti, Raionul Muscel

Şcoala generalǎ de 8 ani

Nr. 289 din 5.XI.1063

Mult stimate tovarǎşe scriitor,

Tablourile oferite de dumneavoastrǎ şcolii Berevoeşti, fac pe orice vizitator sǎse ducǎ cu gândul cǎtre cel care le-a dǎruit cu multǎ dragoste, pentru satul natal, scump tuturor celor care s-au nǎscut în el.

Prin aceasta se adevereşte încǎ odatǎ proverbul care spune cǎ omul îşi iubeşte locul naşterii sale. Numele dumneavoastrǎ, în afarǎ de cǎrţile scrise cu atâta farmec, va rǎmâne neuitat şi în şcoala generala de 8 ani Berevoeşti prin mǎrinimoasa donaţie fǎcutǎ , donaţie ce cuprinde tablouri expresive şi realiste, mǎrturie a legǎturii strânse dintre scriitorul Mihai Tican Rumano şi comuna Berevoeşti.

Sigur cǎ, la o şcoalǎ aşa de frumoasǎ, erau necesare şi astfel de tablouri, care prin conţinutul lor sǎ fie legate de specificul satului nostru, sat de ţǎrani şi muncitori (mineri şi forestieri)

Cadrele didactice de la aceastǎ şcoalǎ, precum şi elevii şi pǎrinţii lor, vǎ aducem pe aceastǎ cale mulţumiri cǎlduroase, iar cu ocazia sǎrbǎtoririi onomasticii dumneavoastrǎ, sǎ ne permiteţi sǎ vǎ urǎm ani mulţi şi fericiţi, spre a munci mai departe, cu talentul care vǎ onoreazǎpe marele ogor al literaturii şiştiinţei, spre binele şi fericirea poporului şi a patriei noastre dragi.

DIRECTOR,

(ss) I Amzicǎ

Anexa nr.2

Copie

Anexa la decizia nr. 246 din 31 martie

1964 a Comitetului Executiv al Sfatu-

lui popular al Regiunii Argeş.

Şef oficiu juridic,

L I S T A

Obiectelor de artǎ plasticǎ şi picturi donate Sfatului popular al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, de cǎtre Mihai Tican Rumano, din Bucureşti, str. Dr. Leonte nr. 11, raionul 13 februarie.

