Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

SUB SOARELE AFRICEI RASARITENE

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

INTRODUCERE

Credincios vechiului meu obicei de a colinda prin ţări exotice, am pornit, acum aproape un an, din nou spre continentul negru, pe care-l mai cercetasem cu zece ani în urmă, dar numai în ţinuturile lui vestice şi centrale. De data aceasta ţinta mea era Abisinia şi toată coasta orientală, până la .

Evenimentele desfăşurate la acea epocă în Negusului m-au făcut să rămân mai multă vreme acolo, silindu-mă astfel să scurtez şederea mea în celelalte regiuni şi, ceva mai mult, să mă înapoiez înainte de a atinge Madagascarul.

Tot evenimentele m-au făcut să dau întâietate volumului asupra Abisiniei, când ar fi fost mai firesc ca el să apară, dacă nu după, cel puţin concomitent cu cel de faţă, privitor la Somalii, Oceanul Indian, , şi Tanganika.

Oricare ar fi însă ordinea în care se prezintă aceste lucrări, cred că aceasta nu va ştirbi din interesul ce îndrăznesc să sper că vor trezi în spiritul cititorilor.

Privind totdeauna în jurul meu cu ochiul cercetător al călătorului pasionat pentru noutatea locurilor şi a civilizaţiilor, — cu cât mai primitive, cu atât mai demne de cercetat, — nepierzând niciodată prilejul de a întreba şi a mă documenta asupra celor văzute, am putut aduna un material absolut autentic şi de interes vădit pentru cititorul european. Dovada am avut-o cu prima mea lucrare din ciclu — anume „Abisinia“ — care a ajuns repede la a doua ediţie, în ţară, având în acelaşi timp satisfacţia de a o vedea tradusă şi în Spania, unde a apărut întâi foiletonic în marele ziar „El Dia Grafica”răspândit în toate ţările de limbă spaniolă, şi apoi în volum.

Am, astfel, mulţumirea de a fi fost cel dintâi publicist european, care am surprins evenimentele la faţa locului şi cel dintâi care am popularizat în ţara mea cunoştinţele despre şi poporul Negusului.

În partea a doua a călătoriei m-am oprit în cercetările şi notările mele îndeosebi asupra localităţilor, ţinuturilor, populaţiilor şi moravurilor mai puţin cunoscute. De aceea în cursul descrierilor mele informative, în ton de povestire, uneori cu factură de reportaj gazetăresc, deşi am rămas fidel itinerariului, n-am vorbit decât în treacăt de localităţile cunoscute: Istambul, Pireu sau chiar Mogadiscio, capitala Somaliei Italiene.

Aşadar, ordinea în care am vorbit de diversele locuri văzute este în perfectă concordanţă cu desfăşurarea călătoriei mele, în cursul căreia am străbătut distanţele cu trenul, cu vaporulcu automobilul, cu caravana şi cu aeroplanul.

Nu vă veţi mira deci, când de la veţi vedea că trec la descrierea Ierusalimului, şi abia în urmă la .

DE LA LA ISTAMBUL

Trenul luxos format din vagoane Pulman te duce spre ... Ce păcat însă că nu poţi călători în el decât pe scurta distanţă Bucureşti-Constanţa !

În trenurile care merg în străinătate sau pe vapoarele de cursă lungă, oamenii au tendinţa imediată de a se împrieteni, de a forma o mică societate, în care ideile schimbate se învârtesc mereu în jurul aceluiaşi punct: „călătoria".

Locurile din vagoane erau ocupate până la ultimul, şi majoritatea pasagerilor era pentru vaporul „". Printre noi se afla însuşi comandantul vaporului, cu care trebuia să ne urmăm călătoria, d. Maximilian Hrubes. Şi asta spre nenorocul său.

Cum s-a auzit de prezenţa sa, toţi viitorii pasageri ai vaporului s-au simţit obligaţi să asalteze pe bietul om cu tot soiul de întrebări, dintre care cea mai repetată era, dacă va fi sau nu furtună pe mare. Bravul comandant era socotit, probabil, ca posedând puteri extraordinare de a prevesti timpul. Şi bunul om, cu o răbdare nebănuită, căuta să răspundă tuturor, împărţind cu inimă largă asigurări liniştitoare sau glume cu privire la perspectivele răului de mare.

Plecat la ora 18,05 din Bucureşti, trenul ajunge, în sfârşit, la cea mult dorită, şi trage direct în port.

Încep formalităţile pentru străinătate, dintre care cea mai neplăcută, „vama“. Ne trezim într-o hărmălaie ce nu se sfârşeşte decât la ora 1,25 noaptea, când vaporul, mai populat decât de obicei, ridică ancora.

Pe vapor, printre numeroşii pasageri, aveam pe d-na şi d. ministru Costinescu, care mergeau la şi . Deşi marea nu era prea agitată, aproape toţi pasagerii, din cei cinci sute câţi erau, au trebuit să-şi plătească tributul datorat străbunului Neptun. Este singurul lucru ce strică întotdeauna poezia călătoriilor de noapte cu vaporul.

Cu ivirea dimineţii, spiritele şi stomacurile se liniştiseră. Fiecare putea să studieze locul în care se află, să observe curăţenia, ordinea şi confortul ce domnesc pe vaporul „“. Totul în jur străluceşte; un mare hotel plutitor este „“. Vaporul a fost complet renovat în anul 1924 în şantierele româneşti „Dunărea" şi este unul din cele mai confortabile de pe linia Constanţa-Constantinopol-Alexandria.

Vai, dar am greşit scriind Constantinopol în loc de Istambul; de

n-ar afla Gaziul...

Marea e liniştită ca un lac irizat de razele soarelui, ce străluceşte în mii de culori. Vasul nostru alunecă uşor între cele două maluri ce mărginesc strâmtoarea.

Pe malul turcesc se iveşte Terapia, frumoasa localitate de viligiatură a claselor bogate şi a corpului diplomatic.

Vile cochete, palate strălucitoare de albeaţă se ivesc printre vegetaţia bogată. Trecem apoi prin faţa ruinelor de la Rumeli-Hisser, vestigii măreţe din epoca medievală, cari amintesc de o Turcie atât de deosebită de cea de azi. Înaintea amiezii, plutim pe o mare de mărgean, precedaţi de numeroase cete de delfini jucăuşi.

Se văd malurile Bosforului cu aspectul lor pictural.

Casele mici, în stil turcesc, agăţate pe dealuri, apar printre pâlcurile de verdeaţă, făcându-ne să uităm că numai de câteva ore plecasem din România cu ger şi fulguială de zăpadă. Din loc în loc, se înalţă clădiri masive, adevărate cetăţi, amintind vremurile de odinioară, când la adăpostul zidurilor groase, paşalele turceşti petreceau cu femei frumoase răpite din toate ţările din lume.

Nu e aşa mult de când străinul, înzestrat cu puţină imaginaţie, îşi putea închipui, îndărătul acelor ziduri, tinere şi frumoase prizoniere privind dornice prin ferestre zăbrelite spre cerul albastru, evocator de libertate, sau spre apele tainice ale Bosforului. Erau acolo „dezamăgitele””lui Pierre Loti, fiinţe plăpânde şi visătoare, cărora poetul marinar le deschide o fereastră spre o vieaţă necunoscută, dar presimţită din umbra molatecă şi înăbuşitoare a haremurilor... Azi, însă, vestea că Turcia „s’a modernizat" taie avântul închipuirilor şi spiritul cel mai romantic chiar nu vede decât partea picturală a tabloului, de pe care o mână energică şi brutală a smuls vălul misterioasei poezii.

Am plecat dela vapor să mă plimb prin vechea cetate.

Istambulul de azi, bătrânul oraş al lui Constantin cel Mare, odată cu schimbarea numelui şi-a schimbat şi aspectul.

Privesc superbele bulevarde moderne ce străbat prin grămezile de ruine menite să dispară; ele aduc aer, lumină, viaţă, în vechiul oraş ale cărui monumente cu nume sonore apar totuşi covârşitoare de frumuseţe eternă, din ceaţa trecutului: S-fta , Dolma-Bagtche, Seraiul, obeliscurile şi moscheele şi atâtea alte minuni care au stârnit de-a-lungul veacurilor admiraţia atâtor generaţii.

Trebuie făcută o paranteză: numele i-a devenit turcesc şi aspectul european. Străzile lui nu mai au pitorescul şi poezia de odinioară; nu

l-am mai recunoscut. Nu mai sunt nici văluri pentru femei, nici fesuri pentru bărbaţi. Turcii poartă pălării şi salută europeneşte. Au dispărut parcă şi flăcările ce ţâşneau din ochii turcoaicelor. Acum nu mai au nevoie să-şi concentreze doar în privire puterea şi farmecul lor, ci se expun în întregime, îmbrăcate ca mondenele, fardate, cu unghiile vopsite şi uneori cu părul oxigenat. Chiar frumoşii lor ochi de odinioară, încadraţi de vălurile dese, au nevoie acum de „rimelul" franţuzesc.

Poate sunt şi acum turcoaicele frumoase ca atunci, dar frumuseţea lor e lipsită de acel parfum exotic din trecut, de acea vrajă a necunoscutului înfrumuseţat de imaginaţia noastră, sub ispita comorilor ascunse sub văluri.

Firmele, afişele şi ziarele turceşti au renunţat la litere intortochiate ca nişte arabescuri. În locul literelor desenate, nu se mai văd decât cele latine, clare şi zvelte.

A dispărut chiar turcul care îţi lua taxă de câte ori treceai pe podul ce leagă Istambulul cu Galata; acum poţi trece de câte ori vrei, nimeni nu te mai opreşte, nimeni nu-ţi mai cere un ban.

Kemal Paşa, pe noul lui nume Atatürk, a distrus tradiţia unor secole întregi, a transformat complet şi şi locuitorii.

A ordonat şi a lovit, a fost un adevărat om-providenţă.

Îi trebuie însă o viaţă foarte lungă, ca ceea ce a făcut să poată intra în spiritul poporului. Transformările n-au provenit dintr-o evoluţie firească a societăţii, ci din poruncă. Turcii din alte ţări n-au renunţat la nimic ce le era specific; să ne gândim la cei din ţara noastră, de la Ada Kaleh de pildă, care îşi păstrează încă aspectul şi mentalitatea de acum câteva sute de ani.

Oricare ar îi însă metodele întrebuinţate de Ghazi şi trăinicia rezultatelor obţinute, un lucru e sigur: el a deşteptat în poporul său, pe care-1 pândea descurajarea, sentimentul rasei, inspirându-i naţionalismul cel mai înfocat.

În cursul istoriei, poporul turcesc s-a arătat capabil de fapte extraordinare, a suferit adevărate catastrofe de valori pe care le-a înlocuit cu altele, când le-a apărut omul-minune, cu puterea de a le insufla voinţă şi avânt.

Să fie oare Gaziul un al doilea Mohamed?

ISTAMBUL-BEYRUTH

Istambulul începuse să fie învăluit în noapte, când vaporul „Dacia" îşi reluă drumul spre Pireu, portul Atenei.

Oraşul dispare încet în urma noastră. Acum, în penumbră şi depărtare, are aspectul de odinioară; se văd tot vechile cetăţi ruinate de pe malul Bosforului şi sa simte aceeaşi poezie de basm oriental, a trecutului. Marea e liniştită şi intens colorată în albastru, ca şi cum toate safirele din lume s-ar fi scufundat în ea. Niciun Zgomot, nici o frământare de valuri nu vine să turbure calmul serii, afară de fâşâitul monoton al apei tăiată de proră.

Ne apropiem de vechiul Helespont al Grecilor, trecând prin marea de Marmara şi pe lângă insula cu acelaş nume.

Suntem acum în strâmtoarea Dardanele, care în unele locuri se îngustează atât de mult, încât pare un fluviu mare ce curge liniştit. Din când în când un val se urcă potolit pe coastele vaporului, mângâindu-l cu spuma lui albă şi stropindu-ne cu mici mărgăritare.

Ajungem în marea Egee, cea plină de insule, de fiecare insulă, aproape, legându-se o minunată legendă a antichităţii. Vaporul nostru spintecă apele, pe unde cu mii de ani în urmă, se încrucişau corăbiile pline de bogăţiile Egiptului, Feniciei şi Greciei.

Trecem pe lângă insula Imbros, pe lângă Tenedos, cu minunatele ei vii, pe lângă Mitilene, Skiros. Străbatem canalul d-Oro, care are în stânga insula plină de fructe „ Andros", şi la dreapta Eubeea cea muntoasă, pe care nenumărate turme de oi pasc în libertate.

Sunt lucruri minunate de văzut şi de povestit, dar la o distanţă de câteva zile cu vaporul, se sărbătoreşte ajunul Crăciunului şi grupurile de excursionişti români de pe „Dacia“ nu pot uita tradiţia ţării.

S-a organizat un cor frumos şi dela ora şapte seara colindătorii noştri începură să vestească, pe la uşile cabinelor că vin sărbătorile Naşterii Domnului. Colindul bătrânesc „Bună dimineaţa la Moş Ajun" sună aşa de impresionant pe un vapor străbătând în noapte, departe de ţara ta ! Toată lumea vrea să fie în astă seară veselă şi după cină comandantul vasului, domnul Hrubes, avu inspirata ideie să organizeze un bal, care întruni, fără excepţie, pe toţi pasagerii, tineri sau bătrâni.

Ivirea zorilor ne grăbi la culcare: începuse ziua Crăciunului, sărbătorit de noi după obiceiul de acasă.

La masa de prânz n-au lipsit nici tradiţionalele sarmale şi nici delicioşii caltaboşi, ducând astfel prin marea Egee, o parte mică din România, cu obiceiurile şi cu tabieturile ei din moşi-strămoşi.

Sosim în Pireu, portul grecesc, care ne apare pustiu, desigur din cauza sărbătorilor creştine. Toate magazinele sunt închise, cu excepţia cafenelelor din port, unde mişună o lume interlopă în care se încrucişează naţionalităţile şi dialectele. Nu avem ce face în acest oraş şi toţi suntem mulţumiţi, când vaporul porneşte din nou, luând direcţia spre Beyruth.

„Dacia" se strecoară printre mulţimea insulelor greceşti, ce împânzesc marea Egee, şi dintre carE am notat pe cele mai de seamă. Astfel este Milos, insula unde s-a găsit celebra statuie a lui Venus, Santorin al cărei vulcan pare că nu s-a liniştit nici acum, apoi Karpatos şi vestita Cipru.

Născute parcă din spuma mării, rămân în urmă îmbrăţişate tot de spumă.

Marea nu mai este liniştită ca în celelalte zile şi de la Pireu până la Beyruth am navigat 45 de ore.

Vaporul pare o mică jucărie pentru distracţia valurilor, ceea ce a făcut pe mulţi pasageri să-şi părăsească de loc cabinele, trecând prin toate emoţiile specifice unei furtuni pe mare. Valuri spumoase lovesc şi vaporul nostru şi litoralul insulelor, alcătuind un tablou unic. Din spumă, te aştepţi să apară o nouă zeiţă a frumuseţii greceşti, ca noi să fim martori la crearea unui mit de iubire şi de visare. Dar, nicio minune nu poate să se întâmple, şi chiar aşa să fie, suntem prea bătrâni ca să mai credem...

Ne continuăm călătoria în al cărei curs intervin unele mici incidente ce-i dau mai multe variaţii. Aşa, dela Pireu, avem ca pasager pe vaporul nostru, în clasa I, pe Niculae Ţară-Lungă, moldovean respectabil, aprins de dorul de a deveni Hagiu. Cu căciula lui albă din blană de berbec şi nevorbind altă limbă decât dialectul moldovenesc, de prin părţile Bacăului, a pornit spre Ierusalim. Dar, gurile rele fac spirite: „Niculae Ţară -Lungă se duce să-şi schimbe căciula lui călduroasă pe o coroană de martir..." Până la martiraj, însă, Ţară Lungă îşi odihneşte trupul scurt şi gros pe canapelele unei cabine de clasa I. Peste tot el duce un aspect al Moldovei bătrâne.

La un prânz veni cu o sticlă cu rachiu vechiu şi ne trată pe toţi care ne aflam la masă; dar când observă că se bârfeşte şi se râde pe socoteala lui, se supără copilăreşte, cum fac adesea bătrânii, îşi luă sticla cu rachiu de pe masă şi nu mai dădu la nimeni să bea. În apropiere de Beyruth, Ţară- -Lungă, care nu mai avea astâmpăr, a căutat să vindece câţiva pasageri dela clasa Il-a, care sufereau de răul de mare, după o reţetă specială, pregătindu-le la bucătărie, cu voia comandantului, ciorbă de fasole şi fasole iahnie. Masa a aşezat-o tot la clasa I-a, iar efectele acestui tratament nu sunt greu de bănuit...

BEYRUTHUL LIBANULUI

După un drum lung şi periculos, pe marea agitată, de la o distanţă de 25 mile marine, ne apare frumoasa panoramă a Beyruthului. Suntem cu toţii obosiţi şi amorţiţi de zbuciumul neîntrerupt al vaporului. Totuşi frumuseţea care se desfăşoară în faţa noastră ne reînvie simţurile şi ne împrospătează dorinţa de libertate, de a scăpa din această scoică plutitoare. Am vrea să simţim pământul sub picioarele noastre, să fugim dornici de viaţă spre munţii Libanului de care se sprijină Beyruthul, să gustăm poezia codrilor seculari şi să ne înfundăm departe în Asia, dincolo de vârfurile înzăpezite ale Saninului, spre Siria şi Arabia.

Ne apropiem de ţărm şi vârfurile munţilor, încărcate cu imaculata zăpadă, se unesc cu cerul albastru al orientului.

Dar în Beyruth e cald, e plăcut ca într-o zi călduroasă de vară şi lumea umblă în haină. Coborâm spre oraş, unde se simte o activitate intensă, specifică porturilor mari.

Vechiul Berite al Fenicienilor este azi capitala republicii Liban, sau cum spun Francezii, Siria de sub mandatul francez. Siria propriu zisă, însă, are de capitală oraşul Damasc, aşezat mai în interiorul ţării, dincolo de coroana muntoasă şi legat de Beyruth prin calea ferată care coboară în sud spre Hedjaz şi marea Roşie.

Acest oraş, în epoca romană, era numit „Colonia Julia Augustus Berytus", în cinstea fiicei lui August. În secolul al III-a a. Ch. Beyruthul a fost un centru de cultură elenă de mare însemnătate şi avea şcoli renumite printre care una pentru studiul legilor. Industria sa de mătăsuri era faimoasă încă de pe acele vremuri.

Am profitat de faptul că vaporul face un popas mai lung aici şi am putut vizita oraşul.

Aşezat în amfiteatru pe o peninsulă, între munţi şi mare, Beyruthul, care, văzut de pe puntea vaporului, oferă un tablou cu adevărat încântător, se prezintă vizitatorului sub o înfăţişare mai mult modernă.

Portul este legat cu centrul printr-un bulevard larg, frumos, cu aspect european. Pe partea stângă a bulevardului se întinde cartierul marinarilor, cu nenumărate cârciumi, de unde se aud mereu aceleaşi arii orientale. Este imperiul marinarilor, vagabonzilor îndoielnici, care beau în voie şi cutreieră ordinarele case de prostituţie ce se găsesc cu nemiluita aici. Este un cartier ce seamănă mult cu acel din Barcelona numit „Bario Cino“.

Restul oraşului mai păstrează încă ceva din vechiul lui aspect oriental, totuşi frumos. Străzile largi, bine pavate, şi lumina feerică în timpul nopţii alternează cu unele uliţi înguste şi murdare, pe unde ţi-e frică să intri când s-a înoptat.

La fiecare colţ te aştepţi să-ţi apară vreun cerşetor, care îţi cere pomană mai întâi în arabă, limba oficială a ţinutului, apoi e în stare, când vede că nu înţelegi, să-şi repete ruga în alte câteva limbi curente.

Oraşul numără aproape 200.000 locuitori, în cea mai mai mare parte creştini ortodocşi.

Sirienii sunt oameni liniştiţi şi poartă pe cap fesuri roşii ţurluiate, ca mahomedanii.

Pe străzile comerciale se înşiruie magazine numeroase cu dulceţuri, baclavale şi prăjiturile obişnuite prin aceste ţinuturi, şi foarte multe „frizerii", ai căror patroni sau lucrători, cu părul lung şi frezat, în care se înfige ostentativ un pieptene simbolic şi cu o foarfecă provocatoare ieşind din buzunarul tradiţionalului halat, îmbie clienţii din pragul dughenei, să intre şi să se încredinţeze de arta lor...

Tot plimbându-mă pe străzi, rotind în jur priviri cercetătoare, îmi dădui la un moment seama că întâlneam pentru a nu ştiu câtea oară câte un sirian purtând sub braţ un fel de bastonaş lung de 1-3 metri din care rupea câte o bucăţică, sugând-o cu nesaţ... „Ce să fie oare ?“ mă întrebai eu, nedumerit. Dar zadarnic îmi băteam capul şi fiindcă vream cu orice preţ să ştiu, întrebai pe cel dintâi localnic în măsură să mă înţeleagă. Aflai astfel că acele bastonaşe erau pur şi simplu trestie de zahăr, care constituie pentru indigeni ceea ce e pentru americani faimosul „chewinggum“, adică un mijloc minunat de a pune în mişcare fălcile şi, —în cazul de faţă, — de a introduce în stomac un suc dulce, hrănitor şi foarte bun pentru curăţirea sângelui. Împins de curiozitate am gustat şi eu dintr-un bastonaş de „canne â sucre“, care se vinde cu grămada în nişte prăvălioare mărunte, abia luminate de o candelă, şi m-am convins că sirienii au dreptate: gustul trestiei de zahăr are o aromă foarte plăcută.

De altminteri, pieţele sunt pline cu tot felul de zarzavaturi şi fructe, al căror preţ, spre deosebire de alte porturi, este foarte scăzut.

Fructele sunt atât de multe, încât se şi exportă pe preţ de nimic, ele constituind, împreună cu lâna, mătasea şi pieile de animale, bogăţiile de seamă ale regiunii.

În partea unde se ridica odinioară vechiul oraş Berite al lumii antice, am văzut o clădire nouă, modernă, foarte frumoasă, parlamentul, unde se adună cei 24 de deputaţi sirieni.

Lângă parlament se găseşte un turn impunător în care este ceasul oraşului, dăruit de un sirian bogat din America. În acest cartier nu mai ai impresia că eşti nici într-un port, nici într-un oraş al Asiei, ci într-un oraş oarecare fără notă specifică.

De asemenea, în centrul oraşului, o imensă grădină este minunat aranjată după gustul european, dar mulţimea palmierilor cu frunza lor lungă şi strălucitoare îţi aminteşte unde te afli. În mijlocul acestei frumoase grădini s-a ridicat, după război, un monument, simbolizând alianţa femeilor de religie creştină cu mahomedanele. Pe soclul monumentului sunt două busturi de femei: una cu faţa acoperită reprezintă femeia mahomedană şi cealaltă, cu faţa liberă, pe creştină.

Aci este „Place Burge“ care se mai numeşte şi „piaţa martirilor" pentru că aici, înainte de război, şi în timpul războiului, sub ocupaţia turcească, turcii spânzurau pe arabii creştini şi pe sirieni. Multe suflete nevinovate şi-au sfârşit în acest loc viaţa lor simplă şi umilă.

În sudul oraşului se găseşte o frumoasă pădurice care se spune că a fost plantată de prinţul Fakhr în secolul al 17-lea.

După ce ai vizitat Beyruthul, ai un moment de îndoială şi regret. Te aşteptai la altceva, nedefinit, dar pe care îl presimţi cu tot sufletul. Orientul îşi pierde poezia de odinioară.

Istambulul de azi este modern, însă nu apare decât ca un epigon al celuilalt Istambul, iubit de poeţi şi romancieri. Dar Beyruthul nu mai are decât puţine colţuri în care să se poată simţi o atmosferă exotică; după cum aţi văzut, un cartier marinăresc, ca în orice port, străzi largi, parlament, etc. Lumea merge la cinema şi ascultă radio. Chiar sufletul orientalului pasionat şi fatalist pare schimbat. Azi îl găseşti agitat, înfruntând soarta şi vorbindu-ţi de criză, de preţul fructelor, de confort şi de programele tehnice. Şi aici şi-a făcut loc civilizaţia, neobosită în crearea tipului standard.

PE PĂMÂNTUL FĂGĂDUINŢEI: HAIFFA

Becurile din Beyruth scânteiau la miezul nopţii, când vaporul îşi reluă drumul spre Haifîa. Înaintam încet spre pământul făgăduinţii, spre pământul către care s-au îndreptat şi se îndreaptă de mii de ani gândurile creştinilor şi Evreilor.

Timp de şase ore cât durează această ultimă etapă de drum, numeroşii Evrei care se află pe vapor, cu noi, emigrând în Palestina, trăiesc într-o firească agitaţie. Cu instinctul lor de popor rătăcitor, au părăsit Polonia şi ţinuturile de la nord, căutându-şi un loc mai bun pentru traiul lor trudit. Privesc speriaţi, neştiutori de ce se va întâmpla, căci cei mai mulţi se aşteaptă la neplăceri, poate la o reîntoarcere în locurile care le-au afurisit, plecând. Odată cu zorile ne apare şi panorama portului Haifîa, punct obicinuit de oprire al vapoarelor de cursă spre ţinuturile levantine. În depărtare se zăresc dealurile cu aspect muntos, „Carmel", o ramură a munţilor .Liban.

Carmelul este un nume scump atât evreilor cât şi creştinilor, mai ales celor catolici, el reprezentând unul din cele patru mari ordine religioase întemeiate în Palestina în secolul al XII-lea, — nume pe care apoi l-a purtat, începând din secolul al XlV-lea, un ordin religios feminin, reformat într-un sens foarte aspru de Sfânta Tereza.

Spre partea superioară a dealului se vede o biserică a catolicilor, ridicată pe locul în care legenda spune, că, într-o noapte de cumplită îndoială, a venit să se roage Sfântul Ilie.

Haiffa este portul Palestinei. Folosind baia Haiffei, ferită de furtuni, — fiind adăpostită de promontoriul muntelui Carmel, — guvernul palestinian a construit un nou port, care a fost inaugurat la 31 octombrie 1933.

Acest port, căruia i se va da cu timpul o şi mai mare extindere, e de cea mai mare importanţăpentru dezvoltarea economică o oraşului şi a întregii Palestine,

mai ales că s-a instalat în acest loc, de curând, şi o conductă care aduce petrol din câmpurile petrolifere ale Mosulul-ui (Mesopotamia) până la mare; aici coboară şi emigranţii: Evrei şicreştini care merg spre locurile sfinte. O cale ferată lungă numai de 87 km. leagă portul cu Ierusalimul, încare, cu câteva zile înainte, creştinii au sărbătorit la miezul nopţii Naşterea Domnului, după un ritual neobişnuit în alte locuri.

Toţi am vrea să ajungem cât mai repede la ţărm şi să coborâm, dar din larg, vaporul nostru este oprit, sub motiv că nu este loc de acostare. Autorităţile ne fac nenumărate dificultăţi la viza paşapoartelor, dorind să coboare cât mai puţini. Chiar cei care izbutesc să scape din această Scilă şi Caribdă ajung la chei în câteva bărci mici. Mai târziu am afiat că această atitudine puţin plăcută a autorităţilor din Haiffa se datora emigranţilor evrei de pe vapor, care nu aveau actele în regulă, şi autorităţile se temeau să nu scape vreunul din ei, amestecându-se printre ceilalţi pasageri.

După această tocmeală neobişnuită, pot coborî pe ţărm. Din primul moment am impresia unui port important, în care se simte şi oarecare viaţă industrială, nu numai comercială. Lucrul acesta mi-a fost apoi confirmat de cei care cunosc mai bine oraşul.

Într -adevăr, acest ţinut, cu un trecut atât de bogat, e astăzi în plină activitate creatoare. Aci se poate vedea mai bine ca ori unde în Palestina, ceea ce străduinţa şi priceperea au putut înfăptui în câţiva ani.

Vechiul oraş îşi păstrează încă, ce e drept, culoarea locală; cutreierând străzile intortochiate, mărginite cu case străvechi şi joase, răscolind bazarele încărcate cu fel de fel de mărfuri exotice, ai impresia că trăieşti o clipă în vremurile biblice; dar la doi paşi se ridică măreţe clădiri moderne, străzi largi şi bine pavate îşi croesc calea printre magazine si instituţii moderne: e Palestina nouă care renaşte la viaţă. Nu poate trece neobservat faptul ca la o populaţie numai de 50.000 locuitorise găsesc numeroase temple şi şcoli pentru populaţia arabă şi israelită.

Centrul îl formează aşa numitul „Hamra Square", în jurul căruia se concentrează redusa viaţă mondenă de aici, căci în Haiffa se găsesc puţine locuri de distracţie: câteva cinematografe, câteva cafenele şi un teatru evreiesc numit „Habiura“.

Mi s-aspus că ar fi singurul teatru evreiesc din lume în care se joacă toate piesele numai în limba idi. În acest port nu există, lucru foarte curios niciun cabaret sau alt local de noapte, guvernulpalestinian neîngăduind ca pe pământul lui săse petreacă fapte ce ar depăşi regulile moralei.

Plimbându-te pe străzile din Haiffa, nu este greu să întâlneşti figuri de evrei cunoscute în România. Cu unii chiar am şi vorbit, mărturisindu-mi neplăcerile ce le au din cauza vieţii monotone de aici, viaţă mai plictisitoare decât într-un oraş romanesc de provincie. Găseşti, însă, celelalte două caractere ale oraşelor noastre de provincie: bani puţini şi viaţă foarte ieftină. În pieţe, zarzavaturile, printre care predomină ardeiul verde, salata şi castraveţii, se vând pe preţuri de râs, iar pepeni de toată frumuseţea, am cumpărat mai ieftin decât în luna august la noi.

La înapoiere spre vapor, am cunoscut un evreu palestinian care a călătorit mult şi care mi-a vorbit de felul cum sunt organizaţi noii sosiţi în colonii. De cei lipsiţi de mijloace se interesează un comitet bine organizat, care le dă ajutoare în bani şi unelte de lucru. Fondurile lor provin de la marii capitalişti evrei din străinătate, în special de la cei din America. Dar cu cât numărul emigranţilor creşte, fondurile descresc, cu toate subvenţiile primite, şi terenurile agricole se împuţinează, iar tensiunea dintre evrei şi arabi e în continuă creştere.

La sfârşitul convorbirii, evreul mai adaugă: „ Şi totuşi, ţara noastră e în plin progres; „înainte de război veneau aci evreii noştri ca să moară, dar acum vin ca să trăiască..."

ALEXANDRIA

După lunga oprire în portul Haiffa, provocată de un conflict ivit între autorităţile portului şi câţiva pasageri găsiţi fără acte în regulă, ne re luăm drumul spre Alexandria, oraşul celebru în timpul celor mai diferite epoci de cultură.

Călătorim pe o mare liniştită, colorată într-un albastru cald, care se împreună la orizont cu cerul strălucitor al Mediteranei. În spuma valurilor vin să se piardă o puzderie de raze luminoase, reflectându-se în toate direcţiile şi înghiţind sub o mare diafană întreaga existenţă. Gândul că mergi spre oraşul lui Alexandru cel Mare, al Cleopatrei şi al unora dintre marii califi, în această atmosferă de linişte, de lumină şi culori, te face să te pătrunzi de o poezie nemărginită, sub ea simţind că se ascunde tot farmecul mai multor epoci de glorie, de lux şi de nesaţ. Vaporul nostru înaintează încet, răscolind în mersul lui o adevărată lume de gânduri.

Ne apropiem de marele oraş şi un sentiment de profundă nimicnicie în faţa eternităţii cuprinde gând şi suflet. Nume glorioase, amintirea voastră se poartă de-a-lungul veacurilor, luminând multora viitorul, dându-ne curaj şi ambiţie nouă, sărmanii salahori dornici de a crea o civilizaţie mai cuceritoare decât a voastră!... Cu aceleaşi suflete arzătoare, cu aceleaşi gânduri, modernii, ca şi anticii, alergăm pe căile destinului neînţeles.

Nume şi amintiri, alături de fapte răsturnătoare de lumi, ne stăpânesc şl ne conduc întotdeauna; de unele din voi ne apropiem acum !...

În faţă ne apare încet şi clară panorama oraşului. Un tablou minunat pe care avem timp să-l privim îndelung. Cu multă atenţie vaporul intră în port, ocolind stâncile submarine, însemnate cu numeroase geamandure, ale căror sunete triste, ieşite ca din fundul fără margini al mării, par tot atâtea voci ale trecutului

Deşi este sfârşitul lunii Decembrie, pe ţărm ne aşteaptă o primăvară dulce şi mângâietoare ca o iubită. Înainte de a ne abandona, cu întreaga fire, vieţii acesteia noi şi nesperate, trebuie să luăm contact cu numeroasele autorităţi reprezentate prin persoane mai mult sau mai puţin simpatice.

Sunt plictisitoare şi în bună parte inutile, aceste formalităţi. înainte de a coborî din vapor, se face vizita medicală, apoi se cercetează cu amănunţime paşaportul şi vizele. Nici n-ai pus bine piciorul pe chei şi o armată întreagă de arabi te ia în primire, asaltându-te cu cele mai diverse servicii. Suporţi ca un martir această tortură, căci nu ai cum scăpa, chiar dacă ai plăti. Plăteşti la unul, la doi, trei, la zece, dar nu poţi plăti la toate sutele de arabi, autori ai hărmălaiei de nedescris. înaintezi cu greu, făcându-ţi loc spre taxiuri, unde te îmbarci cu tot bagajul, ca să porneşti spre vamă. Ajuns aici trebuie să complectezi în trei limbi (franceză, engleză şi egipteană) un formular prin care declari bagajul avut, apoi toate coletele îţi sunt desfăcute şi cercetate cu o minuţiozitate cum rareori se întâlneşte în alte porturi.

Vameşul, în fiecare individ sosit din străinătate, vede un suspect, capabil de a fi contrabandist de haşiş. În special am avut multe dificultăţi din cauza unui pacheţel cu seminţe aromate, întrebuinţate de mine, când fumez cu pipa. Ele semănau întrucâtva cu haşişul şi au născut în jur un adevărat scandal, potolit doar în urma analizei chimice făcute. Cu toată truda şi vigilenţa autorităţilor, Alexandria rămâne totuş cel mai important centru al comerţului clandestin de haşiş. Foarte rareori, mi s’a spus, se prinde câte un contrabandist prin acest sistem al controlului sever; de pe urma lui suferă însă oameni veniţi cu gânduri curate în acest colţ al Africei.

După ce ţi-au fost cercetate bagajele şi ţi le-ai strâns, eşti trimis la o casă să plăteşti de fiecare colet doi piaştri, ceea ce ar face în bani româneşti cam 14 lei. După aceea, treci la o altă casă unde arăţi buletinul de control al serviciului medical indigen, dat pe vapor, şi mai plăteşti încă 10 sau 15 piaştri. Când ai plătit şi acest ultim tribut, ţi se face semn că ai terminat cu formalităţile şi eşti liber. Respiri uşurat, dar te-ai grăbit; acum eşti înconjurat de toţi cei ce ţi-au dat o mână de ajutor la purtatul şi desfăcutul bagajelor sau ţi-au dat vre-o informaţie. Sunt atâţia, că nici nu poţi şti dacă ţi-au dat ajutor efectiv sau numai au atins bagajele; n-ai încotro, plăteşti şi îţi faci semnul crucii. Până ieşi din raza vămii, eşti în permanenţă suspectat, din când în când oprit din nou, întrebat ce ai în bagaje, iar dacă dai cumva de bănuit, eşti obligat să suferi un nou control.

La plecarea din Alexandria se trece prin aceeaşi Scilă şi Caribdă vamală, ba se plăteşte încă pe lângă celelalte taxe mici şi mari o nouă taxă numită „de carantină".-

Când scapi de sub privirile vameşilor şi ajungi în oraş, la libertate, ţi se pare că ai câştigat lozul eel mare. Iţi vine să alergi, să cânţi, să îmbrăţişezi pe toţi câţi întâlneşti în drum şi să mergi în neştire, până ce cazi mort de oboseală şi bucurie.

Dar, într-un oraş străin, oricât ai fi de săltăreţ, trebuie să îii om prevăzător şi să te gândeşti la cine ai putea cere un sfat, ca să nu fii o victimă a speculanţilor. Cum nu cunoşteam pe nimeni în Alexandria, m-am dus la serviciul maritim român cu speranţa că voi găsi un conaţional. Speranţa mea s-a împlinit mai bine decât mă aşteptam, întâlnind pe amabilul domn Ţinc, agentul general al serviciului de acolo. Om practic, s-a gândit în primul rând să mă instaleze la un hotel bun, con- ducându-mă la „Claridge’s Hotel", unde am rămas câteva zile, ca să-mi aştept pe prietenul Lafitte, în tovărăşia căruia urma să-mi continui drumul în Africa.

Am profitat de aceste zile libere şi am cules o sumedenie de informaţii asupra călătoriei viitoare, informaţii ce mi-au servit foarte mult. La Claridge’s Hotel am fost tratat cu foarte multă prietenie şi deşi este unul din cele mai bune hoteluri din oraş, am plătit pe zi, pentru o cameră cu sală de baie, numai 25 piaştri.

Am avut în Alexandria zile de libertate şi bucurie. Le-am trăit din plin, căutând să întrebuinţez, după gust, fiecare minut. Deopotrivă am vizitat monumentele păstrătoare ale trecutului şi m-am înfundat în cele mai depărtate mahalale ale Alexandriei, dornic de a vedea şi viaţa contemporană a locuitorilor. Sufletul îţi pluteşte într-un vag neînţeles, când te gândeşti că aceste locuri au fost călcate de fiinţe cu nume uriaşe în istoria omenirii. Pe aici s-au plimbat privirile celor ce au hotărât în bună parte de soarta lumii, şi ei având, poate, aceleaşi viziuni, uitându-se în lungul şi în latul Mediteranei.

Din trecutul tumultos al Alexandriei vom spicui numai câteva date. Oraşul a îost înfiinţat în anul

323 înainte de Christos, de împăratul Macedoniei, Alexandru cel Mare. Pe ruinile fostei cetăţi „Rhacotis“ s-a ridicat noul centru de cultură al civilizaţiei din jurul Mediteranei.

Curând Alexandria polarizează toată mişcarea culturală, artistică şi comercială a lumii antice. Între zidurile ei duc o viaţă de lux şi petreceri cei 11 Ptolomei şi regina Cleopatra. Loc de iubire înflăcărată, în Alexandria şi-a consumat pasiunea unul dintre cei mai mari amanţi ai lumii vechi, Marc Antoniu.

Dominat de umbra marelui Alexandru, înmormântat aci într’un loc care nu s-a identificat încă, oraşul a rezistat celor mai mari vijelii istorice, prădat, distrus, iarăşi renăscut din propria sa cenuşă.

Suferind de-o-potrivă de pe urma năvălirilor şi stăpânitorilor, Alexandria se deşteapă la o nouă viaţă la începutul secolului al 19-lea, sub domnia lui Mahomed Ali, numit cel de al doilea fondator, fondatorul Alexandriei moderne.

Oraşul modern de azi păstrează în linii mari planul care l-a avut pe vremea Ptolomeilor.

Între monumentele sale cele mai importante, este coloana Pompee, ridicată cam pe la anul 296 în onoarea împăratului Diocleţian. Este făcută din granit roşu şi este probabil cel mai mare monolit din lume. Coloana se înalţă singură în vârful unei coline, iar la picioarele ei se găsesc o mulţime de catacombe, de resturi de sculpturi şi doi sfincşi.

În apropiere, sunt catacombele „Kom el „Chongufa", iar în partea de nord, spre chei, catacombele Ras el Tin.

„Catacombele" Kom el „Chougafa" se compun din trei rânduri de camere şi de galerii săpate în piatră, radiind în jurul unui puţ enorm care serveşte de loc. pentru scară.

Rândul inferior de camere este plin de apele de infiltraţie ale canalului Mahmudieh.

So pure că aceste catacombe ar data din timpul ultimilor Antonini, adică, de la sfârşitul secolului II-lea. Pereţii lor sunt acoperiţi de picturi şi sculpturi, foarte interesante de altfel, dar de un stil foarte urât; după părerile arheologilor, toate aceste manifestări artistice, ar reprezenta zeităţi ale panteonului egiptean. Tot aici în catacombe, au fost găsite mari cantităţi de oase omeneşti şi de cai, amestecate sub blocuri mari de piatră. Se bănuieşte că ar fi urmele masacrului făcut în anul 215 asupra tinerimii alexandrine, sub împăratul Caracalla care şi-a început domnia tot cu un asasinat, acela al fratelui său.

* *

*

Alexandria, bătrâna cetate a lui Alexandru Macedon, posedă o bibliotecă imensă, care se spune că a fost creiată de învăţatul împărat, Ptolomeu Soter, şi care a fost distrusă prima oară, când celebrul general roman, Cezar, a cucerit oraşul, după lupta avută cu Marc Antonius şi Cleopatra, la promontoriul Actium. A doua oară biblioteca a suferit pe la anul 390, după urma luptelor dintre păgâni, şi creştini. Legenda spune că ultimul rest din bibliotecă ar fi fost distrus în anul 641, în urma ordinului dat de califul Omar. Judecata califului a îost simplă: „dacă în Coran se găseşte toată înţelepciunea lumii, nu mai este nevoie să existe nicio carte, iar dacă în Coran nu este toată înţelepciunea, atunci toate celelalte cărţi trebuiesc distruse ca să nu se poată observa aceasta".

Bogata bibliotecă din Alexandria conţinea, după părerea califului, lucrări care erau contra legilor musulmane.

Ca o urmă a stăpânirii otomane a rămas şi monumentului moschee Nebi-Daniel, care însemnează profetul Daniel..

Astăzi Alexandria este un oraş occidental cu străzi largi străbătute de cele mai moderne vehicule, cinematografe, baruri şi hoteluri luxoase.

Acum, oraşul este format din două părţi distincte: cartierul arab, întins până la port şi cartierul european, care începe dela bursă, între ele găsindu-se piaţa Mehmed Ali, în mijlocul căreia se ridică statuia equestră a acestui cunoscut vice-rege al Egiptului.

Cele mai vizitate puncte ale Alexandriei sunt frumoasele grădini „Nuzha“ şi „Antoniadis", parcul de nord şi de sud şi muzeul greco-roman, unde se află numeroase antichităţi egiptene, greceşti şi romane, găsite în oraş sau locurile învecinate. De asemenea stadionul, unul din cele mai mari din lume şi câmpul de curse dela „Sporting Club" adună în zilele însemnate, zeci de mii de spectatori, găsindu-se numeroşi amatori de sporturi printre cei peste 500.000 de locuitori ai acestei părţi a Egiptului.

Aici s-au adunat reprezentanţii tuturor raselor, lipsind doar pieile roşii şi malaezii. Arabii, bine înţeles, compun marea majoritate, iar străinii s-au grupat în numeroase colonii dintre care cea mai importantă este colonia greacă, apoi cea italiană şi franceză. Colonia franceză, de altfel, poseda aci cele mai însemnate şi populate aşezăminte de cultură pentru fete şi băieţi.

O frumoasă plimbare pentru un străin este să parcurgă întregul canal Mahmudieh, care leagă portul cu apele Nilului, trecând pe lângă minunatele grădini „Nuzha" şi „Antoniadis“, bogate în arbori exotici, unii aparţinând unor specii rare. Lângă aceste grădini se găseşte grădina zoologică, unde am rămas surprins de numărul şi varietatea animalelor ; dar mi s-a spus că nici nu se poate compara cu cea din Cairo, care într-adevăr este foarte bogată şi mare, aşa cum am văzut-o mai târziu.

* *

*

Unul din punctele de onoare ale oraşului este că aici a fost primul far din lume. În adevăr la capătul digurilor sale actuale, se găsea cu mai multe mii de ani înainte, insula Pharos, pomenită şi de Homer. Insula era despărţită de uscat printr-un braţ al mării şi pe ea se ridica un turn impunător făcut din marmoră albă şi care în vârf avea o lanternă puternică. În acest mod navigatorii erau anunţaţi că s-au apropiat de ţărm. Acest prim far, care atingea o înălţime de aproape 140 metri, se zice că a fost construit de către Ptolomeu Philadelphul, şi că s-ar fi prăbuşit pe la anul 1300.

Dar, oraşul fondat de Alexandru cel Mare şi străbătut de armatele lui Napoleon are puncte negre în viaţa lui cotidiană.

Şi, aceste puncte negre sunt casele de prostituţie.

Flagelul prostituţiei este foarte întins în Egipt şi cu deosebire în această parte a Egiptului, în Alexandria. Englezii au făcut toate încercările posibile să îndrepte lucrurile, dar nu au reuşit. Măsurile lor de stârpire a acestei stări nu au îăcut decât să înflorească şi mai mult prostituţia clandestină, mult mai dăunătoare sănătăţii şi moravurilor decât cea tolerată de autorităţi.

În faţa acestui fapt, s-au văzut siliţi, ca cel puţin să localizeze răul, făcând pentru casele de toleranţă, un anumit cartier. O vizită aici îţi lasă o impresie groaznică, capabilă să te urmărească zile întregi, asemenea unui vis urât.

Cartierul acesta este înfricoşător, mai înfricoşător decât cele similare din Barcelona şi Buenos-Aires.

