Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

PEISAJE IBERICE

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

VIAŢA INTELECTUALĂ IN SPANIA

În Răsărit, şi în toată Europa orientală, îşi poate cineva cu greu închipui cât de intensă este astăzi producţia intelectuală a Spaniei; trebuie să te afli la faţa locului, ca să-ţi poţi da seama de ea. Spania este una din ţările în care se scrie cel mai mult,—şi deşi afirmaţiunea ar părea paradoxală este o ţară la a cărei producţiune intelectuală se adapă peste patruzeci de milioane de locuitori ai globului, fără a socoti milioanele Peninsulei Iberice însăşi.

Intensitatea producţiei literare şi intelectuale este aici atât de mare, încât te prinde intr-adevăr mirarea de marele număr de case de editură ce fiinţează în ţara aceasta: la tot pasul, la fiecare colţ de stradă dai de câte una, — şi sunt surprinzător de numeroase nu numai în marile oraşe cosmopolite, ca Madridul şi Barcelona, — chiar în oraşele cele mai neînsemnate ale Regatului.

Nu-mi trece prin gând să neg aici afirmaţia statisticilor internaţionale, care spun că se citeşte puţin în Spania: pot recunoaşte că s-ar putea chiar citi mai mult. —că nu se citeşte atât cât ar trebui să se citească, — cu alte cuvinte. Dar şi aşa se citeşte destul, — ceeace explică de altfel enorma cantitate de cărţi ce se imprimă în limba spaniolă, sau aproximativ spaniolă.Spun astfel, deoarece în Barcelona, de pildă, se publică mult şi în limba catalană.

De curând, ziarele ne înfăţişau o foarte importantă statistică asupra producţiunii cărţii, — cu alte cuvinte asupra producţiunii intelectuale, — care înseamnă în realitate şi viaţa intelectuală a ţării. Era vorba, în fond, de cartea catalană, şi comentariile presei se ocupau de Expoziţia cărţii catalane, ţinută acum două luni, la Madrid.

Cartea catalană se tipăreşte în general la Barcelona, şi nu se vinde decât în cele patruprovincii cuprinse în Catalonia: cititorii săi sunt deci destul de puţin numeroşi, deoarece chiar dacă socotim şi majorca ei nu trec de două sau trei milioane.

Ori, s-a stabilit că numai în Barcelona, producţiunea cărţii catalane corespunde cu mai mult de 360 de volume anual, — ceeace ar însemna un volum pe zi: şi aceasta numai întrunul singur din oraşele catalane, — e drept cel mai însemnat.

Dacă, acum, înmulţim cu trei sau cu patru producţiunea aceasta exclusiv regională, — fiindcă ea nu are alte debuşee decât oraşele catalane, — vom avea adevărata cifră a numărului de cărţi publicate în limba spaniolă numai în Barcelona, — fără a cuprinde în această cifră ceeace produce Capitala, şi toate celelalte oraşe ale Spaniei.Şi în cifra de mai sus nu trebuiesc socotite, de altfel, cărţile mici sau broşurile, cu care chioşcurile de jurnale sunt pline caîn nici o altă ţară de pe lume; nu socotesc aici decât cartea serioasă, — cartea ce se poate privi ca o creaţie literară demnă de a fi menţionată.

Cum se face, atunci, că producţia intelectuală este atât de mare, — din moment ce se afirmă căîn Spania nu se citeşte destul? Iată, fireşte, întrebarea pe care cu bună dreptate şi-o pune orice drumeţ străin poposit pe meleagurile acestea.

Am spus încă, dintru început, că producţia intelectuală a Spaniei nutreşte alte patruzeci de milioane de fii ai pământului, — şi aici stă şi lămurirea tainei noastre Spania posedă pentru cartea sa o piaţă unică, o piaţă minunată, extraordinară, — care îi absoarbe toată producţia. Piaţa aceasta este America latină — sau, cum se spune mai exact, Republicile Hispano-Americane.

În primul rând Argentina, — şi după ea toate celelalte Republici ale noului continent, sunt marile consumatoare ale producţiei intelectuale spaniole. Astfel încât cea mai mare parte a tipăriturilor pornesc peste ocean, spre ţinuturile acestea îndepărtate

Ceeace înseamnă că editorii spanioli publică volumele scriitorilor băştinaşi cu o dublă garanţie de desfacere; mai întâi, este cucerită piaţa spaniolă. — şi odată săturată piaţa internă de o publicaţie oarecare, ei o rezervă fraţilor de sânge, folosind-o pentru bine veniţii „hidalgos" de dincolo de Atlantic, — care se însărcinează să epuizeze ediţia.

Iată, deci, secretul marii producţii pe care străinătatea abia o bănuieşte,şi nebănuind-o, nu-şi poate închipui nici vigoarea vieţii intelectuale spaniole.

E dela sine înţeles, în asemenea condiţiuni,că cel mai de plâns în ţara aceasta nu este intelectualul. Voi vorbi, fireşte, şi de exploatarea din partea editorului, de care suferim cu toţii, şi de care vom suferi desigur în vecii vecilor, în toate ungherele lumii- Editorul, biet, este bancherul nostru, — ne oferă bani în schimbul foilor scrise, — şi acestea pot conţine comoara de expresie a geniului uman, după cum pot să nu intereseze pe nimeni. Acesta este un fapt : editorul riscă, fără îndoială, şi trebuie să-şi ia din vreme precauţiunile. Să notăm, totuşi, că un editor spaniol ar trebui să fie mai darnic decât cei de aiurea, care nu au la îndemnă piaţa sud-americană, — debuşeul acesta care absoarbe ca un burete tot ceea ce se scrie în plaiurile ancestrale.

Neajunsul acesta pus deoparte, însă, intelectualul este bine văzut în Spania, aşa încât pe nedrept ar veni să se plângă.

De fapt, omul de litere este socotit şi aici ca o fiinţă superioară, — şi totuşi sunt dornici să-i acordecinstire, prietenie şi ocrotire; de succesele intelectualilor nu se întunecă nimeni,—şi iarăşi nimeni nu se miră că un autor s-a putut înavuţi muncind cu mintea. Truda slovei este socotită ca un lucru sfânt, proiectând asupra celui ce mânuieşte pana un fel de nobleţe pe care nimic nu ar putea-o micşora sau nimici. Fireşte, aceasta nu înseamnă că Spania ar fi pământulfăgăduinţei pentru intelectuali; departe de asta. Războiul european a sguduit spiritele, şi schimbând şi aici obiceiurile întregii societăţi dinainte de el, a făcut pe oameni mai cruzi şi mai ales egoişti. Este advărat că Spania a stat cuminte afară de vârtej, dar nu a putut evita schimbarea vechilor obiceiuri de cordialitate, surpate în prefacerea şi înveninarea universală a moravurilor.

Astfel încât Spania din zilele noastre este profund deosebită de cea dinainte de război, — şi numai mulţumită Directoratului şi-a putut regăsi calea ei normală, curmând în cele din urmă năprasnicele lupte interne pe care rivalitatea dintre partide le făceau atât de aprige şi de neomenoase. Şi aici, prin urmare, criza aceasta a schimbat multe, în creaţia intelectuală.

Dela înfiinţarea Directoratului, întradevăr, situaţia generală s-a îmbunătăţit, desigur; viaţa intelectuală, însă, a pierdut în încordarea care sileşte spiritele să-şi comprime — în producţiile locale — vitalitatea. Şi încordonarea aceasta exasperează ideile, şi înveninează sentimentele.

Iată pentru ce, câtăva vreme la început, intelectualul adevărat a rămas aici inactiv: perioadă scurtă, din fericire, dar în care a fost silit să cadă pe o treaptă mai jos, în ordinul spiritual, — cu alte cuvinte să se robească situaţiei. Întrun cuvânt, în epoca aceasta intelectualul a pierdut mult, — şi abia acum începe să-şi regăsească forţele după o convalescenţă îndelungată şi disciplinată. Şi aceasta este şi motivul pentru care, în clipa de faţă, situaţia lui nu este atât de înfloritoare.

O altă cauză de greutăţi, este şi aceea că în timpul inactivităţii sale silnice, au profitat de ea o seamă întreagă de falşi intelectuali, care uzurpând titlul de scriitori s-au folosit de împrejurări pentru a-şi scurge micile lor nimicuri : şi aceasta a pricinuit mari prejudicii adevăraţilor maeştri ai literaturii.

Starea aceasta de lucruri, din fericire, însă, aparţine trecutului, — şi încetul cu încetul cei meniţi să discrediteze meseria de om de litere s-au retras din arena scrisului; încrederea reapare în public şi printre editori, şi se poate trage nădejdea că în curând intelectualul spaniol îşi va recăpăta locul ce i se cuvine şi care i-a fost răpit.

Pentru a descrie mai exact spiritul publicului de aici,trebuie să adaug că, spre deosebire de alte ţări, Spania nu vede cu ochi răi pe scriitorul străin. Oamenii de litere spanioli nu îl consideră ca pe un concurent venitsă le răpească pâinea dela gură; dimpotrivă, toţi trudesc să-i uşureze drumul, dându-i mijlocul de a-şi câştiga viata prin munca sa, fără a se scoborî la profesii în care nu ar pierde mândria lui de cugetor şi de scriitor.

Şi pentru a ilustra cât este aici preţuit un scriitor, voi descrie ceeace toţi ştiu acum — vreau să spun impresia produsă de moartea unuia dintre cei mai iscusiţi mânuitori ai scrisului contemporan, — Vicente Blasco Ibanez.

La moartea nici unui personajînsemnat nu a fost atât de mişcată opinia publică, — niciodată nu s-a văzut o necrologie atât de abundentă, o atât de intensă emoţie în toate straturile populaţiei. Cel care se stinsese era în mintea tuturor, — cunoscut de toţi prin paginile acelea minunate rămase ca o mărturie a geniului său în mâinileunui neam întreg, — ce spun eu?, -în mâinile mai multor neamuri, ale tuturor noroadelor lumii civilizate.

Niciodată nu s-a arătat atâta pietate în faţa unui mort, — şi aceasta mai ales pentru calitatea lui de scriitor, — pentru situaţia sa de muncitor al scrisului.

Este, în aceasta, o strălucită pildă decât preţuieşte poporul spaniol geniul intelectual, — şi ea dovedeşte celor ce vor s-o înţeleagă că viaţa intelectuală a Spaniei merită să fie cercetată, locul ei fiind alături de cele mai apreciate producţii ale spiritului mondial printre care este fruntaşă.

C O R R I D A

(O luptă cutauri)

Corrida...

Fiecare dintre noi simte fluturându-i prin minte, ca vedenii fugare rămase în memoria din crâmpeiele vechilor lecturi,icoanele unei lupte de tauri.Cine nu a citit, odată, măcar câteva rânduri despre „corridas”Care dintre noi nu a ascultat melodiile frumoasei „Carmen", în care se exaltă simţurile torreadorilor neînfrânţi de fiară,dar robiţi şi îngenuchiaţi devoinţa pătimaşă a femeii?

Şi totuşi...

Şi totuşi, nimeni nu va putea înţelege, vreodată, nici vraja, nici primejdiile adevărate aleunei lupte, în arena în care vibrează banderillele, dacă nu va păşi pragul pământului spaniol, pe care a crescut, că o datină de nestârpit, această patetică înfruntare a bestiei de către om, — această comuniune entuziastă între eroul îmbrăcat ca fetii-frumoşi din basmeşi spectatorii transfiguraţi de frigurile morţii iminente.

Sufletul spaniol este singur în stare să explice tauromachia, — îndeletnicire în care un neam întreg se regăseşte şi seexaltă. Anevoie îţi poţi închipui un torrero de alt neam decât spaniol ; şi dacă se întâmplă sa se organizeze, din când încând, şi prin Provenţa franceză, pe la Nîmes sau Beziers, de pildă, câte o bună „corrida ” cele mai năvalnice simţuri ale spectatorilor îi înfiorează tot în clipele când, transportaţi de încordare, se credpoposiţi pe pământul clasic albanderillerilor, — undeva, acolo, departe, — pe nisipul arenelor din Valencia sau dinAndaluzia, scăldate în soarelenămiezei, şi stropite în pallietele de aur stârnite de copitele taurilor.

Chiar în Spania, — trebuie săadăugăm-corrida nu se realizează cu toată măreţia şi cu totfastul ei pitoresc, decât încetăţile de seamă ale Regatului, singure în care să mai râvnească astăzi spre ceea ce spaniolii numesc cu semeţie ,,lafiesta brava”… Sărbătoarea năprasnică, vânjoasă... Sărbătoare, cu adevărat, — sărbătoare de curaj şi de avânt, căciniciunul din cei ce nu au coborât vreodată în arenă nu va putea bănui câtă bravură îi cereunui torero, şi câtă artisticăîndemânare, hotărârea de a privi în faţă animalul dela care îi poate veni, şi slava, şiprăbuşirea în moarte. O piaţăconstruită în amfiteatru.

În unele oraşe, simple trepte de beton, în cetăţile mai falnice trepte de marmoră, pe care licăririle zorilorşi clipirileamurgilor aştern reflexe de purpură, însângerându-le paloarea.Şi la mijloc pista, în care în curând va evolua omul, — torero, — şi monstrul, — neînduplecatul toro: cape roşii, cai înebuniţi de spaimă sau prăvăliţi în ţărână şi în sânge,tunici stropite cu aur şi lame scânteietoare de spadă...Pe nisipul, blond ca plajele de lumină ale Mediteranei, flutură o simfonie de culori, — o armonie pe care o mângâie frăţesc soarele, soarele de foc şi depasiune al Spaniei, — soarele,element indispensabil pentru reuşita sărbătorii, pentru exaltarea mulţimii, a torerilor şi a fiarei.

O privire peste treptele amfiteatrului: spectacolul este şi mai uimitor. Doamnele în mantile, rezemându-şi busturile cusânii bruni pe parapetele acoperite cu „mantos de manille" brodate din belşug de culori aprinse şi vii. Chipuri oacheşe cuochii plini de taină şi de umbră, adumbrite de văpaia ce curge din văzduh cu simpla pavăzăa piepţenelor transparenţi, cedau siluetelor atâta romantică majestate. Şi aplecaţi asupra lor, nerăbdători şi excitaţi de aşteptare şi de dorinţă,bărbaţii svelţi şi flexibili, cu privirile ţintite spre locul de unde va trebui să iasă banda, trupa „cuadrilla"', — şi în urma ei, nebună de ură, fiară destinată admiraţiei şi morţii.

E ora statornicită... Muzica începe un marş, sau un „paso doble". Şi deodată, gladiatorii moderni apar; fac trufaşiînconjurul arenei, în aplauzele entuziaste ale mulţimii. Este „cuadrilla", — grupul celor care vor lupta cu taurul.

Preşedintele a sosit: încredinţează unui călăreţ cheiea „toril”oului, — şi cel ales păşeşte agale spre boxa temută.

A deschis.

Nici o mişcare... Uşa deschisă cască spre ochii dilataţi ai spectatorilor hâdoasa ei gură de umbră compactă şi misterioasă.Şi, fără veste, spre încântarea mulţimii cu respiraţia oprită, fiara sparge umbra, năvălind furioasă în arenă.Mulţimea se agită, murmurul ei creşte în azur ca un imn de viaţă, ca un pean. Capetele se mişcă, culorile sclipesc, nisipulscânteiază din miile de diamante minuscule, — iar muzica varsă, peste toate, efluviile ei dearmonie şi de exaltare: totulconspiră spre a ului şi exaspera animalul, ieşit din adâncurile tăcerii şi ale întunericului- Şi taurul a aspirat cu sete aerul sonor, încins de soare, şi a pornit ca o săgeată asupra omului care-i flutura, acolo, o capă purpurie...

Animalul e furios. E un taur înalt, uriaş, care nu a ieşit niciodată la muncă şi care pentrujumătatea de ceas de luptă cuamenii a fost pregătit, în loja lui de săptămâni întregi.Un fel de bou moldovenesc negru,însă, — care acum s-a năpustitasupra agerului torero. Omul e mlădios şi isteţ, — coarnele ucigaşe, aproape îl ating, trecând uneori la un deget de trupulglorios all atletului. Aplauzele pornesc vijelioase, vivaturile sparg azurul şi zarea, un bucium vesteşte prelung izbândaomului care se trage înapoi.Singur, tânăr, impasibil.

E rândul picadorilor. Săltaţi în scări pe roibii neliniştiţi, picadorii au intrat în arenă. Fac domol înconjurul barierei,strângând nervoşi în pulpe. Sfioşii mânaţi cu ochii legaţi, în frâie.Şi fără veste, iată că taurul s-a năpustit asupracailor ce nechezau... Lancea primului picador, repezită cu dibăcie, a înfruntat fiara care dă înapoi, mugind de turbare şi de durere Pe grumazul străbătut de oţelul lăncii, sângele prinde a şirui îmbelşugat; chiagul lui face să joace în soare reflexe de aramă. Numai pentru o clipă, taurul s-a oprit: şi, iarăşi, ş-a năpustit asupra calului dezarmat, care acum s-a prăvălit în ţărâna de aur, cu pântecele sfâşiate de coarnele ce de data aceasta au nimerit în plin.

Mulţimea şi-a pierdut astâmpărul, gâfâind de plăcere. Abiea au trecut câteva minute, şi opt cai zac întinşi, zvârcolindu-seîn agonie sub azurul ce cântă izbânda vieţii. Colo, un alt cal, aiurit de groază, galopează sprebarieră, cu măruntaeleatârnându-i în urmă, ciopârţite de copite. Picadorii, însă, au şi descălecat în arenă, şi truda lor înverşunată acum fiaracu nările dilatate de aroma sângelui răzbunător.

O nouă chemare de bucium... Goarna care dezlegase de joc pe torero îl readuce pe pistă.Mândru, drept, el păşeşte spretaurul în al cărui greabăn stau înfipte săgeţile de lemn cu vârf de oţel, —banderillele menite să-i mărească exasperarea.Fiara s-a năpustit din nou, într-un ultim şi uriaş efort : între cele două coarne, cu un gest pornit ca o fulgerare, spadaiscusitului torero a pătruns vibrând, sub privirile de admiraţie ale mulţimii, exaltată până la delir şi la spasm.

Înhămaţi, trei câte trei, şase cai târăsc acum hoitul taurului şi stârvurile cailor ucişi.

Şi soarele îşi cântă izbânda.

SERBAREA TAURINĂ

Am schiţat, într-un prim articol, şi în ansamblul lor, diversele faze ale unei „Coridda" :adaug astăzi, câteva rânduri, menite să lămurească sensul şi atmosfera serbării, — firea membrilor familiei taurine, sau mai bine zis taurofil — şiviaţa…bravilor, actori ai unei sceneetern dramatice, fără prolog şi fără epilog...

Am descris soarta nefericită a bieţilor cai ce păşesc legaţi la ochi în arenă, şi care mai totdeauna o părăsesc târâţi desemenii lor rămaşi în viaţă ; primejdia cea mai mare a sărbătorii, însă, nu este aceea înfruntată de cai. Este drept căaceştia nici nu sunt de capul lor, nici nu văd pericolul, fiind încălecaţi şi legaţi la ochi : picadorul trebue să aibă şi îndemânare şi ochi, pentru calul încălecat. Ceeace înseamnă că meseria de picador este dintre cele mai riscate, întrucât foarte des, fiara atacând montura, se repede asupra omului în clipa când a doborît calul, înfuriată, fireşte, şimai ales îmbărbătată de aroma sângelui primei sale victime în care şi-a bălăcit coarnele, şi care i s-a închegat pe nări...