1. Portret al poetului Jean de Lereşti- Laurenţiu D. Bǎjenaru

2. Copiii fotbalişti I. Steurer

3. Bǎrǎţia Cîmpulung Gh. Zidaru

4. Bucureştii vechi şi noi Prof. Gh Simota

5. Cartier vechi Bucureşti Schweitzer- Cumpǎna

6 Copiii din Boteni Tia Peltz

7. Peisaj din Tuşnad Ilie Burghelea

8. Schiorii din Moscova Gion

9. Portul Tulcea Gh. Cardaş

10. Nomazii Nicola Alexandrescu

11. Muncitor în şedinţǎ I. Niţescu

12 Flori Angheluţǎ

13. Bucureştii în construcţie Bogdan Gheorghiu

14.Portret în costum ptr. Africa Becu

15. Casa din Berevoeşti Mica Şerbu

16. Pioner D. Hornung

17. Pionierǎ D. Hornung

18. Mateiaşul M. Ionescu Bǎjenaru

19 Mina Berevoeşti Mica Şerbu

20. Mineri în abataj Niculiu

21. Colectivist Nicola Alexandrescu

22. Colectivist în sǎrbǎtoare Ionescu Sin

23. Interior I. Mîndru

24. Ǐn recreaţie, elevii D. Bǎjenaru

25. Prezentarea ':”Corrida”. Lupta cu taurii D. Bǎjenaru

26. Matador, Jose Miznal, 1925 D. Bǎjenaru

27. Spaniolǎ, Concita Rodriguez,1925 D. Bǎjenaru

28. Peisaj. Borzeştii, dupǎ deal D. Bǎjenaru

29. Dalii şi crǎiţe (flori) D. Bǎjenaru

30. Mori de vânt pe Jurilovca C. Ivancenco

31. Orientalǎ (portret) A. Ananescu

32. Crini D. Bǎjenaru

33. Tânǎra muncitoare Gh. Saru

34. Cercetǎtor, în cǎutarea soluţiei C. Vlǎdescu

35.Inovatorii C.Vlǎdescu

36. Portret- Mihai Tican Dan Bǎjenaru

37.Flori; Clematite C. Lazǎr

38. Desen din Perugia- Italia P. Achiţenii

39.Vestea cea mare; compoziţie C. Vlǎdescu

40. Trandafiri I. Steurer

41. Desen Schweitzer-Cumpǎna

42. Hora de la Lereşti- Muscel D. Bǎjenaru

43. Elevi în clasǎ Elena Petraglu

44. Sacagii Bucureştii vechi D. Bǎjenaru

45. Flori D. Bǎjenaru

46. Gladiole- Flori D. Bǎjenaru

47. Autoportret Tache Soroceanu

48. Ţǎrancǎ M. Sareli

49. Reconstrucţie C. Ivancenco

50. Peisaj Panteli

51. Vedere generalǎ Hunedoara D. Bǎjenaru

52. Bizon MateiUMM (muncitor fruntaş) Jan Niţescu

53 Groparu Gheorghe Idem. Jan Niţescu

54. Oancea Gheorghe Idem Jan Niţescu

55. Portret- Silvia Elena Tican Elena Petraglu

56. Reconstrucţia oraşului Galaţi Gh. Simota

57. Rǎscoala din 1907 I.Steurer

58. Bust Lenin (sculpturǎ) D.Petosu

59. Mascǎ Dante Alighieri (sculpturǎ)

60. Basorelief cei trei mari dascǎli (sculpturǎ) Spiridon Georgescu

(ss) M.Tican

(ss)Silvia Elena Tican (ss) I. Amzicǎ

L.S.

Anexa nr.3

-Copie-

Notǎ; Actul a fost autentificat la Notariatul de Stat al Sectorului 16 februarie Bucureşti cu nr.5.724 di 16-XI-1965

ACT DE DONAŢIE

Ǐntre subsemnaţii;

MIHAI N. TICAN , zis RUMANO, scriitor, cǎsǎtorit, domiciliat în Bucureşti, strada Dr. Leonte nr.11, raionul 16 februarie, pe de o parte, donator şi

SFATUL POPULAR AL COMUNEI BEREVOESTI, raionul Muscel, regiunea Arges , reprezentat prin tov. Amzicǎ D. Ion, vicepreşedintele Sfatului popular al comunei Berevoeşti, conform delegaţiei nr. 992 din 11 noiembrie 1965, datǎ de Comitetul executiv al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, regiunea Argeş, pe baza deciziei nr.962 din 6 octombrie 1965 a Sfatului popular al regiunii Argeş, pe de altǎ parte, ca donatar beneficiar, a intervenit prezentul act de donaţiune pe care acesta din urmǎ îl acceptǎ în ceea ce priveşte conţinutul şi clauzele mai jos stipulate;

Subsemnatul Mihai N.Tican-Rumano ca omagiu adus locului unde m-am nascut, Comuna Berevoeşti Pǎmânteni, raionul Muscel, pǎrinţilor mei, ţǎrani muncitori sǎraci din aceastǎ comunǎ, în amintirea copilǎriei mele plinǎ de lipsuri materiale şi suferinţe morale şi în amintirea unicului învǎţǎtor, FLORIAN DRAGOMIRESCU, -învǎţǎtor pentru cele cinci clase primare din sat, - care mi-a pus condeiul în mânǎ şi m-a învǎţat sǎ scriu, sǎ citesc şi mi-a îndrumat copilǎria mea, în calitatea mea de scriitor, lucrǎtor pe tǎrâmul culturii, dorind sǎ contribui la ridicarea nivelului cultural al poporului muncitor, al consǎtenilor mei mici şi mari, tineri şi bǎtrâni;

Declar cǎ donez din libera mea voinţǎ şi nesilit de nimeni, Sfatului popular al comunei Berevoeşti, în mod special pentru „Şcoala generala de 8 ani” din comunaBerevoeşti, o colecţie de artǎ plasticǎ (picturǎ in ulei, gravuri, acuarele etc.) şi sculpturǎ, în numǎr de 60 bucǎţi precum şi lǎnci de vânat prevǎzute în lista alǎturatǎ care face parte integrantǎ din prezentul act.