La ferestre, în porţi, peste tot locul, apar figuri ce au pierdut de mult semnele oricărei drăgălăşenii femeieşti şi oricărei decenţe. Viciile şi perversităţile şi-au lăsat brazdele lor adânci, de unde nu pot răsări decât florile otrăvitoare ale sifilisului şi demenţii. Te plimbi, având în permanenţă senzaţia că pe spatele tău se topeşte un bloc de ghiaţă, în ale cărui şiroaie ai vrea să se înece întreaga umanitate trecută peste linia de imaginaţie a unei minţi sadice ; intregul sistem nervos ţi se contractă de oroare sau de milă. Ai vrea să fugi ca de sub îmbrăţişarea ucigaşe a unei sepii uriaşe. De la progresele tropicului MOMBASA-ZANZIBAR-DAR-ES-SALAM

În sfârşit, vaporul nostru ridică ancora şi dupâ alte 4 zile de navigare pe apele Oceanului Indian, se opri în portul Mombasa, sau „Monbaz“, situat într-o insulă ce poartă acelaşi nume, şi care e constituită dintr-o fâşie de pământ lungă de vreo 5 kilometri şi largă de vreo trei. Mombassa e capitala coloniei engleze Kenia, de pe coasta orientală a Africei, de care e despărţită printr-un braţ de mare. Această insulă, numită de către indigeni „Insula războinicilor numără aproape 30.000 de locuitori din care doar câteva sute de albi, care în cea mai mare parte ocupă funcţiuni în administraţia coloniei.

Importanţa oraşului este foarte mare, deoarece e portul principal al coloniei engleze şi unul dintre cele mai însemnate de pe coasta orientală a Africei. Toate marile vapoare ce străbat Oceanul Indian fac regulat escală aici şi tot din această localitate pleacă o linie ferată spre Uganda, la N. E. de lacul Victoria.

Aspectul oraşului este destul de frumos şi civilizat corespunzând în totul rolului de seamă ce-l joacă în colonia engleză a Africei Orientale, care numai de la 1920 încoace a luat denumirea de „Kenia“, după muntele Kenia, ce domină întreaga regiune sub-ecuatorială, de la o altitudine de 5200 metri.

La o asemenea înălţime, bine înţeles, culmile acestor munţi vulcanici sunt acoperite de zăpezi eterne, pe când jos, în valea îndepărtată, se răsfaţă cea mai bogată vegetaiie ecuatorială, sub razele vecinic arzătoare ale unui soare de foc.

După o scurtă escală în acest port, vaporul nostru îşi reluă drumul, îndreptându-se spre o altă insulă a oceanului Indian, insula „Zanzibar" situată aproape de coasta Africei orientale.

De cum apare la orizont, acest petec de pământ acoperit de păduri întinse şi de câmpii cultivate, farmecă ochiul şi dă călătorului care a navigat mai multe zile pe pustiul oceanului, aceiaşi senzaţie pe care o simt acei care străbătând deşertul nisipos, se apropie în sfârşit de o oază înverzită.

În adevăr, pe această insulă se găsesc întinse păduri de palmieri, de portocali şi mai ales de nişte arbori ai căror boboci uscaţi se vând în comerţ sub numele de cuişoare. Zanzibarul exportă enorme cantităţi din aceste cuişoare în întreaga omenire şi atmosfera sa e îmbâcsită de parfumul lor puternic şi înţepător, atât de bine cunoscut şi în ţările noastre înconjurată de un brâu de corali, peste care a crescut din abundenţă verdeaţa, Zanzibarul a fost supranumit, de navigatori „insula verde"'

Portul Zanzibar, spre care se îndrepta vasul nostru, e singurul oraş mai de seamă al insulei şi al întregului „Sultanat al Zanzibarului“: căci aici domneşte un sultan care se mândreşte cu titlul de al doilea calif al Islamului.

Sultanatul, care se compune din două insule principale: Zanzibar şi Pemba e astăzi sub protecţia Marei Britanii şi sub suveranitatea unui prinţ de origină arabă, care guvernează cu ajutorul unui guvern compus din englezi şi din Arabi.

Zanzibarul care are aproape 100 km. lungime şi cam vreo 45 km. lăţime, era vestită încă din vechime, şi de mult, ea a fost cel mai însemnat depozit de sclavi; căci aici strângeau negustorii de sclavi, marfa lor omenească, pe care apoi o transportau în diverse direcţii.

Fără a voi să intru în amănunte istorice, trebuie să spun, în treacăt, că Vasco de Gama, celebrul navigator portughez, căutând un drum spre Indii, a pus stăpânire în anul 1499 pe insula Zanzibar, întâlnită în cale.

Portughezii au stăpânit o până ce englezii, rivalii lor pe mare, se hotărâră să le ia înainte, întrebuinţând toate mijloacele, dintre care cel mai sigur era să susţină pe duşmanii lor. Astfel, în 1828 englezii sprijiniră pe Seid-Said, faimosul sultan al regatului arab „Oman“, din golful persic, când acesta atras de bogăţiile ţărilor de pe coasta Africei Orientale, atacă fortăreaţa Mombassa înconjurând-o şi luă în acelaş timp Zanzibarul din mâna portughezilor. El ridică aici două palate de recreere, în jurul cărora curtenii săi clădiră la rândul lor alte palate, punând astfel bazele oraşului Zanzibar. De atunci englezii se dovediră cei mai fideli aliaţi ai sultanului Seid-Said şi ai urmaşilor săi; fidelitatea nu excludea însă o oarecare grijă din partea Marei Britanii faţă de dezvoltarea sultanatului, care devenise un stat puternic în oceanul Indian.

În consecinţă, guvernul englez căută să-şi asigure influienţa, trimiţând la Zanzibar pe un distins ofiţer, cu titlul de reprezentant al Companiei Indiilor. Deşi celelalte state europene se grăbiră, să-şi trimită şi ele reprezentanţii lor, Marea Bri tanie îşi păstră primul loc, afirmându-se din ce în ce mai mult, căci căuta în toate ocaziile să dea sprijinul său, şefului acestui stat.

Dela 1890, Sultanatul se puse definitiv sub protectoratul Angliei.

Oraşul Zanzibar care număra peste 36.000 de locuitori e una din acele localităţi, în care civilizaţia şi primitivitatea merg, ca să spun aşa, dacă nu mână în mână cel puţin una lângă alta... Aspectul său e în general plăcut; iar numele său vine dela cuvintele persane: „zang“, care însemnează negru şi „bahr“, coastă' — adică oraşul situat pe coasta neagră, căci arabii au numit astfel, încă din vechime, coastele Africei orientale. Sunt aici străzi intortochiate şi atât de strâmte încât patru persoane abia pot merge alături, iar casele ce le mărginesc au ferestrele lor zăbrelite şi mici porţi dosnice din umbra cărora te aştepţi, fără voie, să-ţi iasă figuri suspecte cu un aer de mister.

Dar, nu departe - de aceste ulicioare, se desfăşoară un mare bulevard asfaltat, străjuit de arbori stufoşi, la capătul căruia se deschide o piaţă largă cu înfăţişare europeană.

Ceva mai departe dai de un cartier indigen, cu căsuţe tipice africane, deşi aliniate şi ceva mai puţin lipsite de mobilier ca cele din restul continentului negru şi apoi iarăşi te pomeneşti pe o piaţă frumoasă şi de stil european.

Demne de admirat sunt de sigur palatele, clădite în decursul anilor de sultanii Zanzibarului şi în special palatul numit „Bet-el-Adjaib“, palatul miracolelor, de o bogăţie fără pereche, care a fost clădit de sultanul Bargach ben Said, renumit pentru dragostea sa de lux şi de fast. Acest palat situat pe malul mării, chiar în port, e înconjurat de terase şi are un turn prevăzut cu un orologiu.

Deoparte şi de alta a intrării monumentale sunt aşezate două tunuri vechi portugheze.

Mozaicurile din interiorul său sunt celebre în lumea întreagă, iar zidurile ce închid curtea principală par o dantelă de piatră. De altminteri, chiar uşile de lemn sunt sculptate cu o fantezie şi o migăleală, care aseamănă mai mult o cizelare.

Alături de acest palat de feerie, se află adevăratul palat al sultanului, care se prezintă cu linii mult mai sobre şi cu o înfăţişare mai simplă.

Printre alte edificii de seamă şi de construcţii moderne trebuie citat şi acela al actualului spital. Mai de mult era aici reşedinţa consulului englez şi tot aici au fost găzduiţi marii exploratori britanici ca: Livingstone, Stanley, Cameron, înainte de a porni spre inima continentului african.

Dar, în Zanzibar faima acestui edificiu nu se datorează atât arhitecturii sale impozante sau oaspeţilor de seamă pe care i-a găzduit, cât legendelor despre fantomele, care se zice că l-ar bântui.

De altminteri şi palatul Bet-El-Adjaib se bucură de aceiaşi faimă şi arabii, extrem de superstiţioşi nici nu se mai miră de prezenţa acestor spirite, chiar când ele vizitează locuinţe mai puţin celebre.

Astfel, mi s-a povestit cu multă convingere, de către însoţitorul meu, — un arab simpatic şi inteligent, — că o nobilă arabă, îmbrăcată în cele mai minunate veştminte, se plimbă în fiecare noapte prin saloanele măreţului palat, şi că întotdeauna este însoţită de un căţel negru, care la miezul nopţii, — fix — apare în pervazul uneia din ferestre, stă câteva clipe nemişcat şi apoi continuă să-şi însoţească stăpâna prin palat.

Apoi, ca să mă convingă şi mai mult de veracitatea celor povestite, îmi arătă şi o carte, scrisă în limba arabă, din care îmi traduse următoarea povestire, adăugând că au mai scris-o şi alţi scriitori... Toate acestea mi le-a spus cu un ton care, avea parcă pretenţia că trebuie să le scriu şi eu, lucru pe care, de altfel îl fac acum, găsind într-adevăr că această istorioară este destul de interesantă :

Este vorba de un personaj, care a fost găzduit în palatul „Bet-el-Adjaid"...

„Nevoind să dorm în nici una din micele camere vecine cu sala de mâncare, am dat ordin „să mi se facă patul în salonul de primire. Căpătâiul mi-l aranjase spre răsărit, şi în spatele „meu, se găsea o lampă fixată în zid. În mijlocul salonului se găseau trei mese mari, una lângă alta, în lungul camerei. Una din aceste trei „mese se găsea chiar în faţa mea.“

„Eram foarte obosit şi curând adormii adânc. Pe „la ora trei, spre dimineaţă, mă trezii tresărind, şi sării drept în picioare. În faţa mesei din dreptul meu, era un bărbat îmbrăcat într-o haină albă şi cu o şapcă pe cap, care-i ascundea faţa complect. Omul, era întors cu faţa spre răsărit şi privea fix în acea parte.“'

„Trebuie să spun că nu mai eram în stare să fac nici cea mai mică mişcare, sau să pot scoate vreo vorbă. Dar, deodată, această apariţie fu înlocuită de o alta, pe care însă nu am putut s-o disting bine, dar totuşi privea în acelaşi loc.“

„Iată însă, că şi această a doua apariţie, dispăru tot aşa ca şi prima, şi abia atunci avui puterea să mă mişc."

„Deschisei repede uşa şi eşii pe culoar, strigând servitorii, cărora le ordonai să se ducă imediat la şeful misiunei protestante, care mă invitase să găzduesc la el, şi să-i spună că mă duc acolo, căci nu mai vroiam să petrec o a doua noapte în acest palat blestemat.”

„Este sigur că sub zidurile acestei măreţe clădiri, zac numeroase cadavre, căci după câte am putut afla în urma nopţii de spaimă, aci au existat pivniţele unde se aruncau sclavii în aşteptarea transportării lor spre ţări îndepărtate, unde trebuiau să fie vânduţi."

„Iar acum, spiritele victimelor sacrificate odinioară, revin ca să tulbure somnul celor ce vin în casa cruzilor lor stăpâni..."

În general acest oraş, — care în treacăt fie zis, — posedă ca şi întreaga insulă, o apă de băut excelentă şi o climă caldă, dar suportabilă, mulţumită vânturilor ce suflă aici tot anul, oferă europenilor un loc de şedere destul de plăcut, ca dovadă că pe străzile sale se văd forfotind numeroşi europeni şi mai ales cetăţeni ai Marei Britanii de ambe sexe a căror îmbrăcăminte, în general albă, contrastează cu mantalele negre ale femeilor musulmane şi cu turbanele colorate ale bărbaţilor precum şi cu semi-nuditatea oamenilor din popor. Dar, oricât de bine s-ar acomoda europenii noştri aici, au totuşi nevoie de câteva luni pe an să le petreacă în Europa.

În populaţia aceasta împestriţată se disting în primul rând arabii aristocraţi, originari din Oman care au un aer distins şi serios; sunt foarte bine crescuţi, nefanatici, deşi musulmani şi foarte ospitalieri; apoi arabii imigraţi din Arabia de sud, numiţi Mchihuri, negustori sau meseriaşi şi care joacă un rol important în viaţa economică a oraşului şi arabii veniţi de pe continentul african, mai puţin numeroşi şi fără importanţă.

Vin apoi zanzibariţii propriu zişi, sau sudhilii, care formează o ramură a tribului Bantu ce populează întreaga Africă Orientală şi meridională, şi hinduşii destul de numeroşi, veniţi aici pentru a face comerţ şi care sunt toţi, supuşi britanici.

Excelenţi marinari, zanzibariţii sunt oameni foarte interesanţi, mai ales din cauza obiceiurilor şi a superstiţiilor. Astfel, mi s-a mai povestit, că aceşti oameni curioşi, scot din casele lor orice obiect de tablă şi bat în el, atunci când este eclipsă de lună. Credinţa lor este că în acel moment un şarpe imens încearcă să mănânce astrul, iar că prin gălăgia făcută, monstrul fuge...

În rezumat, acel care se opreşte câteva ore în acest oraş pitoresc ca şi acela care stă mai mult timp, pleacă ducând cu sine o amintire vie ca .aceea lăsată de un film plin de mişcare şi violent colorat. Căci în Zanzibar vei găsi, alături, civilizaţia şi sălbăticia, distincţia şi grosolănia, fineţea europeană şi misticismul asiatic, chiar, ca şi primitivismul african.

De jur împrejur, insula Zanzibar, este înconjurată de o mare mulţime de alte insuliţe, cum este insula „Tumbat", la nord, renumită prin cele două poduri înălţate pe stânci de corali, şi prin numeroasele ruine de vechi palate, risipite pe coaste. Apoi, actualii locuitori ai insulei, care pretind că simt de origină persană, cu reputaţia de oameni misterioşi, sunt vestiţi ocultişti şi magicieni, pentru care ei sunt extrem de mândri.

Dar, chiar în faţa oraşului Zanzibar, alte patru insule, fac parcă de sentinelă; cea mai apropiată este „insula tristeţei", destinată înmormântării creştinilor, şi în special a marinarilor englezi. Printre aceştia din urmă, mi s-a spus, se odihnesc şi câteva zeci de oameni ai vasului de război „Pegasse“, morţi în timpul marelui război, în lupta cu crucişătorul german „Konigsberg“.

A doua insulă este nelocuită, şi pe a treia se găsesc aşezămintele pentru carantina călătorilor, în cazuri de epidemii.

Pe această insulă se găseşte închisoarea centrală, al cărei nume îl poartă, şi care este spaima indigenilor; insula este frumoasă şi o mulţime de europeni îşi fac viligiatura aici. În fine, a patra insulă, numită „Banc“, cu toate că este nelocuită, are o mare importanţă, căci pe aici trec o mulţime de cabluri submarine.

Vorbind despre Zanzibar, trebuie să adaug că izvorul care alimentează insula cu apă de băut se numeşte Tchem-Tchem, că origina lui, — spun indigenii, — ar fi din continentul african, şi că ar ajunge în Zanzibar trecând prin fundul mării. Apoi numeroasele cavităţi, care există în stâncile de corali, formează puţuri, unele extrem de adânci, din care întrebuinţează apa locuitorii băştinaşi, şi cărora, aceştia din urmă, le atribuie puteri supranaturale. Aici, spun ei, locuiesc spiritele rele, ca şi cele bune, şi care sunt veşnic în luptă pentru omenire...

v v

De la Zanzibar vaporul nostru pleacă spre Dar- es-Salam, capitala fostei colonii germane Tanga nika pusă astăzi sub mandat britanic. Acest oraş, al cărui nume înseamnă „Portul Păcii" şi i s-a dat din pricină că e ferit de vânturi, se desfăşoară pe pe o mare întindere de-a-lungul coastei şi are o înfăţişare foarte plăcută şi veselă. Ca în orice oraş nou, — el a fost fondat pe la 1862, — străzile vsunt drepte, umbrite de arbori şi mărginite de case frumoase al căror stil e adaptat climei.

Sunt apoi aici pieţe frumoase, parcuri şi o grădină zoologică alături de care se înalţă două biserici : una catolică şi alta protestantă. Până şi cartierul indigen prezintă străzi largi şi bine pavate, deşi casele nu sunt decât nişte colibe, pierdute într-o mare de verdeaţă, din care răsar minaretele unde se roagă mereu .slujitorii lui Alah...

E mai interesant de relevat, că acest oraş, care de lapt a fost fondat în 1862 de sultanul din Zanzibar, — dar după moartea acestuia fusese neglijat şi ajunsese un simplu sat, — a fost achiziţionat în 1887 de către un colon german, care făcu aici o mare fermă. Guvernul german însă, apreciind poziţia favorabilă a localităţii clădi aci noul oraş, destinat să fie capitala coloniei sale în Africa Orientală. De altfel, tocmai prin cumpărarea acelui loc de către Colonul Peters, a început expansiunea germană în această parte a Africei, căci Peters, care era şi explorator, revenind în patrie, propuse guvernului său să închirieze acel teritoriu de la sultanul Zanzibarului, a cărui proprietate era. Contractul încheindu-se, prima expediţie germană compusă din câteva vase şi o mică trupă, pusă sub comanda lui Peters, veni să ocupe teritoriul în 1887. Teritoriul fu ocupat puţin câte puţin şi se formă o „Societate germană a Africei Orientale", după modelul societăţii engleze a Indiilor.

Lucrurile nu merseră tocmai bine căci o parte din populaţie se revoltă şi cu tot ajutorul dat germanilor de trupele sultanului din Zanzibar, conform contractului încheiat, — cei dintât fură nevoiţi să se întoarcă pe bordul vaselor lor. Guvernul german însă, trimise trupe de întărire şi ceva mai mult, formă o armată africană care avu mult de luptat cu insurgenţii. După câteva înfrângeri totuşi, germanii îşi luară revanşa bătând definitiv pe revoltaţi şi stabilindu-se deabinelea în colonie, căreia îi deteră o organizaţie militară.

În anul 1891 colonia trecu sub suveranitatea directă a imperiului german. Cucerită de către englezi şi belgieni în timpul marelui război ea este astăzi în mod oficial numită de către englezi teritoriul Tanganikei.

Tanganika a fost, şi este încă, o colonie foarte bogată şi capitala sa, Dar-es-Salam, a devenit repede unul din importantele porturi ale coastei africane de vest, el fiind legat şi cu continentul printr-o cale ferată ce merge la lacul Tanganika.

Acest lac descoperit în 1858 de exploratorii englezi Burton şi Speke şi care are o suprafaţă de aproape 30.000 kilometri pătraţi se găseşte într-o depresiune adâncă mărginită de munţi şi are o formă lunguiaţă, având o lungime de vre-o 650 km. şi o lăţime de 30—90 km. Adâncimea sa maximă e de 647 metri şi apele sale sunt navigabile.

Mi s-a povestit, — căci eu nu am văzut lacul— că primul vas cu aburi fu lansat pe lac în 1884, iar azi numeroase vapoare străbat întinsul său în lung şi în lat făcând legătura între diversele localităţi de pe maluri, care sunt mai mult stâncoase.

Împrejurimile lacului, însă, pe lângă că sunt rodnice şi bogate sânt foarte pitoreşti şi adeseori vizitate de europeni, care folosind calea ferată, nici nu se gândesc că acum câteva zeci de ani numai, era o adevărată întreprindere eroică pentru un european să vină prin acele locuri.

*

* *

Dacă timpul mi:ar fi permis aş fi făcut şi eu o incursiune în acele părţi, unde desigur aş fi întâlnit multe lucruri interesante de văzut; dar vaporul reluă drumul înapoi spre Zanzibar şi trebuia să mă îmbarc.

Totuşi între două escale prin porturile de pe coasta orientală şi cele din insule, ca Mombassa şi Zanzibar, am avut timpul, prilejul şi curiozitatea să mă duc cu o şalupă într-o mică insulă din apropierea acestui din urmă port, în care mi se spusese că, a-şi putea avea „înalta onoare" de a fi primit în audienţă de un minuscul rege indigen.

Debarcai, deci, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de drum printre care era şi proprietarul unei „factorii" de comerţ scoţiană, situată în această insulă, al cărei nume îmi scapă azi din minte. Acest englez, sau mai bine zis scoţian, ne oferi ospitalitatea în factoria sa şi, desigur, n-a fost vina sa, dacă în ciuda largei sale ospitalităţi şi a atenţiilor cu care ne-a înconjurat, prima şi unica noapte petrecută sub acoperişul său a fost un adevărat chin... Căldura şi muştele, iată cei doi duşmani care ne-au stricat odihna, fără a mai vorbi de mulţimea neinvitaţilor nocturni care ne-au făcut un extraordinar alai... De altminteri aceste vizite inoportune sunt pentru localnici ceva obişnuit şi am fost singurii care ne-am sinchisit, în noaptea aceia de pomină, de năvala a sute de maimuţe, care cu un zgomot infernal veniseră, ca de obicei,— după cum ni s-a spus—să şterpelească ceva alimente. Nu mai vorbesc de urletele sinistre ale şacalilor şi ale hienelor care veneau să bea apă dintr-o vâlcea din marginea aşa zisului oraş, capitala insulei.

În sfârşit, după o noapte de nesomn, la ora şase, gazda ne trezi ca să ne luăm împreună cafeaua. Buimăciţi de oboseala unei nopţi albe, intrăm într-o sală lungă cu ferestre mari, prevăzută cu sârme dese, ca să nu poată pătrunde ţânţarii: este aşa numita sufragerie.

Gazda, politicoasă, ne întrebă cum am dormit... „ De, noi ne-am obişnuit, adaugă cu un zâmbet pe

buze, şi ne obişnuim cu toate aici, afară de căldura insuportabilă şi ţânţarii."

Sorbind cafeaua discutăm despre o mulţime de chestiuni interesante, când pentru unii când pentru alţii. Apoi gazda ne întreabă dacă vrem să vizităm pe regele insulei. Bine înţeles că la această invitaţie ne grăbirăm să răspundem afirmativ, căci în fond pentru el părăsisem vasul în acea noapte.

Şi, după ce dădurăm o raită prin... capitală, ne îndreptarăm spre marginea aşa zisului orăşel, unde se găseşte palatul regelui negru.

Şase, opt căsuţe africane, parcă mai răsărite decât cele obişnuite, stau mai la o parte de restul locuinţelor indigene.

Învelite cu paie şi strânse una lângă alta, ele sunt dominate de una mai mare, mai înaltă şi cu o turlă de vre-o trei metri înălţime, ce se ridică în mijloc. Este... palatul regelui negru. Un fel de gard de mărăcini şi pe dinăuntru căptuşit cu paie şi noroi, înconjoară locuinţa regală.

La intrarea noastră pe poartă câţiva sclavi, în costumul lui Adam şi înarmaţi cu un fel de suliţe, ne întâmpină.

Gazda noastră care ne însoţea, cunoştea limba regelui.

Spuse sclavilor scopul vizitei noastre.

Atunci unul din ei se duse să spună regelui că trei albi vor să-l vadă.

Pe când se anunţa vizita noastră, am avut tot timpul să studiem înfăţişarea palatului, şi să ne distrăm privind vre-o 40—50 maimuţe, care se aflau în curtea regală. De diferite mărimi şi specii, caraghioasele vieţuitoare făceau tot felul de năzbâtii. Unele, mai mici şi mai zvelte, erau căţărate pe turla... palatului şi făcând diverse tumbe se îmbrânceau, după care îşi mai dădeau şi câte o labă, fapt care provoca bătaia. Una din ele, probabil supărată de atâta ofensă, se aşezase chiar în vârf de tot, şi cu toate că celelalte veneau pe rând s-o tragă de coadă, ea nici nu gândea să se clintească. Feţişoarele lor roze erau atât de caraghioase făcând gesturi omeneşti, încât privind uitasem cu desăvârşire de sclavul, care se dusese să ne anunţe şi nu se mai întorcea. Altele, mai mari, mai bătrâne, se strânseseră în jurul nostru şi ne studiau. La un moment dat, cu gesturi de copil năzdrăvan şi curios să ştie toate, un maimuţoi roşcovan, numit în Africa „Makai“, se apropie de gazda noastră, îi luă cu lăbuţa pulpana hainei, o ridică în sus, şi apoi întorcând capul într-o parte, scuipă zgomotos. Închipuiţi-vă scenă!

În timp ce râdeam mai cu poftă, sclavul se întoarse şi ne făcu semn că putem intra.

O uşă „sui generis“, se dete în lături şi pătrunserăm în „apartamentul regal". Regele, un tip înalt, ca de vre-o 55—60 ani, cu părul vâlvoi şi barba încâlcită, era căsătorit proaspăt şi şedea cu tânăra sa soţie, o negresă de 14—15 ani, tolăniţi pe piei de animale.

La apariţia noastră, tânăra regină, cu gesturi de pisică, sări în sus, şi o luă la fugă, ca şi cum ar fi gonit-o cineva.

Casa regească pe dinăuntru e lipită cu pământ şi parte din pereţi sunt acoperiţi cu piei de animale sălbatice. Nici un pat, nici un fel de mobilier, afară de câteva arcuri şi suliţe, răzemate într-un colţ. Pe jos, tot piei de animale acoperă pământul.

Regele, complet despuiat, după ce intrarăm în casă, îşi trase pe el o cămasă lungă, un fel de halat, peste care îşi încinse un cordon făcut din cioburi de sticlă şi pietre, — apoi cu gesturi leneşe, după ce îşi şterse bine ochii, punându-şi mâinile sub cap, se întinse cât era de lung şi spuse interpretului că putem lua loc pe jos, pe piei.

Dar înainte de a-şi termina invitaţia, observ pe picioarele regelui, care nu puteau fi acoperite complet de acea cămaşă, nişte bube, plăgi, şi băşici. Imediat fără ca negrul-rege să observe, făcui semn camarazilor mei, întrebându-i din ochi ce-ar putea fi aceasta?

Gazda noastră prinse imediat gestul şi din ochi, am înţeles că nu trebuie să ne aşezăm. Regele avea un început de lepră. îndrugând că ne-a făcut mare plăcere să-l cunoaştem, că nu vrem să-l deranjăm prea mult şi că ne ducem la vânătoare, cu spatele ne apropiam de ieşire.

Dar regele avea poftă de vorbă şi văzându-mi lanţul cu ceasul, mă întrebă, că ce fac cu ele, îmi spuse să i le arăt mai bine, apoi ascultă cum bate, râse prosteşte, şi la urmă îmi spune că lui nu-i trebuie aşa ceva, ca şi cum, dacă i-ar fi plăcut, aş fi fost obigat să i-l dau.

În fine, făcându-i complimente pentru frumoasa insulă pe care o guvernează, regele se întoarse pe o parte şi îmi spuse căscând: „Hei, dar ce folos, că tot englezul este mai tare...! „Puterea mea a rămas la urmă...“

Ambiţia şi orgoliul lui de... rege, fuseseră probabil, atinse de complimentul meu, căci se cam încruntă când spuse acestea.

Spunându-i apoi, că vom mai trece să-l vedem în altă zi, — cu toate că nici nu mai gândeam,— îl salutarăm şi plecarăm.

Când am ieşit din... palat, am scuipat de oroare, dar interpretul mă împinse dela spate şi-mi spuse să nu mai fac aşa ceva, căci regele poate vedea şi s-ar supăra...

Ascultai sfatul şi îmi reluai un aer mai compatibil cu solemnitatea momentului, deşi, în fond îmi venea să zâmbesc, gândindu-mă la acest „rege“, care, desigur, în mintea lui de primitiv, mă considera totuşi un inferior, un simplu muritor neînvestit cu puterea divină...

Traversând curtea spre ieşire, întreb pe interpret ce rost au căsuţele din jurul palatului; la care îmi răspunse că sunt locuinţele celor 60—70 de soţii ale regelui! !...

Auzind această cifră respectabilă, mă gândii că n-avusesem dreptate, râzând cu o clipă înainte de acest mic rege de operetă, căci de n-ar fi avut de guvernat decât aceste 70 de soţii şi tot ar fi trebuit să aibă o energie şi o abilitate de mare suveran...

Era destul de târziu, căci şalupa ce ne adusese trebuia să plece. Ne îmbarcarăm, deci, şi tot în acea zi ne înapoiarăm cu vaporul spre Zanzibar.

IERUSALIM

După ce am colindat Abisinia şi Somaliile, după vam navigat pe Oceanul Indian şi am cutreierat Zanzibarul, trecând în Tanganika şi la Mombasa, gândul meu era să-mi continui drumul până la Madagascar, dar o lipsă de prevedere fu cauza care mă opri şi anume: neglijasem să încep mai devreme luarea dozelor de chinină, prescrise oricărui european, care vrea să înfrunte clima continentului african. Deşi ştiam foarte bine, din prima meu călătorie prin Africa Centrală şi Occidentală, că organismul albilor are nevoie de o „chininizare" mai îndelungată spre a putea îndura efectele „climatului", de data asta nu luasem dozele de chinină suficiente pentru o şedere de mai multe luni sub soarele de foc al acestor ţinuturi şi începusem să simt efectele oboselii. Iată de ce, — de teamă să nu fiu doborât, — profitai de ocazia ce mi se prezintă de a vizita locurile sfinte, îmbarcându-mă pe un avion, ale cărui aripi mă purtară spre „Ierusalim", cetatea sfântă unde a pătimit, s-a răstignit, .şi a înviat Iisus.

...............................................................................................

De sus, din înălţime, în aerul răcoros al dimineţii, printre umbrele de nori uşori, descoperi minunata panoramă a cetăţii atât da scumpă creştinilor.

Ca o bijuterie antică, un arabesc fără pereche îţi apare la început. Cu cât coborâm, sculpturile, sinuozităţile iau forme clare; o încâlcire de minarete dantelate, vârfuri de clopotniţe mari şi mici, cupole strălucitoare şi acoperişuri plate se înalţă

deasupra zidurilor spre apus şi miază-zi.

Clădiri într-o mie de stiluri se învecinesc, fără a se revolta de enorma deosebire dintre ele, cum fac locatarii lor.

Situat cam la 2700 picioare înălţime, deasupra nivelului mării, cel mai însemnat oraş al Siriei, capitala Palestinei, este asemenea unui imens fund de căldare, înconjurat de numeroşi munţi, şi se împarte în două: „Ierusalimul vechi" sau „cetatea înconjurată de ziduri", şi „Ierusalimul nou“.

I se spune „cetatea înconjurată de ziduri", Ierusalimului vechi, căci cu multe secole în urmă, un zid înalt a încercuit sfintele locaşuri ca şi paşnicele locuinţe ale oamenilor. Şeapte porţi te lasă să pătrunzi în vechiul Ierusalim, iar cea de a opta, care se numeşte şi „Poarta de aur“ este închisă, căci, după cum spune o legendă evreiască, ea se va deschide singură, numai ca să lase să intre Mesia cel adevărat, fiul lui David...

Ierusalimul vechi este foarte strategic aşezat pe trei coline pitoreşti: colina Templului, colina Moriah şi colina Sionului, pe care, se spune că, Regele David şi-a înălţat cetatea.

Dar şi această împărţire a mai suferit o alta; afară de colina Templului, celelalte două se împart în patru cartiere de seamă : cartierul armenesc, cartierul grecesc, cartierul latin şi cartierul evreiesc, deosebit de interesant prin străduţele sale înguste şi destul de noi, care urcă în zig-zag. În acest din urmă cartier, întâlneşti la fiecare pas evrei îmbrăcaţi în caftane negre, lungi şi largi, cu pălării mari de blană, cu cârlionţii ce le atârnă de la tâmple în josul urechilor, cu mâinele necontenit împreunate la spate şi târându-şi alene picioarele. În jurul lor mişună copii, îmbrăcaţi la fel ca şi bătrânii şi care, tocmai prin felul îmbrăcăminţii lor, dau cartierului o impresie de carnaval.

Muntele, sau colina Templului, este colina pe care

a înălţat înţeleptul Rege Solomon măreţul său templu, acoperit cu aur... Azi, el este dominat de moscheea „Omar“ şi de moscheea „Al Agsa“. Mi s-a spus şi chiar am citit într-o carte al cărui autor îmi scapă, că un edict rabinic ar interzice evreilor să viziteze muntele Templului din cauza nesiguranţei care există cu privire Ia locul Sfintei Sfintelor, pe care s-ar putea astfel călca din neştiinţă.

În partea de sud a acestei coline se află „zidul plângerilor", spre care scobori pe uliţe întortochiate şi pietroase; este singura amintire din templul atât de vestit pe vremuri şi care azi serveşte ca loc de întâlnire pentru toţi fiii lui Israel.

În jurul acestui zid al plângerilor a fost, nu de mult, o ceartă între arabi şi evrei, şi unii şi alţii găsind că au drepturi mai mari asupra acestor pietre înnegrite de vremuri, de care atâtea generaţii şi-au lipit frunţile, vărsând lacrimi amare la amintirea unei fericiri pentru totdeauna pierdută... În cele din urmă nemulţumirile au trebuit să înceteze, şi duşmanii de veacuri să continuie să se roage şi să plângă laolaltă. Lacrimi adevărate curg în faţa acestui zid şi mâinile lovesc cu des- nădejde, iar vaietele răsună asurzitor...

Dincolo de acest zid al plângerilor se găsesc o

mulţime de morminte, care, se zice, că sunt ale profeţilor, prinţilor, regilor şi preoţilor de pe vremuri.

Colina Moriah este înconjurată de o vaJe, cunoscută din vremea Romanilor sub numele de „Valea Tyrapeană", dar care azi numai este atât de adâncă, pentru că de aproape două mii de ani s-a ridicat cu mulţi metri.

Bătrânul Ierusalim, desigur, că închide în pământul său multe şi bogate comori istorice, dar din cauza superstiţiilor religioase, este imposibil săse facă săpături mai întinse.

Cu toate acestea, pe ici, pe colo, s-a mai încercat şi norocul a făcut ca aceste încercări să ducă la un rezultat frumos. Astfel au fost dezgropate: bătrâna cetate Jebuzită, cetatea supusă de David, şi galeria subterană prin care războinicii regelui au dat asaltul.

Dar, sufletul creştinului este atras de „Sfântul Mormânt", care se găseşte în partea de nord-vest a vechiului Ierusalim şi despre care voi vorbi mai departe, puţin, deocamdată vrând să redau ceva din cetatea nouă a Ierusalimului.

În afara zidurilor, care înconjoară vechiul Ierusalim, pe la 1870, evreii au început să ridice o cetate nouă, un nou Ierusalim, care treptat, cu anii, s-a dezvoltat mereu, ajungând azi unul din cele mai frumoase oraşe ale Asiei Mici.

Cu clădirile sale impunătoare, ale căror acoperişuri de culoare roşie par şi mai roşii în bătaia soarelui, cu vârfurile înverzite ale numeroaselor sale coline, văzut de sus, oraşul pare o imensă grădină smălţată de flori împurpurate, dar o grădină de flori de piatră, încremenite sub arşiţa soarelui.

Noul Ierusalim este ocupat aproape numai de evrei. În acest nou Ierusalim, pe muntele Scopus, ca o demonstraţie a vieţii noi, care sălăslueşte în sfântul oraş, se înalţă „Universitatea ebraică" şi „Biblioteca Naţională", care domină o panoramă minunată, şi în sânul cărei biblioteci peste 280.000 volume stau la îndemâna doritorilor de carte.

Prezentul şi trecutul stau alături, într-o minunată înfrăţire: trecutul cu zidurile lui mâncate de mulţimea anilor, cu uliţele strâmte şi întortochiate, înlănţuite de«case pipernicite, aduce spre el prezentul din a cărui muncă zilnică trebue să se nască viitorul plin de speranţe...

Ierusalimul este oraşul evreilor, vizitat de toate naţiunile creştine; este „cetatea păcii“, unde se duc mereu pelerini şi de unde se întorc mereu mii şi mii de „hagii", cum se numesc cei ce au vizitat Sfântul Mormânt.

*

* *

Ierusalimul este anticul Salem pomenit de Biblie, de unde Melchisedec, regele său, a venit în valea regilor să primească ofranda lui Abraham. Apoi în tabletele pline de scrisul cuneiform, aflate la Tell el Amarna, în Egiptul de sus şi în care s-au găsit o mulţime de date importante asupra relaţiilor comerciale dintre Egipt şi Siria, se pomeneşte de un rege al Ierusalimului, Abdu Khiba, şi se arată Ierusalimul ca fiind sub dependenţa politică a Egiptului.

Totuşi, istoria afirmă că fiind o cetate tare, a rămas în mâinile Jebuziţilor şi după ce-a fost cucerit Cannaanul, şi îşi păstră absoluta independenţă, până când regele David o cuceri şi făcu capitala regală a statului unificat al lui Israel.

În Ierusalim, după cum am mai spus, a ridicat Solomon templul cel vestit, locul de adoraţie al Judeilor, şi care a fost distrus când Babilonienii cuceriră cetatea.

Dar, iată că 60 ani mai târziu, vestitul templu fu reconstruit de către perşi, iar Ierusalimul şi împrejurimile sale fură refăcute.

An după an, istoria mai adaugă câte ceva la evoluţia Ierusalimului şi la un moment dat, scrie că această veche cetate devine loc de pelerinaj al laicilor şi religioşilor Iudei, din diverse părţi ale Siriei.

De trei ori pe an Templul era vizitat de credincioşi : la Paşti, la Rusalii şi la sărbătoarea Tabernacolului, când toti evreii, după seceriş, stând sub corturi şi umbrare, sărbătoreau oprirea lor în deşert, după plecarea din Egipt.

Dar la anul 65, înainte de Chr., Ierusalimul este cucerit de Romani, iar la anul 70 Titus făcu să ia sfârşit aceste pelerinaje, distrugând obiectele cultului iudeu: „Templul" şi părăginind oraşul...

Ridicat din ruinele sale, sub bizantini, Ierusalimul devine „Cetatea sfântă" a creştinătăţii. Apoi, cucerit de arabi la 637, este recucerit de cruciaţi pe la 1090, care în 1099 fondară regatul Ierusalimului, dând coroana lui Godefroy de Bouillon.

Acest regat luă sfârşit în anul 1187 când Ierusalimul fu distrus de Saladin, sultanul Egiptului şi al Siriei, eroul musulman al cruciadei a treia.

De altfel, Ierusalimul a fost capitală din antichitate şi numai sub dominaţia turcilor, Ierusalimul nu a fost decât un simplu oraş, şi tocmai în 1917, când fu ocupat de aliaţi, Ierusalimul îşi reluă rangul său de metropolă.

*

* *

Dar, cu toate schimbările suferite în decursul vremurilor, şi cu toate prădăciunile şi invaziile străine, Ierusalimul nu pierdu nimic din caracterul său sfânt. Pot spune că astăzi, această sfântă cetate îţi face impresia unui vast muzeu de arhitectură şi religii, rase şi limbi, căci trecând pe străzile sale, femei şi bărbaţi din toate colţurile lumii se ating şi vorbesc sute de limbi diferite; fiecare cu felul lui de a merge, de a gesticula; oameni care se încrucişează pe străzi cu asinii, căci asinul este animalul care trepădeşte mereu drumurile Palestinei, drumurile Siriei.

O lume cosmopolită, când domoală, când grăbită: europeni şi europene alături de evrei, arabi şi chiar turci şi turcoaice acoperite cu văluri dese, din care perechi de ochi scânteietori îţi aruncă priviri câteodată cutezătoare, alte ori sfioase.

Şi totuşi în forfoteala aceasta de oameni, veniţi de pe cele mai variate meleaguri, în zgomotul strigătelor de tot felul, se simte ceva nedesluşit care dă atmosferei un parfum de vechime, ca de tămâie şi smirnă. E un suflu divin ce pluteşte în aer; o adiere a unui vânt de acum 2000 de ani, ce străbătând veacurile vine să mângâie frunţile omenirii de azi, amintindu-i de timpurile când s-a zămislit cea mai puternică din religiile lumii.

*

* *

Cu toate că era în luna Martie, când am sosit în Ierusalim, un frig şi un vânt grozav făceau să se sperie locuitorii, nu prea obişnuiţi cu astfel de răzvrătiri ale naturii; eu eram îmbrăcat ca pentru tropice; cu haine de dril şi cască colonială, căci îmbrăcămintea mai groasă o lăsasem în Alexandria, la ducere. Acum, îmbrăcat subţire, tremuram gros...

Cu totul străin, fără a cunoaşte absolut pe nimeni, m-am gândit imediat la consulatul nostru.

Era ora 9 şi ceva când am ajuns la consulat, care se află într-un palat majestos, chiar în centrul Ierusalimului Nou. Intrând într-un birou, o funcţionară mă luă în primire de la uşă, punându-mi tot felul de întrebări: de unde vii? unde te duci? cine eşti ? ce vrei cu d. consul ? Pentru ca la urmă, după ce îi întinsei cartea mea de vizită, să-mi spună că d. consul e în birou, şi că se duce repede să-l anunţe.

Un minut mai târziu, porţile raiului se deschiseră şi vocea d-şoarei mă invită:

Excelentul nostru coleg şi neobosit cercetător al locurilor sfinte, consulul Marcu Beza, mă primi cu multă voie bună.

Nici nu începui bine să-i spun de unde vin, şi d. Beza îmi spuse:

Apoi, după ce conform datinilor din ţară, mă trată cu un aperitiv, şi după ce discutarăm de o mulţime de lucruri, d. Beza îmi spuse, că de vreme ce am venit la Ierusalim să vizitez locurile sfinte, îmi va îi călăuză. Şi într-adevăr, acest gentil om mi se puse la dispoziţie şi m-a însoţit, aproape peste tot, bine înţeles în măsura în care timpul i-a permis. Chiar în acea dimineaţă, îmi dete maşina d-sale ca să mă duc la sfântul Mormânt. Ajungând însă prea târziu, găsii porţile închise.

Totuşi, călugării greci, care îngrijesc de Sfântul Mormânt, se oferiră să-mi deschidă, în schimbul unei taxe de 20 de piaştri. Natural că am refuzat şi după amiază, însoţit de d. Beza, am revenit la locul unde piatra de pe mormânt s-a dat în lături, acum aproape două mii de ani, pentru ca trupul însufleţit şi sfânt al Mântuitorului să se înalţe la Ceruri...

Intrând în cartierul unde se află imensa biserică a sfântului Mojmânt, maşina nu mai poate înainta, căci străzile sunt foarte înguste şi întortochiate. De altfel nici nu este voie.

Toate aceste ulicioare înguste sunt ulicioarele bazarului, care duc către sfântul locaş; ulicioarele sunt pline de prăvălioare mici, unde se vând lumânări, tămâie, mătănii, cruci, în sfârşit, tot felul de lucruri care-ţi vorbesc clar de locul unde te afli.

Biserica sfântului Mormânt, cu puternica ei forţă evocatoare, se ridică în faţa noastră; o curte imensă scăldată de soare o înconjoară. Creştinii se apropie cuprinşi de o adâncă evlavie şi imaginile născute din citirea Bibliei revin acum însufleţite, în locul sfânt al realităţii. Istorisirile ce au impresionat mintea copilăriei noastre, când am ascultat pentru prima dată viaţa copilului Isus, şi suferinţele, crucificării, le vedem acum întruchipate în piatra rece, în icoanele de aur şi în picturile meşteşugite, fiecare însemnând un moment epocal în naşterea sublimă a creştinătăţii.

Oricât ar vrea erudiţii să arunce sămânţa îndoielii în sufletele noastre, spunând că nu putem şti exact dacă locurile au fost just însemnate, emoţia totuşi te cuprinde, când ştii că atingi acelaşi pământ, căruia i-a fost îngăduit să suporte cea mai mare epopee a timpurilor.

Acei ce străbat aceste locuri unde fiecare piatră, fiecare arbore vorbesc în limbajul lor mut despre viaţa şi suferinţele aceluia ce s-a sacrificat pentru omenire, se simt năpădiţi de credinţă; îndoiala nu are ce mai căuta în sufletele lor. Ea îşi ia zborul ca o pasăre de noapte pe care o orbeşte lumina zilei.

Tradiţia spune, că sfânta Elena, mama împăratului Constantin al IV-lea, a pus să se sape pe acolo pe unde a trecut Isus, urcând spre calvar şi astfel a dat de mormântul, săpat în stâncă, al lui Isus Christos. Pe mormânt şi locul crucificării ea a ridicat o biserică de formă rotundă, care a suferit multe transformări, dar mai cu deosebire în secolul al XIII-lea.

Biserica de odinioară a rămas o capelă, iar o alta mai mare a cuprins-o în sânul ei.

Intrarea în sfântul locaş e păzită de un musulman, care păstrează cheile şi care, — mi s-a spus — deţine această slujbă din tată în fiu, de secole, fiind o reminiscenţă a timpurilor de splendoare, când turcii stăpâneau locurile sfinte.

Privesc la acest om, care crede în Allah, — care nu e altul decât Dumnezeul nostru al tuturor, — care nu recunoaşte Dumnezeirea lui Isus şi care totuşi, printr-o întâmplătoare, sau voită ironie a soartei e pus să deschidă credincioşilor creştini uşa sfântului locaş. Ce-o fi simţind el? Şi-o fi dând seama de ciudăţenia misiunii sale, sau nu? Oricare ar fi însă sentimentele sale, prezenţa sa în acel loc surprinde, indispune şi... satisface în acelaş timp; indispune în primul moment ca o profanare, dar şi satisface, căci echivalează cu un fel de îngenunchiere a musulmanului, a duşmanului lui Isus, în faţa măreţiei acestuia. Poate chiar aceasta să fi fost şi intenţia acelora, care respectând tradiţia, au pus de strajă la mormântul Domnului pe un musulman.