În clipe ca acestea, picadorul îşi riscă propria sa viaţă, — spre delectarea norodului, entuziasmat de priveliştea omului încolţit de fiară.

Un „banderillero", la rândul său, are riscuri cel puţin egale cu picadorii ; el are însărcinarea să înfigă în ceafa

taurului „banderille", mici săgeţi de lemn cu vârfuri metalice, pătrunzătoare. Animalul se năpusteşte asupra

banderillerilor cu mult mai multă înverşunare şi nu e rar să vezi aruncat în aer, uneori chiar sfârtecat de coarne, câte unbiet banderillero năucit de izbitură, în vreme ce mulţimea delirantă aplaudă sau se frământă, excitată.Dacă, însă, şi picadorii şi banderillerii. — componenţi „caudrilei" ai trupei toreadorului, — îşi riscă şi ei vieţile, —fără îndoială că cel care se expune cu mai multă nepăsare şi risc rămâne tot principalul actor al scenei — mult admiratultorero.

Trebuie să spunem din capul locului că toreadorul, — cum spun francezii, şi cum nu se spune în Spania, — este obligat săstea în arenă un spaţiu determinat de timp un interval de timp fix, la sfârşitul cărtuia trebuie să ucidă pe taur; dacă arîncerca să se cruţe, sau să răsufle, ar impacienta mulţimea, care îşi manifestează îndatăindignarea prin fluierăturilecele mai variate şi mai stridente. Pentru toate aceste riscuri de moarte şi de dispreţ, de izbândă şi de entuziasm,torero-ul cere şi obţine de obicei sume fabuloase, până în ziua când îşi lasă şi el în arenă măruntaiele, alături de celeale cailor picadorilor. Un torero de rasă consacrat şi celebru, primeşte între 20-25.000 de pesetas pentru o serbare.Ceea ce face aproape un milion de lei, — dar ceea ce nu trebuie să îndemne pe nimeni să iadrumul Spaniei de-acolo, dintara noastră, spre a-şi încerca norocul în arena aclamaţiilor şi a morţii însorite...

De altfel, rari sunt toreadorii care izbutesc să facă avere, şi să se retragă din „viaţa publică" la timp.Pentrucătrebuie să ştim că spaniolii au o fire cu totul deosebită, şi renunţă cu greu la riscul glorios. Chiar femeile spaniolesunt tot atât de pătimaşe, de senzuale şi de curajoase ca şi bărbaţii. Nici una nuse lasă înduioşată la vedereaspintecării unui cal, — toate rămân impasibile în faţa sângelui ce curge generos, în faţa primejdiei omului pornit să înfrunte fiara. Toreadorul rănit de moarte este ridicat în grabă de pe pistă, — şi serbarea îşi urmează nepăsătoare cursul,ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.Aşa e jocul.Toreadorul fusese plătit spre a ucidepe taur, sau pentru a muri penisipul poleit de soare.Spectatorii au acceptat cu egală plăcere, de la sosire, cele două ipoteze, — şi mai mult decât ei trebuiesă le fi întrevăzut însuşi nefericitul torero.

E straniu, dar aşa ejocul şi aşa e obiceiul...

Pentru a pune mai bine în relief cât este de specială firea spaniolului, este interesant săte uiţi la străinii ce asistăla prima „corrida', — şi care îşi părăsesc locurile (plătite scump) îndată după ce a fost ucis primul taur...Nu mai potsuporta, bieţii drumeţi... Pleacă după primul „round", — atunci când se ştie că fiecare „corrida" are în program şase ieşiri de tauri Şase morţi sigure de tauri, de trei-patru ori atâţia cai spintecaţi, — picadori şi chiar toreadori înfrăţiţi cu moartea, — la priveliştea prăvăli rii cărora străinii riscă să-şi primească în braţe trupurile soţiilor leşinate, spre a le târî spre ieşire cum sunt trase din arenă victimele cursei.

Spaniola — din Valencia sau din Andaluzia. — va rămâne din potrivă neclintită urmărind toate peripeţiile lupteicu ochii dilataţi de plăcere, — aplaudând la rând cu bărbaţii, şi jubilând...., Când un om seprăbuşeşte în arenă, buzeleele îi dăruiesc un surâs mai mult sau mai puţin compătimitor, — nu de milă ci de dispreţ, pentru că în loc de a învinge, luptătorul prea cutezător a fost înfrânt....Patima spaniolului pentru „corrida” este atât de oarbă şi de năprasnică,încât nici cea mai grea sărăcie nu-l poate împiedica de a asista la o „festa brava". Sunt oameni care, putând agonisi ceicinci pesetas necesari intrării, îşi vând sau îşi amanetează cămăşile, numai ca să nu piardă prilejul de a chiui pentrutorero... sau de a-l critica toată săptămâna, prin baruri şi cafenele.

Fireşte, corrida nu este un spectacol zilnic: ea nu are loc decât cel mult duminicile, sau sărbătorile, — şi de obiceidupă prânz, — deoarece soarele este un element indispensabil pentru reuşita serbării. Este drept că se celebrează corride şi noaptea,— însă dispoziţia programului este atunci schimbată cu desăvârşire. Voi vorbi, în curând, şi despre aceste„novillades" nocturne, care sunt şi ele pasionate.

Un lucru în deobşte cunoscut, este că publicul dezaprobă şi fluieră atât pe toreadorii, picadorii şi banderilleriineîndemânateci, cât şi pe taurii împăciuitori. Strigăte ca: „embustero" (mincinosule !), — „es un cordero" (ăsta-i miel !),— se înalţă spre preşedintele serbării, dacă taurul nu are chef de luptă, şi dacă nu punedin capul locului pe torero încele mai desperate, adică mai entuziasmante situaţii.Şi fireşte, dintre spectatori, cele maiexcitate şi mai intransigenterămân tot femeile.

NOVILLADA

(O luptă de tauri nocturnă)

Novilladaeste o „corrida" ca toate celelalte, atunci când ea se petrece în timpul zilei; deoarece numele special de„novillada” se referă la vârsta taurilor, care au în ea numai patru ani, în vreme ce taurii corridelor au, toţi, câte şase.

O novillada, deci, înseamnăo cireada de tauri tineri, şi —prin extensiune — o luptă de tauri mai vârstnici. Este unicadeosebire între o corrida şi o novillada, deosebire fireşte imperceptibilă, deoarece tauriisunt tot atât de viguroşi, şitot atât de sălbateci.

Novillada nocturnă, însă este o serbare de un gen ciudat şi special, — o inovaţiune introdusă în arta toreadorilor caretinde a schimba însăşi caracteristica veche a spectacolului. Amatorii ortodocşi de lupte serioase şi de tauromachie purăo dispreţuese, negreşit; şi totuşi astăzi, chiar superba piaţămonumentală a Barcelonei, una din cele mai importante şi mai serioase arene ale Spaniei moderne, în stare să cuprindă

26.000 de spectatori, — vede amatorii îmbulzindu-se la novillada nocturnă ca şi la o adevărată „corrida".

Inovaţiunea născocită, este prezenţa în arenă a unui fel de clown, care se ţine în mijlocul ei ţeapăn ca o statuie,încremenit şi fardat ca la circ.Nici autorităţile publice, nici direcţiunea spectacolului nu se încumetă, desigur, săgaranteze viaţa acestui bufonvoluntar, care pe propria sa răspundere îşi îndeplineşte acestrol destul de straniu. Înmărmurit şi imobil,el stă neclintit în mijlocul primejdiilor,din chiar clipa apariţiunii taurului, atunci când fiara odihnită, şi exasperată dechiotele mulţimii, este enervată de lumina lividă şi orbitoare a imenselor lămpi electrice.

Şi iată că taurul s-a apropiat de acest curios saltimbanc cu chip uman... ÎI priveşte, îi respiră hainele, şi se

îndepărtează fără să-i facă nimic, în aplauzele delirante ale poporului. Fireşte astaedeobicei. Fiindcă nu se întâmplăîntotdeauna ca taurul să se arate atât de credul şi de tembel.Uneori se întâmplă ca privirile lui să cadăasupra bietului clownchiar din clipa când, fumegândde mânie, sa năpustit afară din toril-ul în care fusese închis.Cucapul în pământ, cu coarnele ca două pumnale, el se repede atunci drept asupra acestei statui; uneori, sunt şanse ca să se oprească la câţivapaşi de paiaţă, şi recunoscând că nu de acolo îi vine primejdia şi duşmănia,să cotească brusc spremantia de purpură pe care i-o flutură, provocator, un torero din marginea pistei. Dar suntdestul dese cazurile cândnăvalnicul toro se năpusteşte orbeşte asupra imobilului clown, repezindu-l spre cer, spredumnezeire şi spre viaţă

Nemuririi, de unde va cădea neînsufleţit pe nisipul prietenos, ca o fantoma lunatecă...Norocul luptătorilor arenei este că poziţiunea coarnelor nu-i dau animalului putinţa să se repeadă asupra trupului celui cezace întins la pământ : pe aceasta contează atât cel ce simulează statuia în novillada nocturnă, cât şi cei mai iscusiţitoreadori, care sunt şi ei de multe ori prăvăliţi de tauri în ţărână .

Novillada nocturnă nu are nici cai nici picadori, — şi aceasta este a doua deosebire întreea şi corrida. Este dela sineînţeles că lipsa picadorilor, meniţi să sleiască puterile fiarei, îngreunează munca toreadorului, şi întârzâie execuţia finală. Fiorosul toro este încă proaspăt, neobişnuit cu ideea morţii, neostenit şi demoralizat de înţepăturile lăncilorpicadorilor. Dar tocmai pentru că se cere toreadorului mai multă dibăcie şi forţă la străpungerea finală, se impune cataurul să fie mai tânăr: şi iată pentru ce fiara aleasă are numai 4 ani, — patru ani în care nu a putut aduna atâtaisteţime şi dibăcie cât în şase....

Toreadorul, se ştie, este cândaclamat, când huiduit de public: şi adeseori, atunci când pare prea prudent sau molatec, sevede deodată un spectator sărind bariera ce separă amfiteatrul de pistă, şi încercând să „toreeze" cu o batistă sau cu o cârpă oarecare. Se găsesc, fireşte, şi virtuoşi în stare să smulgă mulţimii, prin dibăcia lor, aplauze,—dar de celemai multe ori ei sunt, dela primele passe, prăbuşiţi la pământ, — şi atunci începe munca toreadoruluişi a cuadrillei lui,pentru a îndepărta fiara de nenorocitul ce se zvârcoleşte în nisipul pe care încercase să-şi consacre gloria şi izbânda....

Epilogul unei astfel de intrări voluntare în scenă, este de cele mai multe ori moartea, sau cel puţin spitalul: adeseorichiar puşcăria, deoarece preşedintele serbării ordonă de cele mai multe ori oamenilor de serviciu şi agenţilor de ordinede a aresta pe turburătorul spectacolului. Trebue să adăugăm că pedeapsa închisorii este prevăzută şi pentru aceltorerocare ar refuza să ucidă la urmă pe taur, — ezitând să mai înfrunte fiara care s-adovedit prea sălbatecă - preainteligentă.

Aceasta este priveliştea oferită de o novillada.Privelişte descrisă de cei mai mari artiştiai scrisului, dintre care ceimai însemnaţi sunt astăzi, în Spania, Tomas Ramos şi Don Ventura. O presă specială nu face decât să relateze zilnic marile isprăvi ale torerilor, descrise cu atâta vrajă de Vicente Blasco Ibanez în „Sangrey arena"-

SĂRBĂTOAREA MANTILLEI

Nu exista ţară pe lume care să nu-şi fi dat seama de însemnătatea sărbătorilor închinate preamăririi datinelor şi aobiceiurilor naţionale. Este, în această necesitate de însufleţire colectivă, mai mult decât o dorinţă de desfătarepublică; este pentru fiecare popor nevoia de a-şi manifesta făţiş, cu strălucire, mândria originilor şi a descedenţei sale,— întrucât o datină trezeşte din trecut toate îndemnurile invizibile, toate tainicelecomori de energie prin care seexaltă şi se oţeleşte un neam. O sărbătoare a unei datini este rechemarea trecutului apusşi încadrarea lui în clipa defaţă.

Spania are numeroase sărbători de felul acesta: dintre ele, una din cele mai pitoreşti este „sărbătoarea mantillei”, —care se celebrează în Joia mare.

Nu este fireşte, locul să insist prea mult asupra originii mantillei, — pe care mulţi o socotesc rămasă dela mauri, - darcare este astăzi una din detaliile cele mai pământene ale pitorescului costum spaniol.Cămantilla a fost sau nu introdusăde mauri pe pământul iberic, —ce importanţă mai are astăzi acest lucru ? Ce-i pasă trecătorului de unde vine şi încotromerge femeia acărei siluetă mlădioasă, împodobită cu mantilla fluturândă, se desenează cuatâta poezie pe fondul de azural cerului mediteranean ?

Aminteam că sărbătoarea matillei are loc Joia mare.Ar fi mai exact să spun că mantilla nua ajuns să fie sărbătotită înaceastă zi sfântă decât graţie faptului că ea este purtată mai ales cu prilejul acestei mari sărbători creştine. Pentru că Spania rămâne patria marilor ceremonii religioase; şi a credinţei nestrămutate,

Cea mai catolică dintre ţările globului, — lucrul acesta se ştie, — nu se bucură cu adevăratde o sărbătoare — fie ea chiarlaică, — dacă Biserica nu este şi ea invitată la ceremonie şi la cinste. Intervenţiuneamarilor prelaţi în cortegiilesărbătorilor pur civile este socotită de cei mai mulţi dintre spanioli indispensabilă. Iată pentru ce în nici o ţară dinlume afluienţa în biserici cu prilejul Săptămânii Patimilor Mântuitorului, nu este atât de mare ca în Spania.

Un amănunt curios : femeia spaniolă care nu poartă pălărie, nu va indrăzni niciodată să păşească pragul unei biserici cupărul dezvelit. Sunt oameni care se miră de toleranţa cu care biserica îngăduie femeilor să intre până la altare cu capulacoperit: Spaniolele, dimpotrivă, conform unei datini străvechi şi venerabile, îşi manifestă umilinţa şi respectul tocmai prin acoperirea părului; principala podoabă a capului ei. O femeie cu capul gol nu poate intra, aici, în biserică, — iar cele care vin fără pălărie şi care au uitat să-şi ia cu ele un văl, intrând în biserică, îşi acoperă pur şi simplu părulcu batista, în semn de respect, şi de supunere in faţa capelelor divinităţii.

Ori, „mantilla” (care în limba spaniolă înseamnă şi mantilă şi scutece pentru copil), este, mai ales, un văl, -mai mult saumai puţin fin, - fixându-se cu un pieptene enorm, - unul din acele minunate pieptene spaniole care stăteau odinioară atâtde mândre şi de drepte, -şi care, de câ nd cu moda părului tăiat băieţeşte, sunt din ceîn ce mai neputincioase să-şipăstreze linia şi poziţia tradiţională.

Datina de aici, însă, mai cere ca de joia Paştelui credincioşii să viziteze un număr cât mai mare de biserici, — în oricecaz, cel puţin şapte. Cum spaniola are foarte multă predilecţie pentru obiceiul de a hoinăripe stradă cu capul gol, - cum,deci, ar trebui să-şi pună în ziua aceasta de zece ori vălul pe cap, şi să-l scoată.apoi la ieşire, ea a născocit pentruJoia Paştilor această „manlillă", care îi permite să intre în biserică

fără altă formalitate.Şi, astfel,Joia Patimilor a devenit sărbătoarea „mantillei". Fireşte, podoaba aceastanu este purtată numai în ziuaaceasta; dar acum o poartă toate femeile în Spania, şi spectacolul este minunat; tocmai prin impresionanta uniformitate acostumului.

Iar ca un amănunt de atrăgătoare graţie, - în vreme ce toate femeile arborează mantillele negre, — în semn de doliupentrupatimele Mântuitorului, aproape de umăr ele mai au şi câte un mic buchet de garoafe

roşii care contrastează în chip fermecător cupodoaba cernită. Flori roşii,flori de sânge sub marama transparentă aşternută pe bucle, — ce culori s-ar putea maiarmonios îmbina, în jurul capetelor seducătoare ale spaniolelor ?

Şi dacă adăugăm că, în Sfânta Joie a Patimilor, datina (ceva mai recentă, dar tot datină) îngăduie trecătorilor săfotografieze pe stradă toate fetele şi femeile tinere, fără a risca nimic din partea logodnicilor sau a soţilor, — sevedecă săptămâna sfântă nu este în Spania o epocă de întristare desăvârşită..: O întreagă categorie de oameni, — şi nu numaituriştii străini, se înverşunează în ziua aceasta cu aparatele fotografice, desfătându-se de surpriza femeilor mitraliatede obiective, — şi glumind pe socoteala soţilor, paralizaţi de toleranţa consacrată de tradiţie.

T O L E D O

Sunt puţinecetăţile pe zidurile cărora istoria universală şi-a pus semnele, - şi care inspiră drumeţilor respectul, dacănu prin prezentul lor, cel puţin prin magia trecutului.Cine nu cunoaşte istoriastrăbătută de Atena şi de Romanemuritoare, — de Cartagina şi dePompei, ambele atât de trist celebre? Istoria lumii a vroit să le însemne pe veci, şiveacurile ce se aştern pje ruinele trecutului nu mailasă nici o urmă a scurgerii lor, —deoarece civilizaţia secoluluinostru nu maipoate decât să se extazieze înaintea măreţiei înaintaşilor.

Dar dacă Atena şi Roma, dacă Pompei şi Cartagina au fost îndeajuns preamărite, — dacă spiritele cele mai erudite s-auîntrecut a le imortaliza, — pe drept, — nu este tot astfel cu celelalte minuni ale universului nostru. — care cuprindedesigur încă multe comori în stare să entuziasmeze generaţiile viitoare.

Nu pun, fireşte, Toledo Imperiala, Toledo cetatea maură, printre aceste colţuri pierit pietre scumpe, — şi nici nu spun căa rămas necunoscută de lumea civilizată. Dar este sigur că Toledo atrage astăzi mult mai puţini călători şi turişti decâtar trebui să adune, în realitate.Căci Toledo este o lume, — un oraş îmbibat de istorie, — etern prin trecutul şi prin măreţia trecutului său.De trei ori capitală a imperiilor iberice. Toledo a cunoscut puternicia şi decadenţă. — dar cu totul altfel decât Roma:decăderea lui nu a fost niciodată desăvârşită.Până şi maurii învingători au ţinut să facădin el o minune a minunilor, —dându-i caracterul acesta tainic şi impunător care umple de înfiorare şi de pietate pe cel mai prozaic drumeţ care-i trecezidurile.

Splendoare fanată astăzi, — splendoare haotică odinioară, — în care se înfrăţea arta Renaşterii cu arta maurilor, — liniapură cu luxoasa fantezie asiatică, — ornamentele arabecu săgeţile gotice, — şi aceasta într-o atmosferă mai mult păgânădecât creştină. Mărire impunătoare, — vibrantă rămăşiţă a unui trecut mereu prezent în carepulsează încă lupta între celedoua civilizaţiuni venite să cizeleze cetatea luminoasă — civilizaţii împletite între ele însavanta artă maură şi în artacatedralelor...