Colecţia de artǎ plasticǎ ce o donez în mod expres şi exclusiv Sfatului popular al comunei Berevoeşti, în mod special pentru „Scoala generalǎ de 8 ani” din aceastǎ comunǎ, locul meu natal, va înzestra şi înfrumuseţa aceastǎ şcoalǎ, ea având un rol educativ şi cultural pentru tinerele vlǎstare ce o frecventeazǎ.

Specific ca o clauzǎ expresǎ în act, ce condiţioneazǎ însǎsi valabilitatea acestei donaţiuni, cǎ aceastǎ colecţie nu va putea ieşi niciodatǎ şi sub nici o formǎ din patrimoniul Sfatului popular al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, respectiv Şcoala generalǎ de 8 ani din comuna Berevoeşti (în care va fi expusǎ total sau parţial, dupǎ posibilitǎţile spaţiului acestui lǎcaş de culturǎ, colecţia putând fi expusǎ eventual într-un alt local care va trebui sǎ aparţinǎ şcolii).

Pentru a-şi îndeplini rolul educativ şi cultural pentru care donez aceastǎ colecţie, bucǎţile donate vor fi expuse public pe cât se poate mai multe la un loc, la loc vizibil, în sǎli corespunzǎtoare în care vor putea fi vizionate de elevii şi pǎrinţii acestora şi de toţi cetǎţenii localnici şi nelocalnici, doritori de frumos. Scopul pentru care au fost donate este cum am arǎtat , acela educativ: cunoaşterea şi dezvoltarea frumosului, a artei, îmbunǎtǎţirea cunoştinţelor despre forme şi culoare etc.

De asemenea piesele de arta plasticǎ vor fi astfel expuse ca sǎ fie apǎrate de orice fel de degradǎri sau distrugeri, tablourile vor avea geamuri de protecţie şi nu vor fi supuse la diferenţe mari de temperaturǎ, în locuri igrasioase, etc., ele urmând a fi expuse pentru vizionare imediat dupǎ autentificarea prezentului act.

Ǐn sǎlile în care vor fi expuse piesele, se va pǎstra curǎţenie desǎvârşitǎ, se vor pune tabele indicatoare cu menţiunile; „Nu atingeţi obiectele”, „Nu fumaţi”, „Pǎstraţi curǎţenia”, „ respectaţi avutul obştesc” , etc.

Pentru popularizare se vor face câteva indicatoare din tablǎ care se vor pune la rǎspântiile drumurilor principale, la centrele culturale, comerciale şi industriale din sar etc.

Indicatoarele de tablǎ ce se vor plasa în raza comunei, precum şi indicatoarele care aratǎ accesul la colecţie situate în diferitele puncte , aşa cum s-a specificat mai sus, vor fi îngrijite de Sfatul popular al comunei Berevoeşti şi vor fi revopsite la şase luni pentru a pǎstra permanent un aspect corespunzǎtor scopului lor.

Sfatul popular al comunei Berevoeşti, respectiv Şcoala generala de 8 ani din aceasta comunǎ, este rǎspunzǎtoare de eventualele stricǎciuni şi degradǎri ce s-ar produce din cauza lipsei de îngrijire şi apǎrare a pieselor donate.

Subsemnatul Mihai N.Tican zis Rumano îmi rezerv dreptul sǎ controlez starea de fapt asupra expunerii şi întreţinerii pieselor donate sesizând forurile în drept privind eventualele lipsuri, pentru a se lua mǎsurile de rigoare; pentru aceasta supraveghere şi control în lipsa mea subsemnatul pot indica o alta persoanǎ, indicarea fǎcându-se printr-o scrisoare cǎtre Sfat.