Interiorul bisericii reprezintă un adevărat prisos de aur, revărsat în icoane, sfeşnice şi candelabre; este o mărturie de credinţă a împăraţilor, a regilor şi conducătorilor creştini în timpul veacurilor, o renunţare la bunuri şi bogăţii lumeşti pentru cinstirea Celui care s-a sacriîicat pentru mântuirea noastră.

Patimile şi răstignirea sunt reconstituite în biserică, iar sub cupola enormă, din mijloc, în capela Sîântului Mormânt, în fundul unui puţ, se zăreşte piatra Mormântului celui Sfânt, iar deasupra, fiecare dintre religiile creştine îşi are icoana ei. Statuia Madonei catolice, însă, este cea mai minunată, căci aur, smaralde, perle şi briliante împodobesc pe sfântă.

Orele de liturghie la locurile sfinte sunt împărţite între ortodocşi, catolici, copţi, armeni şi abisinieni, adesea ivindu-se conflicte între ei din motive foarte puţin însemnate. Unii dintre călugări se bârfesc într-una şi nu aşteaptă decât să-i provoci ca să pună în socoteala celor de alt rit fot felul de ticăloşii. În deosebi, flacăra sfântă care apare în noaptea învierii, când slujesc preoţii ortodocşi, dă ocazie catolicilor să facă tot felul de comentarii puţin măgulitoare pentru fraţii lor întru Christos...

Găsirea Sfântului Mormânt a fost foarte grea, căci în timpul primelor secole, după răstignire, nu exista nici o altă indicaţie despre el, decât, după cum mi-a spus şi d. Beza, cercetătorul nostru de seamă al locurilor sfinte, că se pomeneşte de un templu ridicat în acel loc, zeiţei Afrodita, divinitatea greacă de origină asiatică, a frumuseţii, a dragostei şi a vieţii...

De asemenea se pierduse şi urma sfintei cruci, care, după răstignire, a fost ascunsă într-un puţ, unde a fost găsită de sfânta Elena. Dar istoria ei nu s-a terminat aici, căci pentru stăpânirea crucii s-au dus multe lupte, încât trecând de la un stăpânitor la altul s-a fărâmiţat în mii de bucăţele, care au darul de a păzi de orice rău şi orice rănire, pe cei car- le poartă.

Pe sub seară, după ce cu sufletul plin de o adâncă pietate, părăsirăm Sfântul Mormânt, d. Beza îmi propuse să vizităm şi Betleemul, care se găseşte cam la vreo 10 kilometri departe de Ierusalim. Timp era suficient; până a se înnopta mai erau câteva ore, iar în program nu aveam altceva mai de seamă. Deci am primit.

Urcând uliţele bazarului unde lumea forfotea încoace şi încolo, ajunserăm la locul unde maşina consulului ne aştepta.

Motorul se pune în mişcare şi în ron-ronitul lui vesel, străbatem cetatea sfântă, vechiul Ierusalim. Ieşim din oraş; drumul nu este deloc monoton, ba chiar oferă mult pitoresc şi interes, căci mereu întâlneşti edificii, instituţii şi locuri de mare însemnătate pentru istoria religiei noastre.

Ca într-un film de cinematograf se perindă în faţa ochilor noştri tablou după tablou, iar vocea d-lui Beza, caldă şi melodioasă, cu accente foarte variate, îmi explică:

—„ Vezi, aici este o colonie a templierilor germani, mai încolo este colonia greacă, aşezată în valea Refaim, unde Biblia spune că David a bătut de două ori pe filisteni, omorând pe uriaşul Goliat cu o singură aruncătură de praştie. Iar după această victorie, David deveni favoritul regelui Saul, căruia îi liniştea nervii cu acordurile ce ştia să le scoată pe harfă, şi care îi dete de soţie chiar pe fiica sa.“

Maşina străbate în acelaşi timp un cartier evreiesc, şi în stânga drumului, d. Beza îmi arătă „Fântâna magilor", sau cum i se mai spune „Puţul stelei“.

În această fântână,—spune tradiţia,—cei trei magi: Gaspar, Melchior şi Baltazar, vrând să bea apă, au revăzut, oglindindu-se, steaua după care porniseră din răsărit spre locul naşterii lui Isus, şi pe care, ajungând în preajma Betleemului, o pierduseră...

Zidurile unei mănăstiri se profilează pe cerul albastru şi clar: este mănăstirea greacă, „Elias“, dincolo de care se înalţă o altă mănăstire, „Tantur“ care astăzi serveşte de sanatoriu.

Chiparoşi mulţi înconjoară locaşul de închinăciune, de odinioară, şi cel de odihnă şi de refacere fizică de azi, iar în faţa lui se întinde un câmp imens, care se numeşte „câmpul cu mazăre". Toată această câmpie este acoperită de o mare de pietriş, ale cărei pietricele au forma şi mărimea bobului de mazăre. În acest loc,—ne mai spune tradiţia,— cu două mii de ani în urmă, un agricultor arţăgos din fire semăna. Trecând Isus, l-a întrebat: „Ce semeni tu acolo, om bun?“ la care omul i-a răspuns supărat: „pietre" şi pietre au răsărit în locul mazărei semănate...

Apropiându-ne de Betleem, un mausoleu ruinat îmi atrage atenţia. În acest loc, afirmă Biblia, este mormântul Rachelei, soţia favorită a lui Iacov, a doua fată a unchiului acestuia, Laban. Şapte ani a servit Iacob pe unchiul său, ca acesta să-i dea de soţie pe fiica cea mai mare a sa, Lia. Dar Iacob n-a fost mulţumit, şi atunci a mai servit încă alţi şapte ani, după care Laban i-a dat în fine, de soţie pe aceea pe care o voia el, pe Rachela, mama lui Iosif şi a lui Beniamin, — cel mai mic copil al lor.

Dar, în drum spre Betleem, dând naştere acestui din urmă fiu, Rachela muri şi fu înmormântată în apropiere de Betleem. Iar, ca semn, pe mormântul ei se înălţă o piramidă de 12 pietre, în memoria celor 12 fii ai lui Iacob.

Nu departe de acest mormânt, unde Biblia îşi are oparte din conţinutul ei, o îngrămădire pitorească de căsuţe, înconjurată de măslini mirositori, mă face să întreb pe d. Beza ce este acolo, la care d-sa îmi spuse că este un sat locuit numai de creştini, numit Beit-Jala.

De aici se vede, sus pe deal, Betleemul cu căsuţele sale acoperite cu roşu, cu turlele de biserici strălucitoare; este Betleemul cel atât de cântat în sărbătorile Crăciunului, Betleemul, patria lui David,, şi locul naşterii lui Isus.

*

* *

Situat la aproape 800 metri înălţime, deasupra nivelului mării, cu o populaţie de circa 7000 locuitori, majoritatea fiind creştini şi având în mijlocul lor o colonie musulmană de vreo 600 suflete, Betleemul este o imensă grădină azvârlită pe culmea unui deal...

Pe câmpiile Betleemului de odinioară s-a înfiripat şi s-a închegat idila biblicei Ruth, femeia moabită, văduva unui israelit, cu bogătaşul Booz, idilă despre care pordeneşte şi Biblia,

Betleemul este leagănul sfânt al religiei noastre...

Bine cunoscut încă din timpurile biblice, el devine celebru, şi faima lui rămâne eternă odată cu naşterea Mântuitorului.

Şi Isus s-a născut aici, pentru că Iosif, din neamul lui David, se dusese cu Maria din Nazaret la Betleem, în urma unei legi,—un fel de recensământ al populaţiei,—prin care fiecare era obligat să se întoarcă în ţara sa de origine. Şi cum el era din neamul lui David, iar David născut în Betleem, trebuia să vină aici...

Lumea multă, venită la Betleem cu această ocazie, —şi mai ales că era şi zi de târg,— ocupase toate locuinţele, iar Maria, apucată de durerile facerii, fu dusă într-un staul de vite, unde pruncul Isus, odată născut, fu învelit în scutece şi pus într-o iesle, iar blândele animale îl încălziră cu suflarea lor. Aici au venit cei trei înţelepţi, cei trei magi, de i s-au închinat şi i-au adus daruri ca unui rege: aur, smirnă şi tămâie.

.................................................................................

Câteva sute de ani mai târziu, credinciosul împărat Constantin — cam pe la 820 — puse de se ridică deasupra staulului săpat în stâncă, — unde a văzut lumina zilei, Mesia, — o biserică, „Biserica Naşterii", care prin construcţia ei solidă a rezistat vremurilor şi intemperiilor. Privită de departe, ea are înfăţişarea unei fortăreţe.

Aşa cum este construită, această biserică, cu naosul şi pronaosul ei, cu transeptul şi cele două aripi laterale, cu coloanele ei interioare, făcută din piatră roşie cu vine albe, ea reprezintă cel mai vechi stil arhitectonic bisericesc.

Candele multe, foarte multe, arzând continuu, luminează misterios sfântul locaş, făcând să strălucească puternic steaua de argint, care arată locul unde s-a născut Isus. Pe această stea este săpată de catolici o inscripţie latinească: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est“.

Grota este capitonată cu o frumoasă stofă, căci, după cum mi-a spus d. consul Beza, credincioşii fanatici, vizitând biserica, nu plecau fără să ia şi câte o bucăţică din peretele stânc-i... Tot cam pentru acelaş motiv, se pare, ca şi pentru altele poate, un poliţist păzeşte în mod permanent „Biserica Naşterii".

În partea opusă grotei, unde a fost ieslea care a adăpostit pe pruncul Isus, se află o capelă cu „Adoraţia magilor", şi care aparţine latinilor.

Desigur, că în cursul vremurilor, biserica s-a mai ruinat şi prin secolul -al 6-lea, Justinian I i-a făcut oarecare reparaţii, iar mai târziu, documentele vorbesc de o restaurare făcută de împăratul bizantin, Manuel Comnen, prin secolul XII-lea.

Azi, „Biserica Naşterii" este propriu zis în stăpânirea grecilor şi a armenilor, toţi ceilalţi creştini: catolici, copţi, abisinienii şi alţii având, ca şi la sfântul Mormânt, candelele lor...

Complet transportat într-o altă lume, păşesc uşor spre ieşire, pe lespezile reci ale biseric-i. O linişte desăvârşită a învăluit totul şi nimeni din cei aflaţi In biserică nu are curajul să vorbească cu voce mai tare, iar din şoapta tuturor se înalţă, parcă, un imn de slavă în pâlpâirea nervoasă a candelelor.

Se întunecase aproape, când am ieşit din „Biserica Naşterii", iar ca să mai vizităm ceva era prea târziu. Totuşi făcând o plimbare pe jos, am trecut pe lângă câteva locuri, mai puţin însemnate, dar totuşi de mare interes religios.

Astfel, în apropierea bisericii, se află o grotă, care, aparţine franciscanilor şi e numită „grota laptelui". Tradiţia spune că a fost numită astfel din cauza laptelui Măriei, care a curs pe stânca ei, în timpul cât a stat ascunsă aici Sfânta Familie, înainte de a fugi în Egipt. Alte grote şi biserici mai înconjoară sfântul locaş al naşterii, şi fiecare din ele are câte o poveste, fiecare din ele închide un capitol din Biblie, Vechiul şi Noul Testament, fiecare din ele trăieşte ca un simbol şi ca o mărturie mereu proasptă despre viaţa pământească şi spirituală a Primului şi a primilor creştini.

*

* *

A treia zi după ce am sosit în Ierusalim, de dimineaţă mă hotărâi să fac o plimbare până la „Marea moartă". Vremea era destul de frumoasă, cu toate că frigul mă cam strângea în spate, dar d. Beza avu bună voinţa să-mi împrumute o haină, ceva mai groasă decât a mea.

Drumul până la „Marea moartă" nu este lung: doar 50 minute cu automobilul. Şi d. Beza, care-mi împrumutase haina, mi-a oferit şi maşina d-sale, ca să mă pot duce unde vroiam.

Automobilul alerga pe străzile Ierusalimului şi nici n-am prins de veste când am ieşit din oraş şi am intrat în orăşelul Bethani, numit în limba arabă El-Azarieh, localitate plină de imaginile Noului Testament. Este orăşelul din apropierea muntelui Măslinilor, unde timpurile biblice au văzut tribul lui Benyamin. Pe aici a fost Marta întru întâmpinarea lui Isus, ca să-i anunţe moartea lui Lazăr, fratele său şi al Măriei.

Şoseaua şerpuieşte la dreapta şi la stânga, spre Ierichon, întâlnind în cale „Fântâna apostolilor", unde se spune că s-au oprit apostolii ca să-şi răcorească sufletele cu apă rece...

Iată şi Ierichon, oraşul Siriei, fondat de cruciaţi şi despre care Biblia spune că este primul oraş pe care l-au întâlnit evreii, când au intrat în „Pământul Făgăduinţii". El era atunci împrejmuit de ziduri înalte şi şapte zile au înconjurat armatele lui Iosua, oraşul, din ordinul lui Dumnezeu. Arca alianţei era dusă cu mare pompă, iar înaintea cortegiului şeapte preoţi sunau din trompete, după ei urmând tot poporul. În a şaptea zi ocoliră ei de şapte ori oraşul şi la urmă tot poporul scoase un strigăt, după care se spune, zidurile căzură la pământ, cu zgomot mare.

Nu mă opresc în Ierichon, şi după ce ieşim din raza oraşului, maşina zboară prin „deşertul sfântului Ioan“, unde întâlnim o mănăstire „Kasr-el-Hajlah“, nu departe de locul botezului, unde pelerinii se scaldă încă în Iordan şi unde probabil Iosua a condus pe israeliţi, trecând râul, după ce timp de 40 de ani cutreieraseră prin deşert.

În acest deşert s-a făcut sfântul Ioan predicator şi tot aici Isus Christos s-a dus la locul numit „Muntele Ispitei", unde a rămas şi a postit timp de 40 de zile şi a fost supus ispitei diavolului, după care a fost botezat în apele Iordanului, fiind arătat poporului ca Mesia.

La un moment dat, linia albastră şi sinuoasă a Iordanului taie câmpia şi alunecăm spre „Marea Moartă", în care se varsă Iordanul e fluviu repede şi noroios, căci el cade de la mare înălţime, izvorînd din munţii Anti-Liban.

„Yarden", cum îi spun evreii, înseamnă coborâtor, iar arabii îi zic „El Urdun“. Lat de 20—30 metri, în unele locuri, şi adânc de peste 6 metri, Iordanul este un fluviu bogat în peşte, iar malurile sale sunt acoperite cu desişuri de verdeaţă prin care lupii şi porcii mistreţi trăiesc nestingheriţi.

Situată la aproape 400 metri înălţime, deasupra nivelului mării, valea Iordanului se bucură de o climă tropicală şi de aluviuni foarte fertile.

În sfârşit, ne apropiem de „Marea Moartă" sau „Marea sărată", marea numită de grecii antici şi de romani „Lacul Asfaltit", din cauză că unele părţi ale albiei sale conţin asfalt.

Aburii grei, care se ridică în sus, nu-mi permit să văd bine. Opresc maşina şi cobor. Nici un vânt nu adie; este o linişte mormântală, iar în depărtare se văd oamenii ducându-se şi venind grăbiţi. Sunt lucrătorii de la uzinele de prin împrejurimi, care lucrează alergând dintr-o parte în alta, fiecare având câte o atribuţiune, căci în preajma „Mării Moarte", pe malurile ei chiar, viaţa pulsează intensă, activitatea omenească e în plină efervescenţă.

V

În apropiere de apa Mării moarte, până pe linia ţărmului, sunt căsuţele lucrătorilor; pe coline se văd atelierele.

Pe mal se găsesc întinse terenuri, aparţinând concesiunii „Palestine Potasch Lld.“, o societate pentru exploatarea şi extragerea sării de bucătărie, precum şi a altor minerale preţioase, ca potasa şi bromura, din apa bogată a mării, minerale care fac obiectul unui întins export.

„Marea Moartă" sau cum o mai numesc încă arabii „Bahr Lut“, „marea lui Lot“, are o imensă suprafaţă, —după cum îmi spunea un industriaş evreu din partea locului, — cam vreo 15 km. lungime şi vreo 16 lăţime. Cu toate că are vreo 400 metri adâncime, fiind în acelaşi timp cu vreo 400 metri sub nivelul Mării Mediterane, nu prezintă pericolul înecului pentru oameni, apa sa fiind atât de sărată încât îi ţine la suprafaţă.

Pe malurile Mării Moarte, povesteşte Biblia, a existat cetatea Sodoma, celebră în timpul ei prin, imense bogăţii şi care, împreună cu Gomora au fost distruse de focul cerului, pentru desfrâul ce pusese stăpânire pe ele.

Abraham ar fi asistat la acest cataclism de la care a scăpat şi Lot, nepotul lui, împreună cu soţia şi fetele. Dar soţia lui Lot, cu toate că i se spusese să nu întoarcă de loc capul, ca să privească în urmă, a călcat porunca Domnului şi atunci a fost prefăcută într-o stâncă de sare. „Geneza" însă spune că un vulcan puternic a izbucnit în regiunea aceasta şi un cutremur a dărâmat cele două cetăţi vestite. Lava a acoperit resturile lor şi în acelaşi timp a apărut „Marea Moartă", în locul căreia înainte fusese un mic lac cu apă dulce.

Cu cât mă apropii mai mult de apă, se observă mai bine sarea de care sunt pătrunse pământul şi nisipul. Nici un val nu se mişcă; apele ei par o suprafaţă de sticlă, dar o sticlă opacă, fără culoare.

Arunc o piatră şi în jurul ei, câteva cercuri concentrice se unesc cu greu. Căldura care se revarsă din adâncul ei este înăbuşitoare la acea oră, când şi soarele îşi trimite raze prea fierbinţi.

Nici o vietate nu populează această mare, care îşi merită, pe drept cuvânt, numele ce i s-a dat.

Pe malurile Iordanului, aproape de vărsare, a fost instalată o staţie de pompe pentru apă; altă staţie este instalată spre vestul şoselei, şi aceasta scoate apă sărată din care se vor extrage mineralele, de la o adâncime de peste 50 metri.

În spatele acestei staţii de pompe se găseşte Kallia, o staţie balneară cu izvoare de apă caldă sulfuroasă şi de calciu.

De curând, malurile Mării Moarte au văzut şi un restaurant modern, în chip de cazinou, care a devenit foarte popular. Iar la sfârşitul fiecărei săptămâni, mai cu seamă în serile cu lună plină, aici este locul favorit al micilor petreceri.

Întru-cât vecinătatea acestei mări biblice poate influenţa atmosfera de veselie şi frivolitate a unui „cazinou", nu ştiu, şi înclin să cred că nici unul din vizitatorii localului de distracţie nu se gândeşte la această apropiere, totuşi prezenţa lui răpeşte bătrânului „Lac“ tocmai ceea ce i-a făcut renumele. Căci oricât de „moarte" ar fi apele sale, pe malurile lui e viaţă şi încă viaţă sfidătoare. Nimic de seamă în jurul acestei Mări Moarte, afară de micile poveşti biblice şi însemnătatea industrială.

Pot spune: nimic frumos, nimic pitoresc, totul, o întinsă monotonie. Afară de râul Iordanului, care pentru noi îşi are însemnătatea lui deosebită, absolut nimic nu atrage.

Venisem la „Marea Moartă", cu iluzia că voi vedea ceva extraordinar, şi am plecat decepţionat.

*

* *

În ajunul plecării mele din Ierusalim, după amiază, pe la orele 5 şi jumătate, am plecat cu maşina să vizitez grădina Getsimani, care se află în apropierea Cetăţii Sfinte, în satul cu acelaşi nume, cunoscut sub numele de „Muntele Măslinilor".

Drumul este plăcut, presărat cu arbori, căsuţe pitoreşti şi străbătut de o mulţime de călători, localnici şi pelerini, dornici să cunoască locurile sfinte, — unii vin, alţii se duc, unii mânaţi de interese, alţii de dorinţa înălţării sufleteşti.

Şoseaua urcă uşor. Pe marginile ei vegetaţia devine din ce în ce mai bogată. Răcoarea începe să se lase, vine să mângâie feţele noastre şi un suflu misterios pare că ne însoţeşte. O puternică emoţie mă stăpâneşte urcând pe Muntele Măslinilor...

Iată, am ajuns în grădina Getsimani, unde Isus a fost prins de duşmanii săi, conduşi de apostolul trădător Iuda Iscariotul.

Iuda Iscariotul, cum îl numeau, a promis marilor preoţi iudei că le va da în mână pe Isus în schimbul unui pumn de arginţi; şi, în seara de Joi, — „Joia Sfântă" — el veni în grădina Măslinilor, unde Isus se ruga înconjurat de apostoli, car, însă, dormeau atunci, şi îi dădu o sărutare. Era semnalul convenit pentru prinderea lui Christ.

După ce Mântuitorul a fost răstignit, Evanghelia spune, că Iuda a alergat la Templu, a aruncat cei 30 de arginţi şi apoi s-a spânzurat...

Sărutarea lui Iuda,.. Sărutarea trădării...

Azi, flori multe şi iarbă deasă acoperă cu un covor bogat şi neasemuit de frumos locurile pe unde a călcat piciorul Celui care a pătimit pentru omenire. Iar opt măslini bătrâni, cu trunchiurile groase şi răsucite, cu frunzişul rar, stau de santinelă, mărturie a rugii ce a înălţat Isus sub frunzişul lor, înainte de a fi prins... în această grădină a măslinilor, în grădina „Gathshemanin“, cum i se spune în ebraică, şi care însemnează, „teasc de ulei“. Şi i s-a spus astfel, căci pe vârful Muntelui Măslinilor, se spune că erau în acele vremuri multe teascuri pentru extras uleiul din măsline.

În mijlocul acestui loc de linişte de azi, în mijlocul locului de trădare de odinioară, se înalţă o biserică majestoasă, cu minunate vitralii, aparţinând franciscanilor, care, de altfel, stăpânesc întreaga grădină. Iar biserica la rândul ei a fost ridicată pe temeliile alteia mai vechi, de prin secolul al lV-lea, şi din care nu a mai rămas decât minunatele mozaicuri, ce duc spre altar.

Aceasta este „Bazilica Getsimani", plină de mister şi umbră...

Mai sus de această biserică se înalţă alta mai mare, mai impunătoare: biserica rusească a Sfintei Maria Magdalena. Cu şapte cupole şi în interior numai în aur şi argint, ridicată pe Ia 1888 de către împăratul Alexandru al 11-lea, ea pare, azi, că vrea să vorbească tuturor de marea credinţă care a călăuzit odinioară acest popor mare...

În sfârşit, într-un vechi mormânt, îmi arată însoţitorul meu, s-u găsit monede de argint din vremea lui Baldovin E-lea, regele Ierusalimului de prin secolul XII-lea.

Umbra înserării se lăsase de mult şi o pace desăvârşită învăluia muntele îmbrăcat în măslini.

Mă simt năpădit de o evlavie nebănuită, coborând acest munte unde Mântuitorul a fost ispitit de Diavol, de diavolul care pe noi ne ispiteşte zilnic, fără să fim în stare a ne împotrivi, deşi blândul Isus ne-a arătat cum să-l învingem.

Cu paşi uşori mă îndrept spre maşină. Am în suflet şi în ochi evea tablourile vii ale vieţii şi suferinţei Mântuitorului.

Dinspre Ierusalim lumini multe aruncă văpăi sfioase spre bolta cerească, de unde alte lumini ne arată calea, ca odinioară steaua magilor...

Trebuie să mai adaug că, printre toate aceste vizite făcute în Ierusalim, am văzut şi locul unde noi, românii, vom avea o biserică şi un cămin.

La locurile sfinte, noi nu aveam nici o biserică şi nici un cămin. Sutele de români veniţi anual în pelerinaj se simţeau cu totul străini aici, unde a trăit şi pătimit Mântuitorul pentru întreaga omenire.

Alte naţiuni, însă, mai cu seamă cele catolice şi protestante, au nu numai biserici şi cămine, dar şi spitale pentru îngrijirea celor suferinzi, precum şi tot felul de instituţii culturale sau de binefacere.

E firesc că I. P. S. nostru Patriarh Miron Cristea nu putea să mai îngăduie să mai rămânem in această stare de inferioritate.

A fost sortit primului nostru Patriarh, ca să înfăptuiască ceea ce nu s-au gândit voievozii, boierii şi conducătorii noştri bisericeşti de mai înainte. Averi imense au plecat din Ţările Româneşti pentru ajutorarea credincioşilor din Orient, totuşi nici o parte, cât de mică, din ele, n-a fost întrebuinţată spre folosinţa românilor plecaţi în pelerinaj.

Românii, care au susţinut cu înflăcărare dreapta credinţă ortodoxă şi au făcut pentru ea sacrificii materiale şi de sânge, rămăseseră să aştepte mila şi ospitalitatea altora.

Pe râul Iordanului, aproape de locul coborârii pământene a blândului Isus pentru primirea botezului, a început să se ridice prima noastră biserică. Locul a fost obţinut de la guvernul palestinian cu condiţia ca în curs de 2 ani să fie gata construcţia, altfel va fi dat altui stat. Într-adevăr porţiunea aceasta de jos a Iordanului este destinată unui mare parc şi va fi legat printr-o şosea nouă şi modernă cu Ierusalimul. În acest parc au primit locuri diferite state pentru a-şi ridica biserici, astfel în curând se va naşte un nou cartier sfânt.

Date fiind condiţiile de dobândire la terenului, construcţia a început din primăvara 1935.

Planurile acestui sfânt locaş au fost întocmite de talentatul şi vrednicul arhitect al Patriarhiei, d. Io- nescu-Berechet, care de altfel a întocmit cele mai multe planuri ale locaşurilor noastre sfinte.

Executarea planului a fost încredinţată unui arhitect-constructor, din Ierusalim, d. Andoni Baramki.

Stilul este cel obişnuit bisericilor noastre, având la intrare un pridvor cu coloane, ca să se poată sta şi aici când ar fi prea mare aglomeraţie.

Dar, în afară de această capelă, s-a mai proiectat şi ridicarea unui cămin pentru pelerinii veniţi aici. El va putea să găzduiască peste 150 de persoane, va avea toate cele necesare unei clădiri moderne

şi probabil că se va mai ridica o nouă biserică.

Clădirea căminului creştin-românesc la Ierusalim va fi din piatră, cu elemente ornamentale româneşti îmbinate cu elementele locale.

Proiectul acestei clădiri s-a făcut după indicaţiile şi corecturile I. P. S. Patriarh Miron, tot de către d. arhitect Ionescu-Berechet, care a realizat într-adevăr un plan minunat de frumos.

Căminul va fi situat în cartierul nou al Ierusalimului, lângă poarta Damascului, fiind vecin cu „Notre Dame de France şi peste drum de căminul italian.

Terenul acesta a fost angajat de Teodor Burada, pe când era în viaţă regina Elisabeta, a fost însă plătit definitiv tot de către I. P. S. Patriarh cu ajutorul Ministerului de Culte.

De altminteri, probabil că la ieşirea acestei cărţi de sub tipar, atât căminul cât şi Biserica vor fi luat fiinţă şi pelerinii români, care vor avea satisfacţia să se folosească de ele, vor trebui să fie cu atât mai recunoscători înfăptuitorilor lor, cu cât realizarea acestui proiect a fost stingherită de multe piedici care cu mare greutate au fost înlăturate. În adevăr, patriarhia din Ierusalim a invocat nenumărate pretexte spre a împiedica ridicarea unei biserici ortodoxe române şi numai mulţumită energiei consulului nostru la Ierusalim, d-l Marcu Beza, şi eforului Bisericii ortodoxe-române, Pr. Constantin Dron, proiectul atât de scump creştinilor români a fost înfăptuit.

CAIRO

După sfatul d-lui Mouchly, consulul onorific al ţării noastre la Port-Said, şi în urma invitaţiei d-lui Cuţarida, însărcinatul de afaceri de la Cairo, — pe care de altfel nu am avut plăcerea să-l întâlnesc, — căci era plecat la Alexandria, la înapoierea spre ţară, de la o zi la alta, deci într-un interval de timp foarte scurt, am vizitat şi minunatul oraş Cairo.

De fapt acest oraş nu poate fi vizitat, în două zile ; mai exact, pot spune că m-am plimbat şi am văzut doar vreo câteva monumente de artă.

Aş fi rămas mai mult timp, în această cetate plină de splendoare, în cel mai impunător oraş al Islamului, dar timpul şi mai ales chestiuni pecuniare nu mi-au permis.

Când am sosit în gară, mă aştepta un prieten al d-lui Mouchly, stabilit în Cairo, şi care rugat de acesta din urmă, m-a însoţit tot timpul vizitei mele în oraş şi mi-a povestit în acelaşi timp câte ceva din trecutul şi prezentul capitalei Egiptului, celebrul oraş aşezat pe malul drept al Nilului, şi care numără aproape 1.000.000 locuitori.

Situat între două deşerturi, cetatea plină de minarete dantelate şi cupole gigantice, strălucitoare, e o revelaţie pentru cel ce pune piciorul prima dată pe pământul ei.

O lume cosmopolită forfoteşte pe străzile pline de bogăţia creatoare a vechii civilizaţii egiptene şi de noile clădiri moderne. Fesurile şi turbanele se încrucişează cu căştile coloniale şi cu pălăriile europeneşti ; iar graţioasele credincioase ale lui Allah, acoperite cu văluri dese, trec cu paşi uşori pe lângă noi, lăsând în urmă parfumul lor misterios.

Picioruşe delicate, strânse în minusculii pantofi coloraţi, par că alunecă pe trotuarul bătut de soarele cald al Africii. Ochi enigmatici te urmăresc pe sub sprâncene frumos arcuite; unii par trişti, alţii îţi fac impresia că râd... O viaţă întreagă, cu semn de întrebare, în aceşti ochi negri cu irizări de jar.

O viaţă dublă în Cairo ; viaţa Islamului şi viaţa Europei apusene, fiecare din ele bine distinctă.

Trecând prin cartierele arabe, cu casele lor pitoreşti, ale căror balcoane şi ferestre sunt mascate de grilaje de lemn, „muşarrabierh", ai impresia că trăieşti într-o lume cu adevărat a basmelor orientale; şi zăbrelele de lemn feresc pe frumoasele arabe, egiptene, de privirile indiscrete ale europenilor, care trec, parcă, să le strice liniştea...

Dintr-o curte răsare o siluetă plină de farmec, ce pare grăbită, dar dând cu ochii de străini se opreşte brusc, şi ezită o clipă să înainteze, apoi pleacă mai departe cu paşi nesiguri...

— „Curios, — îi spun eu noului prieten, — cum în această epocă de civilizaţie a omenirii întregi, în acest oraş, unde Europa şi-a întins puterea ei de transformare, mai există aceeaşi mentalitate de odinioară, la femei... Sunt tot atât de fricoase sau poate sunt tot atât de oropsite?"

— „Şi da şi nu, d-le Tican, îmi răspunse însoţitorul meu, după cum cred că şi la d-v. există bătrâni care îşi cresc copiii în vechile principii, găsind că tot ce se face acum e „păcat", tot astfel este şi la noi, afară de faptul că în ţara noastră nu a intervenit Kemal Paşa... Noi ţinem la tradiţie...

De altfel, nu se ştie dacă într-o zi şi frumoasele noastre nu vor fi silite să lepede voalurile, pentru o pălărioară cochetă, şi costumul lor pentru rochiţe străvezii...“

Alături de cartierele arabe, străzi plantate cu arbori şi împodobite cu clădiri măreţe în linii moderne, cu hoteluri renumite, grădini şi localuri frumoase, vorbesc şi mai mult de cele două vieţi deosebite ale cetăţii Cairo.

Propriu zis, Cairo este într-adevăr despărţit in două părţi: cartierul indigen şi cel european, iar istoria lui prezintă un deosebit interes.

*

* *

Şi iată cum spune istoria că a luat fiinţă oraşul Cairo, care astăzi stârneşte admiraţia vizitatorilor:

Cu multe, multe secole în urmă, se spune că în faţa insulei Roda, cea scăldată de apele capricioase

ale Nilului, pe malul drept al apei, se întindea o mică aşezare, ocupată cândva de o garnizoană romană.

Dar, cam pe la anul 640 d. Chr., generalul arab Amr a ocupat această aşezare şi şi-a instalat aici tabăra. Înainte însă ca armatele sale să pornească asupra cetăţii Alexandrine, pe care voia s-o cucerească, legenda spune că doi porumbei au venit şi şi-au făcut cuib pe cortul generalului. Amr, văzând în aceasta un semn de bun augur, a dat ordin soldaţilor săi să nu strice corturile. Credinţa generalului arab s-a împlinit şi când armatele se întoarseră victorioase, cortul generalului deveni centrul unui orăşel militar, format mai întâi din colibe şi apoi din locuinţe tot mai stabile, căruia i se dete numele de „Fostât“, adică „cortul".

Generalul Amr înconjură apoi oraşul cu metereze şi ca mulţumire, înălţă lui Allah o moschee, chiar în centrul oraşului. În acelaşi timp, însă, printr-o înţeleaptă politică nu interzise cultul creştinilor copţi, aflători în acea parte, ba chiar îi şi ocroti. Astfel că alături de prima moschee se înălţară şi locaşuri de închinăciune, creştine.

Astăzi; incinta de odinioară a orăşelului „Fostât“ este curioasa mahala ce se numeşte încă „Vechiul Cairo", sau sfântul Gheorghe, locuită în mare parte de copţi.

Dar, cu timpul care trece, „Fostât" îşi întinde tot mai mult suprafaţa şi cam pe la anul 870 guvernatorul Ahmed Ibn Tulun îşi mută reşedinţa pe o colină „Yechkar", unde se găsea un cimitir creştin şi altul evreu. Guvernatorul, se zice, că a pus de a distrus cele două cimitire şi pe locul lor a înălţat o cetăţuie, iar treptat în jurul acesteia o mulţime de alte construcţii de seamă.

La un moment dat, se pare că această cetăţuie, ajunsese la cea mai mare splendoare, căci peste tot se vorbea de ea, şi multe cărţi pomenesc de frumuseţea ei: palate bogate cu grădini plăcute, moschee minunate, băi şi numeroase case particulare, îmbogăţeau străzile oraşului... Dar, mai presus de toate era palatul guvernatorului, al lui Ahmed Ibn Tulun, şi moscheea cu acelaşi nume, care se poate vedea şi azi.

În fine, istoria mai spune, că mai târziu, cam pe la anul 969, generalul Gohâr, trimis de kaliful Fatim El Mu-izz, după ce a cucerit Egiptul, a vrut să-i dea o capitală cu mult mai mare decât era in acea vreme, Bagdadul. Şi alături, sau mai exact în continuarea celor două cetăţi, începu să se construiască viitoarea capitală.

Mai multe legende relativ la această fondare, spun că numele de „El Qahirah" (Cairo) care însemnează „victoriosul", nume dat apoi capitalei, este datorat faptului că tocmai după ce tot materialul a fost adus şi lucrul început, a răsărit planeta Marte, „El Qaher“...

În acest nou oraş şi-au stabilit apoi reşedinţa toţi Fatimii, şi a fost recunoscut de capitală a Egiptului.

Acest nou oraş este Cairo; iar, „Fostât“ va rămâne de aici în colo „Vechiul Cairo “.

Cairo a înflorit tot mai mult şi opere de adevărată artă l-au împodobit şi îmbogăţit, din zi în zi.

Dar, adevărata epocă de glorie şi înflorire a lui a fost în secolul XIV, sfârşitul primei şi începutul celei de a doua dinastii a Mamelucilor, când minunatul Cairo se umplu de un număr considerabil de edificii minunate.

În fine, Cairo este oraşul unde ambiţia şi gusturile artistice de nediscutat ale kalifilor şi-au găsit exprimarea în opere măreţe şi nepieritoare, demne de admiraţia tuturor vremurilor.

După sosirea mea în Cairo, prietenul d-lui Mouchly, şi amabilul meu cicerone, îmi recomandă şi mă conduse la hotelul Continental, un hotel mare, luxos şi ultramodern, care se află situat în piaţa operei.

De la fereastra camerei mele aveam o privelişte minunată asupra oraşului şi în special asupra splen-

didei grădini Esbekieh, renumită prin varietatea extraordinară de arbori exotici.

Această frumoasă grădină, care cuprinde o suprafaţă considerabilă, mi s-a spus că a fost făcută pe la 1870, după planurile unor grădinari, specialişti francezi.

Bine înţeles că fiind chiar în faţa hotelului, am putut să mă plimb mai mult sub umbra arborilor săi şi să-mi încânt ochii cu frumuseţea florilor şi a plantelor rare, care-i fac bogăţia.

Hoinărind, când pe jos, când cu maşina, prin cartierele moderne, ca şi prin cele arabe, am ajuns la cea mai veche moschee, moscheea Ibn Tulun, de formă dreptunghiulară şi înconjurată cu mai multe rânduri de galerii bogat ornamentate cu sculpturi de artă. O friză de lemn, pe care sunt săpate cu caractere cuneiforme — vechiul scris arab — versete din Coran, încercuieşte moscheea ridicată de guvernatorul Ahmed Ibn Tulun.

Din vârfulul minaretului, care este un turn masiv, înconjurat de o clopotniţă, fără clopot, de construcţie recentă, vizitatorul poate avea o privelişte minunată asupra oraşului şi mai ales asupra vechiului cartier care înconjoară locaşul lui Alah. În interior, covoare de mare preţ înăbuşe pasul celui ce vine să turbure liniştea sfântului locaş.

Scobitura, sau nişa făcută pentru a orienta pe credincioşi unde se află Mecca, cetatea sfântă a Islamului este căptuşită toată cu marmoră, iar „mimbarul", acel scaun de unde preoţii lui Alah propovăduiesc Coranul, este o operă cum rar se întâlneşte în sculptura în lemn şi datează de prin secolul XIV-lea.

Peste tot artă şi bogăţie, care te face să vezi mai clar decadenţa artistică a zilelor de azi... Unde se mai fac asemenea minuni? Cine mai încearcă să le imite măcar?

Cubismul, linia simplă, linia dreaptă a epocii noastre a pus stăpânire definitivă pe gusturile noastre?...

Este prea grea ziua de mâine, ca să mai gândească cineva şi la opere de artă, nepieritoare...

Ca toţi vizitatorii oraşului Cairo, trebuia şi eu să văd „Cetăţuia“, care se întinde în sudul oraşului, nu prea departe de moscheea Ibn Tulun. Aici se văd numeroase clădiri, înconjurate de ziduri crenelate, însă cel mai de seamă este palatul unde Mehmed Ali a masacrat pe Mameluci pe la 1811. Alături de acest palat se poate vedea un puţ săpat în stâncă, atingând o adâncime de aproape 100 metri şi care se numeşte „puţul lui Iosif“, apoi trei moschee îi ţin tovărăşie.

Plecând dela „Cetăţuie", în drum spre centrul oraşului, însoţitorul meu îmi arătă încă vreo câteva moschee, din care una, îmi spuse că, datează din secolul XIV-lea.

Dar, timpul nepermiţându-mi, nu m-am oprit mai mult să le vizitez. Pot spune însă că această metropolă putea fi numită şi cetatea moscheelor, căci la fiecare pas, aproape, vei întâlni una.

Iată însă, că trecem pe sub un fel de arc de triumf al vechiului Cairo: „Bab-el-Zueilen“; este o poartă caracteristică, formată dintr-o boltă având de o parte şi de alta câte un turn rotund. Această poartă se zice că datează de prin secolul XI, când acest loc forma centrul oraşului. Pe unul din canaturileporţii se văd agăţate de cuiele care fixează ornamentele, petice de cârpă, fire de lânăzdrenţuite şi altenimicuri; toate acestea nu sunt decât semnele lăsate de superstiţia poporului, care crede că în dosul porţii ar locui geniul cel bun.

*

* *

Ajungând, din nou, în centrul oraşului, însoţitorul imi puse că ar fi bine să lăsăm maşina spre a merge pe jos, puţin, căci voi vedea ceva foarte interesant. Într-adevăr, încet, încet, străbătând străzile largi şi moderne, ajunserăm în Kham-Khalil, centrul unui cartier foarte interesant datând de pe la 1292 şi compus numai din uliţe strâmte şi întortocheate unde se găsesc bazaruri minunate de covoare, mătăsuri, chilimbaruri, pietre preţioase, argintărie şi aurărie, bronzuri din cele mai frumoaşe şi tot felul de obiecte de valoare. De o parte, toate aceste bazaruri; de partea cealaltă a străzii „Nevue du Nuski", altele : bazaruri de stofe, papuci, mirodenii, oale, parfumuri chiar, librării şi legătorii de cărţi etc. Dar, ca să cutreieri acest minunat cartier şi să poţi spune cu adevărat că l-ai vizitat, ar trebui să-i consacri ore întregi.

Chiar dacă nu eşti femeie, curiozitatea nu-ţi dă pace şi fiecare vitrină, fiecare tarabă te atrage; cusături minunate arabe, de un colorit plin de strălucire şi artă, covoare cu desene mărunte şi migăloase, caracteristice Orientului, vase de preţ, toate, toate... te reţin. Iar dacă vrei să cumperi ceva, trebuie să ştii să oferi preţul, aproape de reala valoarea obiectului... căci nu de puţine ori străinii plătesc mai mult decât face lucrul, cu toată frumuseţea lui...

Bazarul este veşnic animat, iar mulţimea cosmopolită face un zgomot, de multe ori asurzitor: unii se tocmesc, alţii stau în mijlocul drumului şi discută cu voce tare, negustorii îşi laudă mărfurile; şi prin toată această lume ocupată, mici arabi îmbrăcaţi in şalvari mai mari decât ei, cu fesuri roşii, se strecoară cerând tuturor câte un bănuţ... numai...

Ieşind din cartierul bazarurilor, zgomotul te urmăreşte până departe şi regreţi că nu poţi rămâne mai mult în această lume, extraordinar de activă...

După ce am lăsat în urmă cartierul unde se face cel mai nostim negoţ din Cairo, luarăm o maşină şi ne îndreptarăm spre „mormintele kalifilor", care găsesc în partea de Est a oraşului.

O câmpie nisipoasă şi deşartă, presărată cu dâmburi de dărâmături, ni se arată mai întâi în faţa ochilor, apoi treptat, ne apar mormintele şi mormintele kalifilor.

Ceamare parte din aceste morminte datează din ultimaepocă a Mamelucilor şi au fost consruite prin secolul XIV-lea.

Peste 20 de morminte se află aici, printre care 9 moschee, dând impresia unui oraş al morţilor, căci şi clădirile care le încadrează sunt pustii şi, după cum mi s-a spus, o singură dată pe an se observă oarecare mişcare şi viaţă în aceste locuri: la ziua morţilor, când descendenţii, celor duşi dintre vii, vin să le cinstească memoria.

Cu arcade măreţe, cupole gigantice, arabescuri şi mozaicuri neîntrecute, minarete dantelate, graţioase, unele mai îngrijite, altele mai neîngrijite, mormintele kalifilor constituie cea mai extra ordinară necropolă, de o neîntrecută artă şi bogăţie.

Mergând prin această cetate a morţilor, pe drumuri şerpuitoare, sub soarele puternic, piciorul se afundă în nisipul fierbinte.

„Mormântul lui Suleiman", mă face atent însoţitorul meu, „moscheea sultanului Quitbaï", „apoi mormântul sultanului Inalt“, al emirului Kebir, mormintele lui Kansu, Churi, şi alţii, îmi explică mereu însoţitorul meu.

Şi ca să le vizitezi pe toate trebuie să umbli mult, căci nu sunt unul lângă altul.

*

* *

În fine, înainte de a pleca din Cairo, am făcut o plimbare pe Nil până la insula Roda, în dreptul căreia pe malul stâng, se află marea grădină zoologică unde am văzut cea mai mare varietate de păsări şi animale din lume.

Era pe la apusul soarelui, când atmosfera străbătută de ultimele raze ale astrului zilei părea un văl trandafiriu, ce flutura deasupra apei cu unduiri do moar. Vasul nostru luneca uşor, încrucişându-se cu nenumărate bărci cu pânze şi yachturi luxoase, po bordul cărora se zăreau siluetele albe ce se profilau zvelte pe fondul albastru-cenuşiu. Erau sezoniştii Cairo-lui, acei privilegiaţi ai zeiţii Fortuna, cărora banii şi timpul le îngăduie să petreacă în fiecare an cel puţin o lună pe malurile istorice ale bătrânului Nil. Siluetele acelea de un modernism pronunţat, departe de a contrasta în aceste locuri în care natura impresionează prin simplitatea majestoasă a liniilor sale, dădeau o notă tinereţe ce punea viaţă în acest tablou ieşit de panelul unui maestru neîntrecut şi care, acum câtevamii de ani a desfătat cu aceleaşi culori ochii puternicilor faraoni şi ai frumoaselor lor prinţese.

Vestitul şi marele muzeu de antichităţi egiptene l-am vizitat cu câteva ore înainte de plecarea trenului, ca şi muzeul arab.

Nici nu încerc să descriu toate încăperile muzeului cu cuprinsul lor minunat, căci le-am vizitat prea în fugă. Pot spune doar, că toate manifestările vechei arte egiptene, sarcofage regeşti, bijuterii de seamă şi chiar bogăţiile mormântului lui Tut-Ankh-Amon sunt expuse în muzeul de antichităţi egiptene, muzeu creat la 1857 de către Mariette Paşa.

Iar muzeul arab, instalat într-un palat modern, totuşi în stilul al cărui nume îl poartă, păstrează cu sfinţenie resturile şi obiectele salvate din moscheele vechi şi frumoasele clădiri arabe: vitrouri, candele, panouri, lămpi minunate, arabe, şi o splendidă bibliotecă care a aparţinut kedivilor.

Am părăsit oraşul Cairo, cetatea orientală, care cuprinde atâtea opere frumoase, cu sufletul plin de regret, dar şi cu promisiunea unei vizite mai lungi, pentru mai târziu...

până la blondele nordului, toate epavele abuzului s-au adunat aici, spre disperarea cercetătorului din curiozitate. Figuri descompuse, peste care fardul trântit cu lopata scoate mai mult în evidentă linii de groază. Ochi fără gene, cu pleoape roşii; capete cu părul în dezordine, corpuri însemnate de boli constituie o galerie de monştri şi oroare.