Mărturie a acestei lupte, se înalţă Mânăstirea Sfântului Ioan a Regilor, — pe care a ctitorit-o pietatea lui Ferdinand şi aIsabelei : ea avea să însemne izbânda asupra Islamului, — nimic decât restabilirea atotputerniciei Creştinătăţii petărâmurile ce slujiseră de sălaş conducătorilor musulmani. Dacă nu ar cuprinde decât mânăstiria aceasta, şi Toledo totar merita să fie văzut; dar monumentul acesta este unui dintre cele mai neînsemnate, —şi pentru robirea călătoruluisunt găzduite în ungherele din Toledo, jocurile de lumină ale celui mai mare dintre pictorii Renaşterii spaniole, —creaţiunile lui Dominic Theotocopulos, viziunile aşternute pe pânză de celebrul „El Greco”...

Dar săpăşim cu ordine, — spre a da cititorului o idee limpede a priveliştilor din Toledo Imperiala.

Dealungul unor văi largi şi calcinate, o şosea dreaptă şi frumoasă ne conduce spre cetate... La începutul celor 70kilometri ai drumului, peisajul este presărat cu ruine. Orizontul se mărgineşte cu încetul, apoi, apoi Toledo apare, şiroind de lumină, — scăldat într-un soare de aur care poleieşte toatezidurile încrustate în azur.Este cetatea încinsă de întăriturile ei, — de potolitul Tajo care îi şerpuieşte în jur...

Am intrat în oraşul luminat de o lumină stranie. Femei în „mantille" se strecoară petrotoarele străzilor înguste ;surâsurile lor întâmpină automobilele încărcate de turişti în extazde admiraţie. Şi iată în mijlocul pieţei Catedrala, —monument impunător prin uriaşele-i proporţii şi prin strania lui alcătuire.

Cei mai iscusiţi dintre sculptorii veacurilor şi-au înfipt dalta în pietrele edificiului acestuia în care şi-au gravat şigeniul. Este un templu, — un templu adevărat, — în care te simţi copleşit de grandioasa majestate a divinităţii.

Aici oficiază câţiva preoţi, — toţi în floarea vârstei. Din flautele invizibile ale orgei, curg potolite melodiile inspirate, —răsunătoare ca nişte armonioase trompete, sub cupola gigantică.Din înălţimile susţinutede 83 de coloane argintate labază, vocile corului curg serafice, scoborând din aer cu celeste ecouri. Eşti mişcat, — ochiiţi se umezesc: o nelinişte tecuprinde, eşti pătruns de taina acestui monument misterios, în care „Greco" şi-a lăsat umbra, — câteva din cele maiincontestabile capodopere ale sale.

Şi in primul rând grilajul acesta care închide corul, — tot în argint masiv, şi plătitcu 6200 de ducaţi, sumă care,fireşte, nu i-a ajuns din moment ce fu nevoit să-şi vândă casa, ruinându-se temeinic spre a-şi putea ţine cuvântul !

Câtă perseverenţă, câte energii consumate pentru înălţarea acestei catedrale dealungul veacurilor! Ce comorinepreţuite s-au acumulat în ungherele şi în ţipetele ei! Mantia cardinalului arhiepiscopdin Toledo, singură, poartă pe ea 80.000 de perle scumpe!Splendori incalculabile şi anevoie de descris, — bogăţii tăinuite ale cetăţii imperiale care,— spune poetul, — a văut veacurile de uriaş care încep cu Columb şi sfârşesc cu Cervantes:

Siglo de gigantes

que empieza con Colon

y acaba con Cervantes !

Şi părăsim întunecimile cu miros de tămâie ale Catedralei, păşind din nou în luminaaurie care poleieşte zidurile cetăţii a dormite în glorie.Părăsind catedrala, încântaţi de bogăţiile ascunse prin capelele de marmoră, ne oprim câteva clipe sub uşa principală, —de unde se aude murmurul fluviului Tajo, sub seninul unui soare care luminează năvalnic. Priveliştea ce se oferă, acum, ochilor noştri este de o măreaţă simplicitate. În faţa noastră se deschide o piaţă,printre pietrele căreia iarba creşte, neturburată de paşii prea deşi ai drumeţilor. Sub lumina violentă, şiruind de raze,case de culoarea purpurei se încrustează în azurul în care par sculptate. Ca o friză sepulcrală, turnurile acesteaadormite în glorie centurează piaţa încremenită sub dogoritorul soare de amiază, care a stârpit orice umbră de pe uliţelecetăţii.

Pretutindeni, o tăcere contractată, — o tăcere compactă, care intrigă pe cei ce se aşteptau aici la sgomotele şi la viaţa unui mare oraş, — cum este în realitate Toledo.

Fosta capitală a Vizigoţilor nu mai are astăzi, este drept, decât 22.000de locuitori, dar până la 1560, pe vremea când era capitala peninsulei catolice, aveapeste 200.000. Oraşul a luat,astfel, aparenţa unei aşezări care a cunoscut odinioară viaţa tumultoasă a marilor mareeumane, — retrase astăzi din elîntr-un reflux pustiitor.Şi tăcerea dezolantă ce se lasă de pe terasa catedralei prin ungherele zidurilor şi peste

vegetaţia sărăcăcioasă ce coboară spre galbenul arc al potolitului Tajo, dilată şi exaltă imaginaţia călătorului rătăcit peaceste drumuri singuratice ale Castiliei.

Şi piaţa pustie prinde a se anima, atunci, în închipuire. Catedrala începe să se însufleţească, şi cu ea şi palatelepărăsite astăzi, şi alcazarele ruinate. În frenezia luminii, imaginaţia dezgroapă cortegiileşi odăjdiile trecutului, — alesângerosului trecut găzduit în zidurile părăsite ale cetăţii. Fantomele Maurilor cuceritori defilează în galopul cailorpintenogi, — cu coamele de argint fluturând în bătaia vântului fierbinte al amurgirii.

Colo, la orizont, soarele se culcă acum într-o orgie de culori, — aşternându-şi prin licăriri un pat imens de purpurămişcătoare. În marea însângerată a apusului, joacă acum vedeniile de chin şi de durere ale Inchiziţiei. Aici, în mijlocul pieţei acesteia celebre şi pustii, sub acelaş soare care calcinează zidurile, s-au celebrat odinioarănenumăratele „auto-dafe-uri, menite să consacre gloria divinităţii preamăriteîn catedrala de alături. Pe potecile acestea năvălite de buruienile părăsirii au păşit călăii, cu fiarele înroşite în văpaie, — aici s-au convertit înzvârcolirile răstignirilor marii răsvrătiţi ai credinţei şi ai ştiinţei bisericeşti. Şi, în lumina roşiatică aamurgului,ale cărui ultimereflexe joacă acum pe crestele catedralei, roşeaţa pământului pare făcută din sângele sorbit dealungulveacurilor apuse,— aerul pare înăbuşitor, şi încărcat de obsesiunea tuturor sufletelor sacrificate odinioară „admajorem Dei gloriam"...

Aruncăm o ultimă privire spre apa lină a fluviului, care şerpuieşte în vale, — apoi spre ruinele cartierului Antequeruela,— şi scoborâmprin dealul ulicioarelor ce pornesc la vale din piaţa catedralei încurcate şi înodate, duşmănoase cupietrele lor ascuţite, străzile acestea sunt deopotrivă de moarte. Ici şi colo, ca o umbră fugară, un trecător, — o femeiedincolo... Unde sunt locuitorii oraşului acestuia de singurătate şi de soare ? Ca şi în vremurile Inchiziţiei, toţi parascunşi prin încăperile de umbră şi de tihnă ale caselor.Explicaţia este, însă, alta: trecem acum prin vechiul cartiermaur, — astăzi aproape nelocuit. Este oraşul cel vechi, — şi până şi uliţele lui sunt deschise după obiceiul arab de aocroti pragurile şi ferestrele de văpaia soarelui prin îngustimea şi încâlcirea străzilor.

Încă o piaţă... Iată acum şi oraşul cel nou... Nu însă şi modern, în întregime.Viaţa este aici normală, — lumea aleargă la treburi şi vorbeşte, ca pretutindeni.Apăsarea nelămurită de pe terasa catedralei s-a risipit. Femei seplimbă,—aşteptându-şi mai toate logodnicul sau soţul ; Castilane cu sânii bruni şi portul plin de mândrie, — cutrupurile armonioase şi svelte. Unele ne privesc provocatoare şi agresive, — cele multe ne surâd cu o prelungăinvitaţie de seducţie...Simpla plăcere de a se şti admirate şi de a reţine cât mai multîn ochi privirile trecătoruluivenit să le admire chipurile însorate ale casei lor. Bărbaţii sunt, fireşte, mai puţin seducători decât femeile ; Căciacestea rămân printre principalele atracţii ale gloriosuluiToledo. Neuitate sunt, fireşte,şi andaluzele, pline de farmecsunt şi mlădioasele madrilene, — dar silueta toledanei are o aromă deosaebită. Vesele, apoibrusc serioase, — cu surâsuristranii, toledanele au în ochi adâncimea femeilor care au plâns îndelung, şi pe restulchipului lor oval seninătateasufletelor făcute pentru marile elanuri. Expresiune mistică şi sălbatecă, laolaltă, expresiune de exuberanţă şi devoluptoasă langoare, — misterioasă ca şi sierra pe care odihneşte astăzi cetatea de glorie a Castiliei medievale.

BARCELONA

Dacă păşim mai întâi pe străzile capitalei catalane, nu o fac pentru a uşura cititorului înţelegerea călătoriei pe care oîntreprinde de-acum, alături de mine, prin peninsula iberică, şi în care îi voi sluji de călăuză.Dar este firesc şi estecuminte să începi întotdeauna cu începutul, — vreau să spun cu portul marin în care debarcă de obicei în Spania drumeţul.

Barcelona... Mulţi îşi vor aminti, desigur, vedeniile halucinante cu care jongla PaulMorand în frumoasa lui „Noaptecatalană" din „Ouvert la nuit". Barcelona, — oraşul storic şi oraşul industrial, învestmântat în brumele mării şi vibrândde viaţa tumultoasă a unui întreg milion de locuitori veniţi din cele mai neastâmpărate unghere ale peninsulei.

Imigraţia interioară nu este, însă, singura care dă oraşului viaţa lui plină de pitorescşi de însufleţire ; înainte detoate, Barcelona este un oraş cosmopolit in care roiesc străinii veniţi din lumea celor patru vânturi.

Şi acest torent necurmat de călători a făcut mult, fără îndoială, pentru ca la concursul internaţional al celor maifrumoase oraşe europene, în 1923, Barcelona să primească diadema regală, odată cu premiul I.

Ce impresiune face Barcelona unui român, la debarcare ?Eu unul, cel puţin, am rămas înmărmurit de sonoritatea limbiicatalane, ale cărei accente se aseamănă atât de mult cu acelea ale limbii româneşti. .„Asculta", — îşi strigă oamenii întreei, în portul încare catargele se leagănă indolente, aşteptând ziua plecării spre orizonturi necercetate. „Asculta !" —

Călătorul a avut grija să înveţe câteva expresii spaniole, necesare celei mai primitiveînţelegeri cu trecătorii ; şiacum, băgă consternat de seamă că toată truda i-a fost zadarnică, din moment ce la Barcelonase vorbeşte limba catalană, —dacă nu chiar cea românească. Şi nu sunt rari bucureştenii care se adresează într-o prietenoasă românească celui socotitcompatriot, — şi al.cărui răspuns în cel mai pur catalan îi înmărmureşte şi-i deconcertează.

Şi totuşi,obsesiunea întâlnirii compatrioţilor flutură şi pe străzile oraşului, — latot pasul chiar- „Molt", „tot”,„peşte", „mică" “prăjit”. .. «caraghios»— un întreg dicţionar al cuvintelor commune, catalanilor şi nouă, s-ar puteaalcătui, spre uimirea şi încântarea unora şi-a altora. Dezamăgit de gafa din gară, te opreşti lângă o bancă, pe o alee şitragic isteţ cu urechea : domnul acesta şi doamna cea tânără şi sveltă cu care vorbeşte, sunt fără îndoială români.

Chiar şi fizionomia, de altfel...Te apropii, satisfăcut şi dai drumul unei fraze de surprindere. Şi doamna şi domnul aurămas, cum te aşteptai, surprinşi, — dar de o surprindere cu totul neplăcută pentru tine : ambii au pe figură consternareaşi ironia zâmbitoare a celor ce nu pricep limba în care li se vorbeşte, — dar care se simtla ei acasă... În vreme ce tufaci pirueta stângace, şi salvatoare. — pentru a reîncepe peste câteva zile...

De altfel, nu numai limba de aici are caractere comune cu ale celei româneşti:cişi în datinile locale sunt crâmpeie de ouimitoare asemănare cu cele dela noi.De pildă “sardana", dansul naţional catalan, — nu este decât o horăcu mişcările,ritmurile şi mlădierile de pe la noi ! Căciula catalanilor, deşi roşie,este totuşi o autentică şi neaoşăcăciulă. Iar mâncarea lor preferată se face cu cârnaţii aceia subţiri fabricaţi la Vich,în inima Cataloniei, — atât deasemănători celor de prin crâşmele noastre rurale.

Dacă am hoinări, puţin, acum, prin oraş?Nu ne vom opri prea mult în faţa superbelorclădiri ce încadrează străzileconfortabile.Trecem pe lângă bătrâna Catedrală, şi pe lângă celebrul templu dela „Sagrada Familia".Ajungem în parculviitoarei Expoziţii internaţionale, — o minune de verdeaţă, ca şi parcul de pe colina„Tibidado", de pe care vedereaasupra oraşului este atâtde admirabilă.Plimbările ne aşteaptă pretutindeni, — aristocratice sau populare: Barcelonaeste cetatea lor. La ora prânzului, şi zilnic, nobleţeă locală defilează în goana roibilor sau a automobilelor pe „Pasco de Garcia".

Un alt spectacol, de multicoloră gloată, ne întâmpină pe „Las Ramblas", — arteră principală cu structură americanăcare coboară majestoasă spre port.Ca toate marile oraşe, Barcelona îşi are în aşa-zisele „Cartiere joase", — Mont-martre-ul ei. Lupanare livide şi cafeneleinterlope, cu femei de toate culorile şi rasele— blonde şi oxigenate, brune şi mate. Peste toate. — şi deasupra lor, —femeia catalană, bine legată şi mică de statură, îşi plimbă mândria ei de femeie casnică, şi de excelentă mamă de familie.

O frumuseţe deosebită de cea care face faima spaniolei peste hotare, - dar care nu este lipisită de farmecul ei intim.

MADRID

Dacă în trenul care scoboară spre capitala Spaniei, îţi arunci ochii distraţi pe fereastră,vezi îndată că priveliştea seschimbă cu desăvârşire, după ce ai părăsit Barcelona. Culmile pleşuve încep să defileze maiestuoase, văile acoperite deverdeaţă odihnesc şi încântă privirile.

Castilia...

Provincia apărată de mâna vanjoasă a ragonului. Am străbătut cele două ţinuturi careau umplut veacurile medievaleanterioare unificării iberice cu luptele şi rivalităţiţile lor.Crâmpeie de vedenii dintrecut prind să se deştepte înminte, — şi versurile din „Cidul" încep să cânte în amintire:

Grenade ei l’Agron temblent, quand ce fer brille,

Mon nom sert de rempart á toute la Castille...

Provincia apărată de mâna vântjoasă a tatălui Chimenei îşi aşterne peisagiile vrăjite, încet, încet însă, priveliştea sedespoaie de verdeaţă : în apropierea Capitalei, ariditatea şi desolarea a succedat frunzişurilor primăvăratece.Totul parecalcinat de soare. Şi poposirea în Madrid are ceva dintr-o etapă într-o oază binecuvântată : la apariţia în zare acupolelor încrustate în azur, drumeţul simte bucuria unei escale după o îndelungă străbatere a unui pustiu.

Madrid...- Am ajuns. Orice oboseală a dispărut, de-acum.Gara, în care trenul a intrat şuierând prelung, este de omajestate regească. Te simţi intrat cu adevărat într-un oraş domnesc, în clipa cândporneşti încântat pe străzileCapitalei. Clădirile imense îşi înalţă, semeţe, zidurile patinate de veacuri: cele mai deosebite şi mai mândre stiluri îşialternează frumuseţile, totul aminteşte un trecut de glorie şi de dominaţie în mijloculacestor castele senioriale.Spaniaepopeei apuse,dominatoare a continentului şi a mărilor, Spania imperială trăieşte încă pretutindeni.

Alene, hoinărim acum pe spaţiosul bulevard în care ni s-au rătăcit de câteva minute paşii.Hotărât, Madridul nu este unoraş febril de afaceri şi de muncă intensă. Trecătorii nu par de loc grăbiţi să ajungă acolo unde au plecat; cafenelelesunt pline de tineri eleganţi care discută indolenţi, confortabil instalaţi în fotoliile mângâioase. În faţa unui pahar deliquer, privind agale pe trecătoare, ei îşi rumegă mulţumirea şi-şi împlinesc programul zilei.

Am poposit la terasa unei cafenele, somptuoase ca toate celelalte ale Madridului. Dornici să ne identifiăm cu peisajul, încercămşi noi să ne facem sufletul vegetal al vecinului care priveşte cu priviri profesionale şi experte fluviul lent al trecătorilor.Lucru mai complicat decât ne-am fi închipuit, deoarece nu-i este dat oricui să-şi facă un temperament nou, cuînsuşirile madrilene. Însuşiri din care cea mai esenţială ar putea rezuma, totuşi, într-o frază destul de românească:

„Fiecare lucru la timpul său".

Femeile, zvelte şi flexibile, trec în ritmul seducător al paşilor tăcuţi, — una mai mlădioasă decât alta.O lumină pare căflutură în zâmbetele lortinereşti, — pe chipurile lor brune pluteşte un fermecător aer de nobleţă.De rasă. Şi vecinulnostru cu privirile experte nu lasă prilejul de a remarca cu glas tare calităţile vizibile ale trecătoarelor ce defilează.

„Frumos păr"... Picior superb"... „Admirabilă gleznă'... Frumuseţea trupului glorios al femeii îşi culege, floare cufloare, buchetul de complimente, ca o ofrandă prinsă în zbor.Este celebrul obicei madrilen, — numit „piropo", — care nu jigneşte aici pe nici o femeie, şi cu care sunt obişnuitetemperamentele cele mai conjugale.Şi cele mai pure, iarăşi. O fată tânără a trecut, — de la o masă a ţâşnit, măgulitor, cel mai banal „piropo" :

„Binecuvântată mama care te-a dăruit lumii !" Domniţa îşi întoarce capul, surâzătoare, şi înochii ei negri ai putut zări oundă de mulţumire decentă. Spaniolii au mai intens decât celelalte popoare cultul frumuseţii femeieşti, — ei la careadoraţiunea Sfintei Fecioare a atins intensităţi nebănuite aiurea.

Fără să prindem de veste, aici ca şi pretutindeni,am început comentarea peisajului cu frumuseţea drumeţilor care îlînsufleţeşte, — cu aceea a femeilor lui, deşi madrilena nu are nici frumuseţea nici graţia vestită a Andaluzei.

În schimb, în puţine oraşe de pe continent dau femeile, ca la Madrid, impresiunea de eleganţă şi de rasă.