Ǐn caz de deces a subsemnatului Mihai N. Tican zis Rumano înţeleg cǎ acest drept menţionat mai sus sǎ fie exercitat de soţia mea , avocat ELENA SILVIA TICAN şi bineînţeles în cazul în care aceasta ar deceda înaintea mea sǎ fiu îndreptǎţit a indica o altǎ persoanǎ, iar în cazul în care dupǎ decesul meu soţia mea ar rǎmâne sǎ exercite acest drept, sǎ fie şi ea îndreptǎţitǎ sǎ indice persoana care sǎ supravegheze aplicarea clauzelor contractului de donaţiune, dupǎ moartea ei în numele nostru.

Donatarul, Sfatul popular al comunei Berevoeşti raionul Muscel, de comun acord cu conducerea şcolii de opt ani, vor indica în mod special pentru fiecare zi de sǎrbǎtoare sau zi de duminicǎ, un cadru şcolar care sǎ facǎ oficiul de îndrumǎtor al colecţiei, dând explicaţii,- pe cât va fi posibil, - vizitatorilor despre ce reprezintǎ fiecare tablou.

Ǐn aceste zile se va fixa unorar de vizitare care urmeazǎ a fi respectat cu cea mai mare exactitate, pentru a se oferi posibilitatea celor doritori sǎ cunoascǎ colecţia, cele mai bune condiţii de vizitare şi de îmbogǎţire a cunoştinţelor.

Donaţiunea fǎcutǎ de subsemnatul donator MIHAI N. TICAN-RUMANO va purta denumirea de „DONAŢIUNEA SCRIITORULUI MIHAI TICAN-RUMANO”.

Subsemnatul donator menţionez cǎ-mi rezerv dreptul de a mǎri ulterior conţinutul prezentei donaţiuni prin a oferi noi piese de artǎ, mobile, cǎrţi etc.; eventualele noi donaţiuni şi predarea obiectelor respective putându-se face prin procese verbale de predare-primire între donator şi donatar iar autentificarea lor urmând a se face ulterior ,când se va strânge mai multe obiecte (lucrǎri).

Ofertele viitoare de noi piese de artǎ, mobile sau obiecte utile şcolii, fǎcute de donator nu desfiinţeazǎ facultatea de acceptare din partea organului de stat donatar Sfatul popular al comunei Berevoeşti.

Orice obiect de artǎ de sculpturǎ sau picturǎ de la alţi donatori, nu vor putea fi incluse în aceastǎ colecţie fǎrǎ aprobarea subsemnatului donator.

Nerespectarea în total sau în parte a conditiunilor prezentului act de donaţiune, atrage dupǎ sine revocarea donaţiunii bunurilor donate, acestea reintrând de drept în patrimoniul subsemnatului donator sau a moştenitorilor mei legali, fǎrǎ nici un fel de pretenţiune de nici o naturǎ din partea donatarului.

Subsemnatul donator Mihai N.Tican-Rumano predau Sfatului popular al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, respectiv „Şcolii generale de opt ani” din comua Berevoeşti, raionul Muscel posesiunea de fapt şi de drept asupra obiectelor donate prin prezentul act din ziua autentificǎrii acestuia, pe care-l va investi cu formula executorie.

Donatarul îşi ia obligaţia ca dupǎ expunerea spre vizionare a colecţieisǎ predea donatorului fotografii de ansamblu colecţiei.