Nu ştiu cum unii europeni pot rezista în mijlocul acestor ruine ale desfrâului şi mizeriei, fără ca sufletul lor să nu se revolte.

Pasiune, cât eşti de frumoasă, când încordarea ta se ridică spre cer şi lumină, şi cât de fioroasă, turburând cele mai adânci cute ale sufletului omenesc când te cobori dincolo de focul gheenei! Biblice

Sodomă şi Gomoră, reveniţi mai triste şi mai rele spre trezirea şi mântuirea noastră! Urmele voastre sunt generatoare ca boabele de mătrăgună.....

* *

*

Fugi suflete şi te trezeşte, la noapte începe un an nou ! Uită urâtul din frumoasa Alexandrie, aleargă pe străzi şi sărută pe primul om adevărat, ieşit în cale...

M-am depărtat repede de acest cuib al morţii, căutând aer şi umanitate. Trebuie să spun că de Anul Nou eram în Alexandria — şi pentru sărbătoarea aceasta vehiculele aleargă mai grăbite ca obicei, iar sergenţii s-au îmbrăcat în mare ţinută punând în locul fesurilor obişnuite, căşti de oţel, de parcă ar avea să pornească

la vreun atac...

Toate câte le vedeam nu-mi dădeau nimic de bănuit, şi după ce am luat masa, am pornit iar la plimbare pe străzile Alexandriei, feeric luminate. Dar aproape de miezul nopţii, aud în jurul meu pocnituri şi zângănituri, un huruit teribil, şi zgomote, ca produse de cioburi sparte. Înainte de a mă putea uita în jurul meu, şi înainte de a-mi putea da singur vreun fel de explicaţie, mă pomenesc tras cu grabă de câţiva soldaţi englezi, într-un gang.

Ce se întâmplase?

Probabil că soldaţii şi-au dat seama imediat, că sunt un străin necunoscător al obiceiurilor locale, din noaptea de anul nou, căci altfel n-aş fi îndrăznit să fac o plimbare la acea oră.

Pe mine, de altfel, mă mira mult faptul că vedeam străzile complect pustii, dar îmi spuneam singur că sărbătoarea, începutul unui alt an, i-a făcut pe toţi să stea în casă, ca să petreacă...

Aici, există curioasa tradiţie, ca în această noapte, la ora 12, toată lumea să arunce pe ferestre, în stradă, lucruri vechi, sticlărie stricată, oale, crătiţi şi orice fel de obiect devenit inutil într-o gospodărie. Este un adevărat asalt, periculos şi asurzitor, căruia îi cad adesea victime mulţi din străinii neştiutori, ca şi mine.

Timp de o oră s-a aruncat continuu, încât strada a rămas apoi acoperită cu un strat gros de cioburi. În mijlocul sgomotului se auzeau chiar şi detunături de armă, încât aş fi putut crede cu uşurinţă, -dacă nu erau soldaţii englezi ca să-mi explice, - că a izbucnit războiul civil. Toate magazinele trăseseră obloanele şi sergenţii dispăruseră, înghiţiţi, parcă, de negrul pământ.

Hotelierul, ştiindu-se oarecum vinovat că nu m-a informat la timp asupra acestei ploi de cioburi, mă aştepta cu multă grije.

„S-au întâmplat multe nenorociri",— îmi explică el când mă zări venind,— în nopţile de Anul Nou, şi nimeni n-a putut fi tras la răspundere, căci în faţa obiceiurilor, chiar când sunt aproape barbare, orice autoritate devine neputincioasă, De altfel, mi s-a mai spus, că italienii sau grecii, care dau vina unii pe alţii, sunt aducătorii furtunii apocaliptice din noaptea de Anul Nou pe aceste meleaguri.

* *

*

Întâmplarea din noaptea Anului Nou m-a făcut, cât am stat în Alexandria, să fiu mai prudent în timpul plimbărilor, atât de prudent încât mă uitam cu frică şi la inofensivii arabi, care îşi serbau zilele Ramazanului, mergând pe străzi şi intrând în magazine cu cădelniţe pline cu tămâie aprinsă. Prin focul sfânt al tămâiei şi prin post, ei vor să îndepărteze spiritele rele. În zilele Ramazanului nu se mănâncă nimic până la ora 6 seara, anunţată credincioşilor lui Alah, prin salve de tun. Atunci, toţi se reped la bucate, devorându-le cu o iuţeală explicabilă, după o aşteptare de o zi întreagă.

* *

*

Dar, departe de ţara mea, în mijlocul unei populaţii şi obiceiuri atât de străine de mine, am simţit nevoia să văd români, să fiu mai aproape de ei. Şi astfel am pornit-o într-o zi spre consulatul nostru general, care se găseşte pe cea mai frecventată stradă a Alexandriei, pe strada Regele Faud, unde se află şi serviciul maritim român.

Consulatul nostru este instalat într-unul din cele mai frumoase palate ale oraşului, în mijlocul unei grădini imense, plină de flori şi pomi. Urcând scările spre birouri, ai impresia că eşti la ambasada celui mai bogat stat din lume. Covoare roşii, în care se afundă piciorul, flori, tablouri, vase scumpe şi alte lucrurile bun gust îţi atrag atenţia.

Consulul nostru era probabil foarte ocupat şi a trebuit să aştept câteva lungi minute, într-o sală mare.

Aici, ca să-mi petrec timpul, am răsfoit revistele ce se găseau pe masa acoperită de un postav verde, dar după ce mi-au trecut pe dinaintea ochilor texte şi ilustraţii din mai toate ţările civilizate, şi în toate limbile europene, fără voie, mi se născu în minte întrebarea : „dar unde sunt cele din România?"— niciuna cel puţin care să reamintească măcar românilor ce vin la „consulatul român" din Alexandria, despre ţara de curând, sau de mult părăsită. Niciun prospect care să vorbească străinilor despre frumoasele noaste planuri şi despre dărnicia naturii cu binecuvântata noastră patrie...

Mi s-a dat, ce e drept, o explicaţie destul de plauzibilă despre această lipsă, dar, — oricum —, aceasta nu aducea nicio îndreptare răului constatat şi mă gândesc şi acum că străinii, ori cât ar fi de dispuşi să ne cunoască, nu vor învăţa niciodată drumul ce duce spre ţara noastră, dacă nu ne vom da osteneală să le vorbim de ea, aşa cum fac toate celelalte ţări, chiar şi cele ce nu mai au nevoie să se facă cunoscute.

PORT SAID

După o şedere de câteva zile în Alexandria, îmi reiau drumul spre Port-Said, unde trebuia să mă îmbarc pe transatlanticul „Chantilly“.

Trenul format din vagoane vopsite în alb, pentru a fi mai bine apărat contra razelor soarelui, pleacă din Alexandria la ora 7 şi jumătate de dimineaţă. Un bilet de la Alexandria la Port Said costă 160 piaştri, şi n-ai cel puţin plăcerea să călătoreşti într-un vagon curat.

Linia de cale ferată merge până la localitatea Benha, situată la vreo 164 km. depărtare de Alexandria şi unde se împarte în două ramuri: o linie mergând spre frumosul Cairo, iar cealaltă spre Ismailia, apoi în lungul canalului de Suez, ajungând până la Port Said.

Călătoria nu este deloc plictisitoare; trenul aleargă printr-una din regiunile cele mai fertile ale Egiptului, renumită prin culturile de bumbac, importat aici din anul 1821 de către francezul Jumel. Locuitorii sunt la muncă — deşi suntem în plină iarnă, începutul lui Ianuar — însufleţind peisajul.

Trecerea canalului de Suez, exceptând timpul pierdut cu diversele formalităţi şi opriri în porturi, durează între 12—15 ore. De altfel, vapoarele de cursă mare, spre Africa răsăriteană, India, China, Japonia, etc., nu opresc decât în Port-Said şi Port- Tewfik, restul porturilor fiind deservite de vapoare mici.

Canalul merge spre sud, în linie dreaptă, şi are în dreapta alt canal, „Menzaleh", iar în partea stângă oimensitate de ţinuturi mlăştinoase, minunate prin efectele lor de miraj,.

Şi vaporul ajunge în faţa oraşului „El Kantara“, care a avut în toate timpurile un rol important, găsindu-se în drumul caravanelor ce mergeau şi spre Egipt, Palestina şi Siria.

Se spune că în „El Kantara“ a petrecut câteva Abrahan cu fiii lui şi mai târziu Sfânta Familie, în timpul fugii în Egipt. Starea acestui oraş se pare că a fost înfloritoare, căci istoricii susţin că el ar fi ajuns să aibă vreo 50.000 locuitori. În secolul al lll-lea, înainte de Christos, perşii l-ar fi cucerit şi distrus. Astăzi însă, oraşul s-a trezit la viaţă economică şi comercială.

După „El Kantara“ urmează oraşul Ismailia, pe unde am trecut şi cu trenul, la ducere spre Port-Said. În acest oraş se găsesc birourile administraţiei marei companii. De aici trecem prin punctul unde Istmul de Suez atinge cea mai mare înălţime a sa, — aproape 52 picioare deasupra nivelului mării şi apoi intrăm în lacul crocodililor, „lacul Timsah".

După ce vaporul a traversat lacul Timsah, intră din nou pe canal, aproape de „Gebel Mariam“, unde se poate vedea impunătorul monument ridicat în memoria armatelor de apărare ale canalului, din timpul războiului mondial.

Câteva mile mai departe de acest monument, tot aproape de malul canalului, se vede şi un mormânt, care,—mi s-a spus—este al şeicului Eneked, cel atât de mult venerat şi la care vin pelerini din toate părţile ţării, să i se închine. În acest punct, îmi povesteşte un egiptean cu care călătoream pe vapor, a fost atacat canalul, de către turci, la începutul răsboiului mondial.

Mai departe, malurile canalului sunt împodobite de numeroşi palmieri şi pământul este foarte frumos cultivat,pentru ca apoi să întâlneşti o mulţime de ruine care vorbesc de-o veche civilizaţie...

Chiar de pe vapor poţi înţelege condiţiunile extrem de grelee ale săpării canalului. Cât vezi cu ochii, nu apare decât o câmpie presărată de nisip, lucind sub bătaia razelor de soare. Este aproape desertul, cu toată groaza şi melancolia lui. Doar câte o mică caravană de arabi mai dă un pic de viaţă acestor locuri şi un farmec şi un farmec deosebit şi neînţeles.

Din loc în loc apar iarăşi palmieri, dar par stingheriţi şi mărturisesc că pe aici nu poate exista decât nisipul omorîtor şi aspru..

Ţinutul, se spune, că făcea parte din ţara numită în Biblie„ţara lui Gessen“, unde evreii au fost lăsaţi să se aşeze încă din timpurile patriarhului Iaco, al cărui fiu „Iosif“ a fost în slujba Faraonului.

Între Dever şi Genef canalul trece printr-o regiune de lacuri, unde mai înainte fusese o depresiune adâncă, încât a trebuit şase luni până s-au scurs apele mării, ca s-o umple.

Ajungem şi la ultimele oraşe ale canalului; mic, însă plăcut la înfăţişare, este oraşul Suez, care este dominat de înălţimile munţilor Attaka.

Urmează portul Tewfik, situat chiar la extremitatea estică a canalului. În afară de Port-Said, el este cel mai important oraş al canalului. Aici se opresc toate vapoarele şi se găsesc birourile generale ale companiei şi docurile.

Chiar la intrarea în port se află un monument format dintr-un obelisc şi doi tigri, ridicat în onoarea armatelor indiene, ce au luat parte la războiul din 1914—1918.

Cum se opreşte în port, vaporul nostru este asaltat de diverşi indivizi, ca şi la Port-Said de altminteri, oferind pasagerilor tot felul de obiecte., preţioase, al căror preţ scade fantastic numai în câteva clipe de tocmeală.

MAREA ROŞIE

Adesea se văd cămile, purtând bătrâni şi câte trei-patru copii odată.

Satele ridicate pe mici ridicături ale terenului, pentru a fi ferite de inundaţii, par nişte cloşti cu pui, căci în jurul unei case mai mari, mai răsărite, se grupează toate celelalte, micuţe şi pitoreşti într-o disimetrie plăcută. Palmierii şi comorii — o varietate de arţari — punctează tabloul cu un verde închis, ceea ce face să apară şi mai triste micile deşerturi acoperite de un nisip fin, întâlnite în drum.

Câmpia fertilă şi intens colorată în verde alternează cu deşertul aspru, spre marea noastră mirare.

În vagoane, deşi bine închise, pătrunde foarte mult nisip; ne intră chiar în ochi, nas şi urechi, iar uneori ne trosneşte şi în dinţi.

Suportăm fără prea mare greutate această neplăcere ochiul nostru fiind continuu încântat de ceea ce vede din fuga trenului. Opririle sunt puţine şi numai centre importante, cum ar fi Damanhur, renumit prin uzinele sale de lucrarea bumbacului şi Tantah, oraş indigen, numărând peste 80.000 locuitori.

Aici se fac în fiecare an trei mari bâlciuri, cel mai important ţinându-se cu ocazia sărbătoririi lui Seyad Abmed el Badaui al cărui mormânt se află în centrul oraşului lângă o foarte frumoasă moschee.

Francezii cred, ba chiar susţin, că Badaui ar fi fost un medic francez, anume Badouin, care a făcut parte din cruciada sfântului Louis (Ludovic) şi care trecând la mahomedanism, ar fi rămas prin partea locului.

Ajunşi la Benha, localitate bogată în fructe, schimbăm trenul; operaţia nu durează prea mult şi iată-ne străbătând iar, un deşert. Dunele de nisip, mari şi mai mici, parcă se fugăresc în imensitatea aceea sclipitoare. O lume miraculoasă, fantastică, răsare şi capătă viaţă sub bogăţia razelor fierbinţi ale soarelui şi din nisipul care s-a înroşit deodată. O pădure se apropie, pentru ca în câteva minute să se transforme într-o armată de soldaţi şi apoi să se topească în valurile spumoase ale unei mări albastre.

O lume din basme, unde feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene te amăgesc din depărtare. Este lumea deşerturilor capricioase...

O sumedenie de prăjini vin deodată, să populeze şi ele această lume; se mişcă, au viaţă, se apropie, se depărtează, cresc şi, ca cât ne apropiem, se văd cât mai mari, nu dispar, ca tot ce am văzut până acum.

Ce poate fi? Străinul, necunoscător al locurilor, le priveşte din ce în ce mai nedumerit. Sunt ca târgurile vapoarelor de pe canalul de Suez, de care ne-am apropiat acum... Câteva minute numai şi am ajuns în gara Ismailia, de unde trenul se îndreaptă spre Marea Mediterană, de-a-lungul canalului, până când aproape de ora 3 după amiază ajungem la Port Said.

* *

*

Ajuns în Port-Said, nu fără unele dificultăţi, pot coborî

în sfârşit din tren; iau un taxi, care mă lasă la ,, Eastern Exchange Hotel", cel mai mare şi cel mai inimos hotel din oraş, proprietatea unui italian, Simonini. Este un hotel occidental, având tot confortul modern, cu terase mari, pitoreşti, de unde poţi avea panorama unor cartiere întregi, dacă nu chiar a oraşului şi a portului.

În Port Said a trebuit să aştept două zile sosirea vaporului ,,Chantilly" al companiei „Messageries Maritimes", care face cursa „Djibouti-Coasta franceză a Somaliei, de unde se îndreaptă apoi spre Indo-China.

Am profitat de aceste zile, ca să colind şi să vizitez oraşul, care numără peste 120.000 locuitori, din care 30.000 europeni.

Port Saidul, oraş nu prea vechi, căci a fost fondat

cam pe la 1859, cu un port a cărui suprafaţă trece de 230 de hectare, are un far celebru, cu o putere luminoasă de un milion de lumânări, făcându-1 vizibil de la o depărtare de 20 mile marine.

La intrarea in port se află statuia lui Ferdinand de Lesseps, genialul constructor, prin a cărui muncă drumul spre Orient s-a scurtat cu cel puţin o lună de zile, căci înainte de a exista Canalul de Suez, vapoarele erau obligate să ocolească toată Africa, trecând tocmai pe la Capul Bunei Speranţe.

În partea dreaptă a portului se găseşte o plajă imensă şi un cazino elegant; iar în partea stângă se află noul oraş „Port-Fuad“ şi imensele ateliere ale companiei exploatatoare a canalului. Se zice că această companie ar fi una din cele mai mari şi mai bogate din lume, — lucrul poate fi uşor de înţeles, gândindu-ne că pentru fiecare vapor intrat pe canal trebuie să se plătească taxele în franci aur, dând pentru o tonă 5.75 fr. aur, pentru un pasager 10 fr. aur şi numai pentru copii plătind pe jumătate.

Mulţumită construirii canalului de Suez, s-au născut mai multe porturi, dintre care cel mai însemnat e Port-Said.

Găsindu-se la punctul cel mai însemnat al tuturor drumurilor de legătură între Europa, Africa şi Asia, Port-Said-ul duce o intensă viaţă maritimă. Este un oraş modern, frumos, cu străzi largi, curate şi bine aliniate, unde la fiecare răspântie stă un agent de circulaţie, gătit cu o uniformă asemănătoare acelor ,,Bobbies’’

englezi, cu singura deosebire că manşetele de celuloid, care le împodobesc mânecile cu roşu, în loc de albastru; dar de multe ori, zile întregi, ei nu au de îndrumat o maşină…

Dacă spiritul de curiozitate nu te-ar conduce şi în cartierele mărginaşe ale oraşului n-ai putea şti că te afli în orient, sau în centrul Europei. Magazinele sunt mari şi luxoase, bogate în cele mai diverse mărfuri. Dar negustorii păstrează încă manierele orientului: stau în fata prăvăliilor şi te în cele mai felurite chipuri să intri înăuntru şi să cumperi ceva. Cu cea mai nevinovată figur îţi lasă un obiect pe care a cerut 150 piaştri la 20 piaştri, dar trebuie să fii atent când ţi-l

împachetează, căci au o abilitate extraordinară ca să-ţi pună un lucru exact ca înfăţişare, însă de o calitate mult inferioară. De aceea negustorilor de aici (sau mai exact, majorităţii negustorilor) le-a ieşit nume rău şi numai pe străini îi mai pot trage... pe sfoară...

* *

*

În Port-Said sunt zile întregi în care nu vezi pe nimeni intrând în magazine să cumpere ceva, şi după luxul lor, trebuie să-şi închipuie oricine, că se întreţin cu multă cheltuială. Te întrebi mirat cum pot face faţă? cum se menţin?...

Dar, iată enigma: magazinele sunt pustii ca şi străzile, căci nu a sosit niciun vapor în port. În schimb, în zilele când sosesc marile transatlantice, viaţa comercială se însufleţeşte ca sub atingerea unei baghete magice şi toată lumea face afaceri strălucite. Chiar şi agenţii de circulaţie, care până acum dormitau în locurile lor, dela răscrucea drumurilor, sunt activi.

Singurul magazin, aproape, din Port-Saîd, în care poţi avea siguranţă că nu vei fi păcălit, este „Simon Arzt“, care ocupă o clădire cu vreo şase etaje şi care se găseşte chiar în faţa portului. În el găseşti tot ceea ce îţi trebuieşte, de la cele mai mici articole de toaletă până la băuturile cele mai fine. Este un magazin, în felul magazinelor „Galeries Lafayette’’ şi unde conducătorul lui, a avut buna inspiraţie de a introduce „preţul fix’’ ceea ce

constituie o garanţie pentru cumpărător.

Tot în aceste magazine, chiar în prima zi când am sosit, luând un aperitiv, pe la ora şapte seara, am auzit muzică românească, am auzit radio Bucureşti, care distra pe consumatori.

De altfel în Port-Saîd, şi în toate centrele mari ale Egiptului, radio-România este foarte mult ascultat, căci este postul care secel mai bine, cel mai uşor şi fără paraziţi.

Câtă bucurie am simţit auzind muzică românească, - mai ales că era o zi când se difuza muzică naţională curat, pe acele meleaguri străine, de departe de ţara mea.

Trebuie să adaug că am discutat cu multe personalităţi de acolo , care erau încântate de muzica noastră, care cunosc vocile crainicilor, ale conferenţiarilor şi numele tarafurilor noastre vestite.

Îţi face o plăcere deosebită, auzind cum înşiră cu accentul acela străin, pentru noi, numele tarafurilor de lăutari: Jean Marcu, Fănică Luca, Sibiceanu, Dinicu, etc.

Şi poate pare curios, toţi adoră muzica noastră naţională, care, — după cum îmi spuneau cei cu care am vorbit, — este plină de viaţă şi merge la suflet, căci tangouri şi operă aud şi din alte părţi...

*

* *

În fine, după două zile de aşteptare a vaporului „Chantilly", ducându-mă la „Messageries Maritimes“ spre a-mi lua biletul pentru Somalii, mi se spuse că pentru a putea debarca mai uşor la Djibouti, trebuie neapărat să am viza consulatului etiopian din acel oraş, mai ales că ţinta călătoriei mele era acest imperiu. Dar, de unde puteam lua această viză, nu ştiam şi nici nu mi-au spus. Trebuia să caut pe cineva care să ştie, trebuia să găsesc o soluţie ca totul să meargă bine.

Ştiam că aproape în toate oraşele importante din Europa, şi în special în porturi, avem consuli onorifici care reprezintă ţara noastră. Îmi închipuiam, deci, că şi în acest port atât de însemnat trebuia să existe unul. De fapt, pe unde am trecut, niciodată nu m-am gândit să apelez la aceştia ca să le cer informaţii şi sfaturi, căci ştiu prea bine că toţi în general, nu numai că nu ştiu un cuvânt românesc

- cum este şi explicabil, — dar mai mult nu cunosc nici unde este situată România...

Aici în Port Said, am trecut peste principiile şi convingerile mele şi am căutat să cunosc consulul României. Dar, am avut noroc şi am întâlnit un om inteligent, distins, care m-a primit cu foarte multă bunăvoinţă şi pot spune, cu prietenie. Numaidecât m-a informat că, de câteva zile chiar, a sosit

din Abisinia un consul; apoi m-a însoţit acolo de unde mi-am luat viza, şi mi-a dat informaţiuni foarte preţioase.

Astfel am cunoscut pe d-l Mouchely, consulul României din Port-Said, care într-adevăr ne face cinste ţării. Este un om foarte bogat şi aş putea spune cădomină întregul oraş; un om corect, cu suflet, a cărui vorbă este sfântă oriunde. Face mult bine şi ajută pe oricare ar veni din ţara noastră şi reprezintă cu demnitate interesele noastre. Eu ,personal, am avut ocazia să constat, căci am avut oarecare dificultăţi cu egiptenii, dificultăţi pe care domnia-sa le-a aplanat numaidecât.

Deşi domnia-sa nu este român de origină, biroul acestui consul onorific este împodobit numai cu lucruri româneşti; harta ţării, fotografia suveranului şi a familiei regale împodobesc pereţii, apoi reviste româneşti se găsesc întotdeauna pe biroul său.

CANALUL DE SUEZ

În sfârşit, sosi şi momentul în care vaporul îşi ridică ancoraca să pornească din Mediterana spre Marea Roşie, trecând prin canalul de Suez.

- Nu sunt decât vreo 75 de ani de când, săparea acestui canal era pentru mulţi o simplă utopie. Ideia unei legături între Mediterana şi Marea Roşie datează încă din vechime şi chiar faraonii Egiptului au făcut o încercare în acest sens, folosindu-se, însă, de cursul Nilului. Canalul Faraonilor, construit cu 14 veacuri înainte de era noastră, a durat până în veacul al 8-lea după Christos, când a încetat de a mai servi, fiind definitiv astupat de aluviuni.

Napoleon avu apoi ideea de a se străpunge istmul de Suez, dar fu nevoit să renunţe la planul său din pricina calculelor greşite făcute de inginerii luaţi cu studierea lui.

Mai târziu , un inginer italian întocmi un proiect, dar n-avu putinţa să-l realizeze. Acela căruia îi era dat să înfăptuiască această operă formidabilă fu însă, după cum am mai spus,

Ferdinand de Lesseps, consul al Franţei în Egipt. Mulţumită legăturilor sale de prietenie cu viceregele Egiptului şi faptului că se înrudea cu împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al IlI-lea, el reuşi să obţină în anul 1856 dela vice-rege o concesiune pe 99 ani, pe care o transmise societăţii întemeiate de el în acest scop. În jurul acestei concesiuni s-a iscat un proces, care durează încă, şi s-au ivit multe obstacole, puse în calea proiectului în primul rând de Anglia, care se temea ca nu cumva, controlul străin asupra Canalului de Suez să provoace o întrerupere a legaturilor sale cu India.

Cum toate naţiunile europene au subscris la constituirea societăţii Canalului de Suez, Anglia a fost singura, care s-a abţinut, ea făcând chiar intrigi la Constantinopol, spre a împiedica începerea lucrărilor.

Cu toate aceste dificultăţi, Ferdinand de Lesseps n-a şovăit şi la 25 Aprilie 1859 străpungerea istmului a început. Lucrările au durat 10 ani, întrebuinţându-se 40.000 de felahi (ţărani egipteni). Dificultăţile tehnice nu erau prea mari, terenul fiind un întins deşert nisipos, dar aducerea apei de băut necesare prezinta, în adevăr, o mare greutate, ea trebuia să fie adusă dela o mare distanţă, cu ajutorul a peste 1500 de cămile.

Drumul cu vaporul dela Port-Said la Port-Tewfik, adică străbătând întregul canal de Suez, este unul din cele mai frumoase. Nu că peisajul ar atinge frumuseţi nebănuite, dar mergi pe un fluviu lung de 169 Km., lat de 60-100 metri şi adânc de 10-15 m., creat de mâna omenească, realizând astfel o adevărată minune a timpurilor noi. S-au făcut săpături de 75.000.000 metri cubi, cheltuindu-se, cu timp in urmă, frumoasa sumă de 18.000.00o lire sterline.

În anul 1869, când s-a inaugurat canalul, geniul francez, prin Ferdinand de Lesseps, câştiga un nou laur de glorie. Inaugurarea acestei măreţe opere s-a făcut cu un fast deosebit, cheltuielile festivităţilor ridicându-se la mai multe milioane de franci.

Anglia, fidelă principiilor sale, s-a abţinut, deşi toate ţările şi-au trimis reprezentanţii lor la serbări. Aceasta n-a împiedecat-o însă să intervină atunci când Kedivul Egiptului, în pragul falimentului, propuse Franţei să-i cedeze ei acţiunile sale pentru suma de patru milioane lire sterline, deşi, valora cel puţin de două ori atâta. Ea vărsă imediat suma cerută de acest mare acţionar al Societăţii Canalului de Suez şi astfel în 1875 Marea Britanie devine aproape stăpâna societăţii, supremaţia sa afirmându-se în 1882 mulţumită unei rebeliuni anti-europene.

Trebuie să adaug că valoarea Canalului de Suez e socotită azi la 1 miliard de franci aur.

Trecerea canalului de Suez, exceptând timpul pierdut cudiversele formalităţi şi opriri în porturi, durează 12—15 ore. De altfel, vapoarele de cursă mare, spreAfrica răsăriteană, India, China, Japonia, etc.nu opresc decât în Port-Said şi Port- Tewfik, restul porturilor fiind deservite de vapoare mici. Canalul merge spre sud, în linie dreaptă, şi are în dreapta alt canal, „Menzaleh“, iar în partea stângă o imensitate de ţinuturi mlăştinoase, minunate prin efectele lor de miraj.

Vaporul ajunge în faţa oraşului „El Kantara“, care a avut în toate timpurile un rol important, găsindu-se în drumul caravanelor ce mergeau şi merg spre Egipt, Palestina şi Siria.

Se spune că în „El Kantara“ a petrecut câteva zile Abraham cu fiii lui şi mai târziu Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt. Starea acestui oraş se pare că a fost înfloritoare, căci istoricii susţin că el ar fi ajuns să aibă vreo 50.000 locuitori. În secolul al-III-lea, înainte de Christos, perşii l-ar fi cucerit şi distrus. Astăzi însă, oraşul s-a trezit la o nouă viaţă economică şi comercială.

După „El Kantara“ urmează oraşul Ismailia, pe unde am trecut şi cu trenul, la ducere spre Port-Said În acest oraş se găsesc birourile administraţi mareicompanii. De aici trecem prin punctul unde istmul de Suez atinge cea mai mare înălţime a sa, -aproape 52 picioare deasupra nivelului mării şi apoi intrăm în lacul crocodililor, „lacul Timsah“.

După ce vaporul a traversat lacul Timsah, intră din nou pe canal, aproape de „Gebel Mariam“, undi se poate vedea impunătorul monument ridicat în memoria armatelor de apărare ale canalului, din timpul războiului mondial.

Câteva mile mai departe de acest monument, tot aproape de malul canalului, se vede şi un mormânt, care,—mi s-a spus—este al şeicului Eneked, cel atât de mult venerat şi la care vin pelerini din toate părţile ţării, să i se închine. În acest punct, îmi povesteşte un Egiptean cu care călătoream pe vapor, a aost atacat canalul, de către turci, la începutul războiului mondial.

Mai departe, malurile canalului sunt împodobite de numeroşi palmieri şi pământul este foarte frumos cultivat, pentru caapoi să întâlneşti o mulţime ruine carevorbesc de-o veche civilizaţie...

Chiar de pe vapor poţi înţelege condiţiunile extrem de greleale săpării canalului. Cât vezi cu ochii, apoi, nu apare decât o câmpie presărată de dealuri de nisip , lucind sub bătaia razelor de soare.Este aproape deşertul, cu toată groaza şi melancolia lui.

Doar câte o mică caravană de arabi mai dă un pic de viaţă acestor locuri şi un farmec deosebit şi neînţeles. Din loc în loc apar iarăşi palmieri, dar par stingheriţi şi mărturisesc căpe aici nu poate exista decât nisipul omorâtor şi aspru...

Ţinutul, se spune,că făcea parte din ţara numită de Biblie „ţara lui Gessen”, unde evreii au fost lăsaţi să se aşeze încă din timpurile patriarhului Iacob, al cărui fiu „Iosif” a fost în slujba Faraonului.

Între Dever şi Genef canalul trece printr-o regiune cu lacuri, de unde mai înainte fusese o depresiune atât de adâncă, încât a trebuit şase luni pânăs-au scurs apele mării, ca s-o umple.

Ajungem şi la ultimele oraşe ale canalului: mic,însă plăcut ca înfăţişare,este oraşul Suez, care este dominat de înălţimile munţolor Attaka.

Urmează portul Tewfik, situat chiar la extremitatea estică a canalului. Aici se opresc toate vapoarele şi segăsesc toate birourile generale ale companiei şi docurile. Chiar la intrarea în port se află un monument format dintr-un obelisc şi doi tigri, ridicat în onoarea armatelor indiene, ce au luat parte la războiul din 1914—1918.

De cum se opreşte în port, vaporul nostru este asaltat de diverşi indivizi, ca şi la Port-Said, de altminteri, oferind pasagerilor tot felul de obiecte... preţioase, al căror preţ scade fantastic numai în câteva clipe de tocmeală.

MAREA ROŞIE

După traversarea canalului de Suez, plutim pe Marea Roşie, marea legendelor şi a Bibliei. Fiecare undă, fiecare val ar vrea parcă să amintească istoria mai multor mii de ani, ar vrea să spună de de începutul lumii, de bunul Dumnezeu şi de proorocii creştinismului.

Bineînţeles pe călătorul care navighează pentru prima oară pe această mare biblică, primul lucru care-l interesează e culoarea ei şi nu mică îi e mirarea când în locul apei însângerate, pe care o văzuse în închipuirea sa, priveşte o imensitate albastră , de un albastru ce rivalizează cu azurul cerului cel mai senin... Ca şi „Dunărea albastră", care îmbracă de obicei toate culorile şi, foarte rar, pe aceea căreia îi datorează celebritatea, „Marea Roşie nu pare nici ea în primul moment, să justifice denumirea de „El bahar, el ahmάr“ pe care i-au dat-o arabii şi care înseamnă „marea cea roşie“.

Şi totuşi, nu pe nedrept i-au zis astfel stăpânitorii şi navigatorii ei de odinioară, căci cu multe secole înainte, corăbiile şi velierele cu pânze, conduse

mai mult de arabi, nu pluteau în largul mării, ci pe lângă coaste, — conducătorii lor nefiind prea buni navigatori, — iar coastele erau, ca şi acum acoperite de nisipul înroşit de arşiţa puternică a soarelui,— nisip care apoi, este aruncat de capriciul vântului în apa ce se înroşeşte, la rândul ei.

Două zile plutim între coastele Arabiei cea fără istorie şi ale Africei de est, iar a treia zi întâlnim două insule mici, ce stau faţă în faţă: sunt „cei doi fraţi", sau cum le-am spune noi „ două surori", de aceeaşi mărime şi formă ca doi gemeni. Pe una din insule se găseşte un far păzit de trei oameni, care trăiesc aici, câte şase luni pe an, singuri, neturburaţi de nimeni; doar din două în două săptămâni, se duce câte un vapor ca să vadă dacă mai trăiesc, şi să le ducă alimente.

Este o singurătate de sfârşit de lume, şi totuşi o lume de basm şi poezie, în care trăiesc pescuitorii de perle, avântaţi, uneori, până la ţărmurile acestor două insule. Înamoraţi de meseria lor, ei caută frenetic, neţinând seama unde se duc, şi unde ajung, pietrele imaculate şi preţioase ce împodobesc cu atâta graţie pe femei...

Căci Marea roşie e una din acele binecuvântate mări, ce ascund în sânul lor minunatele pietre preţioase, pe care un capriciu al naturii le-a făcut să se nască în carnea unor umile vietăţi. De fundul apelor sale străvezii se lipesc moluştele, între ale căror valve un bob de nisip devine sub magica influienţă a naturii o perlă nestemată. Şi pentru găsirea acestor pietre scumpe menite să împodobească frumuseţea feminină, sute de oameni, de la Marea Roşie până în Australia, îşi riscă aproape zilnic viaţa şi-şi ruinează, în cel mai bun caz, sănătatea.

În grupul de călători în care mă aflu şi care, ca şi mine privesc adâncimea ca atraşi de puterea magnetrică a comorilor de pe fundul mării, se găseşte unul iniţiat în misterele pescuitului şi comerţului perlelor, care nu se lasă să fie mult rugat împărtăşi cele ce ştie. Sunt lucruri interesante despre una din miile de laturi ale activităţii omeneşti şi care, mai ales, pun într-o lumină crudă acel nesfârşit prinos de admiraţie, pe care, de la începutul vremurilor, bărbaţii l-au dus, în mod inconştient chiar, eternului feminin. Căci, pentru a satisface nesecata lor cochetărie, mii de oa meni îşi irosesc viaţa,

scufundându-se în fundul mărilor ca să găsească perle, scoborând în bezna minelor ca să smulgă diamante, afundându-se în inima pădurilor, în goană după fiare cu blană mătăsoasă, după păsări cu pene strălucitoare. Ce o drept, nu se poate spune că această continuă jertfă adusă lumii feminine, nu-şi are şi partea sa bună pentru cealaltă jumătate a omenirii. Vreau să spun că industriile şi comerţul ce rezultă din căutarea acestor materii, ce devin apoi podoabe feminine sunt, în fond, o largă compensaţie pentru oboselile şi primejdiile îndurate.

E drept, că scufundătorii sau pescuitorii de perle îşi expun viaţa scoborând la o adâncime ce trece uneori de 8 metri, nesusţinuţi decât de o frânghie groasă prevăzută cu un ochi în care se introduce piciorul şi

având la capătul ce intră în apă o piatră, care să-i tragă spre fund.

În timpul scoborârii, pescuitorul îşi ţine respiraţia şi cele 5—6 minute cât stă sub apă ca să smulgă de pe stânca submarină câteva moluşte, ţine paneraşul ce-1 are legat de gât, sunt de ajuns ca să-l facă să revină la suprafaţă istovit, - şi cu timpul, — predispus la tot felul de infirmităţi fizice, greu de expus aici... Şi apoi, nu este exclusca vreun rechin hrăpăreţ să-i smulgă dintr-o smucitură un picior sau un braţ, lăsându-1 mutilat pentru toată viaţa, sau, mai bine zis, lăsându-i soţia văduvă şi copilaşii fără tată. Şi când te gândeşti, că se întâmplă uneori ca dintr-o mie de scoici să nu se scoată decât 7—8 perle perfect rotunde şi mari cât o gămălie de ac, şi vreo 10-20 neregulate, numite, „baroce", a căror valoare e minimă, nu te mai miri de ce sunt atât de scumpe perlele faţă de toate celelalte pietre preţioase. Şi totuşi, meseria de pescuitor e destul de rentabilă după cât se pare, de vreme ce majoritatea pescuitorilor iniţiază în misterele ei pe copii din cea mai fragedă vârstă a acestora.

Astfel că, nu e exclus să vezi pe bordul unui vas de pescuitori de perle, 5—6 copilaşi a căror vârstă variază între 4—7 ani şi care deşi nu se aventurează încă în fundul mării, se fac totuşi folositori la bord.

Aceşti pescuitori, care de obicei nu lucrează pe cont propriu, ci sunt în serviciul unui negustor de perle, pun toate scoicile pescuite la un loc şi când acestea sunt deschise, toate perlele găsite sunt luate de negustori, iar fiecare pescuitor îşi primeşte o plată anumită. Bineînţeles, s-ar putea întâmpla şi fraude, dar astfel de cazuri sunt rare, căci teama de a fi prinşi, când ar voi să vândă piatra tăinuită, opreşte pe aceşti oameni de la un furt, zadarnic de cele mai adeseori.

*

* *

Ar fi iarăşi interesant de spus, prin câte evaluări şi deprecieri trec aceste perle, până ce ajung în vitrina bijutierului din marile oraşe, de unde vor veni să le ia acelea pentru care au fost creiate. Între vânzător şi cumpărător intervine un misit, care face târgul, având în vedere în primul rând propriul său interes şi în al doilea pe al clienţilor săi. Apoi, un stoc de pietre vândute, trece adesea prin diverse mâini, luând felurite direcţii şi suferind în mersul lor, care le împinge fatal spre vitrina bijutierului, diferite scăderi şi urcări, după cum cel ce cumpără e mai naiv sau mai isteţ.

O legendă indiană spune că perlele sunt picături de rouă căzute din cer în nopţile cu lună; e firesc dar, ca poezia şi misterul care le învăluie să influienţeze nu numai pe cele ce nu văd în ele minunata podoabă, dar chiar şi pe aceia, care văd mai ales un mijloc de câştiguri fabuloase. De aceea , în gestul negustorului, care desface cu punguliţa de stofă roşie ce ascunde un pumn de mărgăritare, pe care le vântură în palmă, lăsându-le să se rostogolească una câte una pe un postav de culoare închisă, spre a le scoate în valoare strălucirea, e ceva smerit, cucernic, ca într-un ligios.

Aceiaşi devoţiune ca şi în gestul plin de graţie cu care ofemeie frumoasă trece în jurul gâtului şiragul de perle lucitoare, ce o va face şi mai frumoasă în ochii bărbaţilor...

Dar perlele nu contribuie numai ca podoabă la frumuseţea feminină, ingeniozitatea omenească le-a făcut să servească şi în alt mod pe fiicele Evei.

Se ştie că în marile ateliere unde se şlefuiesc perle preţioase se întrebuinţează în acest scop perlele mărunte, care nu pot fi utilizate şi cu care se freacă cele mai mari, până capătă acel „orient" sau irizare atât de minunată. Această operaţiune e făcută de femei şi se spune că, într-un astfel de atelier, supraveghetorii observară cu uimire că tenul unora din lucrătoare avea, de la un timp, o albeaţă şi o catifelare neobişnuită, Se cercetă şi se află că acele fete, umblând mereu cu praful de perle, îşi ştergeau mâinile pe faţă... Şi iată cum născu în mintea unui ingenios chimist ideia de a fabrica pudră cu ajutorul acelui praf de perle, pudră ce în curând deveni favorita celor mai frumoase şi elegante femei din lume.

Dar, cer scuze cititorilor mei că, furat de farmecul misterios ce pluteşte în jurul acestor „fiice ale lumii“, am făcut o digresiune cam lungă şi îmi reiau firul întrerupt al povestirii călătoriei mele pe apele Mării Roşii.

Vaporul taie valurile grele ale mării, iar apa ei, din albastră cum era, devine roşie; sunt algele marine şi miliarde de mici peştişori roşii, ce din când în când invadează suprafaţa mării, jucându-se sub scânteierea copleşitoare a soarelui, şi făcând ca apa să se coloreze în roşu... Poate şi din cauza aceasta i s-a zis „Marea Roşie".

Încep căldurile tropicale; pe vapor se lasă pânzele care aduc umbră, iar pasagerii, ca şi personalul, unul câte unul, îmbracă hainele de dril şi îşi pun caschetele. Ventilatoarele au intrat în funcţiune şi chinina devine alimentul de primă necesitate. Toată lumea s-a refugiat pe puntea vasului, dar nici aici nu se simte briza mării şi nici chiar aer nu este suficient. Cerul şi marea sunt liniştite, spre disperarea noastră; nimic nu scurtează drumul decât gândul şi povestirile celor ce au mai călătorit prin aceste locuri.

Căldura se accentuează, din minut în minut, ochii parcă se împăienjenesc şi atmosfera devine apăsătoare de tot. Razele soarelui, în aceste regiuni, foarte periculoase şi comandantul vasului recomanndă fiecărui pasager „prudenţă".

Au fost pasageri, îmi spune comandantul, care stând cu capul descoperit, au căzut curând în nesimţire pentru 6—8 ore, unii din ei chiar murind timpul acestui leşin.

*

* *

Vaporul are vreo 160 de oameni, personal, din mai multe colonii, majoritatea fiind din Indo-China, şi vreo câţiva arabi.

În a patra zi de călătorie, văd vreo 4—5 arabi din personalul vasului, îndreptându-se spre pupă şi aşezâdu-se ca pentru rugăciune. Cu faţa la pământ, sau mai exact în jos, în spre est, ei rămân mult timp prosternaţi în poziţia cea mai umilită, ulunci îmi aduc aminte că trecem prin dreptul cetăţii sfinte a islamismului, Meca, spre care se îndreaptă, cu fiecare apus de soare, gândurile milioane!or de credincioşi.

Înaintăm cu greu, simte parcă şi vaporul solemnitatea acestor clipe, când nu numai mahomedanii, dar chiar şicreştinii şi evreii se gândesc toţi la începuturile religiei, la poezia şi durerea primilor ani de religie nouă, mai bună şi mai iubită...

Aşezată, departe, înăuntrul Asiei, Meca, — oraşul spre care pornesc caravane impresionante, pe drumuri lungi de luni întregi, ducând pelerini doritori să se închine lui Alah, cel atotputernic, supremul judecător, care hotărăşte de soarta oricărui muritor, — se zice că este interzisă necredincioşilor, creştinilor...

Este impresionantă smerenia acestor arabi sub bătaia razelor de foc ale apusului de soare, între cer şi mare; pare că totul s-a aprins făcând un tablou unic, demn pentru crepusculul zeilor. Ai impresia unui zbucium profund, când vezi soarele apunâd în Marea Roşie, în timp ce răsăritul este impunător prin liniştea lui şi prin senzaţia de încredere lăsată în sufletul bieţilor muritori, care de zile sunt numai între cer şi apă.

Suntem din ce în ce mai obosiţi şi plictisiţi, doar rechinii din urma vaporului ne mai distrează puţin. Din când în când câte o balenă îşi are partea ei de contribuţie la program, scuipând câte o trompă de apă, înaltă de 2—3 metri. Rar de tot, mai întâlnim noaptea, câte un vapor, care începe să schimbe semnale convenţionale cu vasul nostru, întrebându-se reciproc de unde vin, încotro merg şi dacă totul este în ordine pe bord.

Eram de şase zile pe apele Mării Roşii. Această a şasea zi nu părea că se va deosebi cu nimic de celelalte. Un singur tablou, aproape fără nicio variaţie, un tablou cu două planuri: apa, acel întins de ape încremenite de căldură, cu fauna lor specială şi apoi cerul, nemărginita boltă albastră cu soarele cotropitor ziua, iar noaptea cu lună plină şi stele sclipitoare.

Mă trezisem dis de dimineaţă, — mai precis nu dormisem de loc în noaptea aceea, — şi căldura îngrozitoare a cabinei mă scosese pe covertă. Marea era lină, cum este Marea Roşie de obicei.

Vântul părea că doarme pentru imensul nostru transoceanic, doar valurile se mişcau uşor, aproape inperceptibil, se încreţeau ca o ştofă creponată, iar la maşini ridicându-se în spume. Pescăruşii albi înpânzeau albastrul cerului, iar peştişorii sburători, sărind pe creştetele valurilor stârnite de elice, se afundau în spuma lor, pentru ca apoi să reapară la câţiva metri şi să reînceapă jocul.

Un grup de păsări călătoare coboară obosite pe marginile vasului. Nimeni nu se gândeşte, niciodată, să le gonească, ba marinarii le ocrotesc, asvârlindu-le grăunţe şi ferindu-le de păsările răpitoare, care le urmăresc până aici.

Clempănitul uşor al apei părea un cântec de preamărire a naturii, un cântec de deşteptare al dimineţii; dar o deşteptare veselă, în aerul ce se aprindea parcă la licărirea primelor raze ale soarelui, care îşi arăta încet spinarea rotundă şi roşie, pe linia orizontului.

Ca un rege care se ridică de pe tron, se înălţa din ce în ce mai sus, din apa albastră-verzue a mării, globul de foc al astrului dătător de lumină şi căldură.

Cerul se înroşea de tot şi marea îşi schimba şi ea culoarea, luând o nuanţă nedefinită, roşiatică-verzuie.

Vaporul înainta domol pe această mare care, permite oricui să plutească pe ea şi care a făcut şi face multe victime.