Dar, dincolo de mulţimea multicoloră a trecătorilor, capitala Spaniei are comori celebre şi minunate.Palate majestoaserăsar la toate răscrucile, — cum este faimoasa „Puerta del Sol", — atât de asemănătoarei bulevardelor pariziene.Plimbarea cea minunată nuîntrece o preumblare la Prado, - pe care se întâlnesc în înserat elegantele Madridului. Aici,când amurgul insângerează cerul şi edificiile, simţi într-adevăr că Spania posedă o reşedinţă regală demnă de trecutul, defrumuseţea şi de aspiraţiile ei.

SEVILLA

Într-o curbă a flexibilului Guadalquivir, pe vasta câmpie ce se aşterne dela Cantillana spremarea transparentă a golfuluiCadiz, Sevilla surâde în soare. Cetatea zidită de Hercule şi încinsă de luliu Cezar cu metereze, rând pe rând capitală aVizigoţilor, fortăreaţă musulmană şi reşedinţă a înţeleptului rege Alfons, a cunoscut la sfârsitul veacului al Xlll-lea osplendoare din care astăzi nu mai vieţuieşte decât amintirea. Aici, totuşi, au văzut lumina zilei poeţi ca Fernand deHerrera, supranumit „divinal”, şi romancieri ca Mateo Aleman, —Aici şi-a sorbit în copilărie Velasquez imaginile măiastrepe care avea să le preamărească arta lui inspirată, — pânzele ale căror celebre personagii au avut ca modele seninafrumuseţe sevillană. Sevilla, patria lui Velasquez şi-a lui Murillo.

Sevilla. Cât farmec în numele acesta! Pe podulIsabella, care duce spre Triana, privesc soarele apunând, — şi jocurile lui presară pe apaleneşă reflexe de purpura. Pestrăzile acestea înguste şi împletite în noduri întortochiate s-a desfăşurat, odinioară, domniasângeroasă a lui Don Pedrocel sălbatec, în miezul veacului al XlV-lea. Aci se adunau, sub Filip II, comorile şi mirodeniile Americii, — şi tot aci aînceput amurgulAndaluziei, după domnia nenorocită a lui Filip IV. De atunci, de-aproape trei sute de ani, Sevilla s-a culcat în giulgiul ei domnesc, murind de moartea cea mai glorioasă în mijlocul catedralelor şi-al troiţelor patinate devreme. Una din curiozităţile oraşului, este deviza lui, înscrisă pe toate monumentele şi săpata în toate pietrele. „Muynoble, muy leal muy heroica e inuencible": „Prea nobilă foarteleală, prea eroică şi neînvinsă" cetate, — botezată astfel de Alfons cel înţelept, atunci când dintre toate oraşele u numaiSevilla nu trecuse de partea fiuluisău Sancho,—răzvrătit împotrivă-i, şi blestemat de el la moarte. Oraş de lealitate faţă de domn.Sevilla este şi cetatea credinţeidivine neclintite: prima impresie, din depărtare, este aceea a unui oraş de lăncieri, cusute de clopotniţe îndreptatespre cer, ca nişte suliţe de slavă şi de izbândă. Pătrunzi în oraş printr-un pasaj îngust, şi deodată înţelegi că ai păşitîn mijlocul unui norod de credincioşi: toate ungherele cărărilor, toate colţurile palatelor senioriale sunt transformateîn altare, pe care strălucesc statui şi icoana Madonei şi a Sfinţilor. Ziua, în amiaza mare, pe uşile larg deschise alebisericilor se văd intrând şi ieşind cei dornici de închinăciune, - cucernici peleriniveniţi de aiurea sau sevillanefermecătoare, dornice să-şi găsească liniştea în faţa capelelor parfumate cu smirnă şi a altarelor luminate de candele.

Frumuseţea exuberantă a Sevillei nu poate fi, însă, deplin cunoscută decât în timpul Săptămânii Mari, şi între 18 şi 20aprilie, cât ţine târgul, - faimoasa “feria”. Nimic din pietatea reculeasă a celorlalte pelerinaje religioase, totuşi, încelebrarea Săptămânii Paştilor la Sevilla: beţia de viaţă, voioşia frenetică, a sevillanilor, exaltată de fluxul miilor dedrumeţi care se revarsă atunci în “Plaza de San Fernando” îşi dă frâliber pe stradă. Veselia populară îşi cântă Victoria, -învreme ce alături, în catedrala înţesată de lume, pietatea fierbinte îşi murmură în şoaptă fugăciunile străvechi. Şi nimicnu este mai mişcător, mai seducător şi mai patetic decât alianţa aceasta neaşteptatăa reculegerii şi a lirismuluipopular, - a bucuriilor viagere revărsate într-o copleşitoare maree în jurulnădejdilor de nemurire, găzduite ca în nişte ostroave prin bisericile Sevillei. Procesiunile de Duminica Floriilor sunt, şiele,celebre pretutindeni: nicăieri, ca la Sevilla, nu sunt cortegii ale breslelor mai impunătoare. Nicăieri, iarăşi,petrecerea nu este mai generală ca în timpul celortrei zile de „feria" sevillană: multe familii îşi închiriază atunci,pentru durata târgului, câte o „caseta”, — o lojă de lemn şi pânză pe „cale de San Fernando” : şi cât ţine sărbătoarea,vizitele, recepţiile şi dansurile, — faimoasele sevillans, — nu mai contenesc în aceste saloane improvizate.În ritmulameţitor al castagnetelor şi la lumina lunii, seguedillamlădiază trupurile zvelte şi sinuoase ale andaluzelor, în vremece în arenă se desfăşoară cele mai însângerate lupte de tauri ale anului.

La Paşti, sau în cele trei zile de „feria” trebuiesc văzute minunatele mantones, şalurile brodate cu sânge aleSevillanelor, — sau frumoasele lor marame transparente, mantillele cu care-şi învelesc părul.Şi aceasta este, poate,farmecul de căpetenie ai cetăţii Guadalquivirului: la Sevilla nu se vede nici o pălărie.Toate femeile, chiar cele dinnobleţă, îşi aştern pe stradă acelaş graţios voal negru pe păr, — şi călătorul binecuvântează datina aceasta, mulţumităcăreia poate admira în voie buclele negre ale trecătoarelor.

Părul Andaluzelor, părul Sevillanelor...Pretutindeni aiurea, în Spania, moda pariziană a fost mai puternică decât tradiţia:femeile şi-au jertfit podoaba părului. Aici, dimpotrivă, nici o femeie fără păr. Negru sau castaniu închis, şi-l poartă toate cu mândrie, - atât dearmonios pe capetele acestea semţe, cu ochii întunecaţi, cu sânurile brune... La Sevilla, fără îndoială, este astăzisingurul oraş în care se mai pot cânta versurile inspirate închinate odinioară de Baudelaire femeilor brune, în „Lachevevelure:

O toison,moutonnant jusque sur l’encolure,

O bucles ! O, parfum charge de nonchaloir !

Extrase ! Pour peupler ce soir l’alcâjéeli obscure

Des suuvenirs dormant dans cette chevelure

Je la veux agiter dans l’air comme un mouchoir;

Prin„cafenele dansante" sau „saloanele de dans" ale Sevillei, se poate astfel agita în aer părul negru al buchetierelordansatoare.Sevillana este cea mai frumoasă floare a Mediteranei, — tot astfel cum Sevillaeste oraşul cel mai viu şi maitipic al Andaluziei. În câmpia aceasta fericită şi rodnică a Guadalquivirului hoinar şi nehotărât ca şi Nistrul nostru, acrescut o rasă nuanţată de imperceptibile reminiscenţe feniciene, de influenţă greacă şi de sânge arab O veselie şi o vivacitate pline de seducţie,—alături de surâsuri indolente şi de priviri misterioase. Sevillana celebră prin frumuseţea ei încă din vremurile romanilor, este înaltă şi zveltă, puţin sfioasă, — cu ceva religios în atitudini şi în priviri. Bărbaţii, dimpotrivă, orgolioşi şi hotărâri, — dar foarte simpatici şi ei, subtili lajudecată şi ospitalieri ca şiromânii. Mari amatori de vinuri bune, se lasăfoarte greu daţi gata de pahar: nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pestrăzileSevillei un beţiv. Vara, pe căldura înăbuşitoare care se lasă asupra oraşului, este şi vinul un mijloc de a uitacăldura, — deşi sevillanul bea voiniceşte şi în miezul iernii, care este aici tot atâtde plăcută ca şi pe litoralulMediteranei.

În dialectul lor, mai arabizat decât castillanul, — sevillanul îşi cântă în înserat cântecul său favorit, — celebrulflamenco, în vreme ce alături, ca nişte greieri fericiţi, femeile rostogolesc triluri de castagnete.Nicăieri ca aici,dansul nu are flexiuni mai umane şi mai voluptoase. Viaţa pulsează mai intens sub soarele incandescent, — tot astfel cum moartea este aici mai impresionantă, în arenele însângerate de coarnele taurilor. Cele maifrumoase corridas, întradevăr,la Sevilla trebuiesc căutate sub azurul ei triumfal, care transfigurează totul.

ANDALUZIA

Rezemată pe sierra Morena şi stropită de apa domoală a Guadalquivirului, Andaluzia este provincia cea mai bogat înzestratăa Spaniei. Sevilla, Grenada, Cordova, Cadiz, cetăţile domneşti ale frumuseţii spaniole sunt toate adunate aici,strălucitoare de graţia femeilor lor, sau de svelta seducţie a Alcazarelor moştenite dela regii mauri. Grădinile parfumate al Alhambrei, la Grenada, — la Sevilla minunatul turn pătrat al Giraldeiei, minaret cizelat ca o bijuterie, sărbătorilenocturne şi dansurile frenetice stropite cu profuziune de triluri castagnetelor şi de flori, — atâta pitoresc menit săfarmece pe drumeţul rătăcit pe cărările Spaniei şi să-i încânte privirea...

Francesco Rodriguez Marin, — scriitor de veche şi curată rasă andaluză, — scrie în ‘Sufletul Sevillei"că există douăAndaluzii: Andalucia la falsa", — cea mincinoasă, — şi “Andalucia la verdadera", — cea adevărată. Străinii, adaugă ei, nu o cercetează niciodată pe cea adevărată, — mulţumindu-se cu câteva crâmpeie de „fandagos", cuconcertele „gitanelor" de prin cafenelele dansante, — şi cu viziunile însângerate ale corridelor sevillane. Dar cine poate pătrunde atâtde lesne în umbra palatelor andaluze, spre a cunoaşte adevărata fire a pământului, şi a femeilor ascunsedupă ghirlandele de flori împletite pe „rejas", — aceste admirabile grilaje de fier care împodobesc ferestrele misterioase?

Să ne mulţumim,deci,cu această „Andalucia falsa", — cu atât mai mult cu cât toţi marii scriitori andaluzi pe ea au preamărit-o, în povestirile lor de un realism atât intens şi de dramatic. Amintiţi-vă, depildă, paginile tumultoase alelui Blasco Ibanez, din „Sangrey arena"— vedeniile acelea de nisipuriînsângerate sub văpaia nămiezii, descrieri viguroaseca tablourile lui Goia, ce par sculptate cu soarele în care sunt scăldate. Fiecare marescriitor spaniol s-a lăsat celpuţin odată mânat de inspiraţie spre ungherele arenei stropite de sângele taurilor şi alpicadorilor, — evocându-!e apoi în pagini de exaltare sau de desgust. Au vrut să trăiască, astfel, câteva clipe deplenitudine chiar în inima Sevillei, acest fermecător popas de indolentă nepăsare şi de desfătare în voie bună. Căcinicăieri corrida nu are peripeţii mai dramatice decât în oraşul acesta, unde cea mai mare parte a locuitorilor se petrecela umbra somnolentă a grădinilor năpădite de miresme, — în aceste răcoroase „patios" în care văpaia soarelui mediteraniandistilă cele mai subtile arome ale florilor.

Sub dogoarea toridă a zilelor de vară, umbrarul unui „patio" sevillan este o binemeritată oază. În acest „atrium"presărat cu palmieri şi cu portice, creat pentru vis şi dragoste, misterioasa privire a femeii andaluze îşi dezvăluiesclipirile ei cele mai turburătoare şi mai tainice. Nici un alt decor de pe pământ nu pare mai minunat înzestrat spre a găzdui chipurile ovale şi brune ale sevillanelor, — şi râsul lor armonios care face pe străinul care trece pe drum să seoprească vrăjit, şi să privească pe furiş printre grilaje şi printre crengi.La Cadix, hoinărind pe străzile „oraşului cu omie de terase", de o albeaţă fulgurantă, curţile acestea interioare sunt tot atât de misterios atrăgătoare.În faţaMediteranei incendiate de licăririle azurului triumfal, în portul în care catargele se leagănă înainte dea porni spregolfurile albastre ale coastei africane, aceiaşi rasă de capriciu şi de patimă se revelează pe chipurile femeilorîntâlnite pe străzile întunecoase din jurul întăriturilor.Palacio-Valdés, deşi născut în munţiiAsturiilor, a evocat ca nimeni altul flexibila seducţie a andaluzelor de pe ţărmul mării, în frumosul său roman ,,Losmajos de Cadix". Povestea superbei Soledad, îndrăgostită până la umilire de frumosul Velasquez, conquisadorul de profesie,pasiunea ei care găseşte voluptăţi nebănuite în jertfirea ultimelor rămăşiţe de orgoliuşi de demnitate, — şi goana einecurmată după amantul care o batjocoreşte, în vreme ce bărbaţii din drum o urmăresc cu complimente, — cu „piropos" de

admiraţie ! Şi omul acela care-şi chinueşte şi-şi bate amanta îndată după clipa în care a cunoscut în braţele ei spasmurileiubirii, pentru ca la urmă să ovândă ca sclavă! Dragostea spaniolă,aici,cunoaşte scene degelozie unică, -dragostea estemai năprasnică în ţinuturile acestei Andaluzii, în care abundenţa şi belşugul sunt comune pământului şi oamenilor.

„Fericit cel care poate să trăiască şi să moară sub corul acesta cald şi transparent, subşoapta eternă a mării albastreondulată până în zare de zefir". Cuvintele acestea, cu care romancierul îşi încheie povestirea sa închinată moravurilor andaluziei din Cadix, ar merita să fie dedicate întregii provincii se scoboară din SierraMorena spre ţărmul înverzit alMediteranei.

...Şi Malaga cu străzile ei escortate de palmieri, dominată de ruinele vechilor „castillos" părăsite de Mauri, — cuzidurile trandafirii în splendoarea răsăriturilor abia estompate de pâcla transparentă a dimineţilor. Şi Grenada, cu celetrei coline despicate ca frânturile unei rodii uriaşe, spre a-i adăposti comorile şi aromele. Colo, pe creasta uneia dinele, Alhambra îşi etalează crenelurile şi zidurile pătrate, înconjurată de grădini ca de nişte covoare dăruite de Orient.

Cântăreţul inspirat al Grenadei, Angel Ganivet, mort acum treizeci de ani, şi-a cântat pământul natal în prima lui operă‘Grenada la Bella", scrisă în pribegie pe drumurile Nordului, şi plină de însufleţită dragoste pentru ţărmurile cecoboară spre Durro. Toţi poeţii Spaniei, însă, au preamărit frumuseţea Grenadei, măreţia priveliştilor şi a peisagiilordominate de culmile albite de zăpezi dinspre Sierra Nevada. — şi care se pot zări de pe „Monte Mauror", colina încoronatăde „Turnurile Roşii" ca de o diademă.Aici şi-a scris Jose Zorilla poemul său „Grenada", — versuri de lumină închinateoraşului de umbră, cu străzile întortochiate şi misterioase.Grenada, Cadix, Cordova, Sevilla, Alhambra şi Giralda,

grădini stropite de jet-d'eau-uri şi alcazare înegrite de vreme, atâtea pietre scumpe bătute ca într-o centură de preţ,brâu de culorişi de pitoresc în care se încinge Andaluzia, pământul soarelui şi al dragostei.

MAJORCA

Pentru cei carenu au călcat niciodată pe pământul spaniol,Balearele sunt insulele misterului. Cine nu-şi mai aduceaminte de armonioasele pasagii din Flaubert, când Salammbo străbate la Megara grădinile tatălui săui Hamilcar,printrerăzboinicii lui Nurr Havas şi ai lui Matho? Sunt acolo mercenari adunaţi din lumea celor patru vânturi. Gali cu criniereleblonde, numizi pe cai năvalnici, barbari cu suliţe sclipitoare şi baleari cu fronde ucigătoare. Pentru mine, sonoritateaaceasta marţială a cuvântului flutura la orizont, în clipa în care prora corăbiei noastre despica Mediterana apropiindu-nede Majorca.

Un ţărm însorit, un ostrov drag cerului, învestmântat într-o hlamidă de lumină. Sunt pe lume puţine colţuri maiîncântătoare decât această „perlă a Mediteranei”, cum au botezat-o călătorii. Văzute din largul mării oraşele ei de pe ţărmpar stropite cu fildeş şi cu sidef, în licăririle zorilor sau ale amurgirii.Cei care le-auvăzut odată şi le amintesc înurmă prelung, şi cu greu pot uita armonioasele coline care se încrustează în orizontul de azur, ca nişte valuri uriaşeînălţate de o mare tăinuită, şi încremenite acolo pe vecie pentru desfătarea ochilor şi găzduirea visurilor fermecate.

Am poposit aici venind din Corsica, în care foşnesc castanii şi pinii încărcaţi de arome, întimp ce clopotele satelor îşicântă străvechea melopee, în înserat.Corsica, sau…insula frumuseţii". Pe care s-o preţueşti mai mult ? Majorca, deşi dedouă ori mai mică decât Corsica, cheamă sub umbrarele ei în fiecare an cu mult mai mulţi pribegi de pretutindeni. Fără aadăposti ca Sicilia, comori deartă străbună prin umbra sanctuarelor, — peisajile ei încântă tot atât, şi atrag turismultot atât ca Monte Carlo, de pildă, deşi ruleta este aici interzisă, şi deşi nimeni nu face pentru Majorca reclama freneticăce se face pentru capitala monegască.

Cum au aflat, atunci, miile de drumeţi care vin aici, de frumuseţile secrete ale Majorcei ?

Prin mijlocul slovei, — cred eu, —al ziarelor şi în special al cărţii. Ar trebui desigur, câteva pagini spre a enumăracele mai cunoscute volume închinate acestui ostrov vrăjit.Cine ne va spune, vreodată,câţi din vizitatorii insulelorHyeres şi Lerins se datoresc paginilor inspirate ale vicontelui de Vogué din « Jean d'Agreve » ?Situarea unei aventuride roman într-un anumit peisaj are întotdeauna ca rezultat stimularea dorinţelor de a-l cutreiera. Frumuseţi care dormeaude veacuri prin luncile şi prin crângurile şi luncile unui ţinut sunt astfel revelate amatorilor, şi cetele de turişti sauperechile de amanţi nu întârzîie de a apărea pe litoralul ostroavelor destăinuite. Vin unii să-şi verifice impresiile. —vin alţii să-şi încorporeze privelişti eterne în ţesutul sentimentelor trecătoare : şi o dragoste purtată pe sub cerurileclasicelor însufleţiri câştigă noi aluviuni de viaţă şi de voluptate...