Subsemnata avocat Tican Sylvia-Elena, în calitate de soţie a donatorului cu acelaşi domiciliu ca şi acesta declar cǎ sunt întru totul de acord cu donaţiunea fǎcutǎ de soţul meu Mihai N.Tican-Rumanoatât în ceea ce priveştebunurile prevǎzute în lista alǎturatǎla prezentul act de donaţie şi care face parte integrantǎ din acesta, cât şi în ceea ce privestebunurile care au fǎcut obiectul actului de donaţie anterior autentificat la Notarialul de Stat al rionului Muscel sub nr. 432 din 6 mai 1964 şi pe care înţeleg sǎ-l ratific întrutotul , având în vedere cǎ toate aceste bunuri care au fost donate de soţul meu sunt bunuri comune în sensul art.30 din Codul Familiei.

Subsemnatul Amzicǎ D Ion, vicepreşedintele Comitetului Executiv al Sfatului popular al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, regiunea Argeş, în baza deciziei nr.962 din 6 octombrie 1965 data de Comitetul Executiv al Sfatului popular al regiunii Argeş declar cǎ accept în numele şi pentru Sfatul popular al comunei Berevoeşti, Şcoala generalǎ de 8 ani – donaţiunea mobiliarǎ ce s-a fǎcut prin acest act de cǎtre donatorul Mihai N. Tican zis Rumano în condiţiunile stipulate de cǎtre donator pe care de asemenea le accept fǎrǎ nici o rezervǎ şi declar cǎ am luat în primire toate piesele donate.

Atât donatorul cât şi donatarul , declarǎm de comun acord cǎ evaluǎm piesele donate la valoarea medie de lei 500 ( cinci sute) fiecarebucatǎ, valoarea totalǎ pentru cele 60 bucǎţi fiind de lei 30.000, iar cele trei lǎnci de vânat fiind fǎrǎ valoare.

Fǎcut azi, data autentificǎrii în trei exemplare.

DONATOR, DONATAR,

(ss) Mihai N Tican-Rumano prin împuternicit,

(ss) Sylvia Elena Tican (ss) Ion D Amzicǎ

Anexa nr.3a

-COPIE-

L I S T A

Obiectelor de artǎ plasticǎ donate de scriitorul Mihai N Tican Rumano şi avocat Sylvia Elena Tican Sfatului popular al comunei Berevoeşti, „Şcoala generalǎ de 8 ani”