O linişte apăsătoare domnea, iar căldura începu să mă copleşească. Nu mai puteam rămâne pe punte, căci mă ajunsese oboseala nopţii, de insomnie.

Nu ştiu cât voiu fi dormitat în cabină, în legănarea vasului, dar când m-am dezmorţit bine dietot, mi-am dat seama că nu se mai simţea nicio zdruncinătură şi nici nu se mai auzea niciun ron-ronit de maşini, cât de mic.

Ce putea fi?

„Maître d hotel-ul, chemat în grabă, mă asigura că nu s-a întâmplat nimic grav şi mă informă ca vasul nu mai merge de aproape o oră din cauza unui defect la maşini.

Îmi pusei repede un halat pe mine şi ieşii îndată afară.

Vaporul, într-adevăr, era ancorat şi se făceau reparaţii la maşini. Mă urcai sus pe punte.

Era numai 8 dimineaţa, iar căldura era înăbuşitoare. Cu toate pânzele întinse şi bazinul de apă din mijlocul vaporului, pentru băi, pentru înviorarea călătorilor, nu se simţea niciun fel de ameliorare.

Termometrul arăta 45° Ia umbră.

În juru-mi vedeam pânza vaporilor albaştri, ridi- cându-se în sus, diu cauza căldurii, care mă încătuşa ca lanţurile pe un condamnat. Simţeam cum mi se opreşte respiraţia şi orice mişcare devenea chin. Drumul pe apele mării Roşii este un calvar.

Ţintuiţi în mijlocul mării roşii din cauza defectării maşinilor vaporului nostru, căldura devenea pentru noi, şi mai copleşitoare.

Pe covertă nu prea erau pasageri; frica de insolaţie îi ţinea la umbra cabinei, sub iluzia de răcoare a ventilatoarelor’

Aproape la1 fiecare jumătate de ceas ne întâmpina salutul vreunui alt vas, care prin semnale întreba ce s-a întâmplat şi dacă aveam nevoie de ceva. Probabil insă, că nevoia unui ajutor din afară nu se simţea pe bord, căci vasele, după ce li se răspundea prin semnalele ce alcătuiesc un limbaj convenţional, treceau mai departe, pierzându-se în zare şi lăsând în urmă vaporul nostru, ca împietrit între două ceruri. Cu tot calmul şi ordinea ce domnea între oamenii echipajului, care-şi vedeau liniştiţi de executarea poruncilor primite, un sentiment ciudat punea stăpânire pe sufletul celor mai mulţi dintre noi şi aceasta li se citea pe faţă. Teama? Nu, căci nu putea fi vorba de aşa ceva, lipsind motivele. Şi totuşi, era un soi de nelinişte, provocată, — oricât s-ar părea de paradoxal, tocmai de prea marea linişte din jur.

Aşa că vestea, că marinarii echipajului se vor folosi de acest popas forţat ca să facă o vânătoare rechini, fu primită de toţi călătorii cu satisfacţie, căci se risipea în sfârşit acel farmec straniu ce părea că amorţise şi firea şî sufletele.

În adevăr, defectarea maşinilor şi oprirea vasului în larg era o împrejurare fericită pentru o parte din marinari, căci le oferea ocazia de a se exercita la vânătoarea de rechini, aceste bestii nesăţioase ale mărilor şi oceanelor.

Majoritatea marinarilor de pe vaporul noştru erau după cum am spus, chinezii din coloniile Indo-Chinei şi arabi; restul, europeni ca şi personalul) superior al vasului.

Citisem, când eram mic, despre aceste grozave animale marine, care sunt rechinii; ascultasem poveşti în care Ţăndărică, copilul de lemn, copilul veşnic neastâmpărat, fusese înghiţit de un rechin, şi în burta acestuia se întâlnise cu un moş bătrân care sta la o masă mare, pe care, într-un sfeşnic de metal, ardea o lumânare. Şi aici, în burta rechinului, s-au ospătat moşul şi Ţăndărică, eroul povestei, ca la ei acasă... Apoi, o altă poveste spunea cum un copil năzdrăvan a trecut marea pe spinarea unui rechin...

În mintea mea de copil, aceşti peşti grozavi luai nişte proporţii extraordinare, ajungând chiar până la mărimea unei case... dar, bine înţeles, o casă de ţară, căci una mai mare nu văzusem pe atunci.

Şi într-devăr acest soi de peşte, spaima mărilor calde, atinge dimensiuni gigantice, măsurând chiar opt metri lungime. E interesant de ştiut că numele de rechini vine dela cuvântul latinesc, „requiem” care înseamnă repaus şi s-a dat acestor monştri de către marinari, care ştiau bine că apropierea lor echivala de cele mai multe ori cu un „repaos veşnic” în cel mai apropiat viitor...

Am văzut rechini în cete, alergând după vapor, în timpul diverselor mele călătorii, şi chiar în aceste zile de traversare a Mării Roşii; niciodată nu asistasem la o vânătoare de rechini, animale înspăimântătoare, lacome şi viclene.

Era, cu adevărat un prilej îericit pentru marinari defectarea maşinilor, dar şi pentru mine un prilej şi mai minunat de a asista la o vânătoare atât de interesantă.

Marinarii le ştiu seama acestor animale, care însoţesc întotdeauna vapoarele, jucându-se şi asvârlindu-se în pereţii vaselor, aşteptând mereu să li arunce mâncare, ba uneori întâmplarea, — nenorocită, — făcând să le cadă plocon şi câte un trup omenesc...

Ce e drept, de multe ori li se asvârle în batjocură în loc de mâncare tot soiul de obiecte devenite inutile pe bord, printre care cutii de conserve de la bucătăria vaporului, ceeace nu împiedică pe aceşti căpcăuni să închidă cu repeziciune fălcile lor asupra „pradei" ce le cade în gură.

De data aceasta norocul marinarilor era imens, căci în jurul vasului, sub apă, dansau o sumedenie de rechini, care din când în când îşi scoteau capul afară, ca o sfidare.

Vânătoarea rechinilor, însă, este anevoioasă şi principala unealtă, pe care o folosesc vânătorii, este

o cange mare de oţel, de forma unei undiţe şi de grosimea unui creion obişnuit, având vârful foarte ascuţit, iar îndoitura de vreo 15-20 cm.

De această enormă undiţă se agaţă 2—3 kg. de carne şi un plumb, ca să se poată lăsa la fund.

Când undiţa, este aruncată în apă, rechinii, obişnuiţi cu mâncarea pe care o primesc de obicei, se reped din depărtare ca s-o apuce, şi într-o clipă sunt lângă ea, iar cel mai ager a şi înghiţit-o.

După ce animalul a înghiţit enorma bucată de undiţă, vânătorul, să nu vă închipuiţi că se grăbeşte a-1 trage spre el, cum a-i trage un peşte baltă sau Dunăre.

Mai întâi, el se asigură dacă într-adevăr undiţa a fost bine înghiţită, şi aceasta o face trăgând uşor de sârma de care este legată undiţa. Această sârmă groasă, tot de oţel, are vreo 20—30 metri lungime, şi se continuă cu o funie lungă de 150—200metri.

O tactică ce numai rareori dă greş.

Când rechinul, care a înghiţit carnea şi undiţa,, se simte înţepat, desigur, că de durere începe să se şi să se sucească în toate direcţiile, iar undiţa i se înfige tot mai mult în carnea lui.

Animalul fuge, şi în urma lui vânătorul desfăşoară sfoara de pe colac. Dar, nu-1 lasă să fugă de tot, — îl readuce; rechinul iar fuge şi jocul continuă o oră, o oră şi ceva, căci animalul trebue muncit ca să poată fi obosit la maximum.

Când puterea animalului, de a fugi, scade de tot, el este readus încet, aproape de bord. Dar şi acum se procedează cu multă prudenţă, ca să nu-1 ridice prea mult deasupra apei. În acest timp câteva ajutoare sunt gata să înfigă în trupul monstrului nişte cârlige imense de fier, băgate în lemn, care totuşi nu sunt atât de sigure.

Mai sigur decât aceasta este, însă, lucrul „ochitorilor“ care aruncă cu laţul ca nişte adevăraţi cowboy.

Aceştia au o dexteritate extraordinară de a înfăşura de la distantă trupul animalului de mai mulţe ori cu laţul, după care apoi 1—8 marinari se luptă ca să-l aducă sus, pe bord. Rechinul, grav rănit intern şi extern, înfăşurat în numeroase ochiuri de sfoară, mugind, se zbate îngrozitor pe podeaua vasului ca să scape dela moarte.

Gura lui imensă, cu trei rânduri de dinţi mari si

ascuţiţi asemănători cu ai boului, se deschide şi închide neîncetat... căutând parcă să rupă cătuşele grele.

Adevăratul „monstru" al mărilor calde se luptă cu îndârjire, dar forţele îi scad, căci de îndată ce este adus pe covertă, este tras în plin soare, unde puterile îi scad treptat, treptat.

Razele puternice ale soarelui şi lipsa de apă îl doboară cu desăvârşire. Corpul de abia îi svâcneşte şi din când în când coada lui bate podeaua în semn de protest; tot mai încet, până ce şi-a pierdut toată puterea. Atunci rechinul este înjunghiat: o zvâcnitură puternică este ultimul spasm al unei vietăţi care, la rându-i, este spaima şi călăul vieţuitoarelor submarine, ba chiar şi al navigatorilor.<>r

Am urmărit cu încordare această luptă între viclenia şi îndemânarea omului şi forţa brutală a fiarei, condusă numai de instinctul de apărare. Nu este prima oară când vedeam un duel de acest gen,căci vânând prin pădurile Africei, nu rareori mi-a fost dat să iau chiar parte la o luptă înverşsunat, pe viaţă şi pe moarte, cu o fiară pe jumătate doborâtă, înnebunită de durerea pricinuită de răni şi căutând să scape, sau să se răzbune.

Dar şi atunci ca şi acum, fără voie, un sentiment nedesluşit veni să-mi întunece puţin satisfacţia ce o da în mod firesc victoria repurtată, fie că ai luat sau nu parte efectivă la ea. Era ceva ca un fel de ruşine în faţa înverşunării cu care omul urmăreşte prada chiar când aceasta a devenit inofensivă... Dar, repede, gonii aceste gânduri ce-mi părură imediat ridicole şi-mi spusei că, în fond, rechinul nu merită nici o milă, el fiind aproape tot aşa de crud ca şi omul pe

care-1 atacă spre a se ospăta.

Nimeni nu foloseşte carnea rechinului, căci este extrem de tare, zgârcioasă şi foarte rău mirositoare; în schimb pielea lui este foarte căutată ca şi dinţii, iar părţile înotătoare, — aripile, — mi s-a spus că sunt foarte mult căutate de chineji, care plătesc sume enorme pentru ele, găsindu-le foarte bune de mâncat.

Munca marinarilor, din acea zi, a fost norocoasă, căci după mai multe ore, au reuşit să aibă pe bord 6 rechini foarte mari, cântărind fiecare între 130— 200 kg.

Dar şi bucuria marinarilor era enormă, o bucurie dublă, căci afară de numărul destul de apreciabil al victimelor, era şi bucuria morală.

Când venea rândul fiecărui rechin să fie spintecat, toţi marinarii se strângeau în jur şi ochii fiecăruia luceau de speranţe; pentrucă trebuie să ştiţi, că nu rare ori s-au găsit în stomacul rechinilor pietre preţioase, bijuterii..

Câte victime, oare, nu au căzut pradă gurii imense a rechinului?!

Speranţele însă le-au fost zadarnice, deşi prada era destul de bogată.

În sfârşit, după opt ore de popas în mijlocul mării, atât cât a durat reparaţia maşinilor, ne continuă drumul în nota lui obişnuită.

Căldura devine din ce în ce mai îngrozitoare, apăsătoare, iar în cabine, cu tot ventilatorul^ mometrul variază între 38—39 grade. Rămân pe punte până noaptea târziu, când liniştea desăvârşită pune stăpânire pe vas. Toţi au plecat să se culce. Doar luna bizară îmi ţine tovărăşie, iar valurile răscolite de maşini, murmură uşor povestea a mii de ani. Amintiri din ţara mea mă năpădesc; zăpada albă o vedeam aievea, auzeam sania cu clopoţei şi vuietul crivăţului care bate în geamuri...

Cât de binecuvântată mi se păreau acum asprimea iernii, pe care-aş fi preferat-o înăbuşelii de pe marea Roşie.

Aladin cu lampa lui cea îermecaţă m-a purtat prin locuri de care eram departe, pentru ca apoi să mă readucă pe puntea vaporului, sub lumina bizarei luni şi a stelelor necunoscute ale orientului...

De abia în ziua a opta apare farul dela Djibouti, primul port al Somaliei Franceze din Africa de Est. Din cauza defectării avute la maşini, am sosit noaptea târziu, în loc de a sosi la 6 după amiază.

DJIBOUTI

La câţiva kilometri depărtare se vedea oraşul jucând în mii de lumini.

Vaporul ancorează în larg. Djibouti având rada departe de ţărm, deoarece o bună porţiune din mare, de la mal spre larg, este plină de stânci de corali, astfel că vapoarele ar fi în mare pericol, dacă ar înainta.

Pasagerii şi bagajele lor sunt transportaţi la chei cu bărci uşoare cu motor.

Imediat ce vaporul ancoră, diversele formalităţi începură: vizita medicului, controlul bagajelor, — destul de plictisitor de altfel ca întotdeauna, — şi controlul paşapoartelor.

Un jandarm de o înălţime, care nu voia să contrazică zicala, ne luă în primire, cerându-ne paşapoartele. După ce le strânse şi se uită la ele, ceremoniosul jandarm ne spuse să poftim a doua zi lapoliţie spre a le ridica.

De c.e la poliţie? Aşa cerea obiceiul locului? Aş cerea controlul sever?

În faţa unor astfel de procedee, de o severitate extremă, trebuie să aibă cineva conştiinţa prea împăcată şi sufletul prea curat ca să nu se simtă puţin impresionat. O suspiciune, fie ea cât de neîntemeiată, nu poate lăsa indiferent pe cel pe care-l vizează şi în birourile vamale unde formalităţile se complică, pentru plăcerea de a le complica fiecare călător devine pe dată un suspect care, prin sugestie, ajunge uneori să se întrebe singur dacă nu cumva „nu e în regulă”

*

* *

Dar „câte bordeie, atâtea obiceie”, spune proverbul românesc. Deci, şi aici unul mai mult decât în alte părţi.

Odată terminate toate formalităţile, mă uitai în dreapta şi în stânga, nehotărât, — căci nu ştiam încotro să mă îndrept, sau mai exact la ce hotel să mă duc. Dar, un domn gentil, d. Louis Mathey, se puse la dispoziţia mea, recomandându-mi hotelul său, „Grand Hotel des Arcades" ca fiind foarte bun.

Şi într-adevăr, recomandările sale au fost cu prisosinţă adeverite de realitate.

Trecuse de miezul nopţii, când ajunserăm cu barca la chei; iar de aici, d. Mathey, cu o maşină elegantă, mă conduse la hotel.

Cu toate că era atât de târziu, străzile oraşului nu erau complet pustii; însă obosit cum eram, aproape că nu ştiu pe unde am trecut în acea seară. În definitiv, aveam să vizitez oraşul în zilele următoare.

„Grand Hotel des Arcades" se găseşte chiar în centrul oraşului în piaţa „Lagarde“ şi este unul din hotelurile de prim rang.

Situat într-o clădire frumoasă, cu trei caturi, nu se deosebeşte cu nimic de un hotel din apusul Europei; cu parchet, lumină electrică, telefon, în fine cu tot serviciul şi confortul ultra-modern, având chiar şi... calorifer, dar un calorifer fără cazane, foc, cărbuni, fără ţevi şi complicaţii... şi pentru a cărui căldură se întrebuinţează „ventilatorul" în mod permanent.

Şi acest calorifer minunat este „soarele", ale cărui raze cad, în acea parte a globului, perpendicular, şi a cărui căldură cotropeşte pământul şi nu poate fi micşorată de învârtiturile fără număr ale elicei cu curent electric... Ajungând în cameră, prima mea dorinţă fu să mă odihnesc, şi după ce am făcut un duş, mă culcai.

Dar vai, cu toate că eram la adăpost de muşte, căci ferestrele camerei erau prevăzute cu site dese şi un fel de tifoane apărătoare, totuşi nu-mi găseam locul din cauza căldurii. Cu tot ventilatorul electric care se învârtea continuu, fără a face vr-un zgomot, care poate m-ar fi enervat şi mai mult, termometrul varia între 39—40 gr. Vă închipuiţi ce era la soare.

*

* *

Şi pentru că a venit vorba de căldură, trebue să spun că Djibouti, ca şi întreaga colonie somalică, este situat în zona climatului torid, având două epoci pe an, bine marcate: una cu o temperatură extraordinar de ridicată şi o alta mai suportabilă. Eram în aceasta din urmă.

După cum spuneam, clima Somaliei franceze este toridă şi aptoape inaccesibilă albilor. Dar cu toată greutatea de a fi suportată, este totuşi considerată salubră, căci nu există paludism, şi nici boli epidemice. Preocuparea, insă, de căpetenie a europenilor în aceste ţinuturi trebuie să fie teama de soare, care este cel mai de temut duşman al albilor, rătăciţi pe aceste latitudini.

După cum îmi spunea proprietarul hotelului, ploile prin aceste părţi erau înainte foarte rare, fiind considerate aproape ca fenomene extraordinare. De câţiva ani însă cad destul de des şl chiar în mare cantitate, în timpul iernii.

În sfârşit, spre dimineaţă, oboseala a învins influienţa grozavă a căldurii şi am adormit Când m-am trezit nu era prea târziu, căci să nu vă închipuiţi că am dormit prea mult.

Era atât de cald !

De la fereastra camerei mele se vedea întinsul minunat şi liniştit al mării; mi se părea că este lângă mine, aproape, că îi aud vâjâitul surd. Apoi ochiul mi se pierdea departe, departe, pe suprafaţa vrăjită a apei, aşteptând parcă să vadă, dintr-un moment în altul, apărând o sirenă cu părul lung şi solzi sclipitori. În Djibouti, aproape din orice loc te-ai găsi, vezi marea albastră-verzuie... Şi, de când lumea, marea exercită asupra spiritului omenesc un farmec straniu ce atrage şi respinge totodată, trezind imagini fantastice, dorinţi nostalgice, impulsiuni ce te-ar îndemna să-i cercetezi adâncul, sau să te avânţi pe întinsul ei în căutarea aventurilor...

Dar o bătaie în uşă mă smulse dela fereastră.

Era boy-ul (servitorul negru) care venise să mă întrebe dacă doresc cafeaua în cameră.

M-am îmbrăcat repede, şi am coborât în restaurant, unde băui cafeaua, după care am plecat cu intenţia de a-mi ridica paşaportul dela poliţie.

Ajuns în stradă însă, am uitat de paşaport şi încântat de ceea ce vedeam, am colindat oraşul, care m-a minunat: un oraş mare, modern, cu străzi largi, pavate şi curate, prin care mişună cei mai negri locuitori ai Africei; căci trebuie să ştiţi că somalezii, ca şi senegalezii, sunt cei mai negri dintre negri.

Îmbrăcaţi cu un fel de cămăşi lungi de pânză albă, figurile lor capătă un lustru şi o negreală impresionantă; ca şi abisinienii, majoritatea lor umblă cu capetele goale şi desculţi.

De altfel, populaţia Djibouti-ului, ca şi în trecut, este şi azi destul de amestecată, căci afară de somalezi care formează grupul cel mai impunător, întâlneşti pe străzile oraşului, hinduşi, indieni, dan- kali, abisinieni foarte mulţi, turci şi arabi. Apoi, afară de colonia franceză, compusă în cea mai mare parte de funcţionari, principalele elemente care completează populaţia oraşului pot fi clasate după importanţa lor numerică astfel: grecii, italienii şi armenii.

Grecii reprezintă în Djibouti cea mai mare grupare şi au pus mâna pe aproape tot comerţul oraşului ; ei sunt băcani, hotelieri, coafori, brutari, în fine ei se ocupă cu toate ramurile negoţului. După cum mi s-a afirmat, ei sunt pentru francezi concurenţii cei mai de temut.

Italienii, aproape toţi sunt lucrători mecanici şi antreprenori. Astfel, uzina de electricitate şi una din fabricile de ghiaţă aparţin unui italian.

În fine, armenii se ocupă cu importul şi exportul, iar hinduşii, care sunt supuşi statului european, sunt negustori de mercerie, stofe şi mărfuri de tot felul.

Populaţia indigenă ocupă în speciai satul Bender-Djedid, de un pitoresc extraordinar, şi care face parte din raza oraşului Djibouti. Dar, indigenii întrebuinţaţi în diverse funcţiuni în serviciul Europenilor, se mai găsesc şi pe cele trei platouri care formează oraşul: „Plateau du serpent", „Plateau du marabout" şi adevăratul oraş, „Plateau de Djibouti", după care i s-a dat numele marelui port.

Plimbându-mă prin Djibouti, nu-mi venea să cred că acest oraş s-a putut întemeia şi dezvolta într-un timp, relativ, destul de scurt. Căci, mi s-a spus, că în 1886, pe cele trei platouri de origine vulcanică, nu era absolut nimic; un deşert cu câteva mimose pipernicite. Niciun locuitor, niciun şef.

Fondat în 1892, mulţumită perspicacităţii guvernatorului francez din Obock (o parte din colonia Somaliei franceze), Lagarde, care a ştiut să vadă în acest punct de pe coasta Africei un viitor centru european, Djibouti s-a dezvoltat într-adevăr foarte repede, şi după 3 ani dela fondare, număra o populaţie de peste 5.000 locuitori; azi numără peste 14.000 de suflete stabile. La această populaţie stabilă se mai adaugă şi o populaţie flotantă, care vine pe mare, în interior, pentru a face diferite schimburi de mărfuri.

Capitală a „Coastei franceze a Somaliei”, Djibouti, cu veşnicul său cer albastru, înconjurat, după cum am spus, de trei părţi de apă, cu casele sale albe, cu moscheele sale pitoreşti, cu străzile sale drepte, şi satul său indigen, se prezintă călătorului venit pe marea arzătoare, sub un aspect cochet şi surâzător, cele mai multe din străzile sale principale fiind mărginite de lauri roz şi albi mereu înfloriţi,

Situat la intrarea golfului Tatjourah, pe coasta africană a golfului Aden, Djibouti stăpâneşte deşertul, care se întinde de la barierele sale, şi este punctul de escală al vaselor de comerţ, care merg spre extremul Orient, Madagascar şi Africa orientală. El oferă pentru alimentarea vaselor, surse nepreţuite de apă dulce, ghiaţă, cărbuni, carne proaspătă, legume şi fructe din Abisinia.

Cu toate că această colonie franceză, de pe coasta Somaliei, nu produce nimic din cauza constituţiei geologice a pământului său, totuşi prin calea ferată care o leagă de Abisinia, — având punctul final al liniei la Addis-Abeba, — Djibouti este permanent alimentat cu fructele şi legumele imperiului etiopian. Apoi, compania de căi ferate franco- etiopiană aduce la Djibouti cele mai interesante produse ale Abisiniei, făcând astfel din colonia franceză o mare piaţă de desfacere pentru cafea, blănuri şi piei de animale.

*

* *

Graţie drumului de fier, Djibouti a devenit un punct de tranzit foarte important, care ia un avânt din ce în ce mai mare.

Dealtfel, această parte a coastei, se zice, că ar fi aparţinut pe vremuri tot Abisiniei, şi că împăratul Menelik, înţelegător al civilizaţiei şi intereselor ţării sale, ar fi cedat-o Franţei, cu condiţia creării acestui mijloc de locomoţie, drumul de fier până la Addis-Abeba.

Cutreierând oraşul, iată-mă ajuns pe piaţa Menelik, o adevărată piaţă din apusul Europei: mare, curată, înconjurată de bogate case de comerţ, de un hotel, palatul justiţiei şi principalele birouri ale guvernului local.

Ea este plăcut împodobită cu două grădini umbroase şi pline de flori roşii. Lumea forfotă în sus şi în jos; toţi sunt grăbiţi, europenii ca şi indigenii. Printre aceşti oameni grăbiţi mă îndrept şi eu pe splaiul „Republicii“, larg, gudronat, drept, ca o linie, care merge în pantă uşoară spre platoul „Serpent", un cartier destul de frumos al Djibouti-ului, unde se află şi staţia de drum de fier a companiei franco-etiopiene.

Cartierul are o poziţie foarte bună, mai cu seamă pentru aerisirea căsuţelor confortabile, dar risipite fără nici un fel de ordine, totuşi foarte pitorească. Centrul platoului este dominat de cele trei pavilioane ale majestosului spital inter-colonial.

De aici, de sus, priveliştea este minunată, atât spre mare, cât şi spre centrul oraşului.

Dar, colindând în sus şi în jos, prin cartierul platoului „Serpent", am uitat cu totul de paşaport şi când m-am uitat la ceas, era aproape, 11 şi jumătate. Căldura devenise îngrozitoare şi afară de aceasta începusem să simt şi oboseala „colindului". Făcusem abuz; în Djibouti, europenul trebuie să meargă puţin pe jos, mai ales la această oră. Climatul este aici primul său duşman.

Era deci timpul să mă întorc la hotel.

În apropiere de spitalul inter-colonial, văd o staţie de trăsuri. Fac semn birjarului negru, care imediat îşi porni trăsura spre mine.

Vai, dar ce trăsură?!..

Un adevărat obiect de muzeu această caleaşca cu linii domneşti: o adunare de piese vechi şi bizare, a căror etate este foarte greu de stabilit, puse pe patru roate. Când porneşte, parcă-i un monstru beat. Se clatină şi se bălăbăne din toate mădularele. Am impresia că se năruie din moment în moment, cu mine dimpreună. Dar, nu... se zice că sunt destul de solide... Şi cum toate sunt la fel, mă resemnez cu această explicaţie.

Fără să vreau însă mă întreb: De când or fi datând aceste vehicule şi de ce, când totul în jur vădeşte grija de a se da oraşului un aspect civilizat şi modern, se păstrează încă aceste vehicule arhaice ?

Desigur însă, e vreun motiv pe care eu nu-l ghicesc şi apoi, la drept vorbind, provenienţa acelor vehicule dă o notă de pitoresc, ce-şi are farmecul ei şi nu trebuie îndepărtată, căci în definitiv, dacă ar fi desfiinţate, ar trebui ca Djibouti să rămână fără trăsuri...

Djibouti, fără aceste trăsuri, ar fi ca Japonia fără acele „rickshaw", şi China fără „palanchin“...

În fine, zdrăngănind, zdruncinându-mă, şovăind, vehiculul din vremea potopului înaintează pe străzile mărginite de lauri roz şi albi.

Peste tot aproape, în oraş, verdeaţa abundă; vegetaţia e într-adevăr bogată. Arborii şi plantele împodobesc bulevardele şi curţile spaţioase ale imobilelor de pe platoul „Serpent", coborând până la treptele cheiului. Iar călătorul care vine pe mare, minunat de atâta profuziune de verdeaţă şi flori poate avea viziunea grădinilor suspendate ale reginei Semiramis din Babilon.

În grădinile particulare, arabe, nimic nu este regulat, nimic măsurat; cea mai bizară şi cea mai variată fantezie domneşte acolo.

Trăsura trece pe lângă biserica romano-catolică, apoi pe lângă capela ortodoxă şi pe lângă o moschee. Şi nu există numai o singură moschee în Djibouti; căci majoritatea populaţiei indigene a Djibouti-ului, ca şi a întregei Somalii franceze, este musulmană. Aproape toţi cred în Allah, şi au o> credinţă adânc săpată în suflet.

Trecând pe lângă o fântână, văd un indigen îngenunchiat, cu fruntea în praf şi întors spre Mecca.

Nu m-am mirat, căci mi se spusese, că indiferent de locul unde se găsesc, în momentul când religia lor cere rugăciunea, aceşti prea-credincioşi se pleacă să se închine Dumnezeului lor.

Din vârful minaretului moscheei, în apropiere de care trec, se înalţă vocea cu ondulaţiuni monotone a muezinului. Notele plângătoare şi ample ale „Coranului" mă urmăresc până departe.

Iar adierea uşoară a vântului le poartă şi pe la urechile

necredincioşilor, până în casele europenilor indiferenţi.

De cinci ori pe zi repetă Muezinul, din înălţimea minaretului, aceeaşi chemare: „D-zeu este mare. Recunosc că nu este decât un Dumnezeu. Recunosc că Mohamed este profetul său.“

„Veniţi la rugăciune. Veniţi să-l slăviţi. Dumnezeu este mare. El este unicul"...

Muezinul cântă mereu şi trăsura se depărtează zdrăngănind.

Pe stradă, la ora aceasta nu mai vezi aproape niciun european. Căldura este atotstăpână.

Un colţ, iar o cotitură, şi iată-mă din nou în piaţa „Lagarde" de unde plecasem.

Drept în faţa hotelului „Des Arcades", încadrată de coloanele şi arcadele sale, pare că râde în lumina puternică şi dogoritoare a soarelui, micuţă, dar cochetă, ascunsă între mulţimea palmierilor, poşta.

Obosit cum eram de umblet şi de căldură şi flămând, am intrat în restaurant şi mi-am potolit foamea cu mâncăruri franţuzeşti, destul de gustoase.

Apoi m-am urcat în camera mea, spre a mă răcori şi odihni.

După un pui de somn, pe la 6 şi jumătate, când temperatura începuse să fie mai suportabilă, am plecat din nou, de astă dată, îndreptându-mă direct spre poliţie, ca să-mi ridic paşaportul.

Am făcut drumul cu acelaşi fel de vehicul, cu care venisem la prânz: o piesă însă ceva mai părăginită...

Ajungând la poliţie îmi fu dat să văd un spectacol destul de neplăcut, dar în acelaşi timp având şi partea lui hazlie. În faţa poliţiei lume multă— indigeni bine înţeles —era adunată şi fiecare gesticula şi vorbea, unul mai tare decât celălalt.

Ce se întâmplase ? De ce era atâta zarvă ? Mi-am explicat abia mai târziu.

De altfel nu eram prea mirat, căci cunoşteam firea negrilor încă de acum 11 ani, când am străbătut Africa occidentală şi centrală. Aceşti oameni, pentru un lucru de nimic, fac uneori o gălăgie, căreia nu-i poţi găsi comparaţie...

În fine, în mijlocul acelei mulţimi agitate, doi indigeni, plini de sânge şedeau ca nişte sfinţi, ca şi când nu ei ar fi fost provocatorii acestui vacarm şi acestei agitaţii, ca şi când, „nici în clin nici în mânecă", n-ar fi avut cu tărăboiul din jurul lor.

Şedeau ca sfinţii, aşteptând judecata.

Şi iată obiectul scandalului şi a bătăii între cei doi eroi-victime: o „Evă“, o evă neagră cu mişcări de felină.

Ea îşi împărţise graţiile între amândoi, bineînţeles fără ca unul să fi ştiut de celălalt. Căci, dacă un bărbat, — el fiind musulman, — poate avea mai multe femei, unei femei nu i se iartă păcatul... Dar, femeia e femeie, fie ea chiar neagră şi musulmană în acelaş timp.

O zi cu ghinion şi „Eva“ este prinsă de cel mai înfocat dintre adoratori...

Bătaia fusese probabil cruntă, judecând după halul în care erau cei doi adoratori. „Eva“ a scăpat cu fuga... deşi ruşinoasă, dar sănătoasă... Preoteasa neagră a amorulut african, desigur, că nu era la prima aventură, de se arătase atât de abilă.

Nu ştiu cum au fost judecaţi, nu ştiu dacă au fost pedepsiţi, dar când eu am terminat cu paşaportul, cei doi războinici plecau împreună, având aerul cel mai liniştit din lume.

Paşaportul l-am găsit, cum i-l dădusem. Nu se obosise nimeni să-l răsfoiască. După ce mă prezentai, după ce mi se luă un foarte lung interogatoriu, ca şi când nu aş fi fost doar în trecere prin Djibouti, şi după ce plătii alte rânduri de taxe, paşaportul îmi fu eliberat.

Bine că am scăpat, mi-am zis mulţumit, şi am plecat iar, în hoinăreală.

Dar, în Djibouti, nu poţi merge prea mult liniştit, căci bătrâni şi copii, chiar şi oameni buni de muncă, uneori, te acostează cu cerşitul.

A cerşi, este pentru indigeni mai mult decât o meserie; este o artă. Ei au o abilitate extraordinară de a face pe călătorul care trece prin Djibouti să-le dea cu multă uşurinţă, mila sa.

Din momentul când coborîi din barcă chiar pe chei, începi să auzi: „â la mée“, hό... hό... „â la mée...“ „un sou“ „...un sou“... iar dacă ai dat unuia, alţi 15 şi-au întins mâinile.

Au găsit clientul căutat...

În oraş se petrece acelaşi lucru; este nota orientului.

Aceşti cerşetori au un miros foarte dezvoltat, de copoi, în ce priveşte dibuirea străinului, pe care apoi îl urmăresc până ce le dă ceea ce cer.

*

* *

Nu trebuie să se creadă totuşi, că majoritatea indigenilor din Djibouti ar fi cerşetori.

Ce e drept, somalezii şi dankalii, care după cum am mai spus, formează populaţia indigenă, credeau până mai acum câtva timp că munca e o ruşine, dar venind în contact cu viaţa civilizată, şi-au schimbat mult mentalitatea.

Văzând mai ales ce situaţii de invidiat îşi creaseră aceia care lucrau, sau care se ocupau cu comerţul, cum sunt de exemplu neguţătorii arabi din aceste ţinuturi, au început şi ei să-şi dea seama că viaţa trândavă nu le aducea nimic şi şi-au căutat de lucru. De altminteri, astăzi nu le lipsesc debuşeurile, mai ales la căile ferate şi la diversele întreprinderi comerciale şi industriale care s-au creat în Djibouti. Este foarte adevărat că terenurile, în mare parte, nu sunt propice pentru agricultură, dar sunt unele care, mulţumită unei îngrijiri raţionale, au fost făcute apte pentru cul tura zarzavaturilor, care se practică azi pe o scară întinsă în împrejurimile Djibouti-ului şi în special în fermecătoarea oază „Ambouli“ care se găseşte Ia vreo 4 kilometri departe de oraş.

Somalezii, care sunt de altminteri păstori prin excelenţă, se ocupă cu creşterea oilor, caprelor, boilor şi a cămilelor. Hrana acestor animale depinde în primul rând de repartizarea ploilor şi indigenii sunt adeseori nevoiţi să treacă în teritoriile vecine — cum este de pildă Etiopia — spre a găsi iarba necesară existenţei turmelor lor.

Somalezul păstor se distinge mult de dankal, prin atitudinea sa mai marţială, prin ţinuta capului mai nobilă, apoi el are un mers mai degajat şi un profil foarte regulat. El se consideră o rasă superioară şi cea mai mare bogăţie a lui sunt armele: lancea, cuţitul şi scutul. Somalezii fac adeseori uz de aceste arme, căci în viaţa lor nomadă sunt de multe ori atacaţi de vecini, când nu sunt chiar ei acei care atacă... Mulţumită acestor razii reciproce, care-i ţin totdeauna sub arme, somalezii sunt viguroşi şi războinici.

De altminteri ei au dat dovadă de bravura lor în războiul mondial, când au servit sub drapelul francez, în număr de vreo 10.000 şi s-au distins în multe lupte, ca de exemplu la luarea fortului Douaumont, unde au intrat cei dintâi.

Aceste calităţi războinice se adaugă la multe altele, pe care le au somalezii şi care sunt nedespărţite de sinceritatea şi respectul cuvântului dat.

Femeile somaleze, care sunt în general bine făcute, zvelte şi foarte adeseori frumoase, fac muncile cele mai grele, tăbăcesc pieile oilor, împletesc coşuri de nuiele, cară lemne şi apă, îngrijind de copii. Ele se bucură de multă libertate, ceea ce nu se obişnueşte la musulmani; umblă fără voal, iar costumul lor este destul de pitoresc, compunându-se dintr-o fustă strânsă la talie şi un fel de eşarfă care

se prinde pe umărul stâng, lăsând celălalt umăr şi un sân dezgolite, — întotdeauna frumoşi.

Şi fiindcă am pomenit de femeile somaleze, nu pot trece cu vederea un lucru, despre care mi s-a vorbit, şi care iese din comun, dar în ale cărui detalii nu pot intra; se afirmă că, după un vechi obicei, ori ce fată e cusută din cea mai fragedă copilărie şi până la căsătorie...

Indigenul este gelos de femeile sale şi nu-i place să se amestece nimeni în aşa zisa sa gospodărie... Din contră, când un străin, în special, îi inspiră încredere, se zice că i-ar favoriza de bună voie unele concesiuni, mai mult sau mai puţin matrimoniale, cu condiţia însă, ca aceasta să nu aducă nici un fel de perturbare în trib.

Mi s-a povestit, în această privinţă, o mulţime de anecdote savuroase, care dovedesc încă odată, că noţiunile de ospitalitate, generozitate, amabilitate şi mai ales de cinste şi fidelitate sunt, mai mult ca oricare altele, supuse influenţelor latitudinilor şi climatelor. Se zice că mulţi albi au fost puşi în mare încurcătură de felul de a-şi manifesta bunăvoinţa şi respectul faţă de ei, al indigenilor şi între cei dintâi un preot catolic s-a văzut odată în grea cumpănă, când i s-a oferit să ia de „nevastă" o tânără indigenă pe care tatăl ei chiar o oferea ca dar suprem...

De altminteri femeile somaleze sunt destul de atrăgătoare şi ele nu trebuie să-şi dea prea multă osteneală spre a fi distinse de albi.

Cu părul negru şi bogat, strâns într-un fel de basma, destul de cochet, sau chiar lăsat liber, femeia somaleză, în general, are un farmec sălbatec, însă atrăgător.

Dar alături de somalezi, care după cum am spus formează grosul populaţiei, stau şi dankalii, care sunt tot păstori, însă şi mai nomazi decât ceilalţi.

Tot atât de inteligenţi ca şi somalezii, dankalii au însă un caracter mai primitiv, fiind bănuitori, uneori trădători şi gata oricând să verse sânge omenesc. Acel care comite o crimă, departe de a o ascunde, se făleşte cu fapta sa şi poartă ca semn distinctiv o brăţară de aramă sau de fier. Ei se îmbracă sumar, iar femeile lor, care îşi împletesc părul, uns cu unt, în zeci de codiţe, se înfăşoară într-o stofă de un albastru închis. Ele sunt foarte prost tratate de soţii lor şi muncesc cu mult mai greu decât femeile somaleze. Sunt însă foarte frumoase, au toate trăsăturile caracteristice frumoaselor din brusa africană. Fiice ale Evei, culoarea lor întunecată este în plăcută armonie cu lungile lor fuste ce cad în falduri bogate şi zdrenţăroase în acelaş timp, dar care lasă să se vadă corpuri minunat făcute, sculpturale.

*

* *

Am pomenit în alt loc despre satul indigen de lângă Djibouti, care la drept vorbind e cuprins în raza oraşului. Acest sat, numit Bender-Djedid, nu este câtuşi de puţin separat de oraşul modern, căci vizitatorul care se plimbă pe străzile frumos pavate şi străjuite de lauri înfloriţi se poate pomeni pe neaşteptate, la o cotitură, în mijlocul căsuţelor, sau mai bine zis al magherniţelor, care adăpostesc pe indigeni.

Pornisem cu gândul să vizitez acest sat, sau cartier, cum vreţi să-l numiţi; era pe înserate şi înainte de a ajunge fusei atras de o muzică ciudată, cadenţată şi monotonă, compusă doar din 2-3 note şi acompaniată de un murmur confuz de voci cu izbucniri de râsete şi tropăieli de picioare... Nimerisem bine, era se vede o zi de sărbătoare, sau că locuitorii obişnuiau să se recreieze în modul acesta, la sfârşitul zilei. Iuţii pasul şi la lumina pâlpâitoare a unor felinare primitive, căci felinarele electrice se opresc Ia marginea oraşului, văzui un grup de bărbaţi şi femei indiene, dansând într-un ritm ciudat în sunetele „muzicii“ executate de o orchestră pierdută în umbră... o orchestră formată dintr-o singură tobă şi zeci de voci guturale.

De jur împrejurul dansatorilor o mulţime de indigeni priveau râzând şi vorbind.

Satul indigen este la rândul lui, împărţit în mai multe părţi, cuprinzând pe „Somalezi“, apoi „Dankali“, „Indieni" şi alţii, chiar şi un cartier de evrei. Aceştia sunt veniţi aici din Aden şi Yemen şi trăiesc aproape ca toţi indigenii.

Nu pot spune că satul indigen mi s-a părut prea curat, dar în orice caz mi s-a părut destul de pitoresc prin asimetria locuinţelor sale, prin materialul eteroclit din care acestea sunt construite şi mai ales datorită luminii nedefinite în care îmi apărea. Fără a mă opri să cercetez prea de aproape aceste locuinţe în care se adăpostesc, după cât mi s-a spus, un număr considerabil de suflete, mă reîntorc spre oraş, ale cărui străzi frumos luminate şi îmbălsămate de parfumul florilor mă făcură, fără voie, să binecuvântez civilizaţia europeană.

Murmurul vocilor de indigeni mă urmăreşte totuşi până departe, iar râsetele lor par că înviorează acea monotonă melodie, care face veselia şi distracţia lor.

Căci, în definitiv, cu ce sunt oare mai frumoase straniile „melodii" cu care Jazzband-urile la modă zgârie auzul şi nervii civilizaţilor, ce se îngrămădesc într-o promiscuitate abil deghizată în barurile îmbâcsite de fum şi de mirosuri moleşitoare? Şi acolo ca şi aici, tinerii petrec mişcându-şi corpul după un ritm, pe care-l imprimă nu atâta muzica ce li se cântă, cât pulsaţiile lor, accelerate de sângele ce le clocoteşte în vine.

Fără voie, scenei văzută cu o clipă înainte, i se suprapune în minte-mi o alta, văzută cândva într-o mare metropolă la un local de lux, unde o lumină artistic voalată creea o atmosferă de mister în jurul perechilor ce dansau... şi făcând comparaţia, scena de adineaori îmi pare mai impresionantă, fiindcă e mai spontană...

Siluetele femenine, mişcându-se în paşi uşori, mi s-au imprimat adânc in minte şi parcă mă însoţesc. Şirurile de mărgăritare care le înfloresc gura, sclipesc puternic, iar ochii de jar te sfredelesc, şi albul pânzei, ce le înfăşoară corpul suplu, face să fie mai viu tabloul acesta unic.

*

A doua zi, după ce vizitasem satul indigen, urma să părăsesc Djibouti. La ora 6.30 dimineaţa pleca trenul care leagă capitala Somaliei franceze cu aceea a imperiului etiopian. Şederea mea la Djibouti nu fusese prea lungă şi de n-aş fi fost obligat să plec,— altminteri ar fi trebuit să aştept alt

tren, ce nu pleca decât peste trei zile,—aş mai fi rămas bucuros o zi aici, spre a vedea mai de aproape unele colţuri pe care abia le zărisem în treacăt.

Djibouti este un oraş care, cu toată atmosfera sa de foc, atrage pe europeanul evadat din închisoarea metropolelor europene cu splendori architecturale şi viaţă cosmopolită.

M-am urcat deci în tren, cu gândul ca, la întoarcerea mea din Abisinia, să petrec din nou câteva zile în Djibouti.

De la fereastra vagonului priveam, depărtându-se în zarea împurpurată de primele raze ale soarelui, lungul şir de cuburi albe, ce alcătuiesc Djibouti-ul şi între, care se înalţă semeţ şi somptuos, minunatul palat al guvernatorului cu zidurile sale dantelate. Clădit în stilul arab, cu arcurif şi coloane, cu sculpturi de o frumuseţe rară, acest palat, bijuterie scumpă, este înconjurat de grădini splendide, care coboară în trepte înflorite, ajungând până la marginea mării...

La înapoierea mea din Abisinia, credincios pro-misiunii ce-mi făcusem şi de altminteri silit şi de faptul că trebuia să aştept vaporul spre a pleca pe Oceanul indian, spre Zanzibar, m-am oprit din nou câteva zile în Djibouti. Cu acest prilej m-am interesat şi de unele instituţii sociale cum sunt, de exemplu, spitalul şi şcolile, şi am avut ocazia să fiu în tovărăşia celebrului scriitor francez Henri de Monfreid, cu care am făcut câteva plimbări plăcute şi interesante, despre care voi vorbii mai târziu.

Pentru moment, câteva cuvinte despre aşezămintele cu caracter social, din Dijbouti.

Crearea unui spital în Djibouti a fost dictată în primul rând de nevoia de a forma aici o escală de convalescenţă pentru bolnavii repatriaţi din Extremul Orient şi care aveau nevoie de acest popas înainte de a înfrunta rigorile unei traversări a Mării

Roşii spre a ajunge pe pământul Franţei sau altei ţări. De fapt, primul spital, sau mai bine zis ambulanţă, a fost creată la 1897, mulţumită companiei care lucra în întreprindere la construirea căii ferate franco-etiopiene. De atunci această ambulanţă a suferit mai multe transformări, ajungând azi o instituţie model, unde bolnavii repatriaţi şi indigenii găsesc o asistenţă medicală din cele mai luminate.

Mi s-a povestit chiar că indigenii, a căror înclinare spre lenevie e destul de puternică, găsind aici, pe lângă îngrijire, o hrană excelentă şi culcuşuri moi, nu se lăsau să fie rugaţi ca să se interneze, cum se întâmplă în alte locuri cu popoarele primitive. Ei se îngrămădeau şi chiar se îngrămădesc şi azi bucuroşi la porţile spitalului, cerând să fie primiţi.