Aceasta a fost soarta, — fericită, —a Majorcei. Poeţii au cântat-o, şi au preamărit-o prozatorii; versurile unora audescris chiparoşii imobilizaţi în tăcerea poleită cu argint a nopţilor lunare, — în vreme ce evocau murmurul mării peţărmurile părăsite, — ca o şoaptă legănată la capătul unui convalescent. Cele mai măgulitoare exclamaţii, denumirile cele mai armonice au fost date de drumeţi acestei insule în care mulţi îşi lăsau stoluri întregi de iluzii şi somptuoaseghirlande de visuri : « Insula de aur », — „Majorca cea vrăjită". ..Perla din Miază-Zi", — „Ostrovul Viselor', — « Insuladragostei » — atâteacucernice şi inspirate chemări, — ca nişte imnuri de slavă menite să salveze dinmarea amintirilor trecute celecâteva clipe sau nopţi petrecute sub cerul ei fascinant, în inimaMediteranei transparente.Escala naturală pentru Majorca, — este bine să o spunem, — este Barcelona, deşi existălegături maritime între toateporturrile peninsulei şi insulă. În 12 ore, de la Barcelona,şi de trei ori pe săptămână, vaporul te duce spre insulaseninătăţii şi a verdeţii, — spre acest ungher de miresme şi de vis...Palma, capitala insulei... Cerul ei este tot anul acelaş, — primitor şi pitoresc : nu există sezon la Majorca, — sau mai bine zissezonul este aici etern. Pretutindeniprimăvară, — şi foşnetul zglobiu al vântului sburdalnic prin crengi şi prin frunzişuri.Totul îţi pare frăţesc : participila toată armonia din jur fără nici un efort, fără nici un demers, — trezindu-ţi în amintire fugare crâmpeie de versuri :

« Riez, comme au printemps s-agitent les rameaux »....

Moreas, — acest inspirat amant al soarelui mediteranian, — ar fi trebuit să ne cânte Majorca, — ostrovul eternei primăveri...-

Pe drumurile Aragonului

SARAGOSSA

Andaluzia este ţara reminiscenţelor arabe, cuoraşele împodobite cu minunate Alcazare — palate menite să găzduiască peregii mauri de odinioară ; Aragonul este pământul rezistenţei spaniole împotriva năvălitorilor mauri. În vremurile încare potopul musulman acoperea sub fluxul lui impetuos întreg litoralul mediterarian, supunând Malaga, Cordova şi Toledo. La începutul veacului al VIII-lea Garcia Ximenespunea temeliile micului său palat din Sobrarba, menit să devină leagănul gloriosului regat al Aragonului.

ApăsareaBerberilor, slăbită de dezbinările care însângerau tronul Califilor încă dinveacul al VIII-lea, începu săslăbească odată curevoltele din ce în ce mai numeroase ale emirilor. Sub flamurile Castiliei si ale Aragonului, întregOccidentul catolic începe ridicarea zăgazului, destinat să stăvileascăvijelioasele invazii ale Almoravizilor şi Almohazilor.Grenada, ultima citadelă a maurilor,nu se liberează însă decât pela sfârşitul veacului XV, lăsând deplină pe tot pământul peninsulei stăpânirea lui FerdinandII de Aragon, iscusitul soţ alIsabelei de Castilia.

Pentru istoria unităţii teritoriale şi spirituale a Spaniei, Aragonul este alături de Castilia ceea ce este Piemontulalături de Toscana, în istoria Italiei. În ţinutul acesta, săpat ca o uriaşă căldare întrePirineii de !a Miazănoapte şi„Meseta" dela Miazăzi, o rasă de domnitori isteţi şi hotărâţi au desăvârşit, printr-o trudă seculară, un regat hărăzit să-şi lărgească hotarele până la ţărmurile oceanului şi ale mării. Închise din toate părţile, — Huesca, Teruel şiSaragossa, cele trei provincii ale Aragonului scăldat de apa Ebrului, au plămădit în văile lor rasa robuştilor cruciaţi alecăror fanioane aveau să fâlfâie pe toate crenelurile năvălitorilor musulmani, şi să umple istoria evului de mijloc curăsunetul epopeei iberice.

Priveliştea, pe cărările Aragonului, este de o uimitoarevarietate: aici, la câmpie, întregi şi vaste întinderi de pământau rămas în părăsire,invadate de o tristă vegetaţiede stepă ; în regiunea Alcaniz şi Caspe, măslinul cu frunze de argint domneşte alături de viţa de vie, printre rare livezi de smochin şi de migdali.Pretutindeni, însă, pe culmile păscute decirezile locuitorilor şi pe costişele încinse de văpaia soarelui,urmele trecutului au dăinuit, evocatoare : castelecenuşii, înegrite de vreme şi de uitare, îşi înalţă trufaşele lor creneluri în azurul neclintit, trezind cu majestuoasa lorsomnolenţă viziuni din veacurile apuse Turnuri circulare şi şanţuri potopite de flori, — metereze pe jumătate surpate şibrâie încinse în jurul cetăţilor, — toate supravieţuiesc vremurilor de bejenie şi deînfruntare a Islamului purtândmărturia virtuţilor vechiului Aragon în impresionanta diademă de ruine a colinelor lui de astăzi.Saragossa, — colonie militară sub Augustus, îmbelşugat grânar al peninsulei sub domnia Califilor, — a fost primacapitală acestui cuibde renaştere. Aici. în inima cetăţii, era decapitat la sfârşitul veacului ai XVI-lea îndărătnicul„judeţ" al Aragonului, Lanuza, eroic apărător al libertăţilor provinciale împotriva lui Filip II. La începutul veaculuiXIX, asediul Saragossei de către trupele napoleoniene este cel mai glorios dintre episoadelerezistenţei spaniole în caleainvaziei franceze: ca şi plăieşii noştri copleşiţi deoştirile craiului Sobieski, garnizoana aragoneză preferă sătransforme într-un adevărat cimitir oraşul, decât să-i predea asediatorilor.„Din

cei 100.000 de locuitori refugiaţi sau ascunşi în cetate", — scrie Thiers, — 54 mii pieriseră.O asemenea pildă de asediuşi de rezistenţă nu mai există înistoria modernă. Pentru a descoperi pilde asemănătoare, trebuie să te întorci cu minteaîn antichitate, până la cele două-trei exemple, ca Numantia, Saguntum sau Ierusalim".

Pe podul de fier, — puente del Pilar, — aruncat peste Ebru, privim siluetele neregulateale clădirilor din cartierelepopulare, sprijinite pecheiul fluviului potolit... Oraşul pare adormit, în sclipirile dimineţii. Pe străzile întunecoaseşi înguste, ne strecurăm apoi până în inima cetăţii: prin uşa abia întredeschisă a unei biserici destul de bizare, caaspect, din fundul beznei în care sunt încă adormite altarele, filtrează o luminăca de candelă. Suntem în faţa catedralei episcopale a Saragossei, — San Salvador, pentru drumeţi, „Seo" pentru cei de-aici „Seo", sau „sede” în limbaspaniolă, — dela latinescul „sedes", — sediul episcopal al provinciei, — zidită pe locul unde se înălţa odinioară moscheeacuceritorilor. Victor şi patetic destin al nesecatei cre¬dinţe a omului de pretutindeni în divinitate, — şi a intoleranţeicu care îşi afirmă sufletul nostru încrederea lui în prezenţele invizibile!Pe locul actualei catedrale, zidită dupădărâmarea sanctuarului păgân se înălţa înaintea acestuia o străveche bisericuţă creştinească, culcată şi ea la pământ denăprasnica înverşunare musulmană….

Aici în inima vânjoasă a Aragonului, inspiraţia creştină nu a vrut să-şi înfrăţească liniile cu sinuoasele arabescuri încare se încarnează visurile şi năzuinţele năzuinţele spirituale ale Maurilor. Aiurea, prin ungherele întunecate ale Andaluziei şi ale Castiliei, alianţa aceasta a artei catolice cu cea arabă a dat câteva dincele mai minunate izbutiri aleînfăptuirii omeneşti; Aragonul s-a vrut neprihănit de orice pângărire musulmană Şi aliajul acesta dintre aluviunile păgâneşi vechiul fond latin, — prezent în celelalteprovincii ale Spaniei, în artă caşi în alcătuirea sufletească alocuitorilor, - este aici aproape absent : dintre toate ramurile rasei iberice. Aragonezii sunt cei mai neatinşi deamestecul arab. Aşezaţi într-o vale de pătrundere a marilor curente etnice, descendenţii aceştia ai neînfrânţilorCeltiberi şi-au păstrat cu o admirabilătenacitate puritatea rasei, dispreţuindchiar legăturile de sânge cuMediteranienii.Nu degeaba spune proverbul că“Aragonezul bate cuie cu capul”...

Mai impunătoare decât prima catedrală cea de a-doua a Saragosei, — Nostra Senora del Pilar", — edificiu cu zece cupoleacoperite cu „azuleois", împodobit în interior cu fresce de Antonio Velasquez.

Astăzi, însă frumuseţea capelelor atrage mai puţin decât vraja dimineţii care prinde să trezească orăşelul, înviorând pieţele singuratice şi uliţele adumbrite; şi pornim să rătăcim spre „Puente de Piedra", —în vreme ce răsăritul învăluiebrumele orizontului într-o feerie de sclipiri dezmierdătoare.

Ne îndreptăm acum spre Torcero, — cetăţuie aşezată pe ţărmul stâng al „canalului imperial", — de undepriveliştea este maiîntinsă. Suntem acum în plină câmpie: singurii drumeţi sunt ţărani veniţi spre oraş, cu pasul lor potolit şi hotărât. Pe chipurile acesteaimpasibile pluteşte aceeaşi semeaţă siguranţacare a făcut, pe vremuri faima aragonezilor.Rasă alecărei generaţii s-au culcat întregi în crâncenele lupte ale renaşterii naţionale, făcând din trupurilelor lespezile tronului domnesc; îndărătnici şi iubitori de regi, aragonezii au fost adevăraţii gladiatori ai monarhiei spaniole şi ailibertăţilor naţionale. Neclintiţi în faţa Islamului, ei impuneau până şi suveranilor respectul independenţei provinciale:şi mărturia acestei neînfrânte mândrii este slova jurământului impus de Aragonezi celor14 domnitori ce i-au stăpânit,dela Garcia Ximenez până la Pedro IV : „Noi, care valorăm catine şi care suntem mai mult decât tine, te alegem rege cufăgăduiala că ne vei pastra libertăţile şi voile şi că între tine şi noi va fi unul care va putea mai mult decât tine. Dacănu, — nu". “ Dac rior cu fresci” de Antonio Velasquez. Dacă domnitorul ar încercavreodată săne violeze privilegiile, — losfuerosl” -— spunea. — Aragonul are învoirea să-şi aleagă un alt rege, fie el chiar

păgân"—

Acel “unul” acel,,cineva" care putea decât regele şi decât chiar pământenii,.— era judeţul,— „Justicia"', — înalt tribun însărcinat cu paza legilor, în ale cărei mâini depunea domnitorul jurământul. El a dăinuit sub cei mai absoluţi monarhi aievului mediu, nedispărând decât sub Burboni ca o pedeapsă pentru sprijinul acordat de aragonezi casei de Austria,alăturide catalani, în „războiul de secesiune".

Astăzi, încă, politica aragoneză este dominată derevendicările vechilor „fueros": şivechile aspiraţiuni, au rămasaceleaşi în inima aragonezilor şi vechile datini bătrâneşti.

Tradiţionala simplicitatenu a fost denimic clintită:sătenii poartă, încă, cu mândrie,costumul moşilor lor, — „baturos” atât de închişi lasuflet, — şi mai ales atât dehărţuiţi de umoriştii spanioli. Nu numai Leon Fogoso în celebrele sale„Escenas Aragonesas” — dar toţi spaniolii glumesc voios pe seama tradiţionalei naivităţia ţăranului aragonez, legat cuîncăpăţânare de obiceiurile lui învechite, de muzica monotonă a satului, — de dansurile locale.„Jota', — celebra „jota”aragoneză, — descrisă cu atâta măestrie de Eusebio Blasco în a doua serie a sa de „Cuentos", — jota, veritabil imn naţional, — muzica spaniolă prin excelenţă :

„Cu jota, — scrie Eusebio Blasco, — noi aragonezii am făcut totul: războiul, dragostea, revoluţiile şi restaurările, adeziunile şi protestările.. Când trec pe pe la noi regii, marşul regal este doar salutul cu care îi întâmpină preoţii şisoldaţii, funcţionarii şi „Ayuntamento"... Ca să aibă mărturia dragostei noastre, ca să ştieşi ei că sunt iubiţi, trebuie să audă sub balcoanele lor jota, — aceea care răsună la uşile turnurilor în nopţile cu lună, — sau printre nuielele de laţarcurile stânii; jota, — aceeape care ne-o cântau nouă măicuţele când eram ţânci, şi carese începe de la capăt de câteo mie de ori, la hora supraveghiată de bătrâni. Soleares, polos, peteneras, muinerias, zorzicos, — toate sunt biete cântecemâhnite, impregnate încă de tânjeala arabă, jota este năvalnică; e sprintenă şi virilă.E viaţa noastră adevărată; şitot atât de necesară fiinţei noastre ca şi vântul care ne pârleşte pielea, în copilărie,ca şoapta Ebrului sub podul depiatră, ca şi credinţa nesecată, nestrămutată, înrădăcinată în sufletele noastre pentru Sfânta Fecioară, fie că trăim pepotecile părinteşti, fie că pribegim printrestrăini.

V A L E N C I A

Valencia!...

Cuvântul are silabe cântătoare, — sonorităţi evocatoare de ţărmuri scăldate în soare şi-n miresme, — ecouri de dansurişerpuitoare şi insinuante.

Valencia!...

Învechea vrajă a cetăţii Cidului, presărată cu cupole şi cu balcoane adumbrite de storuri melodiile au picurat unfarmec strident ameţitor, — un crâmpei din frenetica exuberanţă avalencienilor, cei mai chiuitori şi mai veseli copii aipământului iberic.

Valencia!...

Uliţe înguste şi întunecate ocrotite de imensele „toldos", — perdele întinse deasupra străzilor de la o casă la alta pentruferi pe drumeţi de arşiţele nămiezii, — oraş îmbelşugat ce-şi desfată puternicia în inima rodniciei „huerta", scăldată deapa leneşului Guadalaviar. Grădină de flori a câmpiei „levantine", care-şi risipeşte profunziunea de petale şi de roze însufleţitele sărbătoriri ale primăverii Valencia, — ungher de tară trecut din mâinile grecilor străvechi în acelea ale hrăpăreţilor cartaginezi, străbătut de pasul ritmat al legiunilor Romei mânate la izbândă de Pompejus, — cucerită de goţispre a fi apoi robită de mauri, din a căror stăpânire o smulgea în veacul XI Cidul...Pe drumurile calcinate de soare ce mână spre Valencia din câmpia mănoasă a „huertei", se strecoară siluetele cele mai sobreale peninsulei ; drapaţi în majestoasele lor „capas", ţăranii dela şes trec cu paşii po¬toliţi şi cu vorba sfătoasă spre„Grao" — portul Valenciei, depărtată de mare ca o oră de mers pe jos. Păşesc toti agalecu frunţile bronzate de văpaiadimineţii care se-nfierbântă, — purtându-şi trufaşi chipul lor african, asemănător cu acela al îndărătnicilor beduini, cu care se potrivesc destul de bine la FIRE.Sufletele năprasnice şi pătimaşe, pe care ni le-a descris cu o evocatoare magie Blasco Ibanez, — romancierul şi gloriaValenciei. „Coliba blestemată" (La Barraca). „Flor de Mayo”, „Canas Barro" (nă¬mol şi stuf),„Entre Naran jos” (În grădinade portocali), — atâtea titluri sugestive, — torente de imagini fugare ale vieţii din “huerta “Valenciei, — a câmpieiîmbelşugate şi a livezilor în care dorm miresmele lămâilor în floare.

Murillo, — geograful spaniol cu nume armonios, dar deosebit de pictorul Madonelor, scrie undeva că „valencienii sunt orasăveselă, năzdrăvană, cu daruri inclinată spre dansuri şi spre alte manifestări de uşurinţă, — blândă din fire" cu totuldeosebită de aceea care se desprinde din paginile lui Blasco lbanez, expresivul cântăreţ al„Levantului" valencian.Pescaribătuţi de griji şi frământaţi de necazuri de pe malurile lacului Albufera, plugari aprigi la câştig şi nesăţioşi de pământ, — marinari roşi de vicii şi copleşiţide superstiţii, — iată icoanele culese de mareleromancier al Valenciei din viaţaţinutului său natal. Şi nimic nu este mai trist, — şi nimic nu poate fi mai patetic decât dureroasa umilire a acestoroameni infirmi, descrişi cu măiestrie, în faţa priveliştilor de splendoare desfăşurate de marele poet al peisajelor înpagini careau uneori o amploare de frescă:

„Pe valea neţărmurită, câmpiile de portocali se întindeau în zare, ca o mare catifelată: ţarcurile şi gardurile tăiaupământuI roşu cu formele lor geometrice.Cuiburile de palmieri îşi legănau pe crengi frun¬zele lor flexibile ca penele,pornite spre bolta cerului în formă de havuz şi căzute apoi spre pământ cu indolenţă.Câte o villă, albastră sau trandafirie, răsărea în tufişurile dese ale parcurilor: Alcira, cu casele ei luminoase îninsula strâmtă, risipite pânăpe ţărmul opus.Mai încolo, Carcagente, cetatea rivală, prinsă în brâul frunzişurilor de livadă. Spre marea de la miazăzi,munţii sălbateci ; spre miazănoapte, satele Riberei", plutind pe lacurile de smarald ale grădinilor etern înflorite".

Acestaera Paradisul pe care îl contempla de pe muntele Salvator, — în „Gradina de portocali” tânărul Rafael, în clipa când întâlneşte pe culme graţia seducătoarei Leonora.Privelişte menită să exalte dragosteatânărului delfin destinat unei strălucite cariere politice, — dar care totuşi nu izbuteşte să facă din el amantul meritat.

Viziune obsedantă ca şi aceea a clipelor în care tânărul spaniol despică apele vijelioase ale torentului prăvălit denăpraznicul rio Jucar, salvând cu preţul vieţii sale viaţa domniţei părăsite acolo, în singuratica vilă albastră.

Nimeni, mai bine decât marele Ibanez, nu ar fi putut descrie livezile adormite în aromele florilor de portocali, turbarea fioroasă a mării şi ţărmurile înşelătoare ale lacului Albufera: cele trei izvoare de bogăţie ale provincieinutresctrei rase deosebite, descrisecu aceiaşi artă. În “ Flor de Mayo", întreaga viaţă apescarilor din portul Grao neeste dezvăluită, — evocată priveliştea năvoadelor întinse pe nisip,mirosul de sare al mării şi acela de catran al bărcilorlegate de ţăruşii ţărmului. În”Canas y Barro" (Nămol şi stuf) suntem iniţiaţi în truda pescarilor de pe marginea lacului Albufera, — vagabonzi ai mocirlei duşmăniţi de plugari şi dispreţuitori ai plugului. Lipsiţi de măreţia luptelor cufurtuna largului pe mare, — aceşti marinari degeneraţi continuă să trăiască din vânat clandestin şi din contrabandă, cu sufletele destrămate şi nestatornice ca şi mâlul lacului pe-al cărui ţărm au avut nenorcul să se nască.