Nr.crt. D E N U M I R E A AUTORUL

________________________________________________________________________1. Flori – Bujori N.Zota

2 Lalele Ghiaţǎ-Colibaşi

3 Flori de câmp Nistor Culuri

4. Casǎ din Lereşti A. Ananescu

5. Zoologie Arthur Mendel

6. Bǎtrânǎ din Berevoeşti V. Rudeanu

7. Femeie din Lereşti A. Ananescu

8. Monument istoric- Şubeşti A.Ananescu

9 Florǎrese Manea

10 Ţǎrancǎ din Rucǎr D. Bǎjenaru

11 Trandafiri Isachie

12. Claie de fân Arthur Mendel

13 Trandafiri A. Ananescu

14. Basorelief- Viorica Mǎţǎoanu

15 Ǐn mahalaua turceascǎ- Mangalia I. Papazoglu

16 Naturǎ staticǎ D. Hornung

17 Ţǎran necǎjit Chirovici

18 Bust EMINESCU Dimitriu Bîrlad

19 Casa din Cîmpulung A. Ananescu

20 La ciocanul automat I. Papazoglu

21 Colectivişti la seceriş Pana Nela

22 Autoportret I. Burghelea

23 Miner C. Vasilescu

24 Miner C.Vasilescu

25 Intrarea în minǎ C.Vasilescu

26. Intrarea în minǎ C. Vasilescu

27 La cǎsuţa din pǎdure E. Delighiez

28. La fântânǎ I. Papazoglu

29 Portret- Mihai Tican Rumano Elena Petraglu

30 Peisaj de toamnǎ Bacalu

31 Flori D. Bǎjenaru

32 Vedere veneţianǎ D. Bǎjenaru

33 Flori de câmp Ardeleanu

34 Colectivistǎ C. Vasilescu

35 La vânǎtoare Bacalu

_________________________________________________________________________

Nr. crt D E N U M I R E A A U T O R U L

36 Flori – Ochiul boului Ghiaţǎ Colibaşi

37 Trandafiri Stîngaciu

38 Motiv rustic M. Steurer-Moţatu

39 GAS Pantelimon M. Steurer- Moţatu

40 La fierǎrie I . Papazoglu

41 Iarna la periferia capitalei (ulei) I . Papazoglu

42 Ǐncǎ un bloc în capitalǎ (ulei) I . Papazoglu

43 Pe malul Bîrladului (ulei) I . Papazoglu

44 Vânǎtorii de ziare (cǎrbune) I . Papazoglu

45 Un colţ din capitalǎ (19440 I . Papazoglu

46 Garofiţe D. Bǎjenaru

47 Casa domneascǎ din Cîmpulung D. Bǎjenaru

48 Crizanteme (ulei) Biju

49 Trandafiri M. Bacaloglu

50 Ǐnvǎţǎtorul satului (portret) D. Bǎjenaru

51 Scriitorul Liviu Rebreanu D. Bǎjenaru

52 Poetul I. Minulescu D. Bǎjenaru

53 Tenorul N. Leonard D. Bǎjenaru

54. Prof. dr. Nanu Muscel D. Bǎjenaru

55. Peisaj de munte (ulei) H. Vintilescu

56 Natura staticǎ – pepene I. Strîmbu

57 Portret – Femeie N. Manea

58. Flori – Dalii Ardeleanu

59 Casa din Berevoeşti Mica Şerbu

60 Un grup de elevi Corneliu Baba

61 Trei lǎnci de vânat

___________________________________________________________________

(ss) Mihai Tican Rumano

(ss) SYlvia Elena Tican (ss) Ion Amzicǎ

Anexa nr. 4

-COPIE-

L I S T A

obiectelor de artǎ plasticǎ donate de scriitorul Mihai Tican Rumano şi avocat Sylvia Elena Tican , soţie, Sfatului popular al comunei Berevoeşti, raionul Muscel, pentru şcoala generalǎ de 8 ani

Nr. crt. DENUMIREA Felul AUTORUL

1. Oşancǎ ( din ţara Oaşului) ulei Kimon Loghi

2. Peisaj -,,- P.Ioanid

3. Veneţia -ulei- Petrescu Dragea

4 Car cu boi -,,- Olga Strîmbu

5. Crizanteme -,,- T. Soroceanu

6. In judeţul Buzǎu -,,_ Bacalu

7. Douǎ surori -,,- Manea

8. Ţǎran -,,- Stǎncescu

9. Peisaj -,,- Ardeleanu

10 Flori -,,- C. Strîmbu

11 Flori -,,- Becu

12 Homar -,,- Becu

13 Trandafiri -,,- Bacaloglu

14 Flori -,,- C. Strîmbu

15 Mangalia -,,- Aitahine

16 Flori -,,- S. Stiubei

17 La pascut -,,- I. Steurer

18 Amintiri din 1907 cǎrbune I. Steurer

19 Ţǎrancǎ ulei Nistor Culuri

20 Mânǎstirea Putna

Mormântul lui Ştefan Cel Mare -,,- Panait Mihǎilescu

21 Tîrgovişte. Ruinele Palatului domnesc -,,- P. Mihailescu

22 Leonardo da Vinci desen Panait Mihǎilescu

23 Vlad Ţepeş cǎrbune Panait Mihǎilescu

24 Natura staticǎ ulei Panait Mihǎilescu

25 Autoportret - ,,- Panait Mihǎilescu

26 Portret pastel Panait Mihǎilescu

27 Sculptorul Dimitrie Bîrlad desen Panait Mihǎilescu

28. Tîrgovişte. Ruinele Palatului domnesc pastel Panait Mihǎilescu

29 Peisaj- Comuna Roşu-Bucureşti -,,- Panait Mihǎilescu

30 Responsabila echipei de munca voluntara -,,- Panait Mihǎilescu

31 Flori ulei Panait Mihailescu

32 Peisaj din Cîmpulung -,,- C-tin Mihalcea

33. Peisaj, Apoldul de sus -,,- C-tin Mihalcea

34. Scriitorul I.Luca Caragiale şi artiştii

Valjean, Toneanu şi Iancu Brezeanu -,,- C-tin Vasilescu

35. Artistul comic Ştefan Iulian în rolul

lui „ Pristanda” din „O scrisoare pierdutǎ”