Şi această solicitare, a asistenţei medicale de către indigeni, trebuie socotită ca o mare victorie pentru corpul medical, din această colonie franceză, ştiut fiind, că în general populaţiile africane, a căror minte e întunecată de crezuri şi credinţe absurde nu numai că n-au încredere în medicina ştiinţifică, dar se tem chiar de ea, preferând leacurile vrăjitorilor şi evitând pe cât pot de a păşi pragul vreunui spital.

Mai multe dispensare, dintre care unul special pentru femei şi copii, completează opera de asistenţă medicală în Djibouti.

Dar pentru ca sănătatea să domnească în Djibouti, Serviciul sănătăţii a instituit o brigadă de agenţi indigeni care se ocupă în special de higiena oraşului; vaccinări, curăţirea gunoaielor, prinderea câinilor, a căror înmulţire devenise la un moment dat dăunătoare prin sporirea numărului de turbări, apoi stârpirea şoarecilor; în fine înlăturarea a tot ce ar putea face ca bolile să se întindă.

După câte mi s-au spus, la început, nimeni nu s-a interesat de chestiunea învăţământului, toate acţiunile conducătorilor fiind îndreptate spre partea economică. Colonia era prea ocupată cu problema existenţei, ca să mai poată avea timp să se mai gândească la problemele de cultură şi primele încercări, în această direcţie, au fost de natură cu totul particulară.

Şi ca să nu insist prea mult asupra acestui istoric al învăţământului în Somalia franceză, trebuie să spun că prima şcoală a fost deschisă în 1901, şi era numai pentru băieţi. Ceva mai târziu luă fiinţă şi o şcoală de fete condusă de către surorile franciscane din Calais. Toţi copiii indigeni, fără deosebire de rasă, erau admişi, în mod cu totul gratuit, la cursuri.

Dar, aceste şcoli nu făceau propagandă suficientă şi nu aveau nici subvenţii destule pentru a se ridica şi menţine; şi abia în 1906, un comitet, compus din funcţionari, ofiţeri şi notabilităţi europene, pune temelii sigure învăţământului în capitala Somaliei franceze.

În sfârşit, în anul 1913, colonia fondează şi organizează şcoli primare şi chiar profesionale.

Astăzi, Djibouti are, după cum am mai spus, destule şcoli, iar numărul şcolarilor trece de 300, vreo 60—70 fiind europeni.

Câmpul de activitate care se prezintă astfel în domeniul învăţământului este foarte vast, iar indigenii somalezii, dankali şi în special arabii care sunt foarte inteligenţi, sunt dornici de a se instrui, învăţăturile coranului nefiindu-le suficiente.

Îmi mai rămăsese ceva de văzut în Djibouti şi aceasta era piaţa.

Într-o dimineaţă plecai mai de vreme decât obişnuiam, ca să pot vedea şi eu locul unde se desfac diversele mărfuri.

Pe drum, la tot pasul, întâlnesc indigeni care strigă şi vând peşte pescuit din mare, purtând pe umeri un fel de cobiliţă, dreaptă însă, de care sunt legaţi peşti de tot felul; aceşti negustori-pescari aleargă unul mai repede decât celălalt ca să-şi vândă marfa bogată, înainte ca soarele să se ridice sus de tot.

Alături de aceştia, strigă cât îi ţin gura, alţi negustori, de mărunţişuri: aţă, ace, cărţi poştale suveniruri din Djibouti, etc. Toţi, băieţi tineri, aproape că nu te lasă să treci, căutând să te facă să cumperi ceva. Somalezii, dankali, arabi şi o mulţime de indieni, printre care se strecoară şi unii evrei, toţi te năucesc cu strigătele lor.

Piaţa este situată pe platoul „Marabout", nu atât de departe de hotelul meu, încât nu este nevoie nici de maşină, nici de trăsură. Înainte încă de a vedea piaţa, mi-am dat seama că sunt aproape; mi-o semnala zgomotul confuz şi caracteristic ce venea din acea direcţie.

De altfel pe lângă zgomotul destul de elocvent, lumea multă care se îndrepta în aceeaşi direcţie îmi era cea mai bună călăuză.

O piaţă asemănătoare celei, din Dakar, capitala Senegalului din Africa Occidentală, este piaţa Djibouti-ului.

Tot felul de mici prăvălioare, cum şi sutele de negustori ambulanţi ocupă tot centrul pieţei, iar o anumită parte e rezervată croitorilor indigeni care lucrează cu maşinile lor în văzul tuturor şi în aer liber, fără să-i sustragă nimic şi nimeni dela ocupaţia lor.

Văzându-i învârtind cu febrilitate roata ce mişcă acul şi potrivind diversele bucăţi de stofă cu mişcări de automat, fără să scoată o vorbă, îţi vine să crezi că iau parte la vr-un concurs de întrecere, sau că în orice caz îşi dau mai bine seama decât vorbăreţii noştri europeni că „timpul costă bani".

Piaţa e bogată, bogată în fructe şi zarzavaturi ce se aduc din Abisinia, apoi în piei de animale şi blănuri minunate, de fiare.

Dar partea caracteristică a pieţii o formează mulţimea cămilelor.

Caravane întregi vin la această piaţă de la marginea mărei, pentru a-şi plasa mărfurile şi pentru a se încheia cunoştinţe în vederea căsătoriilor.

Căci trebuie să ştiţi, că în piaţa din Djibouti, vin intenţionat tineri şi tinere indigene, doritori de a se căsători. Fecioarele negrese, frumos gătite, au o parte a pieţii, rezervată lor, unde stau şi aşteaptă cortegiul candidaţilor, care, mai bogaţi sau mai săraci,—după numărul cămilelor pe care le posedă se perindă cercetători prin faţa lor.

O ediţie africană a târgului moţesc de fete de pe muntele Găina.

Şi nu sunt puţine căsătoriile înjghebate în această piaţă.

Iar seara, când soarele se cufundă brusc, la orizont, lăsând în urmă-i o dâră de sânge, caravanele pornesc înapoi spre satele risipite în brussa africană, străbătând calea în ritmul legănat şi molcom al cumintelor cămile, care, nepăsătoare, poartă pe cocoaşa lor grămezi de mărfuri şi adeseori câte o cosânzeană cu pielea arămie şi ochi de tăciuni aprinşi, ai cărei dinţi ascuţiţi, ca şi colţii unei tinere fiare, strălucesc într-un zâmbet de speranţă şi de triumf...

O B O C K

Am pomenit într-unul din capitolele precedente că în Djibouti am cunoscut pe celebrul scriitor francez, Henry de Monfreid, în tovărăşia căruia mi-am trecut mult timp înainte de a fi vizitat Abisinia şi în special după ce m-am reîntors, când am fost silit să aştept mai multe zile vaporul, ce trebuia să mă ducă pe oceanul Indian, spre Zanzibar.

Cu acea amabilitate caracteristică francezului, Henry de Monfreid, „cavalerul cavalerilor negri“ cum îi place să i se spună, m-a însoţit în multe părţi, povestindu-mi multe lucruri interesante, căci după cum se ştie, acest scriitor exotic cunoaşte bine coastele Africei misterioase, Arabia cea fericită, „Marea Roşie" cea arzătoare, Sahara unde a petrecut aventuri fantastice, apoi Etiopia unde a trăit ani de zile şi unde a avut chiar concesiunea mai multor întreprinderi, printre care şi aceea a uzinelor electrice din Harar.

Acest om interesant, a cărui fire ciudată a dat mult de vorbă, creiând în juru-i legende, era adesea, chiar pentru mine, de neînţeles: avea momentecând vedeam bine că ar fi vrut să-mi destăinuească ceva, şi atunci faţa lui arsă de soare lua o culoare deosebită, iar ochii o lucire stranie, care însă dispărea aproape imediat, reintrând într-un calm de nepătruns.

Când discuţia, noastră aluneca asupra Ethiopiei— citeai în privirea lui dorinţa de neînvins de a intra în această ţară, unde, el spunea că i-a rămas tot sufletul, căci cu multă jenă mi-a afirmat apoi, că a fost expulzat de pe pământul lui Haille Selassie... De ce?... nu vreau să ştiu.

Regretul de a nu se mai putea înapoia prin locurile atât de dragi îl făcea să sufere chiar. Şi, curios, după ce m-am înapoiat din Africa, am rămas extrem de consternat când am citit într-un ziar francez un articol al său, vădit ostil Ethiopiei, căreia totuşi i-a închinat un volum întreg... Dar omul e schimbător...

Sobru ca înfăţişare, înalt şi subţire, cum am spune noi, uscat de căldura şi soarele Africei, unde de altfel s-a aclimatizat perfect, Henry de Monfreid călătoreşte mereu, apare şi dispare uneori ca o nălucă, justificând denumirea de „omul misterios", ce i se dă adeseori...

Într-o zi, după ce vizitasem aproape totul în Djibouti, îmi spuse:

— „Amice Tican, nu vrei să facem o plimbare mai lungă până ce-ţi va sosi vaporul ?“ Căci după informaţiile sale trebuia să mai aştept 4—5 zile.

„Hai să mergem cu vasul meu spre Obock, îţi va place, este destul de interesant de văzut şi vom face şi o partidă de vânătoare!“

Henry de Monfreid, despre care se spune că are o avere considerabilă, posedă, într-adevăr, un vaporaş propriu cu motor şi pânze—„o velieră mai mult"—cum se spune în termeni marinăreşti.

Peste tot, aproape, el călătoreşte,—când călătoria este pe apă, bine înţeles,—cu vaporaşul său, având, un mic echipaj compus din negri somalezi.

Desigur că personalul nu costă prea mulţi bani, —negrii mulţumindu-se cu prea puţin, îmbrăcămintea lor consistând dintr-un şorţuleţ în faţă—costumul lui Adam desigur este preferat prin acele părţi; iar hrana tot atât de simplă aproape ca şi îmbrăcămintea.

Şi apoi, lui Henry de Monfreid nu-i este frică şi nici neplăcut să călătorească cu un astfel de echipaj, el însuşi confundându-se cu un indigen şi simţindu-se bine în mijlocul acestor primitivi. El singur povesteşte într-una din scrierile sale cum, pe timpuri, la începutul vieţii sale de aventuri prin ţinuturile africane, ar fi răspuns guvernatorului francez al Somaliei, care îi imputa prea marea sa intimitate cu indigenii şi faptul că-şi dăduse un nume musulman: „Cunosc părerea deplorabilă pe care o au aceşti oameni despre europeni şi nu vreau să trec în ochii lor că aş fi din aceeaşi tagmă“... În acest răspuns se oglindeşte întreaga personalitate a acestui „răzvrătit".

Am acceptat invitaţia lui Henry de Monfreid şi iată-ne amândoi pe puntea vasului său, în drum spre Obock care se află în faţa Djibouti-ului, de partea cealaltă (nord) a golfuleţului Tadjourah, acesta la rândul lui, golf al marelui golf Aden.

Câteva mile plutim pe apa, aproape fără valuri şi pe la amiază atingem coastele Obock-ului. Cucerirea, sau mai bine zis achiziţia făcută de francezi pe la 1862 prin agentul lor consular din Aden, Henry Lambert, Obock-ul este un orăşel simpatic cu clădiri europene şi căsuţe indigene, cum e de altminteri pretutindeni în orient.

Acest agent consular dorea să asigure Franţei stăpânirea unei limbi de pământ în apropierea strâmtoarei „Bab-el-Mandeb“ şi norocul îl favoriză, căci vizitând coastele golfului Tadjourah fu foarte bine primit de către şefii indigeni, ba chiar mai mult, Henry de Lambert susţinu pe Abubeker Ibrahim, cel mai de seamă şef al golfului, contra acuzaţiilor răuvoitoare ale lui Larmaket, şeful ţinutului Zeila.

Acesta, totuşi, reuşi să pună pe Abubeker în fiare — şi numai după câteva luni — luptând din răsputeri, Lambert cu ajutorul comandantului Meguet, care venise cu un vas de război, reuşi să facă a se pune în libertate Abubeker, şi pe deasupra să i se mai dea înapoi şi o sumă de 5000 „thalaris“, care i se luaseră pe nedrept.

Abubeker, recunoscător, oferi servicile sale francezilor şi mai propuse să dea Franţei, contra sumei de 10.000 „thalari" două teritorii: „Ras Ali“ şi „Uana“ adică „Obockul“ de azi.

În sfârşit, şi pentrucă nu vreau să fac un istoric prea lung adaug doar, că toate acestea se petreceau, pe la 1857—1858, după care patriotul Lambert a căzut asasinat.

Erau unii care considerau „Obock-ul" doar un adăpost fără importanţă, şi care, — spuneau ei, — se putea lua cu un cârmaci, în caz de necesitate absolută. „Nu este nici port, nici radă, o coastă abruptă fără plajă şi pe deasupra apa este acolo sălcie..."

Câţiva ani s-a tergiversat în faţa propunerii făcută de Abubeker, propunere, dorită de francezi, de altfel, şi tocmai pe la 1862 ea deveni realitate, în urma unui contract.

De atunci Obock-ul, în care alţii vedeau un port minunat pentru odihna şi trecerea vaselor ce mergeau spre Extremul Orient, a încercat să se ridice la rangul de mare port şi oraş comercial. Şi chiar mai multe societăţi comerciale, rând pe rând au luat fiinţă şi au activat aici; cu timpul s-au ridicat magazine, case mai mari şi mai mici, creindu-se un centru de activitate.

Totuşi, Obock-ul nu a putut ajunge ce s-a voit, căci în faţa lui, Djibouti, despre care am vorbit, prezenta mai multe avantaje pentru interesele francezilor.

Obock-ul are însă meritul de a fi fost primul oraş care s-a dezvoltat în actuala colonie şi desigur că Djibouti n-ar fi existat, ca şi întreaga coastă franceză a Somaliei de altminteri, dacă Obock n-ar fi fost atât de greu creat şi organizat cu preţul a multe eforturi şi cea mai fantastică perseverenţă.

Şi, a avut dreptate cine a spus că: „Obock a fost ca acei fluturi, care mor după ce au semănat în jurul lor germenii vieţii; această plajă, care se vede azi aridă, a fost leagănul coloniei franceze ce înfloreşte pe zi ce trece pe coasta de est a Africei.

*

* *

De cum sosim în port, ceea ce mă izbeşte este aspectul dezolant al acestui pământ sterp şi ingrat. Tot ţinutul „Obock-ului“ este într-adevăr format din imense platouri deşerte şi pietroase, mărginite spre apus de un lanţ de munţi înalţi a căror siluetă se desprinde din depărtare pe un cer albastru clar; pe coastele acestor platouri se găsesc mici buchete de arbori, mai mult sau mai puţin verzi, după felul lor.

„Sunt ici şi colo,—a scris Pierre Loti, care a vizitat Obockul,—unele mărăcinişuri pe care nu le distingi decât apropiindu-te cât mai mult, arbuşti având forma unor mici buchete rotunde sau ca mici umbrele ; le-ai crede transparente, atât este de uşor

şi subţire frunzişul lor; verdeaţa este acolo palidă şi bate în albastru din pricina excesului de soare care a ofilit-o. “

Cu toată această ariditate, ţinutul oferă totuşi un aspect mai plăcut şi mai vesel decât coasta Arabiei — cu câmpiile sale de nisip şi piscurile pleşuve fără nicio urmă de vegetaţie, ce întristează ochiul şi strânge inima.

Portul Obock este format din două şiruri de stânci, iar trei bancuri de corali cari pleacă de la sud-vestul golfului şi merg până în mijlocul portului formează rada, desenând un mare cerc.

Această radă, la rândul ei, are două părţi bine distincte de ancorare, care comunică cu marea printr-un canal. Faruri luminoase, colorate, indică vaselor drumul de intrare şi ieşire din port.

* *

*

Orăşelul Obock apare de o albeaţă care oboseşte ochii şi exasperează din pricina puternicei reverberaţii a soarelui.

În primul plan, pe malul mării, se ridică o stâncă ciudată cu pereţii aproape verticali şi de o culoare uniformă şi mohorită, care s-a format din nisipul adus de valuri şi împietrit de veacuri.

Când am intrat însă în port, ea părea sub magica lumină a soarelui, de un roz aprins.

În port erau câteva vase mici comerciale şi o sumedenie de bărci cu şi fără motor, care stăteau liniştite. Vapoarele,—îmi explică de Monireid, — aşteaptă încărcătură, căci Obock-ul a rămas oraş comercial, având legături cu ţările din interiorul Africei: Choa, Tigre, Harar etc.

După ce debarcarăm, cu toată căldura grozavă, plecarăm, pe jos, spre căsuţa lui de Monîreid, care se află în apropierea coastei.

O căsuţă indigenă este căminul favorit al acestui capricios şi excentric om. Două camere şi o bucătărie, totul condus de un personal indigen.

Interiorul era aşa cum îmi închipuisem că trebuie să fie cuibul unui civilizat cu gusturi exotice: un mic muzeu de obiecte indigene, stofe şi broderii de preţ, arme vechi şi noi, vase, fel de fel de lucruri risipite într-o dezordine pitorească, care nu excludea totuşi confortul din acest mic refugiu al unui om plin de neastâmpăr, veşnic în luptă cu elementele şi cu oamenii, care trebuie totuşi să aibă şi el clipe de reculegere într-un colţ tihnit.

Imediat ce sosirăm, servitorii indigeni pregătiră prânzul, care se compunea numai din zarzavaturi şi fructe fierte şi crude. O masă destul de bună şi plăcută, care satisface şi gustul şi stomacul.

După ce ne ospătarăm, ne odihnirăm şi mai târziu, când se mai potoli dogoarea grozavă a soarelui, o pornirăm prin orăşel.

În spatele stâncii de nisip, care se vede la intrarea portului, se întinde o imensă vale numită „valea Obock-ului“, sau „valea grădinilor", căci aici francezii—încrezători şi muncitori au sădit o imensă grădină cu pomi şi în special cu tot soiul de legume.

Această grădină, răsărită într-un loc în jurul căruia nu se găseşte decât o vegetaţie bizară şi sărăcăcioasă, îşi datoreşte existenţa unui francez ingenios şi întreprinzător, anume Leon Barrel, care a început plantaţiile cam pe la 1884, după care alţi europeni i-au urmat exemplul.

Tot despre această grădină imensă, Pierre Loti — care după cum am mai spus a trecut pe la 1887 prin Obock, — a fost extrem de mirat, văzând cum soldaţii din garnizoană culegeau adevărate salate şi legume din această vale, altă dată stearpă, dar care fiind îngrijită şi udată la timp, devenise atât de fertilă.

De o parte şi de cealaltă a acestei minunate văi în care şi florile—florile roşii—abundă, se găsesc două platouri: unul la nord şi celălalt la sud. „Platoul izvoarelor“ este impropriu numit astfel, fiind o îngrămădire de stânci care nu va avea apă decât atunci,- spun localnicii,—când „Moise le-ar atinge cu bagheta sa“.

La sud, din contră, „platoul gazelelor" este un dâmb acoperit cu mărăciniş, pe unde se întâlnesc adesea aceste sprintene şi graţioase animale.

Pe „platoul izvoarelor“ îmi arată de Monfreid ruinele primei factori comerciale din Obock „Mesmer“, distrusă de un uragan puternic, precum şi ruinele fostului penitenciar. Apoi se văd câteva căsuţe albe europeneşti, împestriţate cu case pitoreşti indigene... Pe al doilea platou se găsesc toate edificiile în care erau stabilite aşezămintele guvernului francez înainte de a se dezvolta Djibouti-ul, apoi o mulţime de case de comerţ şi locuinţe particulare, care fac un contrast izbitor cu căsuţele satului indigen, situat puţin mai jos.

Nu lipseşte din „Obock" nici hotelul necesar,— odinioară foarte necesar,—pasagerilor care făceau escală aci.

Dar cea mai interesantă parte a Obock-ului e desigur cartierul arab, unde animaţia e foarte mare la anumite ore ale zilei.

Aici, negustorii arabi, întinşi alene pe scaunele lor şi fumând tacticos din narghilea, servesc în acelaşi timp cu gesturi măsurate pe clienţii lor indigeni. Printre ei sunt măcelari, negustori de peşte, negustori de alimente ca: orez, sare etc. Dar, oricare din aceştia îţi poate vinde în acelaşi timp turbane, costume după moda egipteană, aşa numitele „Tobe“ care nu sunt altceva decât „cliama" etiopiană; orice alte obiecte de îmbrăcăminte sau casnice, cum se întâmplă de altfel în toate bazarele Orientului.

Mai sunt apoi şi numeroase cafenele, unde clienţii nepăsători, — ca orice musulman, — de timpul care trece, sorb pe îndelete dintr-o băutură specială făcută din coajă de arbore de cafea sau chiar din cafea măcinată, după plac, — şi trag cu nesaţ din imense narghilele fumul de tutun aromat.

Din când în când, ca să mai varieze, sug dintr-un baston lung şi mlădios de trestie de zahăr sau mănâncă o felie dintr-un soi de pepene roşu, care se zice că e delicios. Ca în orice cafenea, nu lipsesc nici jocurile de noroc, bine înţeles caracteristice locului. Printre acestea, unul mai interesant, care constă în a trage diferite linii pe nisip, cu un anumit scop şi care se numeşte „jocul destinului".

Europeni au rămas puţini în Obock, în raport cu numărul lor de altă dată, totuşi sunt şi aşa destul de numeroşi—unii ocupându-se cu negoţul, iar restul îndeplinind diverse funcţiuni în administraţia coloniei.

Majoritatea populaţiei, bine înţeles, că o formează

somalezii şi dangkilii, sau dankalii, locuitorii autohtoni ai regiunii Obock; abisinienii şi galii numindu-i „Adal“.

Înalţi şi subţiri — cu faţa intens colorată în bronz ei par mai mult slabi, fiind totuşi, extrem de voinici, puternici şi rezistenţi.

O bucată de pânză, cu care se încing de la brâu în jos, numită „tob“ şi o mare eşarfă din aceeaşi pânză, în care ei se pot înfăşura, sau o cămaşă în dungi este costumul lor obişnuit; iar ca încălţăminte, cei cu dare de mână poartă o pereche de sandale din piele de bou cu care de cele mai multe ori îi vezi umblând în mână, iar nu în picioare.

Parcurgând străzile Obock-ului, de Monfreid îmi atrage atenţia asupra femeilor. Trebuie să recunosc că, tinere, sunt într-adevăr foarte frumoase. încinse şi trupul înfăşurat în acele „tobe“ imense, lungi până la pământ şi de obicei de culoare albastră — ca şi în Djibouti, — ele se mlădie ca trestiile la vânt, purtând poveri ce nu sunt pentru o femeie.

Dar femeia - aici, — după cum am spus şi când am descris Djibouti-ul,—este prost tratată de bărbat; ea cară poveri, ca: apă, lemne, alimente, munceşte împletind rogojini şi coşuri, găteşte şi vede de copii, căci e mai mult o sclavă... Şi totuşi, cu părul lor negru împletit în zeci de codiţe în vârful cărora atârnă câte o mărgea sau orice alt obiect de sticlă strălucitoare, cu trupul mlădios înfăşurat în eşarfa colorată, ce le strânge şoldurile, cu portul lor drept, par mai curând nişte prinţese bizantine, coborâte din fresca unei antice bazilici.

Dar timpul trece şi începe să se însereze.

Obosiţi de căldură, sau mai precis, obosit fiind numai eu şi după ce hoinărisem destul, ne înapoiem la căsuţa lui de Monfreid.

Temperatura devenise mai plăcută la acea oră,—de altfel în acest ţinut, asemenea celui saharian, clima este extrem de uscată noaptea, temperatura scăzând. În schimb, dis de dimineaţă, imediat ce soarele a răsărit, temperatura atinge repede maximum său, care se menţine tot timpul zilei.

Doar briza mării mai îndulceşte dogoarea soarelui.

„Ţara setei", cum a fost numită de unii, Obock-ul este acoperit de un cer mereu albastru, puţin cam închis, dar limpede.

Spunându-i „ţara setei", nu trebuie să-şi închipuie cineva că ţinutul este lipsit cu totul de apă, ci mai curând că apa nu e tocmai abundentă.

În adevăr, această regiune nu e străbătută decât de mici cursuri de apă, a căror albie seacă timp de şase luni pe an; iar puţurile, din care se scoate apa necesară pentru băut, sunt din pricina uscăciunii solului foarte adânci.

Iată-ne ajunşi acasă, pălăvrăgind de toate nimicurile.

Masa era gata şi pofta de mâncare nu ne lipsea.

Discutând tot timpul, la cafea, ajunserăm iar să vorbim despre Etiopia.

Desigur, eram foarte curios să cunosc impresiile acestui om, care şi-a petrecut mult timp în Etiopia şi nu pot uita cuvintele sale de atunci, cuvinte care după cum am mai spus, azi mă fac să mă gândesc la . . .

Ţinând parte când etiopienilor, când italienilor, de Monfreid îmi explică conflictul italo-abisinian, care la acea epocă abia izbucnise de câteva luni, adăugând totuşi : „trebuie respectată libertatea Etiopiei în virtutea principiului că fiecare popor are dreptul de a dispune de el însuşi. Numai acest principiu singur poate rezolva chestiunea, cu condiţia să fie aplicat cu imparţialitate."

Apoi întrebându-1 cum s-ar putea tranşa, după părerea sa, acel conflict, Henry de Monfreid îmi spuse:

„Nu văd decât acorduri bazate pe raţiune şi dreptate, care ar putea evita cruzimile războiului...

În fine, de Monfreid mai adăogă:

„Franţa trebuie, nu numai să salveze independenţa

Etiopiei, dar ea trebuie să se opună la orice dezmembrare, care ar putea compromite viitorul acestei ţări.

„Negusul, împăratul Abisiniei, va face totul pentru a îndepărta flacăra războiului şi a evita de a se vărsa în zadar sângele soldaţilor săi, el vede destul de bine realităţile pentru a înţelege adevărata valoare a elementelor negociabile de cari dispune şi a le întrebuinţa într-un pericol eventual. El poate fi sigur că va avea întotdeauna sprijinul Franţei, orice s-ar întâmpla.

„Dar, Abisinia trebuie ajutată într-o chestiune atât de dificilă şi trebuie să se ţie seama de acel factor puternic, care e simpatia lumii întregi pentru soarta acestui popor ameninţat în libertatea sa; căci orice s-ar spune: Etiopia este demnă de această stimă şi oricât ar fi de întunecată încă mintea poporului său lipsit de cultură, sufletul său e mare şi destinul său îl îndreaptă spre un viitor pe care nimeni nu-1 poate prevedea.

Era 12 din noapte când trupurile noastre îşi cereau dreptul la odihnă, la somn.

Urându-ne noapte bună, fiecare ne retraserăm în camera prevăzută cu pânze şi „mustiquere“...

Am adormit greu, conversaţia cu de Monfreid mă interesase mult, iar problema Etiopiei, aşa cum o prezenta dânsul, îmi părea că pune într-o lumină nouă această ţară pe care o văzusem de puţin timp.

Au trecut doar vreo 7 luni de la acea convor-

bire şi de Monfreid scrie în „Paris Soir“ despre aceeaşi chestiune, dar cu totul în alţi termeni decât atunci...

A doua zi, dis de dimineaţă, un negru îmi bătu în uşă ca să mă scoale, căci conform înţelegerii luată seara, trebuia să mergem la o vânătoare într-o pădure din apropiere.

Mă îmbrăcai repede şi ieşind afară, rămăsei foarte surprins văzând pe de Monfreid îmbrăcat cu o cămaşă vărgată, şi cu aşa numită „tob“ înfăşurată în jurul taliei, cu picioarele şi capul gol. Ştiam, pentru că auzisem şi văzusem, în parte, că duce viaţă indigenă, dar nu-mi închipuisem că a adoptat şi costumul localnicilor... Interesant om este de Monfreid, ca înfăţişare, fel de a trăi şi idei...

— „Te uiţi mirat la mine, îmi spuse el, n-ai ştiut ? Mă simt foarte bine aşa şi sunt fericit. Clima Africei, care europenilor le pare imposibilă şi primejdioasă, nu-mi face nici un rău, iar soarele, acest soare de foc, îmi este cel mai bun prieten... De altfel văd că şi d-ta o duci foarte bine prin aceste locuri şi chiar îmi pare că te atrage mult de tot. Afară de aceasta, ştiu că ai mai fost în Africa aceasta misterioasă şi atrăgătoare... atrăgătoare, bine înţeles, nu pentru toţi...“

Apoi, de Monfreid, aproape fără a mă lăsa să răspund îmi spuse: „ haidem“...

Servitorii erau gata, he aşteptau, fiecare din ei ducând puşti, săgeţi, frânghii... în fine tot ce ne trebuia pentru o vânătoare, ba mai mult chiar şi un coş cu ceva alimente...

Soarele nici nu răsărise când am plecat. Mergând mult timp de-a lungul coastei, după vreo oră de drum, ne apăru şi pădurea unde aveam să vânăm... Era cam târziu pentru o vânătoare în pădurile Africei, dar nici nu părea a fi periculoasă căci, îmi afirmă amicul de Monfreid, lipseau panterele, fiarele cele mai de temut ale pădurilor africane.

De cum intrarăm în pădure, cântecul păsărelelor ne primi cu voioşie, mulţumindu-ne parcă, de vizita ce le făceam, în special mulţimea vrăbiilor mă uimi; erau mii din aceste păsărele, atât de familiare ţărilor vechiului continent şi a căror caracteristică: „obrăznicia", nu pare să le fi părăsit nici în atmosfera dogorâtoare a pădurilor africane.

Şi aici ca şi prin parcurile noastre, neastâmpăratele vrăbii ciripeau cât le ţinea gura, ţopăind şi forfotind încoace şi în colo după hrană; şi cred că dac-am fi încercat să le aruncăm câţiva pumni de grăunţe sau de firimituri, le-am fi văzut strângându-se în jurul nostru, pline de încredere şi îndrăzneală.

Priveam, zâmbind, spre aceste mici fiinţe înaripate, ce-mi aminteau dintr-odată bătrâna Europă şi nici nu-mi venea în gând că aveam o puşcă pe umăr, când un stol de găinuşe sălbatece îşi luă zborul speriate de gălăgie : multicolore, ele împânzeau cerul şi cârâiau neîncetat.

Vrui să trag, dar de Monfreid mă opri, spunându-mi: „La ce bun?... poate mai întâlnim în luminişuri potârnichi... şi apoi dacă facem zgomot, nu vom găsi animale mai mari, căci ele fug când aud un zgomot mare. Lasă mai târziu.

Câţiva şacali apărură într-un luminiş dar nici acest vânat nu ne atrase. O gazelă sfioasă ieşi din tufiş şi bietul animal căzu repede lovit de glontele lui de Monfreid.

Un hai imens se ridică în pădure;—câţiva iepuri fugiră şi ei îngroziţi de atâta gălăgie. Puserăm puştile la ochi şi vreo câţiva la rând căzură pradă gurilor de foc...

Dar era scris ca în ziua aceea să rămânem nu numai cu atâta vânat, căci — oricât umblarăm, afară de câteva hiene şi veveriţe nu mai văzurăm nici un alt fel de animal.

Mirat, întrebai pe de Monfreid care era cauza acestei lipse de vânat, căci în Abisinia pe care o vizitasem, rămăsesem uimit de marele număr şi de varietatea animalelor întâlnite prin păduri.

Şi chiar numai la câţiva kilometri depărtare de frontiera Somaliei, în Abisinia, am văzut pe lângă linia ferată, ieşind dintr-o pădurice, turme întregi de blânde gazele.

— „Ei bine, îmi răspunse de Monfreid, dar aici nu există ca în Abisinia o lege care să impună cruţarea animalelor de vânat.

În această regiune, numai cine nu vrea nu vânează, astfel că aproape s-a distrus vânatul. Şi după

cum ţi-am mai spus, pantera a dispărut chiar din această pădure.

Înţelegând că partida noastră de vânătoare era terminată, ne hotărârăm să ne înapoiem, dar mai înainte poposirăm la umbra unor arbori, ca să gustăm ceva şi după ce ne odihnirăm puţin, ne înapoiarăm, eu trebuind să mă reîntorc la Djibouti.

Henry de Monfreid mă însoţi pe vasul său, până la ţărmul Djibouti-ului unde ne luarăm rămas bun; şi astfel mă despărţii de un om, a cărui personalitate făcuse o puternică impresie asupră-mi şi a cărui figură se confundă pentru mine cu peisajul sălbatec, misterios şi totuşi atrăgător al acelui ţinut african, în care civilizaţia a adus un suflu nou de viaţă, fără însă a-i altera farmecul său bizar.

După încă o zi de şedere în Djibouti, mă îmbarcai în sfârşit pe vasul „Kafoluu“, plecând spre Tanganika. De pe puntea vasului ce ieşea din port, priveam spre coasta ce părea că trece încet pe dinaintea noastră, când privirea îmi fu atrasă de un coş de vapor ce ieşea jumătate din apa verzuie. Mă uitai surprins şi observai că era o epavă a unui vas eşuat. Mi se spuse că acest vapor, numit „Fontainebleau", stă de câţiva ani în acel loc, culcat pe coastă şi bravând cu îndărătnicie, atât valurile care nu izbutesc să-l tragă cu totul la fund, cât şi eforturile oamenilor, care au încercat în nenumărate rânduri să-l repună pe picioare...

În adevăr, după câte mi s-a spus, s-au încercat diverse mijloace spre a-1 ridica 1a suprafaţă, dar toate au dat greş, costând sume enorme ba chiar şi viaţa unui om.

De altminteri s-a mai spus că încărcătura de indigo, ce vasul avea pe bord, a fost în întregime scoasă şi acum e vorba ca epava să fie încorporată în noul chei ce se va construi.

Până atunci, însă, această masă neagră, în care vântul şi valurile pătrund urlând sinistru pe timp de furtună, dă mult de vorbă localnicilor, care o cred bântuită de stafii.

O întâmplare recentă a făcut chiar să sporească această faimă sinistră.

Un emigrant rus, după ce şi-a ucis iubita, s-a refugiat în coşul epavei. În zadar fu căutat de poliţie mai multă vreme, căci nimănui nu-i dete în gând să-l caute într-o ascunzătoare atât de ciudată. Când fu descoperit, mulţumită unei întâmplări, poliţia, care se aştepta la o rezistenţă îndârjită, organiză o întreagă expediţie bine înarmată cu puşti, ba chiar şi cu o mitralieră. Dar nu fu nevoie de a se face uz de ele, căci nefericitul ucigaş fu fericit să se predea, după ce îndurase atâta timp foamea şi setea în groaznica ascunzătoare.

Vaporul nostru înainta acum cu repeziciune pe luciul mării liniştite şi parcă încremenită sub bătaia razelor de foc. Din când în când câte un grup de rechini face să clocotească apa în jurul vasului. Pescăruşii fâlfâind uşor din aripi, spintecă din zbor luciul oglinzii lichide sau se aşează graţios, lăsându-se să fie purtate de curent.

Deodată, în mijlocul strâmtorii, zărim o făşie de pământ: e insula Perim deasupra căreia fâlfâie drapelul Marei Britanii. Mi se povesteşte de către un tovarăş de drum o anecdotă destul de semnificativă în legătură cu ocuparea acestei limbi de pământ de către englezi.

La 1857, când cu construirea canalului de Suez, un amiral francez fusese trimis cu o flotă impozantă să pună stăpânire pe insula, care era absolut deşeartă. Dar amiralul fu nevoit să se oprească la Aden, unde se găsea o garnizoană engleză şi unde se dase o serbare în onoarea sa şi a ofiţerilor ce-1 însoţeau... În zadar amiralul vru să plece spre a se duce mai repede spre insulă unde trebuia să înfigă drapelul francez, căci fu oprit de doamnele engleze, dornice să prelungească cât mai mult balul, la care ofiţerii francezi erau cei mai apreciaţi dansatori....

În sfârşit, spre ziuă, flota porni şi când ajunse în dreptul insulei, amiralul avu neplăcuta surpriză să vadă fâlfâind în vârful ei drapelul britanic. Un ofiţer englez, veni în întâmpinare şi când fu întrebat de când era drapelul britanic pe insulă, el răspunse cu aerul cel mai serios din lume:

— Dar, de totdeauna, cum, D-v. nu ştiaţi ?

Adevărul era, că drapelul nu fusese împlântat decât cu o oră mai înainte, de ofiţerul pe care comandantul fortăreţei engleze din Aden îl trimisese în grabă ca să ia înainte francezilor...

PE OCEANUL INDIAN. Aşa a vrut Allah!

Insula plutitoare, vaporul „Kafoluu" alunecă repede şi liniştit pe luciul Oceanului Indian. Valurile, ridicate de maşinile vasului, saltă ritmic, împrăştiind cu dărnicie diamante sclipitoare, ce apoi cu graţie se scufundă în apă.

Suntem în a treia zi de călătorie, din Somalia Franceză spre Mombasa, port în marea colonie engleză Kenia din Africa de Est.

Căldura se lasă din ce în ce mai apăsătoare, iar bătaia razelor nemiloase ale soarelui te face să te crezi într-o baie caldă, sau, mai bine zis, într-o baie puternică de aburi...

Este ceva bolnăvicios în atmosferă.

Îmi simt capul greu, am impresia că cineva îmi apasă umerii; am aceeaşi senzaţie de pe Marea Roşie. Un voal îmi flutură în faţa ochilor; mă simt ameţit.

Clima ne chinuieşte. Inutile sunt chinina, tot felul de calmante, ventilatoarele şi bazinul cu apă de mare, de pe covertă.

Aspectul deosebit şi pitoresc al acestui oraş sub lumina magică a luminii electrice şi sub licărirea aştrilor cereşti, mă făcu să regret că nu puteam rămâne mai mult şi că a doua zi trebuia să-mi continui drumul.

În timp ce mă odihneam, întins pe un chaise- longue, un italian, directorul unei mari întreprinderi comerciale, care se îmbarcase odată cu mine în portul Djibouti şi care mergea spre Extremul Orient, mă întrerupse din visarea mea, întrebându-mă dacă am vizitat vreodată această parte a coastei africane.

Bine înţeles că i-am răspuns negativ, dar că doream s-o cunosc, şi că mă voi opri mai mult timp la întoarcere fapt care nu s-a mai împlinit, deoarece întâmplarea îmi schimbă cu totul programul, — dar că, în fine, a doua zi de dimineaţă urma să fac o mică plimbare prin oraş.

Discutând de una, de alta, tovarăşul meu de călătorie îmi povesti, într-adevăr, foarte multe lucruri destul de interesante, şi în special discutarăm mult despre această colonie italiană, pe care o cunoştea destul de bine, afacerile sale reţinându-l, acum vreo doi ani, în Mogadiscio, aproape o lună şi jumătate.

*

Trebuie să spun de la început că prin Somalia italiană se înţelege acea posesiune italiană din Africa Orientală, care cuprinde o regiune la sud, cunoscută

mai mult sub numele de „Benadir“, teritoriul de dincolo de fluviul Giuba şi teritoriile dela nord numite: „Obbia“, „Nogal“ şi „Migiurtini".

Suprafaţa întreagă a acestui teritoriu, mi s-a spus, este de vreo 500.000 kilometri pătraţi, iar coasta care se întinde pe vreo 3000 kilometri e bântuită vânturile musonice.

Regiunea cea mai importantă e aceea a bazinelor fluviilor „Giuba“ şi „Uebi“, ale căror aluviuni fac ca pământul să fie foarte bun pentru cultura plantelor tropicale.

În schimb, Somalia de nord e o ţară muntoasă, cu vârfuri ce ajung pe alocuri la 1000 şi mai bine de metri şi chiar la 2000 metri.

Teritoriul acestei colonii se poate împărţi în patru zone paralele: zona platoului calcaros, spre interiorul ţării, acoperit ici şi colo de stânci vulcanice şi ajungând în partea de nord până la mare; zona stâncilor cristaline, joasă, caracterizată prin terenul nisipos din care răsar coline singuratice de granit, apoi; zona aluviunilor, absolut şes şi zona dunelor.

Câteva cursuri de apă străbat pământul Somaliei Italiene, şi dintre cele mai de seamă sunt: Darror, Giuba şi Uebi; aceasta din urmă străbătând colonia pe o distanţă de aproape 450 kilometri. Pe malurile fluviului Uebi, supranumit fecundatorul întregii regiuni, se îngrămădeşte o populaţie agricolă, care lucrează cu multă ardoare, iar fluviul Giuba este navigabil pe anumite porţiuni, din mai şi până în decembrie.

Prin poziţia sa geografică, Somalia ar trebui să aibă o climă absolut tropicală, dar mulţumită conformaţiei sale geologice, care e influenţată de vecinătatea mării, clima sa e aproape temperată de-a -lungul coastei. În interior, însă, temperatura e extremă, variind dela călduri extraordinare în timpul zilei la frig extrem în cursul nopţii.

În privinţa 'populaţiei, ea este compusă din elemente variate, în care predomină camiţii şi negrii, care la rândul lor se împart în somalezi şi aşa numiţii „Sabi“. Din somalezii propriu zişi se scobor toate grupurile care s-au amestecat cu triburile Galla şi negre.

În mai toate oraşele de pe coastă sunt şi nuclee arabe, care s-au amestecat cu localnicii, apoi mai sunt indieni şi baniani.

Din informaţiile culese şi din cele ce mi-a spus tovarăşul meu de călătorie, în Somalia Italiană, mai există un grup de peste 1000 de locuitori, cu totul aparte de restul populaţiei, care locuiesc insulele numite „Bagiuni“. Aceştia formează o rasă cu totul deosebită, neavând comun cu somalezii, decât religia; ei pretind că se scoboară din colonii persani şi această pretenţie se bazează pe faptul că în insulele locuite de ei se găsesc ruinele unor construcţii de arhitectură persană. Ei au o limbă proprie şi obiceiuri cu totul deosebite, ocupaţia de predilecţie fiind pescuitul şi comerţul pe mare.

În fine, cu o populaţie de peste 1.000.000 de suflete, Somalia nu numără decât vreo 1500 şi ceva de albi, iar religia predominantă este cea musulmană. Totuşi, în această colonie, misionarii catolici formează mulţi adepţi şi din cauza activităţii lor neobosite şi a rezultatelor obţinute, colonia a fost ridicată la rangul de vicariat, cu sediul episcopal în Mogadiscio.

Trecând dimineaţa pe străzile Mogadiscio-ului, ai impresia că te afli într-un turn al lui Babei,

într-atât de multe limbi auzi vorbindu-se; dar limba scrisă şi întrebuinţată în raporturile comerciale este araba.

O scurtă plimbare pe străzile oraşului nu e suficientă să-l cunoşti şi cel mult, pot spune că centrul, departe de a avea un aspect oriental, te face să te crezi într-un oraş din Europa de pe coasta Mediteranei. O mulţime de monumente de impor-

tanţă istorică sunt presărate mai peste tot, iar alături de ele, în număr considerabil, se găsesc moscheele,—locaşurile de închinăciune ale localnicilor. Unele sunt de dată mai recentă, altele însă foarte vechi; mi s-au arătat câteva moschee datând din anii 1258—1268.

Deşi se credea că pământul Somaliei cuprinde multe vestigii arheologice, în urma săpăturilor făcute, mi s-a spus, nu s-au dat la iveală decât câteva ruine ale unui vechi oraş, în imediata apropiere de capitală şi care ar fi existat tot prin anii 1200—1300, de pe timpul colonizării acestor locuri de către arabi şi portughezi. Iar pe dunele care înconjoară oraşul, de asemenea se găsesc morminte cu pietre funerare, având pe ele inscripţii foarte vechi.

Asupra originii oraşului Mogadiscio mi s-au povestit o mulţime de mici legende, din care am desprins una, care mi s-a părut mai interesantă. Astfel, se spune că acest oraş s-ar fi ridicat pe ruinele vechei cetăţi „Ammar Giareb“ cam pe la anul 1000 al erei noastre. De atunci el a fost, timp de cinci secole, sediul dominaţiei arabo-islamice, care se întinsese cu stăpânirea până dincolo de bazinul Zanzibarului. Dar, documente sigure în care să se vorbească de Mogadiscio nu s-au găsit decât dela 1503 încoace, când Portughezii debarcând aici, îi deteră numele de Mogadoxo. Acest nnme, însă, este de origină persană şi vine dela cuvântul moga (lung) şi sciak (oaie)...

În afară de coaste, ţara aceasta a fost mult timp necunoscută şi interiorul nu a fost exploatat decât pe la jumătatea secolului trecut, cu toate că s-au perindat pe aici,—după afirmaţiile italienilor,—francezi, englezi şi germani, fără niciun fel de folos. Cunoaşterea completă a Somaliei Italiene se datorează însă pionerilor Italiei şi în special marelui explorator, Ducele Abruzzilor, care a pus baza celei mai vaste experienţe de colonizare agricolă în Somalia, unde se cultivă bumbacul din care se scoate şi ulei, înfiinţându-se de curând şi o fabrică de săpun. Se mai cultivă apoi trestia de zahăr şi există o rafinărie, care exportează mari cantităţi de zahăr, un fel de sirop şi alcool. Afară de acestea, Somalia mai are şi câteva industrii şi anume cele derivate din întrebuinţarea produselor vegetaţiei ca: guma arabică, tămâia, răşina, precum şi lucrări în lemn, rogojini, împletituri de nuiele, frânghii, etc.

În ce priveşte învăţământul, este demn de ştiut că până acum câtva timp, în Somalia nu existau şcoli de stat, iar copiii de indigeni nu primeau instrucţia decât de la acei „mehallini-i“, un fel de profesori de pe pe lângă moscheele lor, care îi învăţau preceptele coranului.

Astăzi însă, mulţumită misionarilor, s-au deschis şcoli elementare în Mogadiscio şi în diverse centre din provincie. În Mogadiscio mai e un colegiu pentru metişi (curcituri), un azil de copii, un orfelinat şi o şcoală de arte şi meserii. În afară de acestea mai sunt şi şcoli preparatorii şi un gimnaziu.

În privinţa higienei şi a asistenţei medicale, guvernul colonial,—am fost informat că—îşi dă toată silinţa să răspândească în populaţia indigenă şi încrederea în medicina ştiinţifică. Spitalul numit „al Cecehi“ din Mogadiscio este un model pentru activitatea lui, mai ales pentru lupta împotriva malariei şi pentru popularizarea cunoştinţelor de higienă.