Există, la sfârşitul romanului „Canas y Barrro" al lui Blasco Ibanez un crâmpei de fabulă care incarnează minunat vraja de astăzi a Spaniei şi a Valenciei:

« Pe ţărmul lacului, era odinioară un ciobănaşcare în ceasurile sale de singurătate se împrietenise cu o şopârlă lungă şi mlădioasă, din al cărei trup îşi improviza în glumă brăţări şi salbe, — cu care sta lasfat şi la fluierat. „Sancha ! »Când striga cu numele acesta, mica şerpoaică îi sărea voiasă de gât, încolăcindu-il cu solzii ei răcoritori.

Dar într-o zi ciobănaşul plecă la cătănie, spre a se reîntoarce după ani îndelungaţi.Flăcău spătos, el îşi mai aduceatotuşi aminte de prietena din luncă.

„Sancha ! Sancha !"

Sub soarele ajuns la asfinţit, nimic nu foşnea printre crengile stuhului... „Sancha!Sancha!"

Şi, deodată, trestiile prind a şopti în păpuriş.Un zgomot de crengi frânte, şi iată un cap imens de reptilă care apare. Crescuse ciobănaşul, — dar mai tare crescuse Sancha. Şipână a nu se trage flăcăul înapoi, îngrozit de viziune, uriaşulşarpe s-a şi încolăcitde grumazul dezmierdat odinioară, sugrumându-şi prietenul a cărui copilărie o fermecase.

CATARGENA

Perla Mediteranei

Acest oraş care prin numele său aminteşte pe celebra Cartagina e un oraş cu adevărat istoric. Poziţia sa, în fundul unuiport absolut natural, care seamănă mai curând cu un lac şi comunică cu Mediterana printr-oîmbucătură destul de îngustăi-a adus universalul renume de „perla porturilor”

”Delenda Cartago" ! strigau romanii, aderând capitala africană invincibilă. Cartagina cu legenda sa a dat desigur numele său ilustru Cartaginei, care e Cartagena europeană atât prin situaţia sa geografică cât şi prin întăririle salenaturale.

Oraşul e clădit pe coasta unei splendide coline care sfârşeşte în port, adică la mare. În partea de nord se înalţă vârfulmuntelui repede, foarte greu de urcat, iar în partea de sud e portul său, mai bine zis„perla porturilor" cum am maispus. De pe mare Cartagena e absolut invincibilă.

Sosind din largul mării, nici nu poţi vedea oraşul.Cele două extremităţi ale portului său natural, două înălţimiimpresionante se arată privirilor călătorului. Aceste două coline naturale, sunt încununatede fortăreţe în flancul cărorasunt baterii de tunuri grele îndreptate spre gura portului şi în spre largul mării.

Vaporultrece printre aceste forturi impunătoare şiintră într-un fel de lac aproape rotund şi foarte întins.Apa eliniştită în interiorul acestui port chiar pe timpul celor mai mari furtuni.Muntele, de o parte, şi colinele de cealaltăformează un fel de farfurie adâncă, uriaşă, al cărei fund e chiar apa portului.

Toate împrejurimile afară de locul unde se înalţă oraşul propriu zis sunt de un colorit verde, un verde african, ca să nu zic tropical căcivegetaţia e îmbelşugată şi frumoasă. În fundul acestui măreţ port,la o cotitură, răsare deodatăînaintea ochilor oraşul Cartagena, până atunci invizibil, părrând de departe o masă de case şi edificii suprapuse unelepeste altele în amfiteatru sau un imens circ. Prima impresie e cu adevărat unică.Cu cât te apropii însă începi să distingi uzinele fără a mai socoti un număr de bastimente de război şi vase de comerţ,care sunt sau în apă sau pe uscat.Căci acest port e nu numai una din bazele navale ale Spaniei, dar posedă şi douăformidabile şantiere de construcţii maritime, dintre care cel mai important aparţine statului.

Apropiindu-te şi mai mult distingi zgomotul ciocanelor izbind fierul şi te întrebi dacă acest loc poetic nu e cumva fermecat căci nu se vede nimic. Cele două clădiri mai impunătoarere, care se deosebesc de celelalte edificiii prin mărimeaşi forma lor, arată totuşi că acolo sunt instalate atelierele.

Împrejurimile debarcaderului nu sunt mai frumoase, însă oraşul vechi cu constructiile sale bizare şi arhaice pe de oparte şi murdăria care domneşte, deobicei, în apropierea şantierelor, pe de alta fac ca apasă nu mai fie albastră ci de o culoareînchisă aproape neagră.Debarci peun chei destul de bine întreţinut şi destul de larg.O singură cale largă, - desigur modernă, — e practicabilă.Restul sunt ulicioare întortochiate, care dau impresia unui oraş african.

Dar în curând ajungi în centrul oraşului, absolut modern, cu străzi largi şi bulevarde trase cucompasul, drepte şiparalele între ele. Acesta e centrul comercial, centrul tranzacţiilor, centrul modern, teatrele, marile cafenele, marele magazine de tot felul,în sfârşit,centrul vieţei moderne şi elegante al acestui oraş istoric. Spunând istorie, îmivine în minte că e istorie dedouă ori. Ocupaţia maură nu e singura care-i dă o importanţă extraordinar de interesantă, Cartagena a fost primul oraş care s-a declarat republican, pe timpul nenorociţilor ani de republică în Spania, regim care însă n-a durat decât patru ani.

Mai târziu acest oraş, mulţumită situaţiei sale cu adevărat unică a putut iarăşi să schimberegimul şi s-a guvernat singurtimp de câteva luni, ca un canton separat de restul regatului. Aceasta înseamnă că locuitorii Cartagenii sunt cei maiexaltaţi dintre spanioli în materie de politică. O revoluţie se face la Cartagena într-o clipă şi guvernul se găseşte înfaţa dificultăţii de a restabili ordinea tocmai din pricina situaţiei geografice a regiunii.Arhiepiscopul Cartagenei nulocuieşte în acest oraş din aceiaşi pricină şi stă la Murcia cu toate că funcţiunile saleepiscopale le exercită în celdintâi.

Acesta însă nu înseamnă că în momentul de faţă Cartaginezii ar fi liberi să dispună de administraţia lor după cumleplace.Erau şi uneleerori de politică internă care favorizau asemenea mişcări absurde. Astăzi guvernul dictaturiia luat măsuri generale în totregatul, care împiedică asemenea manifestaţii care, de altminteri, nu au nici o seriozitate. Cartaginezii sunt, dealtfel, entuziasmaţi partizani ai regimului actual, cu atât mai mult cu cât au văzut din proprie experienţă că nu e uşorsă întronezi noi regimuri şi că numai dictatura a putut salva Spania de la o ruină sigură şi completă.

Dar să lăsăm domeniul politicii şi să ne întoarcem în oraş spre a observa puţin obiceiurile şi moravurile.

Un amănunt atrage atenţia vizitatorului. Bărbaţii, în cea mai mare parte, poartă nişte pălării cu adevărat speciale ; depâslă moale cu boruri largi dar absolut drepte şi rigide. Fundul rotund şi plat e ceva maiîngust decât în jurul capului.Ceea ce caracterizează, iarăşi, pe locuitorii acestui oraş e felul îmbrăcămintei lor. Edrept că acest obicei dispareîncetul cu încetul, dar astăzi încă se pot număra, în Cartagena, şase din zece locuitori care poartă vestoane scurte pânămai susde talie în jurul căreia îşi înfăşoară un fel de fular, de obicei de culoare neagră.

Trebuiesă mai adăugăm, că această particularitate,care poate părea ridicolă cititorului,în primul moment, nu e tocmaiaşa în realitate. Costumul acela, care nu e, desigur, conform prescripţiilor moderne ale modei suverane, dă cartaginezilor o înfăţişare mai bărbătească şi mai arogantă. Talia e bine prinsă şi se văd mulţi bărbaţicu umerii largi, care au taliafoarte subţire.

Toţi sunt bruni şi femeile nu se deosebesc mult de andaluze. Ele obişnuiesc să se îmbraceîn culori ţipătoare şi mantauade manilla nu lipseşte din garderoba niciuneia. Se văd adesea unele, care poartăun trandafir roşu sau o garoafă deaceiaşi culoare, la ureche sau în păr, pe care majoritatea îl păstrează încă lung.

Caracterul cartaginezilor, ca şi acela al cordovezilor, cu care de altminteri se aseamănă foarte mult, e brusc, dar în fond mlădios. În acest oraş se văd foarte mulţi lucrători, maiales seara, când se închid atelierele şantierelor. Laaceastă oră, străzile sunt inundate de ei, ceea ce dă impresia unui mare oraş industrial. Belşugul, de altminteri, nulipseşte în acest port, în care, oarecum, mişcarea e poate mai mare ca la Barcelona sauValencia. E de altfel cel maiimportant şantier din Spania şi din Mediterana şiaceasta atrage aici nu numai comenzi pentru construcţii de vase, dintre cele mai frumoase, dar şi numeroase reparaţiuni încredinţate de diverse naţiuni.

Viaţa la Cartagena e foarte veselă.Locuitorii au spiritul vioi şi le plac mult discuţiile. Străinul găseşte poatetemperamentul lor mai exuberant decât oriunde. Departe de a se teme de prezenţa, ei îl cautăşi mai curând ei caută să seinformeze despreafacerile ţării vizitatorului.

Y donie Don Miguel ?...

Aceastae întrebarea, veşnica întrebare: Ia spune-mi de Mihai... Ei vor să ştie, nu ceea ce crezi despre ei, sau despreoraşul lor dar cum merg lucrurile în ţara d-tale. Nu te mira de altminteri dacă ţi se adresează spunându-ţi pe numele debotez. Aşae obiceiul şi dacă cineva te întreabă„cum te chiamă ?" n-o face ca să-ţiafle numele de famillie ci peacela de botez.În fond, sunt oameni practici, cărora nu le plac complicaţiile. Mihai, Alexandru, Juan, Jose, Petre şiPaul, atât ajunge ca să poţi vorbi cu cineva şi să-i ceri diferite informaţii. Numele d-tale de familie îi intereseazăprea puţin sau îi lasă absolut indiferenţi. În cartierele vechiului oraş se găsescbaruri şi tavernele cele mai excentrice. Un public destul de numeros frecventează aceste cârciumi, care au un caracter special. Nu trebuie să uitămcă în tot sudul Spaniei oamenii sunt buni lăutari.Vinul nu lipseşte niciodată după masalor şi de altfel nici nu costăaşa scump, ca să lipsească. Dar sunt în acelaşi timp şimari amatori de vinuri alese. Aniseta e deasemenea un produsalcoolic foarte apreciat în regiune şi în general toate băuturile alcoolizate. Convorbirile în aceste localuri se învârtesc totdeauna în jurul a două subiecte cunoscute: politica şi luptele cu tauri.

Cartaginezii sunt taurofili maniaci şi trebuie să adăugăm că oraşul a furnizat pe pieţele de tauri internaţionale cei maibuni matadori şi adevăratele stele ale acestei arte. Deseori se iscă adevărate discursuri contradictorii, care iauproporţii neaşteptate din pricina caracterelor prea iuţi. Din fericire intervine totdeaunacâte un împăciuitor, care aredestul tact, ca să dovedească celor două părţi combatante că amândoi aveau dreptate.În aceste localuri consumatorii stau în general cu pălăriile pe cap şi discută gesticulând întocmai ca napolitanii.

Această manie de discuţii, departe de a fi o proastă simptomă în cepriveşte viaţa oraşului dovedeşte, dimpotrivă, că locuitorii săi se bucură de o situaţie prosperă, care le permite o oarecare ideologie, de cares-ar lipsi dacă afacerilenu le-ar merge bine.

În adevăr, munca e foarte remuneratoare în Cartagena.Aporape nu există şomeri, căci atelierele de construcţii navaleangajază zilnic noi lucrători din toate specialităţile.Numitele şantiere capătă de altfel,din zi în zi, o importanţă mai mare, lucrul sporeşte în proporţie directă şi aceasta dă locuitorilor oarecare dare de mână. De altminteri bogătaşii nu lipsesc.Proprietarii arhimilionari, mari comercianţi, oameni de afaceri de toatenaţionalităţile s-au instalat în Cartagena. Şi aceasta, fiindcă terenul e foarteprielnic pentru marele comerţinternaţional, dar ramura cea înfloritoare, în orice caz, e ramura maritimă.

Îndată ce ai cunoscut pe un cartagenez, fie pe stradă, fie într-o cafenea, te şi invită la el acasă.

-Venga a tomar posesion de su casa!... un obicei foarte răspândit în Spania să ţi sespuie : „ia în primire casadumitale”…în loc să spună casa mea!Astfel împinge ospitalitatea laextrem, e drept, dar oricum...Cartagenezul te invită în orice caz din toată inima şi trebuie să accepţi. El îţi va prezenta pe soţia, pe fica, pe fielsău, îţi va da să guşti din vinul său cel mai bun, îţi va arăta toate păsările sau oile sale şi te va întreba tot ce vaputea despre vinul d-tale, despre oile, casa, obiceiurile şi ocupaţiile dumitale şi puţin va lipsi să nute întrebe desprecredinţa dumitale.

Locuitorii Cartagenei sunt extrem de pioşi ca toţi spaniolii şi în special cei dela sudul peninsulei. Ei nu spun „larevedere", ci „Vayacon Dios" Mergi cu Dumnezeu! Nu lipsesc niciodată dela slujba de duminică şise poate spune într-uncuvânt că sunt foarte buni creştini. Nu sunt totuşi fanatici ca mulţi alţii şi asta dovedeşte desigur, un grad superior de civilizaţie. Vorbind de religie, aş putea menţiona că există în acest oraş o capelă destul de mică şi foarte veche, care,se zice că ar fi cea mai veche biserică, din lume.E un fel de sihăstrie situată pe o înălţime şi construită foarteprimitiv. Locuitorii Cartagenei o numesc „Santa Maria la vieja", adică „Sfânta Măria cea bătrână”, desigur, din pricina vechimii sale şi a faptului că trebuiesă fi fost ridicată Sfintei fecioare Măria.În afară de această biserică sau capelă oraşul Cartagena n-are nimic interesant de semnalat.Catedrala sa e de construcţiefoarte recentă, iar maurii, în timpul ocupaţiei lor, n-au crezut desigur de cuviinţă săclădească nimic în acest oraş.S-au gândit fără îndoială că vor avea timpul mai târziu sau poate că nu le convenea situaţia oraşului, pe care-l ocupaunumai ca punct strategic…

În afară de vechile cartiere, care desigur sunt de construcţie arabă, întregul oraş esteun aspect de îmbleşugare şi den-ar fi obiceiul locuitorilor de a purta şi de a eterniza îmbrăcămintea strămoşilor lor, te-ai crede văzându-l într-un oraşde plăceri unde civilizaţia a adus de toate, adică atât binefacerile cât şi relele sale obiceiuri.Nu lipsesc nicilocalurile de noapte, nici dancingurile, nici casele pur pariziene.Locuitorii, cu

toate moravurile şi seninătatea lor de oameni tradiţionalişti şi conservatori iubesc totuşi dansurile moderne şi trebuie săspunem că charlestonul face furori.

Nota predominantă care dă un farmec special acestui oraş e deci felul de a se îmbrăca majoritatea locuitorilor. Nu sunttoreros, ce e drept, dar seamănă a fi prin ţinuta lor şi mai ales dragostea ce vădesc pentru luptele cu tauri. Iar maniadiscuţiilor politice şi discuţiile asupra paselor de capotă s-au loviturilor de astoqul, — cum se numeşte spada înspanioleşte.Cartagenezii sunt în sfârşit mai veseli şi amuzanţi decâtspaniolii din alte regiuni, pentrusimplul motiv că afacerile lemerg bine, şi când cineva câştigă destul ca să-şi permită o mică petrecere în fiecare zi, se poate socoti fericit şi trăicu un veşnic zâmbet pe buze.

Cartagena e, în rezumat, portul spaniol, în care nu lipseşte lucrul în momentul de faţă şi importanţa mereu crescândă a întreprinderilor maritime, îi vor da, desigur, o importanţă şi mai mare într-un viitor foarte apropiat. Cartagena echemată să joace un rol foarte important, atât prin situaţia cât şi prin prosperitatea sa. Poate că în curând sărivalizeze cu porturile Valencia şi Alicante, şi în câteva secole, desigur cu acela al Barcelonei

Avântul oraşului şi al portului e foarte vădit.Nu e nevoie să-l ghiceşti căci se simte foarte bine şi întreaga lui

înfăţişare.

C O R D O V A

Vechea capitală a Califatului, a cărei strălucire şi splendoare au fost celebrate în lumea întreagă, a cărei civilizaţie şibogăţie au făcut să pălească timp de mai secole toate oraşele Occidentului şi n-au fost ajunse în Orient de nici o altăcetate e astăzi un orăşel de provincie, părăsit şi dezmorţit. Cei cincizeci de mii de locuitori ai săin-ar şti aproapenimic de gloria ei trecută, dacă turiştii n-ar veni să le deschidă ochii procurând, în acelaş timp, mijlocul de existenţăunor numeroşi hotelieri, călăuze şi cerşetori.Acum o mie de ani faima Cordovei răsuna în toate ţările. PornitordinGermania, din îndepărtata şi singurateca mânăstire din Gandersheim, un glas, care a ajuns până la noi, se ridică pentru aslăvi minunile oraşului andaluz. Roswitha numeşte această cetate „splendida podoabă a lumii, oraşul tânăr şi ales, mândrudeputerea sa, celebru prin plăcerile ce oferă, strălucitoare prin posesia tuturor bogăţiilor.Califii Abdurrahman, Hicham şi Ilakem au favorizat arta şi ştiinţa cu o dragoste şi o râvnă cum nu se mai găsesc în istoria

lumii. Nici Medicii chiar nu se pot lăuda să fi adunat în Florenţa, în aşa de puţin timp, atât de frumoase colecţii deopere de artă, de cărţi şi de manuscrise, să fi ridicat atât de superbe monumente şi să fifăcut din capitala lor centrulîntregei culturi, patria poeţilor şi a filosofilor. Chiar prinţii însăşi erau în acelaşi timp poeţi şi savanţi şi nu numaidinlumea mahomedană dar şi din întreaga creştinătate, năvăleau aici maiştrii şi elevii,venind spre izvorul cel mai deseamă şi mai curat al ştiinţei omeneşti. Pe timpul acela Cordova era cel mai strălucitor şi cel mai populat oraş dinOccident, în care nu numai artele şi ştiinţele, dar chiar comerţul şi industria, stimulate şi protejate de aceştiînţelepţi domnitori, se dezvoltau într-o bogată înflorire, atrăgeau comorile tu¬tulor popoarelor şi procurau califilor mijlocul de a-şisatisface patima lor de a construi.

Sub această strălucită dinastie a Omiazilor, Cordova era, după spusele contemporanilor, oraşul cel mai populat din EuropaOccidentală. Istoricul arab Makkari afirmă că la apogeul gloriei sale Cordova număra 130000 de case, în afară de acelea aleînalţilor funcţionari, aproape 3000 de moschee, 800 şcoli publice, 900 băi şi 650hanuri. Biblioteca regală era evaluată deunii la 400.000 iar de alţii la 700.000 de volume şi asta într-o epocă în care fiecare volum reprezenta un mic capital.Mai adăugaţi apoi70 biblioteci particulare în alte oraşe ale Califatului. Admiţând chiar că aceste cifre ar fi fostexagerate, rămâne totuşi bine stabilit că între secolul al IX-lea şi al-XII-lea Cordovafu, în Europa, dacă nu în totuniversul, reşedinţa preferată a Muzelor.