de I.L. Caragiale -,,- C-tin Vasilescu

36 Artistul Iancu Brezeanu în „ Cetǎţeanul

turmentat” -,,- C-tin Vasilescu

37. Portret de ţǎrancǎ -,,- C-tin Vasilescu

38. Fruntaşǎ în producţie Colibaşi-Argeş -,,- C-tin Vasilescu

39 Nicolae Bǎlcescu -,,- C-tin Vasilescu

40 Peisaj „La Rîşnov” -,,- C-tin Vasilescu

41 Autoportret -,,- Ilie Burghele

42 Mahalaua creioane colorate H. Many

43 Portret ulei H. Many

44 Florina ( portret) ulei Elena Petraglu

45 Elevǎ citind -,,- Vera Veslevschi

46 Natura staticǎ, ciclamen şi fructe -,,- Vera V Niţescu

47 Lucrǎtor – lǎcǎtuş -,,- Jean Niţescu

48 Cîmpulung Muscel. Turnul Bǎrǎţiei

lucrǎri de degajare -,,- Jean Niţescu

49 Juares Movilǎ, compozitor bust Spiridon Georgescu

50 Studiu de bǎtrânǎ -,,- Spiridon Georgescu

51 Durerea (1928) statuetǎ-studiu) Spiridon Georgescu

52 Profesor-arhitect-emerit

Gheorghe Iamatta bust Spiridon Georgescu

53 2 cǎşti din Africa

54 Peisaj din Cîmpulung Muscel pictura C. Asachi

55 Privelişti dunǎrene -,,- Gh. Cardaş

56 Peisaj argeşean -,,- D. Bǎjenaru

(ss) Mihai Tican Rumano

(ss)Sylvia Elena Tican (ss) Ion Amzicǎ

Notǎ;

Prin cele trei acte de donaţie s-au primit în total 177 lucrǎri de artǎ plastica în colecţia berevoeşteanǎ (60+61+56)

Ion D Amzicǎ , Mihai Tican Rumano şi alţi consateni la inaugurarea

Colecţiei de arta Plastica donata de scriitor com. Berevoeşti.

pentru Şcoala Generala Berevoeşti

A scrie despre învǎţǎtorul Ion D. Amzicǎ este o întreprindere curajoasǎ pentru oricine încearcǎ s-o facǎ..

…Dascǎl de excepţie, pasionat al fenomenului cultural şi social , fervent gospodar întru cele obşteşti - sunt calitǎţile care l-au definit în viaţa de zi cu zi. Respectul şi aprecierile membrilor obştei berevoeştene pentru toate acestea sunt o încununare a activitǎţii sale.

… Aprecia faptul cǎ prin donaţia colecţiei de artǎ plasticǎ, comunei sale natale, „Mihai Tican Rumano şi soţia sa, doamna Sylvia Tican, şi-au fǎcut, din viaţǎ , statuie şi s-au înscris veşnic în memoria Berevoeştiului”

…… Scriitorul Valentin Borda îl considera pe Ion Amzicǎ „un Cicerone, prin labirintul prin care s-a hazardat” L-a apreciat ca fiind „cel mai avizat pǎstrǎtor al biografiei consǎteanului sǎu, pǎstrǎtor al unei pǎrţi din arhiva lui Mihai Tican şi al unor amintiri autentice”.

Ion C Berevoescu

Editata de SOCIETATEA CULTURAL-STIINŢIFICǍ

<< MIHAI TICAN RUMANO>>Berevoeşti

Tehnoredactor: Ion C Berevoescu

29 iunie 2003

Adresa pe internet:; http://socmtr.freeservers.com

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com