În fine, cam acestea sunt informaţiiile culese de mine, cu privire la Somalia Italiană; ceea ce pot însă afirma, în urma celor auzite este că: „Somalia e colonia unde sunt concentrate majoritatea intereselor italiene".

MOMBASA-ZANZIBAR-DAR-ES-SALAM

În sfârşit, vaporul nostru ridică ancora şi dupâ alte 4 zile de navigare pe apele Oceanului Indian, se opri în portul Mombasa, sau „Monbaz“, situat într-o insulă ce poartă acelaşi nume, şi care e constituită dintr-o fâşie de pământ lungă de vreo 5 kilometri şi largă de vreo trei. Mombassa e capitala coloniei engleze Kenia, de pe coasta orientală a Africei, de care e despărţită printr-un braţ de mare. Această insulă, numită de către indigeni „Insula războinicilor numără aproape 30.000 de locuitori din care doar câteva sute de albi, care în cea mai mare parte ocupă funcţiuni în administraţia coloniei.

Importanţa oraşului este foarte mare, deoarece e portul principal al coloniei engleze şi unul dintre cele mai însemnate de pe coasta orientală a Africei. Toate marile vapoare ce străbat Oceanul Indian fac regulat escală aici şi tot din această localitate pleacă o linie ferată spre Uganda, la N. E. de lacul Victoria.

Aspectul oraşului este destul de frumos şi civilizat corespunzând în totul rolului de seamă ce-l joacă în colonia engleză a Africei Orientale, care numai de la 1920 încoace a luat denumirea de „Kenia“, după muntele Kenia, ce domină întreaga regiune sub-ecuatorială, de la o altitudine de 5200 metri.

La o asemenea înălţime, bine înţeles, culmile acestor munţi vulcanici sunt acoperite de zăpezi eterne, pe când jos, în valea îndepărtată, se răsfaţă cea mai bogată vegetaiie ecuatorială, sub razele vecinic arzătoare ale unui soare de foc.

După o scurtă escală în acest port, vaporul nostru îşi reluă drumul, îndreptându-se spre o altă insulă a oceanului Indian, insula „Zanzibar" situată aproape de coasta Africei orientale.

De cum apare la orizont, acest petec de pământ acoperit de păduri întinse şi de câmpii cultivate, farmecă ochiul şi dă călătorului care a navigat mai multe zile pe pustiul oceanului, aceiaşi senzaţie pe care o simt acei care străbătând deşertul nisipos, se apropie în sfârşit de o oază înverzită.

În adevăr, pe această insulă se găsesc întinse păduri de palmieri, de portocali şi mai ales de nişte arbori ai căror boboci uscaţi se vând în comerţ sub numele de cuişoare. Zanzibarul exportă enorme cantităţi din aceste cuişoare în întreaga omenire şi atmosfera sa e îmbâcsită de parfumul lor puternic şi înţepător, atât de bine cunoscut şi în ţările noastre înconjurată de un brâu de corali, peste care a crescut din abundenţă verdeaţa, Zanzibarul a fost supranumit, de navigatori „insula verde"'

Portul Zanzibar, spre care se îndrepta vasul nostru, e singurul oraş mai de seamă al insulei şi al întregului „Sultanat al Zanzibarului“: căci aici domneşte un sultan care se mândreşte cu titlul de al doilea calif al Islamului.

Sultanatul, care se compune din două insule principale: Zanzibar şi Pemba e astăzi sub protecţia Marei Britanii şi sub suveranitatea unui prinţ de origină arabă, care guvernează cu ajutorul unui guvern compus din englezi şi din Arabi.

Zanzibarul care are aproape 100 km. lungime şi cam vreo 45 km. lăţime, era vestită încă din vechime, şi de mult, ea a fost cel mai însemnat depozit de sclavi; căci aici strângeau negustorii de sclavi, marfa lor omenească, pe care apoi o transportau în diverse direcţii.

Fără a voi să intru în amănunte istorice, trebuie să spun, în treacăt, că Vasco de Gama, celebrul navigator portughez, căutând un drum spre Indii, a pus stăpânire în anul 1499 pe insula Zanzibar, întâlnită în cale.

Portughezii au stăpânit o până ce englezii, rivalii lor pe mare, se hotărâră să le ia înainte, întrebuinţând toate mijloacele, dintre care cel mai sigur era să susţină pe duşmanii lor. Astfel, în 1828 englezii sprijiniră pe Seid-Said, faimosul sultan al regatului arab „Oman“, din golful persic, când acesta atras de bogăţiile ţărilor de pe coasta Africei Orientale, atacă fortăreaţa Mombassa înconjurând-o şi luă în acelaş timp Zanzibarul din mâna portughezilor. El ridică aici două palate de recreere, în jurul cărora curtenii săi clădiră la rândul lor alte palate, punând astfel bazele oraşului Zanzibar. De atunci englezii se dovediră cei mai fideli aliaţi ai sultanului Seid-Said şi ai urmaşilor săi; fidelitatea nu excludea însă o oarecare grijă din partea Marei Britanii faţă de dezvoltarea sultanatului, care devenise un stat puternic în oceanul Indian.

În consecinţă, guvernul englez căută să-şi asigure influienţa, trimiţând la Zanzibar pe un distins ofiţer, cu titlul de reprezentant al Companiei Indiilor. Deşi celelalte state europene se grăbiră, să-şi trimită şi ele reprezentanţii lor, Marea Bri tanie îşi păstră primul loc, afirmându-se din ce în ce mai mult, căci căuta în toate ocaziile să dea sprijinul său, şefului acestui stat.

Dela 1890, Sultanatul se puse definitiv sub protectoratul Angliei.

Oraşul Zanzibar care număra peste 36.000 de locuitori e una din acele localităţi, în care civilizaţia şi primitivitatea merg, ca să spun aşa, dacă nu mână în mână cel puţin una lângă alta... Aspectul său e în general plăcut; iar numele său vine dela cuvintele persane: „zang“, care însemnează negru şi „bahr“, coastă' — adică oraşul situat pe coasta neagră, căci arabii au numit astfel, încă din vechime, coastele Africei orientale. Sunt aici străzi intortochiate şi atât de strâmte încât patru persoane abia pot merge alături, iar casele ce le mărginesc au ferestrele lor zăbrelite şi mici porţi dosnice din umbra cărora te aştepţi, fără voie, să-ţi iasă figuri suspecte cu un aer de mister.

Dar, nu departe - de aceste ulicioare, se desfăşoară un mare bulevard asfaltat, străjuit de arbori stufoşi, la capătul căruia se deschide o piaţă largă cu înfăţişare europeană.

Ceva mai departe dai de un cartier indigen, cu căsuţe tipice africane, deşi aliniate şi ceva mai puţin lipsite de mobilier ca cele din restul continentului negru şi apoi iarăşi te pomeneşti pe o piaţă frumoasă şi de stil european.

Demne de admirat sunt de sigur palatele, clădite în decursul anilor de sultanii Zanzibarului şi în special palatul numit „Bet-el-Adjaib“, palatul miracolelor, de o bogăţie fără pereche, care a fost clădit de sultanul Bargach ben Said, renumit pentru dragostea sa de lux şi de fast. Acest palat situat pe malul mării, chiar în port, e înconjurat de terase şi are un turn prevăzut cu un orologiu.

Deoparte şi de alta a intrării monumentale sunt aşezate două tunuri vechi portugheze.

Mozaicurile din interiorul său sunt celebre în lumea întreagă, iar zidurile ce închid curtea principală par o dantelă de piatră. De altminteri, chiar uşile de lemn sunt sculptate cu o fantezie şi o migăleală, care aseamănă mai mult o cizelare.

Alături de acest palat de feerie, se află adevăratul palat al sultanului, care se prezintă cu linii mult mai sobre şi cu o înfăţişare mai simplă.

Printre alte edificii de seamă şi de construcţii moderne trebuie citat şi acela al actualului spital. Mai de mult era aici reşedinţa consulului englez şi tot aici au fost găzduiţi marii exploratori britanici ca: Livingstone, Stanley, Cameron, înainte de a porni spre inima continentului african.

Dar, în Zanzibar faima acestui edificiu nu se datorează atât arhitecturii sale impozante sau oaspeţilor de seamă pe care i-a găzduit, cât legendelor despre fantomele, care se zice că l-ar bântui.

De altminteri şi palatul Bet-El-Adjaib se bucură de aceiaşi faimă şi arabii, extrem de superstiţioşi nici nu se mai miră de prezenţa acestor spirite, chiar când ele vizitează locuinţe mai puţin celebre.

Astfel, mi s-a povestit cu multă convingere, de către însoţitorul meu, — un arab simpatic şi inteligent, — că o nobilă arabă, îmbrăcată în cele mai minunate veştminte, se plimbă în fiecare noapte prin saloanele măreţului palat, şi că întotdeauna este însoţită de un căţel negru, care la miezul nopţii, — fix — apare în pervazul uneia din ferestre, stă câteva clipe nemişcat şi apoi continuă să-şi însoţească stăpâna prin palat.

Apoi, ca să mă convingă şi mai mult de veracitatea celor povestite, îmi arătă şi o carte, scrisă în limba arabă, din care îmi traduse următoarea povestire, adăugând că au mai scris-o şi alţi scriitori... Toate acestea mi le-a spus cu un ton care, avea parcă pretenţia că trebuie să le scriu şi eu, lucru pe care, de altfel îl fac acum, găsind într-adevăr că această istorioară este destul de interesantă :

Este vorba de un personaj, care a fost găzduit în palatul „Bet-el-Adjaid"...

„Nevoind să dorm în nici una din micele camere vecine cu sala de mâncare, am dat ordin „să mi se facă patul în salonul de primire. Căpătâiul mi-l aranjase spre răsărit, şi în spatele „meu, se găsea o lampă fixată în zid. În mijlocul salonului se găseau trei mese mari, una lângă alta, în lungul camerei. Una din aceste trei „mese se găsea chiar în faţa mea.“

„Eram foarte obosit şi curând adormii adânc. Pe „la ora trei, spre dimineaţă, mă trezii tresărind, şi sării drept în picioare. În faţa mesei din dreptul meu, era un bărbat îmbrăcat într-o haină albă şi cu o şapcă pe cap, care-i ascundea faţa complect. Omul, era întors cu faţa spre răsărit şi privea fix în acea parte.“'

„Trebuie să spun că nu mai eram în stare să fac nici cea mai mică mişcare, sau să pot scoate vreo vorbă. Dar, deodată, această apariţie fu înlocuită de o alta, pe care însă nu am putut s-o disting bine, dar totuşi privea în acelaşi loc.“

„Iată însă, că şi această a doua apariţie, dispăru tot aşa ca şi prima, şi abia atunci avui puterea să mă mişc."

„Deschisei repede uşa şi eşii pe culoar, strigând servitorii, cărora le ordonai să se ducă imediat la şeful misiunei protestante, care mă invitase să găzduesc la el, şi să-i spună că mă duc acolo, căci nu mai vroiam să petrec o a doua noapte în acest palat blestemat.”

„Este sigur că sub zidurile acestei măreţe clădiri, zac numeroase cadavre, căci după câte am putut afla în urma nopţii de spaimă, aci au existat pivniţele unde se aruncau sclavii în aşteptarea transportării lor spre ţări îndepărtate, unde trebuiau să fie vânduţi."

„Iar acum, spiritele victimelor sacrificate odinioară, revin ca să tulbure somnul celor ce vin în casa cruzilor lor stăpâni..."

În general acest oraş, — care în treacăt fie zis, — posedă ca şi întreaga insulă, o apă de băut excelentă şi o climă caldă, dar suportabilă, mulţumită vânturilor ce suflă aici tot anul, oferă europenilor un loc de şedere destul de plăcut, ca dovadă că pe străzile sale se văd forfotind numeroşi europeni şi mai ales cetăţeni ai Marei Britanii de ambe sexe a căror îmbrăcăminte, în general albă, contrastează cu mantalele negre ale femeilor musulmane şi cu turbanele colorate ale bărbaţilor precum şi cu semi-nuditatea oamenilor din popor. Dar, oricât de bine s-ar acomoda europenii noştri aici, au totuşi nevoie de câteva luni pe an să le petreacă în Europa.

În populaţia aceasta împestriţată se disting în primul rând arabii aristocraţi, originari din Oman care au un aer distins şi serios; sunt foarte bine crescuţi, nefanatici, deşi musulmani şi foarte ospitalieri; apoi arabii imigraţi din Arabia de sud, numiţi Mchihuri, negustori sau meseriaşi şi care joacă un rol important în viaţa economică a oraşului şi arabii veniţi de pe continentul african, mai puţin numeroşi şi fără importanţă.

Vin apoi zanzibariţii propriu zişi, sau sudhilii, care formează o ramură a tribului Bantu ce populează întreaga Africă Orientală şi meridională, şi hinduşii destul de numeroşi, veniţi aici pentru a face comerţ şi care sunt toţi, supuşi britanici.

Excelenţi marinari, zanzibariţii sunt oameni foarte interesanţi, mai ales din cauza obiceiurilor şi a superstiţiilor. Astfel, mi s-a mai povestit, că aceşti oameni curioşi, scot din casele lor orice obiect de tablă şi bat în el, atunci când este eclipsă de lună. Credinţa lor este că în acel moment un şarpe imens încearcă să mănânce astrul, iar că prin gălăgia făcută, monstrul fuge...

În rezumat, acel care se opreşte câteva ore în acest oraş pitoresc ca şi acela care stă mai mult timp, pleacă ducând cu sine o amintire vie ca .aceea lăsată de un film plin de mişcare şi violent colorat. Căci în Zanzibar vei găsi, alături, civilizaţia şi sălbăticia, distincţia şi grosolănia, fineţea europeană şi misticismul asiatic, chiar, ca şi primitivismul african.

De jur împrejur, insula Zanzibar, este înconjurată de o mare mulţime de alte insuliţe, cum este insula „Tumbat", la nord, renumită prin cele două poduri înălţate pe stânci de corali, şi prin numeroasele ruine de vechi palate, risipite pe coaste. Apoi, actualii locuitori ai insulei, care pretind că simt de origină persană, cu reputaţia de oameni misterioşi, sunt vestiţi ocultişti şi magicieni, pentru care ei sunt extrem de mândri.

Dar, chiar în faţa oraşului Zanzibar, alte patru insule, fac parcă de sentinelă; cea mai apropiată este „insula tristeţei", destinată înmormântării creştinilor, şi în special a marinarilor englezi. Printre aceştia din urmă, mi s-a spus, se odihnesc şi câteva zeci de oameni ai vasului de război „Pegasse“, morţi în timpul marelui război, în lupta cu crucişătorul german „Konigsberg“.

A doua insulă este nelocuită, şi pe a treia se găsesc aşezămintele pentru carantina călătorilor, în cazuri de epidemii.

Pe această insulă se găseşte închisoarea centrală, al cărei nume îl poartă, şi care este spaima indigenilor; insula este frumoasă şi o mulţime de europeni îşi fac viligiatura aici. În fine, a patra insulă, numită „Banc“, cu toate că este nelocuită, are o mare importanţă, căci pe aici trec o mulţime de cabluri submarine.

Vorbind despre Zanzibar, trebuie să adaug că izvorul care alimentează insula cu apă de băut se numeşte Tchem-Tchem, că origina lui, — spun indigenii, — ar fi din continentul african, şi că ar ajunge în Zanzibar trecând prin fundul mării. Apoi numeroasele cavităţi, care există în stâncile de corali, formează puţuri, unele extrem de adânci, din care întrebuinţează apa locuitorii băştinaşi, şi cărora, aceştia din urmă, le atribuie puteri supranaturale. Aici, spun ei, locuiesc spiritele rele, ca şi cele bune, şi care sunt veşnic în luptă pentru omenire...

v v

De la Zanzibar vaporul nostru pleacă spre Dar- es-Salam, capitala fostei colonii germane Tanga nika pusă astăzi sub mandat britanic. Acest oraş, al cărui nume înseamnă „Portul Păcii" şi i s-a dat din pricină că e ferit de vânturi, se desfăşoară pe pe o mare întindere de-a-lungul coastei şi are o înfăţişare foarte plăcută şi veselă. Ca în orice oraş nou, — el a fost fondat pe la 1862, — străzile vsunt drepte, umbrite de arbori şi mărginite de case frumoase al căror stil e adaptat climei.

Sunt apoi aici pieţe frumoase, parcuri şi o grădină zoologică alături de care se înalţă două biserici : una catolică şi alta protestantă. Până şi cartierul indigen prezintă străzi largi şi bine pavate, deşi casele nu sunt decât nişte colibe, pierdute într-o mare de verdeaţă, din care răsar minaretele unde se roagă mereu .slujitorii lui Alah...

E mai interesant de relevat, că acest oraş, care de lapt a fost fondat în 1862 de sultanul din Zanzibar, — dar după moartea acestuia fusese neglijat şi ajunsese un simplu sat, — a fost achiziţionat în 1887 de către un colon german, care făcu aici o mare fermă. Guvernul german însă, apreciind poziţia favorabilă a localităţii clădi aci noul oraş, destinat să fie capitala coloniei sale în Africa Orientală. De altfel, tocmai prin cumpărarea acelui loc de către Colonul Peters, a început expansiunea germană în această parte a Africei, căci Peters, care era şi explorator, revenind în patrie, propuse guvernului său să închirieze acel teritoriu de la sultanul Zanzibarului, a cărui proprietate era. Contractul încheindu-se, prima expediţie germană compusă din câteva vase şi o mică trupă, pusă sub comanda lui Peters, veni să ocupe teritoriul în 1887. Teritoriul fu ocupat puţin câte puţin şi se formă o „Societate germană a Africei Orientale", după modelul societăţii engleze a Indiilor.

Lucrurile nu merseră tocmai bine căci o parte din populaţie se revoltă şi cu tot ajutorul dat germanilor de trupele sultanului din Zanzibar, conform contractului încheiat, — cei dintât fură nevoiţi să se întoarcă pe bordul vaselor lor. Guvernul german însă, trimise trupe de întărire şi ceva mai mult, formă o armată africană care avu mult de luptat cu insurgenţii. După câteva înfrângeri totuşi, germanii îşi luară revanşa bătând definitiv pe revoltaţi şi stabilindu-se deabinelea în colonie, căreia îi deteră o organizaţie militară.

În anul 1891 colonia trecu sub suveranitatea directă a imperiului german. Cucerită de către englezi şi belgieni în timpul marelui război ea este astăzi în mod oficial numită de către englezi teritoriul Tanganikei.

Tanganika a fost, şi este încă, o colonie foarte bogată şi capitala sa, Dar-es-Salam, a devenit repede unul din importantele porturi ale coastei africane de vest, el fiind legat şi cu continentul printr-o cale ferată ce merge la lacul Tanganika.

Acest lac descoperit în 1858 de exploratorii englezi Burton şi Speke şi care are o suprafaţă de aproape 30.000 kilometri pătraţi se găseşte într-o depresiune adâncă mărginită de munţi şi are o formă lunguiaţă, având o lungime de vre-o 650 km. şi o lăţime de 30—90 km. Adâncimea sa maximă e de 647 metri şi apele sale sunt navigabile.

Mi s-a povestit, — căci eu nu am văzut lacul— că primul vas cu aburi fu lansat pe lac în 1884, iar azi numeroase vapoare străbat întinsul său în lung şi în lat făcând legătura între diversele localităţi de pe maluri, care sunt mai mult stâncoase.

Împrejurimile lacului, însă, pe lângă că sunt rodnice şi bogate sânt foarte pitoreşti şi adeseori vizitate de europeni, care folosind calea ferată, nici nu se gândesc că acum câteva zeci de ani numai, era o adevărată întreprindere eroică pentru un european să vină prin acele locuri.

*

* *

Dacă timpul mi:ar fi permis aş fi făcut şi eu o incursiune în acele părţi, unde desigur aş fi întâlnit multe lucruri interesante de văzut; dar vaporul reluă drumul înapoi spre Zanzibar şi trebuia să mă îmbarc.

Totuşi între două escale prin porturile de pe coasta orientală şi cele din insule, ca Mombassa şi Zanzibar, am avut timpul, prilejul şi curiozitatea să mă duc cu o şalupă într-o mică insulă din apropierea acestui din urmă port, în care mi se spusese că, a-şi putea avea „înalta onoare" de a fi primit în audienţă de un minuscul rege indigen.

Debarcai, deci, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de drum printre care era şi proprietarul unei „factorii" de comerţ scoţiană, situată în această insulă, al cărei nume îmi scapă azi din minte. Acest englez, sau mai bine zis scoţian, ne oferi ospitalitatea în factoria sa şi, desigur, n-a fost vina sa, dacă în ciuda largei sale ospitalităţi şi a atenţiilor cu care ne-a înconjurat, prima şi unica noapte petrecută sub acoperişul său a fost un adevărat chin... Căldura şi muştele, iată cei doi duşmani care ne-au stricat odihna, fără a mai vorbi de mulţimea neinvitaţilor nocturni care ne-au făcut un extraordinar alai... De altminteri aceste vizite inoportune sunt pentru localnici ceva obişnuit şi am fost singurii care ne-am sinchisit, în noaptea aceia de pomină, de năvala a sute de maimuţe, care cu un zgomot infernal veniseră, ca de obicei,— după cum ni s-a spus—să şterpelească ceva alimente. Nu mai vorbesc de urletele sinistre ale şacalilor şi ale hienelor care veneau să bea apă dintr-o vâlcea din marginea aşa zisului oraş, capitala insulei.

În sfârşit, după o noapte de nesomn, la ora şase, gazda ne trezi ca să ne luăm împreună cafeaua. Buimăciţi de oboseala unei nopţi albe, intrăm într-o sală lungă cu ferestre mari, prevăzută cu sârme dese, ca să nu poată pătrunde ţânţarii: este aşa numita sufragerie.

Gazda, politicoasă, ne întrebă cum am dormit... „ De, noi ne-am obişnuit, adaugă cu un zâmbet pe

buze, şi ne obişnuim cu toate aici, afară de căldura insuportabilă şi ţânţarii."

Sorbind cafeaua discutăm despre o mulţime de chestiuni interesante, când pentru unii când pentru alţii. Apoi gazda ne întreabă dacă vrem să vizităm pe regele insulei. Bine înţeles că la această invitaţie ne grăbirăm să răspundem afirmativ, căci în fond pentru el părăsisem vasul în acea noapte.

Şi, după ce dădurăm o raită prin... capitală, ne îndreptarăm spre marginea aşa zisului orăşel, unde se găseşte palatul regelui negru.

Şase, opt căsuţe africane, parcă mai răsărite decât cele obişnuite, stau mai la o parte de restul locuinţelor indigene.

Învelite cu paie şi strânse una lângă alta, ele sunt dominate de una mai mare, mai înaltă şi cu o turlă de vre-o trei metri înălţime, ce se ridică în mijloc. Este... palatul regelui negru. Un fel de gard de mărăcini şi pe dinăuntru căptuşit cu paie şi noroi, înconjoară locuinţa regală.

La intrarea noastră pe poartă câţiva sclavi, în costumul lui Adam şi înarmaţi cu un fel de suliţe, ne întâmpină.

Gazda noastră care ne însoţea, cunoştea limba regelui.

Spuse sclavilor scopul vizitei noastre.

Atunci unul din ei se duse să spună regelui că trei albi vor să-l vadă.

Pe când se anunţa vizita noastră, am avut tot timpul să studiem înfăţişarea palatului, şi să ne distrăm privind vre-o 40—50 maimuţe, care se aflau în curtea regală. De diferite mărimi şi specii, caraghioasele vieţuitoare făceau tot felul de năzbâtii. Unele, mai mici şi mai zvelte, erau căţărate pe turla... palatului şi făcând diverse tumbe se îmbrânceau, după care îşi mai dădeau şi câte o labă, fapt care provoca bătaia. Una din ele, probabil supărată de atâta ofensă, se aşezase chiar în vârf de tot, şi cu toate că celelalte veneau pe rând s-o tragă de coadă, ea nici nu gândea să se clintească. Feţişoarele lor roze erau atât de caraghioase făcând gesturi omeneşti, încât privind uitasem cu desăvârşire de sclavul, care se dusese să ne anunţe şi nu se mai întorcea. Altele, mai mari, mai bătrâne, se strânseseră în jurul nostru şi ne studiau. La un moment dat, cu gesturi de copil năzdrăvan şi curios să ştie toate, un maimuţoi roşcovan, numit în Africa „Makai“, se apropie de gazda noastră, îi luă cu lăbuţa pulpana hainei, o ridică în sus, şi apoi întorcând capul într-o parte, scuipă zgomotos. Închipuiţi-vă scenă!

În timp ce râdeam mai cu poftă, sclavul se întoarse şi ne făcu semn că putem intra.

O uşă „sui generis“, se dete în lături şi pătrunserăm în „apartamentul regal". Regele, un tip înalt, ca de vre-o 55—60 ani, cu părul vâlvoi şi barba încâlcită, era căsătorit proaspăt şi şedea cu tânăra sa soţie, o negresă de 14—15 ani, tolăniţi pe piei de animale.

La apariţia noastră, tânăra regină, cu gesturi de pisică, sări în sus, şi o luă la fugă, ca şi cum ar fi gonit-o cineva.

Casa regească pe dinăuntru e lipită cu pământ şi parte din pereţi sunt acoperiţi cu piei de animale sălbatice. Nici un pat, nici un fel de mobilier, afară de câteva arcuri şi suliţe, răzemate într-un colţ. Pe jos, tot piei de animale acoperă pământul.

Regele, complet despuiat, după ce intrarăm în casă, îşi trase pe el o cămasă lungă, un fel de halat, peste care îşi încinse un cordon făcut din cioburi de sticlă şi pietre, — apoi cu gesturi leneşe, după ce îşi şterse bine ochii, punându-şi mâinile sub cap, se întinse cât era de lung şi spuse interpretului că putem lua loc pe jos, pe piei.

Dar înainte de a-şi termina invitaţia, observ pe picioarele regelui, care nu puteau fi acoperite complet de acea cămaşă, nişte bube, plăgi, şi băşici. Imediat fără ca negrul-rege să observe, făcui semn camarazilor mei, întrebându-i din ochi ce-ar putea fi aceasta?

Gazda noastră prinse imediat gestul şi din ochi, am înţeles că nu trebuie să ne aşezăm. Regele avea un început de lepră. îndrugând că ne-a făcut mare plăcere să-l cunoaştem, că nu vrem să-l deranjăm prea mult şi că ne ducem la vânătoare, cu spatele ne apropiam de ieşire.

Dar regele avea poftă de vorbă şi văzându-mi lanţul cu ceasul, mă întrebă, că ce fac cu ele, îmi spuse să i le arăt mai bine, apoi ascultă cum bate, râse prosteşte, şi la urmă îmi spune că lui nu-i trebuie aşa ceva, ca şi cum, dacă i-ar fi plăcut, aş fi fost obigat să i-l dau.

În fine, făcându-i complimente pentru frumoasa insulă pe care o guvernează, regele se întoarse pe o parte şi îmi spuse căscând: „Hei, dar ce folos, că tot englezul este mai tare...! „Puterea mea a rămas la urmă...“

Ambiţia şi orgoliul lui de... rege, fuseseră probabil, atinse de complimentul meu, căci se cam încruntă când spuse acestea.

Spunându-i apoi, că vom mai trece să-l vedem în altă zi, — cu toate că nici nu mai gândeam,— îl salutarăm şi plecarăm.

Când am ieşit din... palat, am scuipat de oroare, dar interpretul mă împinse dela spate şi-mi spuse să nu mai fac aşa ceva, căci regele poate vedea şi s-ar supăra...

Ascultai sfatul şi îmi reluai un aer mai compatibil cu solemnitatea momentului, deşi, în fond îmi venea să zâmbesc, gândindu-mă la acest „rege“, care, desigur, în mintea lui de primitiv, mă considera totuşi un inferior, un simplu muritor neînvestit cu puterea divină...

Traversând curtea spre ieşire, întreb pe interpret ce rost au căsuţele din jurul palatului; la care îmi răspunse că sunt locuinţele celor 60—70 de soţii ale regelui! !...

Auzind această cifră respectabilă, mă gândii că n-avusesem dreptate, râzând cu o clipă înainte de acest mic rege de operetă, căci de n-ar fi avut de guvernat decât aceste 70 de soţii şi tot ar fi trebuit să aibă o energie şi o abilitate de mare suveran...

Era destul de târziu, căci şalupa ce ne adusese trebuia să plece. Ne îmbarcarăm, deci, şi tot în acea zi ne înapoiarăm cu vaporul spre Zanzibar.

IERUSALIM

După ce am colindat Abisinia şi Somaliile, după vam navigat pe Oceanul Indian şi am cutreierat Zanzibarul, trecând în Tanganika şi la Mombasa, gândul meu era să-mi continui drumul până la Madagascar, dar o lipsă de prevedere fu cauza care mă opri şi anume: neglijasem să încep mai devreme luarea dozelor de chinină, prescrise oricărui european, care vrea să înfrunte clima continentului african. Deşi ştiam foarte bine, din prima meu călătorie prin Africa Centrală şi Occidentală, că organismul albilor are nevoie de o „chininizare" mai îndelungată spre a putea îndura efectele „climatului", de data asta nu luasem dozele de chinină suficiente pentru o şedere de mai multe luni sub soarele de foc al acestor ţinuturi şi începusem să simt efectele oboselii. Iată de ce, — de teamă să nu fiu doborât, — profitai de ocazia ce mi se prezintă de a vizita locurile sfinte, îmbarcându-mă pe un avion, ale cărui aripi mă purtară spre „Ierusalim", cetatea sfântă unde a pătimit, s-a răstignit, .şi a înviat Iisus.

...............................................................................................

De sus, din înălţime, în aerul răcoros al dimineţii, printre umbrele de nori uşori, descoperi minunata panoramă a cetăţii atât da scumpă creştinilor.

Ca o bijuterie antică, un arabesc fără pereche îţi apare la început. Cu cât coborâm, sculpturile, sinuozităţile iau forme clare; o încâlcire de minarete dantelate, vârfuri de clopotniţe mari şi mici, cupole strălucitoare şi acoperişuri plate se înalţă

deasupra zidurilor spre apus şi miază-zi.

Clădiri într-o mie de stiluri se învecinesc, fără a se revolta de enorma deosebire dintre ele, cum fac locatarii lor.

Situat cam la 2700 picioare înălţime, deasupra nivelului mării, cel mai însemnat oraş al Siriei, capitala Palestinei, este asemenea unui imens fund de căldare, înconjurat de numeroşi munţi, şi se împarte în două: „Ierusalimul vechi" sau „cetatea înconjurată de ziduri", şi „Ierusalimul nou“.

I se spune „cetatea înconjurată de ziduri", Ierusalimului vechi, căci cu multe secole în urmă, un zid înalt a încercuit sfintele locaşuri ca şi paşnicele locuinţe ale oamenilor. Şeapte porţi te lasă să pătrunzi în vechiul Ierusalim, iar cea de a opta, care se numeşte şi „Poarta de aur“ este închisă, căci, după cum spune o legendă evreiască, ea se va deschide singură, numai ca să lase să intre Mesia cel adevărat, fiul lui David...

Ierusalimul vechi este foarte strategic aşezat pe trei coline pitoreşti: colina Templului, colina Moriah şi colina Sionului, pe care, se spune că, Regele David şi-a înălţat cetatea.

Dar şi această împărţire a mai suferit o alta; afară de colina Templului, celelalte două se împart în patru cartiere de seamă : cartierul armenesc, cartierul grecesc, cartierul latin şi cartierul evreiesc, deosebit de interesant prin străduţele sale înguste şi destul de noi, care urcă în zig-zag. În acest din urmă cartier, întâlneşti la fiecare pas evrei îmbrăcaţi în caftane negre, lungi şi largi, cu pălării mari de blană, cu cârlionţii ce le atârnă de la tâmple în josul urechilor, cu mâinele necontenit împreunate la spate şi târându-şi alene picioarele. În jurul lor mişună copii, îmbrăcaţi la fel ca şi bătrânii şi care, tocmai prin felul îmbrăcăminţii lor, dau cartierului o impresie de carnaval.

Muntele, sau colina Templului, este colina pe care

a înălţat înţeleptul Rege Solomon măreţul său templu, acoperit cu aur... Azi, el este dominat de moscheea „Omar“ şi de moscheea „Al Agsa“. Mi s-a spus şi chiar am citit într-o carte al cărui autor îmi scapă, că un edict rabinic ar interzice evreilor să viziteze muntele Templului din cauza nesiguranţei care există cu privire Ia locul Sfintei Sfintelor, pe care s-ar putea astfel călca din neştiinţă.

În partea de sud a acestei coline se află „zidul plângerilor", spre care scobori pe uliţe întortochiate şi pietroase; este singura amintire din templul atât de vestit pe vremuri şi care azi serveşte ca loc de întâlnire pentru toţi fiii lui Israel.

În jurul acestui zid al plângerilor a fost, nu de mult, o ceartă între arabi şi evrei, şi unii şi alţii găsind că au drepturi mai mari asupra acestor pietre înnegrite de vremuri, de care atâtea generaţii şi-au lipit frunţile, vărsând lacrimi amare la amintirea unei fericiri pentru totdeauna pierdută... În cele din urmă nemulţumirile au trebuit să înceteze, şi duşmanii de veacuri să continuie să se roage şi să plângă laolaltă. Lacrimi adevărate curg în faţa acestui zid şi mâinile lovesc cu des- nădejde, iar vaietele răsună asurzitor...

Dincolo de acest zid al plângerilor se găsesc o

mulţime de morminte, care, se zice, că sunt ale profeţilor, prinţilor, regilor şi preoţilor de pe vremuri.

Colina Moriah este înconjurată de o vaJe, cunoscută din vremea Romanilor sub numele de „Valea Tyrapeană", dar care azi numai este atât de adâncă, pentru că de aproape două mii de ani s-a ridicat cu mulţi metri.

Bătrânul Ierusalim, desigur, că închide în pământul său multe şi bogate comori istorice, dar din cauza superstiţiilor religioase, este imposibil săse facă săpături mai întinse.

Cu toate acestea, pe ici, pe colo, s-a mai încercat şi norocul a făcut ca aceste încercări să ducă la un rezultat frumos. Astfel au fost dezgropate: bătrâna cetate Jebuzită, cetatea supusă de David, şi galeria subterană prin care războinicii regelui au dat asaltul.

Dar, sufletul creştinului este atras de „Sfântul Mormânt", care se găseşte în partea de nord-vest a vechiului Ierusalim şi despre care voi vorbi mai departe, puţin, deocamdată vrând să redau ceva din cetatea nouă a Ierusalimului.

În afara zidurilor, care înconjoară vechiul Ierusalim, pe la 1870, evreii au început să ridice o cetate nouă, un nou Ierusalim, care treptat, cu anii, s-a dezvoltat mereu, ajungând azi unul din cele mai frumoase oraşe ale Asiei Mici.

Cu clădirile sale impunătoare, ale căror acoperişuri de culoare roşie par şi mai roşii în bătaia soarelui, cu vârfurile înverzite ale numeroaselor sale coline, văzut de sus, oraşul pare o imensă grădină smălţată de flori împurpurate, dar o grădină de flori de piatră, încremenite sub arşiţa soarelui.

Noul Ierusalim este ocupat aproape numai de evrei. În acest nou Ierusalim, pe muntele Scopus, ca o demonstraţie a vieţii noi, care sălăslueşte în sfântul oraş, se înalţă „Universitatea ebraică" şi „Biblioteca Naţională", care domină o panoramă minunată, şi în sânul cărei biblioteci peste 280.000 volume stau la îndemâna doritorilor de carte.

Prezentul şi trecutul stau alături, într-o minunată înfrăţire: trecutul cu zidurile lui mâncate de mulţimea anilor, cu uliţele strâmte şi întortochiate, înlănţuite de«case pipernicite, aduce spre el prezentul din a cărui muncă zilnică trebue să se nască viitorul plin de speranţe...

Ierusalimul este oraşul evreilor, vizitat de toate naţiunile creştine; este „cetatea păcii“, unde se duc mereu pelerini şi de unde se întorc mereu mii şi mii de „hagii", cum se numesc cei ce au vizitat Sfântul Mormânt.

*

* *

Ierusalimul este anticul Salem pomenit de Biblie, de unde Melchisedec, regele său, a venit în valea regilor să primească ofranda lui Abraham. Apoi în tabletele pline de scrisul cuneiform, aflate la Tell el Amarna, în Egiptul de sus şi în care s-au găsit o mulţime de date importante asupra relaţiilor comerciale dintre Egipt şi Siria, se pomeneşte de un rege al Ierusalimului, Abdu Khiba, şi se arată Ierusalimul ca fiind sub dependenţa politică a Egiptului.

Totuşi, istoria afirmă că fiind o cetate tare, a rămas în mâinile Jebuziţilor şi după ce-a fost cucerit Cannaanul, şi îşi păstră absoluta independenţă, până când regele David o cuceri şi făcu capitala regală a statului unificat al lui Israel.

În Ierusalim, după cum am mai spus, a ridicat Solomon templul cel vestit, locul de adoraţie al Judeilor, şi care a fost distrus când Babilonienii cuceriră cetatea.

Dar, iată că 60 ani mai târziu, vestitul templu fu reconstruit de către perşi, iar Ierusalimul şi împrejurimile sale fură refăcute.

An după an, istoria mai adaugă câte ceva la evoluţia Ierusalimului şi la un moment dat, scrie că această veche cetate devine loc de pelerinaj al laicilor şi religioşilor Iudei, din diverse părţi ale Siriei.

De trei ori pe an Templul era vizitat de credincioşi : la Paşti, la Rusalii şi la sărbătoarea Tabernacolului, când toti evreii, după seceriş, stând sub corturi şi umbrare, sărbătoreau oprirea lor în deşert, după plecarea din Egipt.

Dar la anul 65, înainte de Chr., Ierusalimul este cucerit de Romani, iar la anul 70 Titus făcu să ia sfârşit aceste pelerinaje, distrugând obiectele cultului iudeu: „Templul" şi părăginind oraşul...

Ridicat din ruinele sale, sub bizantini, Ierusalimul devine „Cetatea sfântă" a creştinătăţii. Apoi, cucerit de arabi la 637, este recucerit de cruciaţi pe la 1090, care în 1099 fondară regatul Ierusalimului, dând coroana lui Godefroy de Bouillon.

Acest regat luă sfârşit în anul 1187 când Ierusalimul fu distrus de Saladin, sultanul Egiptului şi al Siriei, eroul musulman al cruciadei a treia.

De altfel, Ierusalimul a fost capitală din antichitate şi numai sub dominaţia turcilor, Ierusalimul nu a fost decât un simplu oraş, şi tocmai în 1917, când fu ocupat de aliaţi, Ierusalimul îşi reluă rangul său de metropolă.

*

* *

Dar, cu toate schimbările suferite în decursul vremurilor, şi cu toate prădăciunile şi invaziile străine, Ierusalimul nu pierdu nimic din caracterul său sfânt. Pot spune că astăzi, această sfântă cetate îţi face impresia unui vast muzeu de arhitectură şi religii, rase şi limbi, căci trecând pe străzile sale, femei şi bărbaţi din toate colţurile lumii se ating şi vorbesc sute de limbi diferite; fiecare cu felul lui de a merge, de a gesticula; oameni care se încrucişează pe străzi cu asinii, căci asinul este animalul care trepădeşte mereu drumurile Palestinei, drumurile Siriei.

O lume cosmopolită, când domoală, când grăbită: europeni şi europene alături de evrei, arabi şi chiar turci şi turcoaice acoperite cu văluri dese, din care perechi de ochi scânteietori îţi aruncă priviri câteodată cutezătoare, alte ori sfioase.

Şi totuşi în forfoteala aceasta de oameni, veniţi de pe cele mai variate meleaguri, în zgomotul strigătelor de tot felul, se simte ceva nedesluşit care dă atmosferei un parfum de vechime, ca de tămâie şi smirnă. E un suflu divin ce pluteşte în aer; o adiere a unui vânt de acum 2000 de ani, ce străbătând veacurile vine să mângâie frunţile omenirii de azi, amintindu-i de timpurile când s-a zămislit cea mai puternică din religiile lumii.

*

* *

Cu toate că era în luna Martie, când am sosit în Ierusalim, un frig şi un vânt grozav făceau să se sperie locuitorii, nu prea obişnuiţi cu astfel de răzvrătiri ale naturii; eu eram îmbrăcat ca pentru tropice; cu haine de dril şi cască colonială, căci îmbrăcămintea mai groasă o lăsasem în Alexandria, la ducere. Acum, îmbrăcat subţire, tremuram gros...

Cu totul străin, fără a cunoaşte absolut pe nimeni, m-am gândit imediat la consulatul nostru.

Era ora 9 şi ceva când am ajuns la consulat, care se află într-un palat majestos, chiar în centrul Ierusalimului Nou. Intrând într-un birou, o funcţionară mă luă în primire de la uşă, punându-mi tot felul de întrebări: de unde vii? unde te duci? cine eşti ? ce vrei cu d. consul ? Pentru ca la urmă, după ce îi întinsei cartea mea de vizită, să-mi spună că d. consul e în birou, şi că se duce repede să-l anunţe.

Un minut mai târziu, porţile raiului se deschiseră şi vocea d-şoarei mă invită:

Excelentul nostru coleg şi neobosit cercetător al locurilor sfinte, consulul Marcu Beza, mă primi cu multă voie bună.

Nici nu începui bine să-i spun de unde vin, şi d. Beza îmi spuse:

Apoi, după ce conform datinilor din ţară, mă trată cu un aperitiv, şi după ce discutarăm de o mulţime de lucruri, d. Beza îmi spuse, că de vreme ce am venit la Ierusalim să vizitez locurile sfinte, îmi va îi călăuză. Şi într-adevăr, acest gentil om mi se puse la dispoziţie şi m-a însoţit, aproape peste tot, bine înţeles în măsura în care timpul i-a permis. Chiar în acea dimineaţă, îmi dete maşina d-sale ca să mă duc la sfântul Mormânt. Ajungând însă prea târziu, găsii porţile închise.

Totuşi, călugării greci, care îngrijesc de Sfântul Mormânt, se oferiră să-mi deschidă, în schimbul unei taxe de 20 de piaştri. Natural că am refuzat şi după amiază, însoţit de d. Beza, am revenit la locul unde piatra de pe mormânt s-a dat în lături, acum aproape două mii de ani, pentru ca trupul însufleţit şi sfânt al Mântuitorului să se înalţe la Ceruri...

Intrând în cartierul unde se află imensa biserică a sfântului Mojmânt, maşina nu mai poate înainta, căci străzile sunt foarte înguste şi întortochiate. De altfel nici nu este voie.

Toate aceste ulicioare înguste sunt ulicioarele bazarului, care duc către sfântul locaş; ulicioarele sunt pline de prăvălioare mici, unde se vând lumânări, tămâie, mătănii, cruci, în sfârşit, tot felul de lucruri care-ţi vorbesc clar de locul unde te afli.

Biserica sfântului Mormânt, cu puternica ei forţă evocatoare, se ridică în faţa noastră; o curte imensă scăldată de soare o înconjoară. Creştinii se apropie cuprinşi de o adâncă evlavie şi imaginile născute din citirea Bibliei revin acum însufleţite, în locul sfânt al realităţii. Istorisirile ce au impresionat mintea copilăriei noastre, când am ascultat pentru prima dată viaţa copilului Isus, şi suferinţele, crucificării, le vedem acum întruchipate în piatra rece, în icoanele de aur şi în picturile meşteşugite, fiecare însemnând un moment epocal în naşterea sublimă a creştinătăţii.

Oricât ar vrea erudiţii să arunce sămânţa îndoielii în sufletele noastre, spunând că nu putem şti exact dacă locurile au fost just însemnate, emoţia totuşi te cuprinde, când ştii că atingi acelaşi pământ, căruia i-a fost îngăduit să suporte cea mai mare epopee a timpurilor.

Acei ce străbat aceste locuri unde fiecare piatră, fiecare arbore vorbesc în limbajul lor mut despre viaţa şi suferinţele aceluia ce s-a sacrificat pentru omenire, se simt năpădiţi de credinţă; îndoiala nu are ce mai căuta în sufletele lor. Ea îşi ia zborul ca o pasăre de noapte pe care o orbeşte lumina zilei.

Tradiţia spune, că sfânta Elena, mama împăratului Constantin al IV-lea, a pus să se sape pe acolo pe unde a trecut Isus, urcând spre calvar şi astfel a dat de mormântul, săpat în stâncă, al lui Isus Christos. Pe mormânt şi locul crucificării ea a ridicat o biserică de formă rotundă, care a suferit multe transformări, dar mai cu deosebire în secolul al XIII-lea.

Biserica de odinioară a rămas o capelă, iar o alta mai mare a cuprins-o în sânul ei.

Intrarea în sfântul locaş e păzită de un musulman, care păstrează cheile şi care, — mi s-a spus — deţine această slujbă din tată în fiu, de secole, fiind o reminiscenţă a timpurilor de splendoare, când turcii stăpâneau locurile sfinte.

Privesc la acest om, care crede în Allah, — care nu e altul decât Dumnezeul nostru al tuturor, — care nu recunoaşte Dumnezeirea lui Isus şi care totuşi, printr-o întâmplătoare, sau voită ironie a soartei e pus să deschidă credincioşilor creştini uşa sfântului locaş. Ce-o fi simţind el? Şi-o fi dând seama de ciudăţenia misiunii sale, sau nu? Oricare ar fi însă sentimentele sale, prezenţa sa în acel loc surprinde, indispune şi... satisface în acelaş timp; indispune în primul moment ca o profanare, dar şi satisface, căci echivalează cu un fel de îngenunchiere a musulmanului, a duşmanului lui Isus, în faţa măreţiei acestuia. Poate chiar aceasta să fi fost şi intenţia acelora, care respectând tradiţia, au pus de strajă la mormântul Domnului pe un musulman.