Cucerirea Califatului de către Sf.Ferdinand în 1235 puse capăt gloriei arabilor. De altminteri, oraşul mai fusese prădat şipreţioasa bibliotecă a lui Hakkem distrusă în urma unei năvăliri a Berberilor.

După introducerea creştinisumlui în Cordova şi apoi în Sevilla, unde tot Sf. Ferdinand intră, treisprezece ani mai târziu,musulmanii fură cruţaţi într-o oarecare măsură: şi dacă ţinem seama de fanatismul acelor vremuri şide ruşinoasele fapte decare se făcură vinovaţi, mai târziu, creştinii, la Grenada, putem vorbi chiar de oarecaretoleranţă. Dar dacă se pune încumpănă acest liberalism al concurenţilor şi acele de carece bucuraseră creştinii sub stăpânirea mahometană, observăm că toleranţa musulmanilor facesă se plece balanţa de partea lor.În adevăr,sub califi, cea mai largă libertate de conştinţă fu asigurată tot timpul creştinilor.Ei aveau numeroasebiserici unde îşi puteau exercita cultul fără piedici.Aceeaşi libertate era acordată şievreilor. În epoca cuceririi,mahomedanii lăsară pe creştini să-şi stăpânească în voie bisericile şi catedrala creştină,în locul căreia se ridică azimarea moschee, care fu cumpărată dela creştini în schimbul giganticei sume de 100.000dinari, care reprezintă peste10.000.000 de franci în moneda de azi.

Dar abia deveniră creştinii stăpâni şi lucrurilese schimbară. O mulţime de moscheifură luate de la musulmani spre a fiprefăcute în biserici creştine şi aceeaşi soartă o avură şi sinagogile. Musulmani şi evreitrebuiră să poarte în vază unsemn distinctiv, iar toţi mahomedanii adulţi, de sex bărbătesc, care locuiau în Cordova, fură siliţi să lucreze două zile pe an la marea moschee, care se transforma în catedrală. Acestei împrejurări trebuie să se atribue următorul fapt: majoritatea capelelor moscheei construite în primul secol după restabilirea stăpânirii creştine, prezintă caracterulstilului arab pur.

Petre de Madrazo, un membru al cunoscutei familii de artişti pledează în scrierea sa asupra Cordovei cauza intoleranţei catolice, reamintind blândeţea cuceritorilor creştini şi răutatea proprie musulmanilor şi evreilor, despre care povesteşte anumite istorii de asasinări şi furturi de copii, foarte greu de luat în serios.

De altminteri,suntem aproape de aceiaşi părere cu Madrazo, când susţine că creştinii au făcut un enorm serviciu artei, anexând moscheea din Cordova.Madrazo, ce e drept, merge şi mai departe şi apără cu aceleaşi argumente construcţia interioară adăugată de creştirni. Pe acest teren nu-l putem însă urma. Căci pe cât suntem de convinşi că moscheea ar fi dispărut, sau ar fi fost cel puţin desfigurată şi mutilată, dacă biserica ar fi luat-o subprotecţia sa tutelară, pe atâtgăsim nefolositoare lucrarea creştină din interior. Cea mai bună dovadă a exacţiudiniiafirmaţiei noastre e faptul că moscheea servise 300 de ani drept catedrală creştină înainte de a fi astfel desfigurată în interior.De vreme ce clerulputuse să selipsească timp de trei veacuri de construirea corului, puteas-o fi făcut şi de-atunci înainte.În orice caztrebuie să ne arătăm recunoscători clerului de a fi păstrat până în zilele noastre,într-o stare relativ bună, moscheeadin Cordova, opera cea mai frumoasă, cea mai de seamă şi cea mai vastă a architecturii religioase arabe.

Acel care cunoaşte oraşele din Asia şi Africa, carese găsesc încă în mâinile musulmanilor,ştie cât de puţin se îngrijescmahomedanii de vechile lor edificii. În centrul Cairo-ului,metropola lumei arabe, ruina vechilor temple, cele mai demnede respect şi cele mai grandioase, trece neluată în seamă şi în afară de vizitatorii străini nimeni nit se sinchiseşte deacest lucru. Moscheele „Amru" din Fostat şi „Ibn Touloun" la Cairo, care sunt aproape contemporane cu acea din Cordova, ausuferit şi mai mult ca aceasta.E, deci, mai mult ca probabil că superbulmonument al Omiazilor ar fi complet ruinatastăzi, dacă creştinii n-ar fi cucerit Cordova.În schimb, însă, trebuie deplânse şi condamnate lucrările creştine careurâţesc interiorul monumentului.De la gară, care ca pretutindeni în Spania e situată afară din oras, pleacă o largă„alameda”plantată cu arbori frumoşi, printre care numeroşi palmieri, care surprind în mod plăcut pe călătorul care vine de la Nord.Oraşul e şi azi înconjurat aproape în întregime de ziduri vechi. Acestea provin, în parte de la Romani. Dar nu se pot atribui acestora din urmă, — cuoarecare siguranţă, - decât temeliile; şi dacă se exceptează câteva reparaţii ulterioare, starea lor se datoreşte maurilor.

Câteva turnuri şi câteva porţi, în special bine conservate,— mai ales porţile „de Almodovar" şi „del Osario”-prezintă un aspect din cele mai pitoreşti şi despăgubesc cu prisosinţă pe străinul căruia nu i-afost teamă săfacă înconjuruloraşului.Aici se face de asemenea cunoştinţă cu materiale de construcţie remarcabile, — dintre cele mai des întrebuinţatede mauri, — materiale ce se întrebuinţează şi azi în toate ţările arabe şi spaniole, înPalestina şi în Egipt ca şi înVenezuela şi California. Această substanţă, numită topia, e un amestec de argilă şi de var, care nu e mai prejos decâtcimentul în ce priveşte soliditatea. Zidurile făcute din topia sunt brăzdate la mici intervale de dungi orizontale a căror provenienţă se explică văzând la lucru pe zidarii andaluzi din zilele noastre. În adevăr massa moale a topiei e strânsă într-o cutie pătrată şi lăsată acolo până ce se usucă şi se întăreşte. Atunci blocul se scoate din tipar şi se aşează pepartea întărită a zidului, umplându-se apoi din nou cutia. Astfel se ridică zidul, din cutie în cutie,între blocuri rămânândvizibile acele numeroase încheieturi, care caracterizează zidurile făcute din topia.Când această pastă era moale se înfigeau în ea o mulţime de pietre şi pietricele, pentru a-i da mai multă consistenţă.

Majoritatea vizitatorilor se mulţumesc, ducându-se la Cordova, să vadă celebra moschee. Cu toate că zidurile ca şi străzileşi caseleoraşului prezintă numeroase amănunte foarte pitoreşti şi curioase din punct de vedere artistic, vom merge şi noi mai întâi de toate să vizităm cea mai caracteristică din construcţiile Arabilor în Spania, mulţumindu-ne în treacăt cuuneleimpresii generale. Nu e lucru uşor să găseşti moscheea şi când cineva e grăbit e mai bine să se încredinţeze chiar dela gară uneia din plicticoasele şi numeroasele călăuze. Cu ocazia ultimei noastreşederi la Cordova, care ţinu osăptămână, am vizitat în fiecare zi moscheea, dar abia după câteva zile am putut nimeri cu siguranţă drumul de la hotel lamoschee.Şi cu toate astea, cu doi ani în urmă, trăsesem la acelaş local şi făcusem acelaş drum de vreo şase ori cel

puţin. Dar nu există nicăieri în lume străzi mai întortochiate şi mai strâmte ca cele din Cordova. Nu se deosebesc deceledin Teutan sau de la Iemcen decât prin faptul că sunt pavate.

Cel care vrea să-şi facă o idee despre oraşele maure, pe care voiajul în Maroc îl sperie, n-are decât să se mărginească laCordoba. Înrudirea e incontestabilă cel puţin în ceea ce priveşte străzile. De altminteri,pavajul Cordovei nu e privit cao binefacere decât de acei care vin din Maroc.El e alcătuit dinbolovani al căror colţuriascuţite pun la grea încercaretălpile ghetelor şi ale picioarelor moderne. Unii istorici arabi lăudându-se, că Cordova eprimul oraş din Europa, care aavut străzile pavate. E, totuşi, o eroare, căci se ştie că Romanii pavau nu numai străzile dar chiar şi drumurile lor.

Trebuie, de altminteri, să mărturisim că pavavajul, care minuna pe vizitatorii Cordobeide acum 1100 de ani, e tocmaiacelaş, care ne face să ne văităm azi. Dar ca să nu mâhnim pe locuitorii Cordovei trebuie să recunoaştem că străzileoraşului lor, — deşi atât de strâmte şi de întortochiate ca acelea ale Tetuenului, sunt departe de a fi însă tot aşa demurdare. Nu dai decât rareori de câini sau de pisici moarte şi obiceiul răspândit în ţările de la Sud de a-şi satisfacenevoile naturale pe stradă, nu-şi găseşte aplicare decât pe zidurile de întărire şi în ulicioarele din cartierele sărace.

Şi cum aceste străzi înguste n-au loc pentru construirea unui trotuar, trebuie să le fim recunoscători pentru relativa lorcurăţenie.

Ulicioarele se întortochiază printre zidurile albe şi înalte, care astupă vederea din toate părţile,aşa că e imposibil să te orientezi după vreo clopotniţă. Multe din aceste locuinţe andaluze datează de pe timpul maurilor şi conţin urme dearchitectură şi decoraţie arabă.Dar chiar şi casele construite după izgonirea maurilor au rămas credincioase legilorarchitecturii maure şi nu se deosebesc cu nimic de casele moderne din Maroc.Pe drumulcare duce la moschee, vom aveaadeseori prilejul de a arunca o ochire prin interiorul vreunei case şi chiar de a intraîn curte spre a examina dispoziţiaei.

Obiceiurile castillane importate de către cuceritorii creştini au schimbat cu totul aspectulzidurilor exterioare, care numai sunt azi atât de complet închise ca pe vremea arabilor. În oraşele marocane zidurile care dau în stradă n-au, în afară de poartă, decât câteva deschizături strâmte, dacă le au şi pe astea...Apartamentele primesc lumina şi aerul din curte.

Tot aşa era şi în Andaluzia pe vremuri, după cum se poate ve¬dea la Alhambra de pildă. Atunci veni din Castilia obiceiulde a deschide ferestre în stradă şi de a le împodobi cu balcoane şi grilajede fier artistic lucrate. Dar andaluzií sunt obişnuiţi prin contactul cu moravurile mahomedane, să apere intimitatea vieţii familiale şi mai ales a vieţii feminine,dar nuadoptară decât încetul cu încetul şi parcă oarecum în silă noul mod de construcţie.

Azi,încă,faţada celor mai remarcabile şi mai frumoase locuinţe prezintă un aspect rece şi respingător în comparaţie cu aceea a caselor din restul Europei. Zidurile sunt văruite în alb, ferestrele sunt împodobite cugrilaje de fier numite„reja”, iar la etajul superior cu mici balconaşe, unde se vede apărând câteodată un cap de femie îndărătulglastrelor de flori. Acesta e aspectul tuturor locuinţelor din Cordova şi al acelora din toate oraşelor maure ale Spaniei.

Nici odată nu se poate judeca după exteriorul casei poziţia aceluia care o locuieşte, după cum se întâmplă în alte părţi. Andaluzul ca şi arabul nu-şi desfăşoară bogăţia decât în interiorul locuinţei sale, unde vom pătrunde, de altminterea,acum. Poarta de intrare e,deobicei, foarte înaltă şi foarte largă şi deschisă toată ziua. Ea dă într-un vestibul în formăde galerie, numit zaguan, despărţit de acesta, deasupra galeriilor inferi¬oare, printr-o grilă de fier. Curtea (patio) e centrul locuinţei ispano-arabă şi în general al construcţiei maure. De la moschee până la palatul regesc, toate edificiilemaurilor şi ale succesorilor lor prezintă această particularitate. În Maroc am făcut cunoştinţă cu monumentul cel mai elementar şi mai tipic al acestui gen.În timpul unui voiaj de la Tanger la Tetuan a trebuit să petrecem noaptea într-un casavouserai numit „Fondak", de la care şi-u luat numele hotelurile spaniole (fonda).

Acest Fondak a fost construit acum vreo douăzeci de ani pe locul în care călătorii, care, pe drumul între aceste douăoraşe, au obiceiul să petreacă noaptea.La această epocă, în adevăr, o caravană fusese atacată aici şi spre a împiedeca repetarea unor asemenea întâmplări, sultanul sili comunele dinprejur să construiască acel Fondak. Fondak-ul e pur şisimplu un patrat alcătuit de ziduri înalte de 7—8 metri şi în care se pătrunde printr-o poartă înaltă şi largă.De jur împrejur se înşiră galerii acoperite al căror acoepriş e proptit de o parte de ziduri, iar de celelalte de stâlpi de lemn. În două colţuri ale curţii sau construit, cu ajutorul unor ziduri subţiri, încăperi pentru gardian şi pentru oaspeţii mai de seamă sau călătorii obişnuiţi Dar majoritatea călătorilor se lipsesc de aceste camere şi dorm lângă vitele lor încurtea deschisă. Pentru ca nimic să nu lipsească, s-a construit într-un colţ un turnpătrat care se înalţă deasuprazidurilor şi din înălţimea căruia mueezinul proslăveşte gloria lui Alah. În aceastăconstrucţieprimitivă şi fără nici un aspectregăsim în trăsături largi tot ce deosebeşte arhitectura maură de architectura romană şi creşjtină. Vom vedea în curând,

mai ales, vizitând moscheea din Cordoba, că planul său nu e decât o amplificare şi o înfrumuseţre a aceluia al Fondakului.În mijlocul curţii numită „patio" din locuinţa bogatului andaluz, plescăie o fântână ţiuitoare înconjurată de palmieri,de portocali şi alte plante meridionale.Galeriile de pe cele patru laturi nu se reazimă penişte stâlpi grosolani, ci pe zvelte coloane de marmoră încununate de capiteluri pe care se recunosc adesea ornamente romanesau maure. Din toatepărţile se deschid spre patio numeroase uşi şi ferestre. Apartamentele de la parter cuprindsălile le primire şi camerelepentru vară. În faţa zaguanului, o scară largă pavată cu cărămizi sau chiar cu lespezi de marmoră, duce laetajul superior,unde apartamentele de seamă se deschid asupra unui coridor ce înconjoară acestea deasupra galeriilor inferioare.

De fapt foarte puţine încăperi au vederea spre stradă. Acoperişul, din ţigle ondulate,prezintă o înclinare destul demare. O parteînsă e plană şi pavată cu cărămizi. Un acoperiş susţinut de coloane, saude stâlpi o apără de ploaie şide soare, iar împrejurare un zid ce vine pană la brâulunui om Acesta e mirador-ul din înălţimea căruia se vădacoperişurile dinprejur, vârful clopotniţelor şi vecinii, cari şi ei la rândul lor, îşi fac siesta pe „mirador", întindrufe sau se distrează fiecare cum pot. Spre a completa tabloul trebuie să menţionăm dragostea andaluzilor pentru flori şiplante verzi, care fac din patio, mirador şi balcoane adevărate grădini strălucitoare de verdeaţă şi de flori în caresclipeşte soarele budului şi care dau locuinţei andaluze un farmec cu totul particular.

Moscheea de care ne apropiem acum nu poate fi recunoscută de cât de cei iniţiaţi. Zadarnic sar căuta, ca la bisericile noastre romane sau gotice, turnuri, care se înalţă către cer, faţade maiestoase şi porţi impunătoare. Lungile ziduri albe, care înconjoară acest sfântlocaş nu sunt mai înalte ca acelea ale caselor vecine şi nu atrag de cât foarte puţinatenţia cu toatecrestăturile de formă jumătate arabă jumătate creştină. Îndărătul lor ar putea tot aşa de bine să seascundă o cazarmă, o închisoare mânăstire. Cum oraşul Cordova e construit pe coasta Guadalquir-ului şi cum ea ocupă tocmaio declinitate foarte pronunţată în apropierea fluviului, zidurile împrejmuitoare sunt de diferite înălţimi.La extermitateasuperioară, care se vede mai întâi când vii de la gară şi din oraş, ele au o înălţime de 8—10 metri, dar la extremitateainferioară au aproape 20 metri. Ele formează un mare dreptunghi lung de 200 metri şilat de 144. Altădată în acestparalelogram se deschideau numeroase porţi dintre care majoritatea au fost astupate de creştini. Pătrundem prin poarta

superioară, care trece sub minaret ne găsim în curtea zisă „a portocalilor´carere după cum arată şi numele său, eplantată cu portocali. Ea ocupă toată lărgimea şi aproape două cincimi din lungimea dreptunghiului. Arborii sunt aşezaţi în rânduri regulate şi când vom ajunge mai târziu în partea acoperită a moscheei vom

avea, fără voie, impresia că coloanele care susţin acoperişul nu sunt decât urmarea arborilor din curte. Aici înţelegemmai bine decât în majoritatea moscheelor dinCairo forma primitivă şi dezvoltarea succesivăa templului arab. El n-a fostla început de cât o curte închisă de ziduri ca şi Fondak-ul despre care am vorbit.In mijlocul curţii se găsea fântânadestinată obluţiunilor,fântână care mai există şi astăzi la Cordova, şi în jurul căreia femeile şi fetele, care vin să ia apă, întreţin o însufleţire continuă. Lipit de zidul împrejmuitor se înălţa altădată minaretul.Vechiul turn arab dinCordoba care, după descrierile istoricilor arabi, seamănă puţin cu Ciraldo din Sevilla şiera încununat ca şi aceasta denumeroase şi strălucitoare cupole de metal, a dispărut şi a fost înlocuit în 1589 printr-o clopotniţă deschisă.Pentru aapăra pe credincioşi de soare şi de ploaie sau construit dealungul zidurilor colonade care seînfundau în spre latura de lasud, căci credinciosul se întoarce, când se roagă, spre Caala din Meca.Tocmai spre a-i se arăta această direcţie, se construieşte, spre sud,în fiecare moschee o firidă pentru rugăciuni numită „mihrab".

Se înţelege de la sine că toţi credincioşii se îngrămădeau lângă zidul unde se găsea mihrab-ul şi din această pricină unsingur rând de coloane nu ajungea ca să suporte acoperişul.

Pe când celelalte laturi ale curţii se mulţumeau cu o singură galerie, galeriile se adăugau una după alta de-alungulzidului Mihrab-ului, fără ca numărul lor să fi fost stabilit de mai înainte. Moscheea din Cordova e tipul cel mai grandios şi cel mai strălucit al vechiului templu musulman. Ea are 29 rânduri de coloane din spre nord la sud şi 19 de la est la vest. În moscheea arabă, curtea nu e deci numai un loc de ieşire al Sfântului locaş ca în vechile bazilici creştine.Ea constitue o parte integrantă şi indispensabilă din moschee. E chiar partea principală şi porţiunea acoperită nu e în fond decât o dependinţă imediata a curţii descoperite, după cum se poate vedea în vechile moschee din Cairo, mai ales acelea din Fostal şi Ibn Touloun. Zidul, are desparte acum curtea portocalilor de catedrală, a fost construit de creştini, al căruicult nu se împacă cu un templu deschis.La intrarea părţii acoperite, fără voie, vizitatorulse simte cuprins de aceeaşi impresie pe care i-o produce aspectulexterior al acestor ziduri şterse: e oarecum decepţionat.