Interiorul bisericii reprezintă un adevărat prisos de aur, revărsat în icoane, sfeşnice şi candelabre; este o mărturie de credinţă a împăraţilor, a regilor şi conducătorilor creştini în timpul veacurilor, o renunţare la bunuri şi bogăţii lumeşti pentru cinstirea Celui care s-a sacriîicat pentru mântuirea noastră.

Patimile şi răstignirea sunt reconstituite în biserică, iar sub cupola enormă, din mijloc, în capela Sîântului Mormânt, în fundul unui puţ, se zăreşte piatra Mormântului celui Sfânt, iar deasupra, fiecare dintre religiile creştine îşi are icoana ei. Statuia Madonei catolice, însă, este cea mai minunată, căci aur, smaralde, perle şi briliante împodobesc pe sfântă.

Orele de liturghie la locurile sfinte sunt împărţite între ortodocşi, catolici, copţi, armeni şi abisinieni, adesea ivindu-se conflicte între ei din motive foarte puţin însemnate. Unii dintre călugări se bârfesc într-una şi nu aşteaptă decât să-i provoci ca să pună în socoteala celor de alt rit fot felul de ticăloşii. În deosebi, flacăra sfântă care apare în noaptea învierii, când slujesc preoţii ortodocşi, dă ocazie catolicilor să facă tot felul de comentarii puţin măgulitoare pentru fraţii lor întru Christos...

Găsirea Sfântului Mormânt a fost foarte grea, căci în timpul primelor secole, după răstignire, nu exista nici o altă indicaţie despre el, decât, după cum mi-a spus şi d. Beza, cercetătorul nostru de seamă al locurilor sfinte, că se pomeneşte de un templu ridicat în acel loc, zeiţei Afrodita, divinitatea greacă de origină asiatică, a frumuseţii, a dragostei şi a vieţii...

De asemenea se pierduse şi urma sfintei cruci, care, după răstignire, a fost ascunsă într-un puţ, unde a fost găsită de sfânta Elena. Dar istoria ei nu s-a terminat aici, căci pentru stăpânirea crucii s-au dus multe lupte, încât trecând de la un stăpânitor la altul s-a fărâmiţat în mii de bucăţele, care au darul de a păzi de orice rău şi orice rănire, pe cei car- le poartă.

Pe sub seară, după ce cu sufletul plin de o adâncă pietate, părăsirăm Sfântul Mormânt, d. Beza îmi propuse să vizităm şi Betleemul, care se găseşte cam la vreo 10 kilometri departe de Ierusalim. Timp era suficient; până a se înnopta mai erau câteva ore, iar în program nu aveam altceva mai de seamă. Deci am primit.

Urcând uliţele bazarului unde lumea forfotea încoace şi încolo, ajunserăm la locul unde maşina consulului ne aştepta.

Motorul se pune în mişcare şi în ron-ronitul lui vesel, străbatem cetatea sfântă, vechiul Ierusalim. Ieşim din oraş; drumul nu este deloc monoton, ba chiar oferă mult pitoresc şi interes, căci mereu întâlneşti edificii, instituţii şi locuri de mare însemnătate pentru istoria religiei noastre.

Ca într-un film de cinematograf se perindă în faţa ochilor noştri tablou după tablou, iar vocea d-lui Beza, caldă şi melodioasă, cu accente foarte variate, îmi explică:

—„ Vezi, aici este o colonie a templierilor germani, mai încolo este colonia greacă, aşezată în valea Refaim, unde Biblia spune că David a bătut de două ori pe filisteni, omorând pe uriaşul Goliat cu o singură aruncătură de praştie. Iar după această victorie, David deveni favoritul regelui Saul, căruia îi liniştea nervii cu acordurile ce ştia să le scoată pe harfă, şi care îi dete de soţie chiar pe fiica sa.“

Maşina străbate în acelaşi timp un cartier evreiesc, şi în stânga drumului, d. Beza îmi arătă „Fântâna magilor", sau cum i se mai spune „Puţul stelei“.

În această fântână,—spune tradiţia,—cei trei magi: Gaspar, Melchior şi Baltazar, vrând să bea apă, au revăzut, oglindindu-se, steaua după care porniseră din răsărit spre locul naşterii lui Isus, şi pe care, ajungând în preajma Betleemului, o pierduseră...

Zidurile unei mănăstiri se profilează pe cerul albastru şi clar: este mănăstirea greacă, „Elias“, dincolo de care se înalţă o altă mănăstire, „Tantur“ care astăzi serveşte de sanatoriu.

Chiparoşi mulţi înconjoară locaşul de închinăciune, de odinioară, şi cel de odihnă şi de refacere fizică de azi, iar în faţa lui se întinde un câmp imens, care se numeşte „câmpul cu mazăre". Toată această câmpie este acoperită de o mare de pietriş, ale cărei pietricele au forma şi mărimea bobului de mazăre. În acest loc,—ne mai spune tradiţia,— cu două mii de ani în urmă, un agricultor arţăgos din fire semăna. Trecând Isus, l-a întrebat: „Ce semeni tu acolo, om bun?“ la care omul i-a răspuns supărat: „pietre" şi pietre au răsărit în locul mazărei semănate...

Apropiându-ne de Betleem, un mausoleu ruinat îmi atrage atenţia. În acest loc, afirmă Biblia, este mormântul Rachelei, soţia favorită a lui Iacov, a doua fată a unchiului acestuia, Laban. Şapte ani a servit Iacob pe unchiul său, ca acesta să-i dea de soţie pe fiica cea mai mare a sa, Lia. Dar Iacob n-a fost mulţumit, şi atunci a mai servit încă alţi şapte ani, după care Laban i-a dat în fine, de soţie pe aceea pe care o voia el, pe Rachela, mama lui Iosif şi a lui Beniamin, — cel mai mic copil al lor.

Dar, în drum spre Betleem, dând naştere acestui din urmă fiu, Rachela muri şi fu înmormântată în apropiere de Betleem. Iar, ca semn, pe mormântul ei se înălţă o piramidă de 12 pietre, în memoria celor 12 fii ai lui Iacob.

Nu departe de acest mormânt, unde Biblia îşi are oparte din conţinutul ei, o îngrămădire pitorească de căsuţe, înconjurată de măslini mirositori, mă face să întreb pe d. Beza ce este acolo, la care d-sa îmi spuse că este un sat locuit numai de creştini, numit Beit-Jala.

De aici se vede, sus pe deal, Betleemul cu căsuţele sale acoperite cu roşu, cu turlele de biserici strălucitoare; este Betleemul cel atât de cântat în sărbătorile Crăciunului, Betleemul, patria lui David,, şi locul naşterii lui Isus.

*

* *

Situat la aproape 800 metri înălţime, deasupra nivelului mării, cu o populaţie de circa 7000 locuitori, majoritatea fiind creştini şi având în mijlocul lor o colonie musulmană de vreo 600 suflete, Betleemul este o imensă grădină azvârlită pe culmea unui deal...

Pe câmpiile Betleemului de odinioară s-a înfiripat şi s-a închegat idila biblicei Ruth, femeia moabită, văduva unui israelit, cu bogătaşul Booz, idilă despre care pordeneşte şi Biblia,

Betleemul este leagănul sfânt al religiei noastre...

Bine cunoscut încă din timpurile biblice, el devine celebru, şi faima lui rămâne eternă odată cu naşterea Mântuitorului.

Şi Isus s-a născut aici, pentru că Iosif, din neamul lui David, se dusese cu Maria din Nazaret la Betleem, în urma unei legi,—un fel de recensământ al populaţiei,—prin care fiecare era obligat să se întoarcă în ţara sa de origine. Şi cum el era din neamul lui David, iar David născut în Betleem, trebuia să vină aici...

Lumea multă, venită la Betleem cu această ocazie, —şi mai ales că era şi zi de târg,— ocupase toate locuinţele, iar Maria, apucată de durerile facerii, fu dusă într-un staul de vite, unde pruncul Isus, odată născut, fu învelit în scutece şi pus într-o iesle, iar blândele animale îl încălziră cu suflarea lor. Aici au venit cei trei înţelepţi, cei trei magi, de i s-au închinat şi i-au adus daruri ca unui rege: aur, smirnă şi tămâie.

.................................................................................

Câteva sute de ani mai târziu, credinciosul împărat Constantin — cam pe la 820 — puse de se ridică deasupra staulului săpat în stâncă, — unde a văzut lumina zilei, Mesia, — o biserică, „Biserica Naşterii", care prin construcţia ei solidă a rezistat vremurilor şi intemperiilor. Privită de departe, ea are înfăţişarea unei fortăreţe.

Aşa cum este construită, această biserică, cu naosul şi pronaosul ei, cu transeptul şi cele două aripi laterale, cu coloanele ei interioare, făcută din piatră roşie cu vine albe, ea reprezintă cel mai vechi stil arhitectonic bisericesc.

Candele multe, foarte multe, arzând continuu, luminează misterios sfântul locaş, făcând să strălucească puternic steaua de argint, care arată locul unde s-a născut Isus. Pe această stea este săpată de catolici o inscripţie latinească: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est“.

Grota este capitonată cu o frumoasă stofă, căci, după cum mi-a spus d. consul Beza, credincioşii fanatici, vizitând biserica, nu plecau fără să ia şi câte o bucăţică din peretele stânc-i... Tot cam pentru acelaş motiv, se pare, ca şi pentru altele poate, un poliţist păzeşte în mod permanent „Biserica Naşterii".

În partea opusă grotei, unde a fost ieslea care a adăpostit pe pruncul Isus, se află o capelă cu „Adoraţia magilor", şi care aparţine latinilor.

Desigur, că în cursul vremurilor, biserica s-a mai ruinat şi prin secolul -al 6-lea, Justinian I i-a făcut oarecare reparaţii, iar mai târziu, documentele vorbesc de o restaurare făcută de împăratul bizantin, Manuel Comnen, prin secolul XII-lea.

Azi, „Biserica Naşterii" este propriu zis în stăpânirea grecilor şi a armenilor, toţi ceilalţi creştini: catolici, copţi, abisinienii şi alţii având, ca şi la sfântul Mormânt, candelele lor...

Complet transportat într-o altă lume, păşesc uşor spre ieşire, pe lespezile reci ale biseric-i. O linişte desăvârşită a învăluit totul şi nimeni din cei aflaţi In biserică nu are curajul să vorbească cu voce mai tare, iar din şoapta tuturor se înalţă, parcă, un imn de slavă în pâlpâirea nervoasă a candelelor.

Se întunecase aproape, când am ieşit din „Biserica Naşterii", iar ca să mai vizităm ceva era prea târziu. Totuşi făcând o plimbare pe jos, am trecut pe lângă câteva locuri, mai puţin însemnate, dar totuşi de mare interes religios.

Astfel, în apropierea bisericii, se află o grotă, care, aparţine franciscanilor şi e numită „grota laptelui". Tradiţia spune că a fost numită astfel din cauza laptelui Măriei, care a curs pe stânca ei, în timpul cât a stat ascunsă aici Sfânta Familie, înainte de a fugi în Egipt. Alte grote şi biserici mai înconjoară sfântul locaş al naşterii, şi fiecare din ele are câte o poveste, fiecare din ele închide un capitol din Biblie, Vechiul şi Noul Testament, fiecare din ele trăieşte ca un simbol şi ca o mărturie mereu proasptă despre viaţa pământească şi spirituală a Primului şi a primilor creştini.

*

* *

A treia zi după ce am sosit în Ierusalim, de dimineaţă mă hotărâi să fac o plimbare până la „Marea moartă". Vremea era destul de frumoasă, cu toate că frigul mă cam strângea în spate, dar d. Beza avu bună voinţa să-mi împrumute o haină, ceva mai groasă decât a mea.

Drumul până la „Marea moartă" nu este lung: doar 50 minute cu automobilul. Şi d. Beza, care-mi împrumutase haina, mi-a oferit şi maşina d-sale, ca să mă pot duce unde vroiam.

Automobilul alerga pe străzile Ierusalimului şi nici n-am prins de veste când am ieşit din oraş şi am intrat în orăşelul Bethani, numit în limba arabă El-Azarieh, localitate plină de imaginile Noului Testament. Este orăşelul din apropierea muntelui Măslinilor, unde timpurile biblice au văzut tribul lui Benyamin. Pe aici a fost Marta întru întâmpinarea lui Isus, ca să-i anunţe moartea lui Lazăr, fratele său şi al Măriei.

Şoseaua şerpuieşte la dreapta şi la stânga, spre Ierichon, întâlnind în cale „Fântâna apostolilor", unde se spune că s-au oprit apostolii ca să-şi răcorească sufletele cu apă rece...

Iată şi Ierichon, oraşul Siriei, fondat de cruciaţi şi despre care Biblia spune că este primul oraş pe care l-au întâlnit evreii, când au intrat în „Pământul Făgăduinţii". El era atunci împrejmuit de ziduri înalte şi şapte zile au înconjurat armatele lui Iosua, oraşul, din ordinul lui Dumnezeu. Arca alianţei era dusă cu mare pompă, iar înaintea cortegiului şeapte preoţi sunau din trompete, după ei urmând tot poporul. În a şaptea zi ocoliră ei de şapte ori oraşul şi la urmă tot poporul scoase un strigăt, după care se spune, zidurile căzură la pământ, cu zgomot mare.

Nu mă opresc în Ierichon, şi după ce ieşim din raza oraşului, maşina zboară prin „deşertul sfântului Ioan“, unde întâlnim o mănăstire „Kasr-el-Hajlah“, nu departe de locul botezului, unde pelerinii se scaldă încă în Iordan şi unde probabil Iosua a condus pe israeliţi, trecând râul, după ce timp de 40 de ani cutreieraseră prin deşert.

În acest deşert s-a făcut sfântul Ioan predicator şi tot aici Isus Christos s-a dus la locul numit „Muntele Ispitei", unde a rămas şi a postit timp de 40 de zile şi a fost supus ispitei diavolului, după care a fost botezat în apele Iordanului, fiind arătat poporului ca Mesia.

La un moment dat, linia albastră şi sinuoasă a Iordanului taie câmpia şi alunecăm spre „Marea Moartă", în care se varsă Iordanul e fluviu repede şi noroios, căci el cade de la mare înălţime, izvorînd din munţii Anti-Liban.

„Yarden", cum îi spun evreii, înseamnă coborâtor, iar arabii îi zic „El Urdun“. Lat de 20—30 metri, în unele locuri, şi adânc de peste 6 metri, Iordanul este un fluviu bogat în peşte, iar malurile sale sunt acoperite cu desişuri de verdeaţă prin care lupii şi porcii mistreţi trăiesc nestingheriţi.

Situată la aproape 400 metri înălţime, deasupra nivelului mării, valea Iordanului se bucură de o climă tropicală şi de aluviuni foarte fertile.

În sfârşit, ne apropiem de „Marea Moartă" sau „Marea sărată", marea numită de grecii antici şi de romani „Lacul Asfaltit", din cauză că unele părţi ale albiei sale conţin asfalt.

Aburii grei, care se ridică în sus, nu-mi permit să văd bine. Opresc maşina şi cobor. Nici un vânt nu adie; este o linişte mormântală, iar în depărtare se văd oamenii ducându-se şi venind grăbiţi. Sunt lucrătorii de la uzinele de prin împrejurimi, care lucrează alergând dintr-o parte în alta, fiecare având câte o atribuţiune, căci în preajma „Mării Moarte", pe malurile ei chiar, viaţa pulsează intensă, activitatea omenească e în plină efervescenţă.

V

În apropiere de apa Mării moarte, până pe linia ţărmului, sunt căsuţele lucrătorilor; pe coline se văd atelierele.

Pe mal se găsesc întinse terenuri, aparţinând concesiunii „Palestine Potasch Lld.“, o societate pentru exploatarea şi extragerea sării de bucătărie, precum şi a altor minerale preţioase, ca potasa şi bromura, din apa bogată a mării, minerale care fac obiectul unui întins export.

„Marea Moartă" sau cum o mai numesc încă arabii „Bahr Lut“, „marea lui Lot“, are o imensă suprafaţă, —după cum îmi spunea un industriaş evreu din partea locului, — cam vreo 15 km. lungime şi vreo 16 lăţime. Cu toate că are vreo 400 metri adâncime, fiind în acelaşi timp cu vreo 400 metri sub nivelul Mării Mediterane, nu prezintă pericolul înecului pentru oameni, apa sa fiind atât de sărată încât îi ţine la suprafaţă.

Pe malurile Mării Moarte, povesteşte Biblia, a existat cetatea Sodoma, celebră în timpul ei prin, imense bogăţii şi care, împreună cu Gomora au fost distruse de focul cerului, pentru desfrâul ce pusese stăpânire pe ele.

Abraham ar fi asistat la acest cataclism de la care a scăpat şi Lot, nepotul lui, împreună cu soţia şi fetele. Dar soţia lui Lot, cu toate că i se spusese să nu întoarcă de loc capul, ca să privească în urmă, a călcat porunca Domnului şi atunci a fost prefăcută într-o stâncă de sare. „Geneza" însă spune că un vulcan puternic a izbucnit în regiunea aceasta şi un cutremur a dărâmat cele două cetăţi vestite. Lava a acoperit resturile lor şi în acelaşi timp a apărut „Marea Moartă", în locul căreia înainte fusese un mic lac cu apă dulce.

Cu cât mă apropii mai mult de apă, se observă mai bine sarea de care sunt pătrunse pământul şi nisipul. Nici un val nu se mişcă; apele ei par o suprafaţă de sticlă, dar o sticlă opacă, fără culoare.

Arunc o piatră şi în jurul ei, câteva cercuri concentrice se unesc cu greu. Căldura care se revarsă din adâncul ei este înăbuşitoare la acea oră, când şi soarele îşi trimite raze prea fierbinţi.

Nici o vietate nu populează această mare, care îşi merită, pe drept cuvânt, numele ce i s-a dat.

Pe malurile Iordanului, aproape de vărsare, a fost instalată o staţie de pompe pentru apă; altă staţie este instalată spre vestul şoselei, şi aceasta scoate apă sărată din care se vor extrage mineralele, de la o adâncime de peste 50 metri.

În spatele acestei staţii de pompe se găseşte Kallia, o staţie balneară cu izvoare de apă caldă sulfuroasă şi de calciu.

De curând, malurile Mării Moarte au văzut şi un restaurant modern, în chip de cazinou, care a devenit foarte popular. Iar la sfârşitul fiecărei săptămâni, mai cu seamă în serile cu lună plină, aici este locul favorit al micilor petreceri.

Întru-cât vecinătatea acestei mări biblice poate influenţa atmosfera de veselie şi frivolitate a unui „cazinou", nu ştiu, şi înclin să cred că nici unul din vizitatorii localului de distracţie nu se gândeşte la această apropiere, totuşi prezenţa lui răpeşte bătrânului „Lac“ tocmai ceea ce i-a făcut renumele. Căci oricât de „moarte" ar fi apele sale, pe malurile lui e viaţă şi încă viaţă sfidătoare. Nimic de seamă în jurul acestei Mări Moarte, afară de micile poveşti biblice şi însemnătatea industrială.

Pot spune: nimic frumos, nimic pitoresc, totul, o întinsă monotonie. Afară de râul Iordanului, care pentru noi îşi are însemnătatea lui deosebită, absolut nimic nu atrage.

Venisem la „Marea Moartă", cu iluzia că voi vedea ceva extraordinar, şi am plecat decepţionat.

*

* *

În ajunul plecării mele din Ierusalim, după amiază, pe la orele 5 şi jumătate, am plecat cu maşina să vizitez grădina Getsimani, care se află în apropierea Cetăţii Sfinte, în satul cu acelaşi nume, cunoscut sub numele de „Muntele Măslinilor".

Drumul este plăcut, presărat cu arbori, căsuţe pitoreşti şi străbătut de o mulţime de călători, localnici şi pelerini, dornici să cunoască locurile sfinte, — unii vin, alţii se duc, unii mânaţi de interese, alţii de dorinţa înălţării sufleteşti.

Şoseaua urcă uşor. Pe marginile ei vegetaţia devine din ce în ce mai bogată. Răcoarea începe să se lase, vine să mângâie feţele noastre şi un suflu misterios pare că ne însoţeşte. O puternică emoţie mă stăpâneşte urcând pe Muntele Măslinilor...

Iată, am ajuns în grădina Getsimani, unde Isus a fost prins de duşmanii săi, conduşi de apostolul trădător Iuda Iscariotul.

Iuda Iscariotul, cum îl numeau, a promis marilor preoţi iudei că le va da în mână pe Isus în schimbul unui pumn de arginţi; şi, în seara de Joi, — „Joia Sfântă" — el veni în grădina Măslinilor, unde Isus se ruga înconjurat de apostoli, car, însă, dormeau atunci, şi îi dădu o sărutare. Era semnalul convenit pentru prinderea lui Christ.

După ce Mântuitorul a fost răstignit, Evanghelia spune, că Iuda a alergat la Templu, a aruncat cei 30 de arginţi şi apoi s-a spânzurat...

Sărutarea lui Iuda,.. Sărutarea trădării...

Azi, flori multe şi iarbă deasă acoperă cu un covor bogat şi neasemuit de frumos locurile pe unde a călcat piciorul Celui care a pătimit pentru omenire. Iar opt măslini bătrâni, cu trunchiurile groase şi răsucite, cu frunzişul rar, stau de santinelă, mărturie a rugii ce a înălţat Isus sub frunzişul lor, înainte de a fi prins... în această grădină a măslinilor, în grădina „Gathshemanin“, cum i se spune în ebraică, şi care însemnează, „teasc de ulei“. Şi i s-a spus astfel, căci pe vârful Muntelui Măslinilor, se spune că erau în acele vremuri multe teascuri pentru extras uleiul din măsline.

În mijlocul acestui loc de linişte de azi, în mijlocul locului de trădare de odinioară, se înalţă o biserică majestoasă, cu minunate vitralii, aparţinând franciscanilor, care, de altfel, stăpânesc întreaga grădină. Iar biserica la rândul ei a fost ridicată pe temeliile alteia mai vechi, de prin secolul al lV-lea, şi din care nu a mai rămas decât minunatele mozaicuri, ce duc spre altar.

Aceasta este „Bazilica Getsimani", plină de mister şi umbră...

Mai sus de această biserică se înalţă alta mai mare, mai impunătoare: biserica rusească a Sfintei Maria Magdalena. Cu şapte cupole şi în interior numai în aur şi argint, ridicată pe Ia 1888 de către împăratul Alexandru al 11-lea, ea pare, azi, că vrea să vorbească tuturor de marea credinţă care a călăuzit odinioară acest popor mare...

În sfârşit, într-un vechi mormânt, îmi arată însoţitorul meu, s-u găsit monede de argint din vremea lui Baldovin E-lea, regele Ierusalimului de prin secolul XII-lea.

Umbra înserării se lăsase de mult şi o pace desăvârşită învăluia muntele îmbrăcat în măslini.

Mă simt năpădit de o evlavie nebănuită, coborând acest munte unde Mântuitorul a fost ispitit de Diavol, de diavolul care pe noi ne ispiteşte zilnic, fără să fim în stare a ne împotrivi, deşi blândul Isus ne-a arătat cum să-l învingem.

Cu paşi uşori mă îndrept spre maşină. Am în suflet şi în ochi evea tablourile vii ale vieţii şi suferinţei Mântuitorului.

Dinspre Ierusalim lumini multe aruncă văpăi sfioase spre bolta cerească, de unde alte lumini ne arată calea, ca odinioară steaua magilor...

Trebuie să mai adaug că, printre toate aceste vizite făcute în Ierusalim, am văzut şi locul unde noi, românii, vom avea o biserică şi un cămin.

La locurile sfinte, noi nu aveam nici o biserică şi nici un cămin. Sutele de români veniţi anual în pelerinaj se simţeau cu totul străini aici, unde a trăit şi pătimit Mântuitorul pentru întreaga omenire.

Alte naţiuni, însă, mai cu seamă cele catolice şi protestante, au nu numai biserici şi cămine, dar şi spitale pentru îngrijirea celor suferinzi, precum şi tot felul de instituţii culturale sau de binefacere.

E firesc că I. P. S. nostru Patriarh Miron Cristea nu putea să mai îngăduie să mai rămânem in această stare de inferioritate.

A fost sortit primului nostru Patriarh, ca să înfăptuiască ceea ce nu s-au gândit voievozii, boierii şi conducătorii noştri bisericeşti de mai înainte. Averi imense au plecat din Ţările Româneşti pentru ajutorarea credincioşilor din Orient, totuşi nici o parte, cât de mică, din ele, n-a fost întrebuinţată spre folosinţa românilor plecaţi în pelerinaj.

Românii, care au susţinut cu înflăcărare dreapta credinţă ortodoxă şi au făcut pentru ea sacrificii materiale şi de sânge, rămăseseră să aştepte mila şi ospitalitatea altora.

Pe râul Iordanului, aproape de locul coborârii pământene a blândului Isus pentru primirea botezului, a început să se ridice prima noastră biserică. Locul a fost obţinut de la guvernul palestinian cu condiţia ca în curs de 2 ani să fie gata construcţia, altfel va fi dat altui stat. Într-adevăr porţiunea aceasta de jos a Iordanului este destinată unui mare parc şi va fi legat printr-o şosea nouă şi modernă cu Ierusalimul. În acest parc au primit locuri diferite state pentru a-şi ridica biserici, astfel în curând se va naşte un nou cartier sfânt.

Date fiind condiţiile de dobândire la terenului, construcţia a început din primăvara 1935.

Planurile acestui sfânt locaş au fost întocmite de talentatul şi vrednicul arhitect al Patriarhiei, d. Io- nescu-Berechet, care de altfel a întocmit cele mai multe planuri ale locaşurilor noastre sfinte.

Executarea planului a fost încredinţată unui arhitect-constructor, din Ierusalim, d. Andoni Baramki.

Stilul este cel obişnuit bisericilor noastre, având la intrare un pridvor cu coloane, ca să se poată sta şi aici când ar fi prea mare aglomeraţie.

Dar, în afară de această capelă, s-a mai proiectat şi ridicarea unui cămin pentru pelerinii veniţi aici. El va putea să găzduiască peste 150 de persoane, va avea toate cele necesare unei clădiri moderne

şi probabil că se va mai ridica o nouă biserică.

Clădirea căminului creştin-românesc la Ierusalim va fi din piatră, cu elemente ornamentale româneşti îmbinate cu elementele locale.

Proiectul acestei clădiri s-a făcut după indicaţiile şi corecturile I. P. S. Patriarh Miron, tot de către d. arhitect Ionescu-Berechet, care a realizat într-adevăr un plan minunat de frumos.

Căminul va fi situat în cartierul nou al Ierusalimului, lângă poarta Damascului, fiind vecin cu „Notre Dame de France şi peste drum de căminul italian.

Terenul acesta a fost angajat de Teodor Burada, pe când era în viaţă regina Elisabeta, a fost însă plătit definitiv tot de către I. P. S. Patriarh cu ajutorul Ministerului de Culte.

De altminteri, probabil că la ieşirea acestei cărţi de sub tipar, atât căminul cât şi Biserica vor fi luat fiinţă şi pelerinii români, care vor avea satisfacţia să se folosească de ele, vor trebui să fie cu atât mai recunoscători înfăptuitorilor lor, cu cât realizarea acestui proiect a fost stingherită de multe piedici care cu mare greutate au fost înlăturate. În adevăr, patriarhia din Ierusalim a invocat nenumărate pretexte spre a împiedica ridicarea unei biserici ortodoxe române şi numai mulţumită energiei consulului nostru la Ierusalim, d-l Marcu Beza, şi eforului Bisericii ortodoxe-române, Pr. Constantin Dron, proiectul atât de scump creştinilor români a fost înfăptuit.

CAIRO

După sfatul d-lui Mouchly, consulul onorific al ţării noastre la Port-Said, şi în urma invitaţiei d-lui Cuţarida, însărcinatul de afaceri de la Cairo, — pe care de altfel nu am avut plăcerea să-l întâlnesc, — căci era plecat la Alexandria, la înapoierea spre ţară, de la o zi la alta, deci într-un interval de timp foarte scurt, am vizitat şi minunatul oraş Cairo.

De fapt acest oraş nu poate fi vizitat, în două zile ; mai exact, pot spune că m-am plimbat şi am văzut doar vreo câteva monumente de artă.

Aş fi rămas mai mult timp, în această cetate plină de splendoare, în cel mai impunător oraş al Islamului, dar timpul şi mai ales chestiuni pecuniare nu mi-au permis.

Când am sosit în gară, mă aştepta un prieten al d-lui Mouchly, stabilit în Cairo, şi care rugat de acesta din urmă, m-a însoţit tot timpul vizitei mele în oraş şi mi-a povestit în acelaşi timp câte ceva din trecutul şi prezentul capitalei Egiptului, celebrul oraş aşezat pe malul drept al Nilului, şi care numără aproape 1.000.000 locuitori.

Situat între două deşerturi, cetatea plină de minarete dantelate şi cupole gigantice, strălucitoare, e o revelaţie pentru cel ce pune piciorul prima dată pe pământul ei.

O lume cosmopolită forfoteşte pe străzile pline de bogăţia creatoare a vechii civilizaţii egiptene şi de noile clădiri moderne. Fesurile şi turbanele se încrucişează cu căştile coloniale şi cu pălăriile europeneşti ; iar graţioasele credincioase ale lui Allah, acoperite cu văluri dese, trec cu paşi uşori pe lângă noi, lăsând în urmă parfumul lor misterios.

Picioruşe delicate, strânse în minusculii pantofi coloraţi, par că alunecă pe trotuarul bătut de soarele cald al Africii. Ochi enigmatici te urmăresc pe sub sprâncene frumos arcuite; unii par trişti, alţii îţi fac impresia că râd... O viaţă întreagă, cu semn de întrebare, în aceşti ochi negri cu irizări de jar.

O viaţă dublă în Cairo ; viaţa Islamului şi viaţa Europei apusene, fiecare din ele bine distinctă.

Trecând prin cartierele arabe, cu casele lor pitoreşti, ale căror balcoane şi ferestre sunt mascate de grilaje de lemn, „muşarrabierh", ai impresia că trăieşti într-o lume cu adevărat a basmelor orientale; şi zăbrelele de lemn feresc pe frumoasele arabe, egiptene, de privirile indiscrete ale europenilor, care trec, parcă, să le strice liniştea...

Dintr-o curte răsare o siluetă plină de farmec, ce pare grăbită, dar dând cu ochii de străini se opreşte brusc, şi ezită o clipă să înainteze, apoi pleacă mai departe cu paşi nesiguri...

— „Curios, — îi spun eu noului prieten, — cum în această epocă de civilizaţie a omenirii întregi, în acest oraş, unde Europa şi-a întins puterea ei de transformare, mai există aceeaşi mentalitate de odinioară, la femei... Sunt tot atât de fricoase sau poate sunt tot atât de oropsite?"

— „Şi da şi nu, d-le Tican, îmi răspunse însoţitorul meu, după cum cred că şi la d-v. există bătrâni care îşi cresc copiii în vechile principii, găsind că tot ce se face acum e „păcat", tot astfel este şi la noi, afară de faptul că în ţara noastră nu a intervenit Kemal Paşa... Noi ţinem la tradiţie...

De altfel, nu se ştie dacă într-o zi şi frumoasele noastre nu vor fi silite să lepede voalurile, pentru o pălărioară cochetă, şi costumul lor pentru rochiţe străvezii...“

Alături de cartierele arabe, străzi plantate cu arbori şi împodobite cu clădiri măreţe în linii moderne, cu hoteluri renumite, grădini şi localuri frumoase, vorbesc şi mai mult de cele două vieţi deosebite ale cetăţii Cairo.

Propriu zis, Cairo este într-adevăr despărţit in două părţi: cartierul indigen şi cel european, iar istoria lui prezintă un deosebit interes.

*

* *

Şi iată cum spune istoria că a luat fiinţă oraşul Cairo, care astăzi stârneşte admiraţia vizitatorilor:

Cu multe, multe secole în urmă, se spune că în faţa insulei Roda, cea scăldată de apele capricioase

ale Nilului, pe malul drept al apei, se întindea o mică aşezare, ocupată cândva de o garnizoană romană.

Dar, cam pe la anul 640 d. Chr., generalul arab Amr a ocupat această aşezare şi şi-a instalat aici tabăra. Înainte însă ca armatele sale să pornească asupra cetăţii Alexandrine, pe care voia s-o cucerească, legenda spune că doi porumbei au venit şi şi-au făcut cuib pe cortul generalului. Amr, văzând în aceasta un semn de bun augur, a dat ordin soldaţilor săi să nu strice corturile. Credinţa generalului arab s-a împlinit şi când armatele se întoarseră victorioase, cortul generalului deveni centrul unui orăşel militar, format mai întâi din colibe şi apoi din locuinţe tot mai stabile, căruia i se dete numele de „Fostât“, adică „cortul".

Generalul Amr înconjură apoi oraşul cu metereze şi ca mulţumire, înălţă lui Allah o moschee, chiar în centrul oraşului. În acelaşi timp, însă, printr-o înţeleaptă politică nu interzise cultul creştinilor copţi, aflători în acea parte, ba chiar îi şi ocroti. Astfel că alături de prima moschee se înălţară şi locaşuri de închinăciune, creştine.

Astăzi; incinta de odinioară a orăşelului „Fostât“ este curioasa mahala ce se numeşte încă „Vechiul Cairo", sau sfântul Gheorghe, locuită în mare parte de copţi.

Dar, cu timpul care trece, „Fostât" îşi întinde tot mai mult suprafaţa şi cam pe la anul 870 guvernatorul Ahmed Ibn Tulun îşi mută reşedinţa pe o colină „Yechkar", unde se găsea un cimitir creştin şi altul evreu. Guvernatorul, se zice, că a pus de a distrus cele două cimitire şi pe locul lor a înălţat o cetăţuie, iar treptat în jurul acesteia o mulţime de alte construcţii de seamă.

La un moment dat, se pare că această cetăţuie, ajunsese la cea mai mare splendoare, căci peste tot se vorbea de ea, şi multe cărţi pomenesc de frumuseţea ei: palate bogate cu grădini plăcute, moschee minunate, băi şi numeroase case particulare, îmbogăţeau străzile oraşului... Dar, mai presus de toate era palatul guvernatorului, al lui Ahmed Ibn Tulun, şi moscheea cu acelaşi nume, care se poate vedea şi azi.

În fine, istoria mai spune, că mai târziu, cam pe la anul 969, generalul Gohâr, trimis de kaliful Fatim El Mu-izz, după ce a cucerit Egiptul, a vrut să-i dea o capitală cu mult mai mare decât era in acea vreme, Bagdadul. Şi alături, sau mai exact în continuarea celor două cetăţi, începu să se construiască viitoarea capitală.

Mai multe legende relativ la această fondare, spun că numele de „El Qahirah" (Cairo) care însemnează „victoriosul", nume dat apoi capitalei, este datorat faptului că tocmai după ce tot materialul a fost adus şi lucrul început, a răsărit planeta Marte, „El Qaher“...

În acest nou oraş şi-au stabilit apoi reşedinţa toţi Fatimii, şi a fost recunoscut de capitală a Egiptului.

Acest nou oraş este Cairo; iar, „Fostât“ va rămâne de aici în colo „Vechiul Cairo “.

Cairo a înflorit tot mai mult şi opere de adevărată artă l-au împodobit şi îmbogăţit, din zi în zi.

Dar, adevărata epocă de glorie şi înflorire a lui a fost în secolul XIV, sfârşitul primei şi începutul celei de a doua dinastii a Mamelucilor, când minunatul Cairo se umplu de un număr considerabil de edificii minunate.

În fine, Cairo este oraşul unde ambiţia şi gusturile artistice de nediscutat ale kalifilor şi-au găsit exprimarea în opere măreţe şi nepieritoare, demne de admiraţia tuturor vremurilor.

După sosirea mea în Cairo, prietenul d-lui Mouchly, şi amabilul meu cicerone, îmi recomandă şi mă conduse la hotelul Continental, un hotel mare, luxos şi ultramodern, care se află situat în piaţa operei.

De la fereastra camerei mele aveam o privelişte minunată asupra oraşului şi în special asupra splen-

didei grădini Esbekieh, renumită prin varietatea extraordinară de arbori exotici.

Această frumoasă grădină, care cuprinde o suprafaţă considerabilă, mi s-a spus că a fost făcută pe la 1870, după planurile unor grădinari, specialişti francezi.

Bine înţeles că fiind chiar în faţa hotelului, am putut să mă plimb mai mult sub umbra arborilor săi şi să-mi încânt ochii cu frumuseţea florilor şi a plantelor rare, care-i fac bogăţia.

Hoinărind, când pe jos, când cu maşina, prin cartierele moderne, ca şi prin cele arabe, am ajuns la cea mai veche moschee, moscheea Ibn Tulun, de formă dreptunghiulară şi înconjurată cu mai multe rânduri de galerii bogat ornamentate cu sculpturi de artă. O friză de lemn, pe care sunt săpate cu caractere cuneiforme — vechiul scris arab — versete din Coran, încercuieşte moscheea ridicată de guvernatorul Ahmed Ibn Tulun.

Din vârfulul minaretului, care este un turn masiv, înconjurat de o clopotniţă, fără clopot, de construcţie recentă, vizitatorul poate avea o privelişte minunată asupra oraşului şi mai ales asupra vechiului cartier care înconjoară locaşul lui Alah. În interior, covoare de mare preţ înăbuşe pasul celui ce vine să turbure liniştea sfântului locaş.

Scobitura, sau nişa făcută pentru a orienta pe credincioşi unde se află Mecca, cetatea sfântă a Islamului este căptuşită toată cu marmoră, iar „mimbarul", acel scaun de unde preoţii lui Alah propovăduiesc Coranul, este o operă cum rar se întâlneşte în sculptura în lemn şi datează de prin secolul XIV-lea.

Peste tot artă şi bogăţie, care te face să vezi mai clar decadenţa artistică a zilelor de azi... Unde se mai fac asemenea minuni? Cine mai încearcă să le imite măcar?

Cubismul, linia simplă, linia dreaptă a epocii noastre a pus stăpânire definitivă pe gusturile noastre?...

Este prea grea ziua de mâine, ca să mai gândească cineva şi la opere de artă, nepieritoare...

Ca toţi vizitatorii oraşului Cairo, trebuia şi eu să văd „Cetăţuia“, care se întinde în sudul oraşului, nu prea departe de moscheea Ibn Tulun. Aici se văd numeroase clădiri, înconjurate de ziduri crenelate, însă cel mai de seamă este palatul unde Mehmed Ali a masacrat pe Mameluci pe la 1811. Alături de acest palat se poate vedea un puţ săpat în stâncă, atingând o adâncime de aproape 100 metri şi care se numeşte „puţul lui Iosif“, apoi trei moschee îi ţin tovărăşie.

Plecând dela „Cetăţuie", în drum spre centrul oraşului, însoţitorul meu îmi arătă încă vreo câteva moschee, din care una, îmi spuse că, datează din secolul XIV-lea.

Dar, timpul nepermiţându-mi, nu m-am oprit mai mult să le vizitez. Pot spune însă că această metropolă putea fi numită şi cetatea moscheelor, căci la fiecare pas, aproape, vei întâlni una.

Iată însă, că trecem pe sub un fel de arc de triumf al vechiului Cairo: „Bab-el-Zueilen“; este o poartă caracteristică, formată dintr-o boltă având de o parte şi de alta câte un turn rotund. Această poartă se zice că datează de prin secolul XI, când acest loc forma centrul oraşului. Pe unul din canaturileporţii se văd agăţate de cuiele care fixează ornamentele, petice de cârpă, fire de lânăzdrenţuite şi altenimicuri; toate acestea nu sunt decât semnele lăsate de superstiţia poporului, care crede că în dosul porţii ar locui geniul cel bun.

*

* *

Ajungând, din nou, în centrul oraşului, însoţitorul imi puse că ar fi bine să lăsăm maşina spre a merge pe jos, puţin, căci voi vedea ceva foarte interesant. Într-adevăr, încet, încet, străbătând străzile largi şi moderne, ajunserăm în Kham-Khalil, centrul unui cartier foarte interesant datând de pe la 1292 şi compus numai din uliţe strâmte şi întortocheate unde se găsesc bazaruri minunate de covoare, mătăsuri, chilimbaruri, pietre preţioase, argintărie şi aurărie, bronzuri din cele mai frumoaşe şi tot felul de obiecte de valoare. De o parte, toate aceste bazaruri; de partea cealaltă a străzii „Nevue du Nuski", altele : bazaruri de stofe, papuci, mirodenii, oale, parfumuri chiar, librării şi legătorii de cărţi etc. Dar, ca să cutreieri acest minunat cartier şi să poţi spune cu adevărat că l-ai vizitat, ar trebui să-i consacri ore întregi.

Chiar dacă nu eşti femeie, curiozitatea nu-ţi dă pace şi fiecare vitrină, fiecare tarabă te atrage; cusături minunate arabe, de un colorit plin de strălucire şi artă, covoare cu desene mărunte şi migăloase, caracteristice Orientului, vase de preţ, toate, toate... te reţin. Iar dacă vrei să cumperi ceva, trebuie să ştii să oferi preţul, aproape de reala valoarea obiectului... căci nu de puţine ori străinii plătesc mai mult decât face lucrul, cu toată frumuseţea lui...

Bazarul este veşnic animat, iar mulţimea cosmopolită face un zgomot, de multe ori asurzitor: unii se tocmesc, alţii stau în mijlocul drumului şi discută cu voce tare, negustorii îşi laudă mărfurile; şi prin toată această lume ocupată, mici arabi îmbrăcaţi in şalvari mai mari decât ei, cu fesuri roşii, se strecoară cerând tuturor câte un bănuţ... numai...

Ieşind din cartierul bazarurilor, zgomotul te urmăreşte până departe şi regreţi că nu poţi rămâne mai mult în această lume, extraordinar de activă...

După ce am lăsat în urmă cartierul unde se face cel mai nostim negoţ din Cairo, luarăm o maşină şi ne îndreptarăm spre „mormintele kalifilor", care găsesc în partea de Est a oraşului.

O câmpie nisipoasă şi deşartă, presărată cu dâmburi de dărâmături, ni se arată mai întâi în faţa ochilor, apoi treptat, ne apar mormintele şi mormintele kalifilor.

Ceamare parte din aceste morminte datează din ultimaepocă a Mamelucilor şi au fost consruite prin secolul XIV-lea.

Peste 20 de morminte se află aici, printre care 9 moschee, dând impresia unui oraş al morţilor, căci şi clădirile care le încadrează sunt pustii şi, după cum mi s-a spus, o singură dată pe an se observă oarecare mişcare şi viaţă în aceste locuri: la ziua morţilor, când descendenţii, celor duşi dintre vii, vin să le cinstească memoria.

Cu arcade măreţe, cupole gigantice, arabescuri şi mozaicuri neîntrecute, minarete dantelate, graţioase, unele mai îngrijite, altele mai neîngrijite, mormintele kalifilor constituie cea mai extra ordinară necropolă, de o neîntrecută artă şi bogăţie.

Mergând prin această cetate a morţilor, pe drumuri şerpuitoare, sub soarele puternic, piciorul se afundă în nisipul fierbinte.

„Mormântul lui Suleiman", mă face atent însoţitorul meu, „moscheea sultanului Quitbaï", „apoi mormântul sultanului Inalt“, al emirului Kebir, mormintele lui Kansu, Churi, şi alţii, îmi explică mereu însoţitorul meu.

Şi ca să le vizitezi pe toate trebuie să umbli mult, căci nu sunt unul lângă altul.

*

* *

În fine, înainte de a pleca din Cairo, am făcut o plimbare pe Nil până la insula Roda, în dreptul căreia pe malul stâng, se află marea grădină zoologică unde am văzut cea mai mare varietate de păsări şi animale din lume.

Era pe la apusul soarelui, când atmosfera străbătută de ultimele raze ale astrului zilei părea un văl trandafiriu, ce flutura deasupra apei cu unduiri do moar. Vasul nostru luneca uşor, încrucişându-se cu nenumărate bărci cu pânze şi yachturi luxoase, po bordul cărora se zăreau siluetele albe ce se profilau zvelte pe fondul albastru-cenuşiu. Erau sezoniştii Cairo-lui, acei privilegiaţi ai zeiţii Fortuna, cărora banii şi timpul le îngăduie să petreacă în fiecare an cel puţin o lună pe malurile istorice ale bătrânului Nil. Siluetele acelea de un modernism pronunţat, departe de a contrasta în aceste locuri în care natura impresionează prin simplitatea majestoasă a liniilor sale, dădeau o notă tinereţe ce punea viaţă în acest tablou ieşit de panelul unui maestru neîntrecut şi care, acum câtevamii de ani a desfătat cu aceleaşi culori ochii puternicilor faraoni şi ai frumoaselor lor prinţese.

Vestitul şi marele muzeu de antichităţi egiptene l-am vizitat cu câteva ore înainte de plecarea trenului, ca şi muzeul arab.

Nici nu încerc să descriu toate încăperile muzeului cu cuprinsul lor minunat, căci le-am vizitat prea în fugă. Pot spune doar, că toate manifestările vechei arte egiptene, sarcofage regeşti, bijuterii de seamă şi chiar bogăţiile mormântului lui Tut-Ankh-Amon sunt expuse în muzeul de antichităţi egiptene, muzeu creat la 1857 de către Mariette Paşa.

Iar muzeul arab, instalat într-un palat modern, totuşi în stilul al cărui nume îl poartă, păstrează cu sfinţenie resturile şi obiectele salvate din moscheele vechi şi frumoasele clădiri arabe: vitrouri, candele, panouri, lămpi minunate, arabe, şi o splendidă bibliotecă care a aparţinut kedivilor.

Am părăsit oraşul Cairo, cetatea orientală, care cuprinde atâtea opere frumoase, cu sufletul plin de regret, dar şi cu promisiunea unei vizite mai lungi, pentru mai târziu..

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com