Unde e graţia mândră şi plină de avânt a coloanelor ce se înalţă spre cer, unde sunt bolţile imense şi măreţele proporţii ale bisericilor noastre creştine? Aici greutatea acestui tavan scund te striveşte, această pădure de coloane neregulate şi sălbatice te zăpăceşte. E drept, că după o clipă de reculegere şi de observaţie îţi reviiîn lire şi începi să apreciezifrumuseţile acestui edificiu; dar numai după dese şi lungi vizite moscheea te face să-i înţelegi graiul său minunat, îşi exercită asupra-ţi toată putereagrandioasei sale frumuseţi şi te pătrunde de toată vigoarea şi uimitoarea sapoezie.

Atunciochiul se pierde printre colonadele ce nu se mai sfârşesc; credincioşii în vestmintele lor orientale, prosternaţi în rugăciune, revinsă însufleţească galeriile. Zidurile se colorează în vechile lor culori decorative. Din tavanulîmpodobit cu sculpturi artistice şi splendide împesiriţări de nuanţe atârnă mii şi mii de lămpi de argint ale cărorflăcări sclipesc în strălucitoarele mozaicuri depe ziduri şi pe aurăriile coloanelor ce parcă se aprind. Toată magia falulelor arabe te învăluie în vraja ei atât de ameţitoare, încât ţi se pare că vezi glorioasele generaţii trecutereînviind şi umplând sfântul templu spre a proslăvi numele lui Alah.Dacă e drept să mulţumim clerului catolic de a ne ficonservat moscheea din Cordova, avem totuşisă-i facem şi unele imputări.Îi era greu să se instaleze într-un edificiu atâtde puţin potrivit cultului său. Înafară de partea deschisă în spre curte, care trebuia închisă, mai era nevoie şi de tindă,de un altar principal şi de capele.

De aceea templul arab avu de suferit de pe urma acestor construcţii suplimentare. Familiile bogate construindu-şi capele de-a-lungul zidurilorşi orânduindu-le după gustul lor, au distrus decoraţiile murale,din care numai câteva părţi semai văd şi azi.Mai târziu împestriţarea culorilor le displăcu.Puseră atunci să se acopere mozaicul şi stucul colorat cuvar alb, pentru a forma unfond pentru icoane ; zidiră numeroasele uşi prin care se intra din toate direcţiile în moschee; ascunseră sub un strat de var picturile şi sculpturile plafonului de lemn şi însfârşit zidiră, chiar în mijloculgaleriilor, o vastă biserică, devenită azi adevărata casă a Domnului. Dar vizitatorul sepoate, încă, plimba şi visa înpace în spaţioasele coridoare din restul moscheei.Aceste desfigurări datorite creştinilor datează din epocile cele maidiverse. Zidul care desparte curtea a fost ridicat îndată după izgonirea maurilor. Tot la aceeaşi epocă sau astupat, zidindu-le şi majoritatea porţilor şi s-auconstruit capelele. Biserica centrală a moscheei nu fu însă începută decât în 1521 şi regretabila ei cupolă nu dateazădecât din 1713.

Din toateaceste adaosuri creştine, singură,biserica merită oarecare atenţie.Vom reveni asupră-i pe scurt ceva maitârziu, căci ceea ce ne ocupă de aici înainte de toate e partea pur arabă.În locul moscheei actuale se ridica pe timpul Romanilor un templu al lui Janus, care fu înlocuit mai târziu cu o bisericăcreştină. Califul Abdurrhaman cumpără catedrala de la creştini, puse să o dărâme şi începu în 785 construirea moscheei. În

acest scop se serviră de vechiul material. De aceea majoritatea coloanelor întrebuinţate laacest edificiu sunt de origineromană. Multe din aceste coloane se găseau printre ruinele din Cordova şi din împrejurimi darfuseră aduse şi altele mai dedeparte, din Nîmes şi din Marbona, din Cartagenia şi din Constantinopole, de unde împăratul Leon trimise 114 în dar califului. Să amintim în treacăt că la aceeaşi epocă Carol Magnu aducea din Treres, Ravena şi Roma tcoloane pentru palatulsău din Aix le Chapelle.Mărimea, stilul şi piatra coloanelor întrebuinţate la Cordova nu se aseamănă deloc întreele. Varietatea capitelurilor,dintre care foarte puţine sunt datorite daltei sculptorilor arabi, e şi ea tot atât de mare.În afară de asta capitelurile sunt aşezate la întâmplare pe corpuri de coloane potrivite sau nepotrivite. Spre a se obţine cel puţin o egalitate de

nivel, multe coloane au fost înfipte adânc în pământ ; altele au fost înălţate pe temelii ; în rezumat baza coloanelormoscheei e făcută din expediente. Înălţimea copitelurilor deasupra solului abia de 3metri şi spre a se ajunge mai sus atrebuit să se adauge deasupra fiecărei coloane câte un stâlp pătrat aproape de aceeaşi înălţime.Coloanele sunt legate între ele prin arcuri duble în formă de potcoavă.Arcul inferior leagă acele două capiteturi; arcul superior merge de lavârful unui stâlp la vârful celuilalt.Această dispoziţie produce efecte minunate şi nimic nu îmbie la visare că aceastăfantastică pădure de de palmieri din piatră, căreia construcţia creştină nu i-a răpit nimic din armonia ei.Cu acestprilej trebuie să recunoaştem, spre cinstea architectului HernanRuiz, că planul său a ştiut, — pe cât a fost cu putinţă, — să cruţe moscheea, ţinând seamă de frumuseţile sale.

Aceste coloane, aceşti stâlpi şi aceste arcuri susţineau altădată un plafon sculptat şi pictat în nenumărate culori.Eleîl susţin,de altminteri,şi azi căci grinzile subzistă încă şi astăzi şi sunt numai ascunse sub o boltă construită acum douăsute de ani. Numai câteva din aceste grinzi au fost scoase şi zac acuma într-un colţ separat de restul moscheei printr-un perete de scânduri, unde vizitatorul are prilejul să aprecieze frumoasa lor decoraţie precum şi culorile lor atât de viişi să admire rezistenţa lemnului, care astăzi încă e tot aşa de sănătos şi de bine conservat ca acum o mie de ani. Înfiecare secol diferiţii suverani făcură adausuri şi înfrumuseţări moscheei.Hicham, fiul lui Abdurrhaman, adăugă câteva colonade şi construi minaretul, dintre ale căruiturle, una singură construităîn secolul al XVI subsistă şi azi.Abdurrhaman imită pe predecesorii săi şi fiul său Mahomed puse să se împrejmuiască cuun zid prevăzut cu deschizături partea cea mai sfântă a moscheei, care se numeşte“Maksourah"(un perete cu zăbrele care închide nuhrab-ul, member-ul şi dekke, formând un loc rezervat pentru suveran.).Hakem al III-lea mai mărimonumentul şi construi un nou Mihrab precum şi un alt Maksourah. În sfârşit vice-regele Almauzor întrebuinţa materialulbisericilor pe care le distrusese în nordul Spanie spre a construi opt naosuri mai vaste.Prin această ultimă lucrareopera fu completată şi până la cucerirea creştină mai fu vorba de decoraţia sa interioară. Moscheea, chiar în partea sa ceamai vastă (114 metri), rămâne totuşi inferioară bisericii Sf. Petru din Roma, dar pare mult mai mare decât e în realitate.

Aceasta din pricina înălţimii sale reduse şi a ornamentaţiei executată pe o scară foarte mică. La Sf Petru dimpotrivă proporţia gigantică a amănuntelor face ca edificiul să pară nult mai mic. În loc de a tinde spre înălţime ca înbisericile creştine toată sforţarea architecturală a moscheei se desfăşură în lărgime. Deşi e probabil că arhitecţii nus-au gândit la asta, se poate spune ca modelul catedralei gotice e pădurea de brazi înălţându-se spre cer, şi că acelea ale moscheei e pădurea de palmieri cu trunchiurile sale zvelte încununate de o boltă de frunze.

Primul maksourah fusese construit de Otman spre a se apăra împotriva asasinilor (644—655).

Se poate ca impresiile care ne-au modelat spiritul încă din tinereţe să ne fi făcut incapabili de a aprecia toată

frumuseţea unei moschei, atât de deosebite de bisericile noastre. Se poate ca mahomedanul să simtă pe pragul uneia dincatedralele noastre gotice aceiaşi nedumerire şi aceleaşi decepţii pe care le-am simţit; celpuţin în primul sfert de oră,— în cel mai frumos templu arab. Se prea poate ca acest musulman presupunându-l chiar artist, atunci când pătrunde pentruprima oară într-una din remarcabilele noastre catedrale, să lase ca monumentul să-şi exerciteo clipă imperiul său asupră-iînainte de a simţi un fior intim, de vremece misterioasa frumuseţe a moscheei din Cordovanu ni sa dezvăluit nouă, omulde la Nord, decât după lungi şederi acolo şi nenumărate vizitări Oricum ar fi, persistăm totuşi în părerea că moscheea din

Cordova nupoate fi comparată nici cu templele greceşti, care încarnează în forme de o armonie şi nobleţi minunate, celmai perfect ideal de frumuseţe, nici cu catedralele gotice care tind fără preget, într-o sublimă forţare spre ameţitorul cer albastru, părând o prodigioasă copie a naturii în cristal.Aici nune aflăm în faţa unei arte terminate, în faţaoperii unui artist dumnezeiesc înzestrat, care purta în minte opera sa desăvârşită înainteca zidarii să se fi apucat delucru.

Dimpotrivă, moscheea a fost, după cumam văzut, ridicată treptat de la umila sa origine pânăla starea sa actuală. Asemenea unor grădinari,care-şi măresc pepiniera, suveranii plantau fiecare şirul său de coloanealături de cele ce existau maidemult. Dacă s-ar mai continua şi azi să se construiască după planul primitiv şi să seadauge noi naosuri, armonia şisimetria monumentului n-ar fi turburate.Aceasta arată limpede diferenţa, care desparte arhitectura creştină şi greacă dearchitectura arabă.Unui templu, sau unei catedrală, odată terminate, nu li se mai poate adăuga sau scoate nimic, de teamăsă nu fie stricată armonia.Sunt opere de o astfel de factură încât, nu pot fi decâtaşa cum sunt şi numai prin eleînsăşi. Dar moscheei din Cordova i sar putea adăuga sau scoate câteva naosuri fără ca aceasta să schimbe efectul general.

Decoraţia pe care ne face s-o cunoaştem printre monumentele arabe din Andaluzia produce, studiind-o mai de aproape, oimpresie mediocră. După ce a trecut prima clipă de uimire stima noastră pentru munca trudnică şi migăloasăa sculptorilor şi a pictorilor sporeşte în acelaş timp în care scade preţul pe care-l punem pe arta lor. Nu găsim idei măreţe, ci numai o mare slăbiciunepentru cele mai mici migale, care dovedesc un spirit mai curând geometric decât artistic.Descoperi curând, studiindaceste motive decorative, că compasul joacă mai mare rol decât fantezia. Liniile se încrucişează şi se împletesc neîncetat, înaintează şi se retrag, se împreună şi se despart şi din fiecare intersecţie rezultă noi forme şi figuri uimitoare.

Ochiul poate urmări aceste linii ceasuri întregi,şi să descopere mereu nui contururi.În curând mintea întovărăşeşte privirea şi fără a-ţi da seama, te deştepţi dintr-un lung vis în ţara minunată a fabulelorpe care le-au evocat acestedesenuri, în veci neobosite şi în veci neisprăvite.Atunci înţelegi scopul pe care-l urmăreau ornamentiştii arabi şi câtde bine l-au atins. Ei vor să lucreze asupra sufletului întocmai ca, flacăra, ale cărei forme schimbătoare ating fundulvetrei, ca apele murmurânde ale râului,ca sunetele mângâioase ale muzicii. Ei nu încearcă să stimuleze raţiunea, mintea noastră; ei nu se adresează decât simţirii noastre, sensibilităţei noastre, inimii noastre. Şi am simţit prin noi înşine cât de bine reuşesc de vreme ce şoaptele melodioase ale acestui ciudat joc de linii ne legăna şi ne smulgea din mijlocul realităţii. N-a rămas decât puţin lucru din risipa de culori strălucitoare şi din ameţitoarea armonie de linii pe care le prezenta moscheea primitivă. Dar, din fericire, tocmai părţile cele mai bogat împodobite ale moscheeii, acele „maksourah"

şi splendidele lor capele pe care Hakem al II-lea le-a construit pe la mijlocul secolului al X-lea, sunt relativ bineconservate şi aceste fragmente, la care se mai adaugă uşile şi ferestrele din zidurile exterioare, altădată zidite şi datecu var, dar azi deschise, — cel puţin în parte,— ajung ca să ne dea măsura talentului vechilor andaluzi.

De obicei arta hispano-arabă e considerată ca fiind împărţită în trei perioade. Totuşi nicăieri nu se poate trage o linie de demarcare riguroasă, căci stilurile fiecărei perioade în parte se regăsesc întrunite în celelalte două. Prima din aceste epoci e calificată ca bizantină şiţine din sec.VIII-lea până în al Xl-lea. Cel mai de seamă, — ca să nu spunemunicul său monument, — e moscheeadin Cordova. A doua, care se numeşte

perioada Almohazilor, sau a Maurilor cuprinde secolele al XII-lea şi al XIII-lea şi prezintă ca operacea mai de seamăGiralda din Sevilla. A treia şi ultima, care înflorea la Grenada în sec. XIY-lea şi al XV-lea îşi manifestă întreaga-ifrumuseţe în Alhambra. Prima perioadă e caracterizată prin reminiscenţele bizantine în ornamentaţii. A doua se distingeprin puterea sa impunătoare. În a treia liniile şi formele dispar sub belşugul de ornamente, după cum se observă şi la sfârşitul dezvoltării stilului gotic şi aceluia al Renaşterii.

Influenţa bizantină, care se învederează în moscheea din Cordova, nu e totuşi atât de puternică după cum s-ar putea crede.Planul de ansamblu al moscheei, aşa cum reiese din descrierea noastră, n-are nimic bizantin într-însul. Arcul ascuţit caşi arcul în formă de potcoavă nu sunt câtuşi de puţine caracteristici ale stilului bizantinşi capitelurile moscheei nuaparţin nici ele acestui stil. Rămâne ornamentaţia, care, fără îndoială, că ne aminteşte biserica Sf. Vital şi altebiserici din Ravena.

Mozaiculnumit fesifissa, care a fost întrebuinţat la Cordova e absolut asemenea cu opus graecum din Ravena. Artiştii dinRavena şi din Constantinopole trimişi de către împăratul Leon lui Abdurrahman fură aceia care, aducând cu ei câteva bucăţide mozaicuri lucrate, învăţară pe artiştii din Cordova arta de a aşeza şi de a compune acestornament. Maniera în care suntstilizate motivele de decoraţie luate din regnul vegetal e absolut bizantină şi la acestelement principal al artei lorornamentale artiştiiarabi au adăugat pe celelaltescrierea şi geometria poligonală.Capelele celor două „Maksourah" sunt situate faţă în faţă: cele mai recente şi cele frumoase lângă Mihrab, dealungulzidului sudic al moscheei; cel mai vechi aproape în mijlocul moscheei, lângă edificiul creştin. După luarea în posesie amoscheei, creştinii se instalară în cele mai vechi dintre capele şi aşezară altarul principal în capela centrală — care poartă astăzi numele de Capilla

Villaviciosa. La această epocă construcţiilemaurefură grav deteriorate. Capeladinspre apus fu complet dărâmată.Aici se găseau altădată trei capele, dintre care două mai există şi azi dar foartedesfigurate. Cea mai somptoasă e Capilla Villavicioasa, care fu împodobită mai târziu cu ornamente de stil baroc, sub caredispăru, în parte, vechia splendoare arabă.Abia prin sec. XlX-Iea se procedăla înlăturarea acestor ornamente şi furăscoase la iveală, — după gradul lor de conservare, — vechile ornamente, care formează perechea cu acelea ale capelelor Mihrab-ului situate în partea cealaltă. La această epocă fu zidită marea poartă de lanord, cu arcul său dantilat şifereastra arcuită şi ajurată, care făcea să comunice capela centrală cu partea din spre răsărit de care e lipită ; apoi se dărâmă în întregime camera dela apus şi tot la această epocă partea din spre răsăritfu numită : Capilla de NuestraSénora, numire pe care o poartă încă şi azi. Această capelă se compune din două etaje: un fel de criptă şi o sală superioară al cărei sol e cu vre-un metru mai sus de cât acela al moscheei. Aceste două capele, Villavicioasa şi NuestraSénora, se disting prin arcadele lor elegant lucrate în colţuri şi prin ornamentele de stuc, care îmbracă pereţii într-ovaporoasă ghipură ale cărei desene şi linii mereu înoite dau celui ce le priveşte bucuria unei surprize continui. Plăcile

de faianţă cu strălucirea metalică numite Azulehos, care căptuşesc pereţii de sus până jos, prezintă figurigeometricemereu reînoite şi din care vom găsi modele şi mai variate la Alhambra.Încă nu e bine stabilit dacă acel fel dedecoraţievine de la arabi. Oricum ar fi însă, diferite amănuntene dovedesc, că avem de a faceaici cu stilul numit „mudejar"care corespunde în privinţele cu cel mai pur stil arab. Cele trei capele ale celui de al doilea mihrab construit de IlahemI se găsesc şi astăzi. — dacă se trece cu vederea unele deteriorări, — în starea în care au fost lăsate de vechii preoţimusulmani. Noul sanctuar, situa în faţa celui vechi, avea ca şi acesta trei capele al căror ansamblu ocupă şase naosuridrepte şi două naosuri transversale ale edificiului.Coloanele lor, a căror înălţime şi formă nu se deosebeşte de aceea a celorlalţi stâlpi ai moscheei, susţin în locul stâlpilor dezid, alte coloane mai mici, legate între ele prin arcuri în formă de potcoavă. Pe capitelurile coloanelor inferioare se reazimă arcuri cu cinci scobituri al căror creştet ajunge la

nivelul capitelurilor coloanelor superioare şi serveşte de punct de plecare altor arcuri, turtite, făcute din trei

bucăţi. Capela centrală cuprinde trei naosuri, capelele laterale ocupă două. Deasupra arcurilor susţinute de coloanele maimici se desfăşură o friză cu o inscripţiearabă şi tot edificiul e acoperit de un vălde dantelă ţesută din luxoaseornamente de marmoră sau de „terracottă". Splendoarea exterioară a acestui sanctuar e sporită prin coloritul bogat alarcadelor care sunt compuse din segmente albe şi roşii, alternate.Ornamentaţia interioară a mihrab-ul construit pe un plan patrunghiular easemănătoare. Dar aici lastrălucirea pereţilor se

mai adaugă şi bogăţia celor trei cupote, care, deşi octogonale la câteşitrele capelele,au totuşi fiecare o structurădeosebită. În capela centrală— cea mai mare dintre ele, — opt coloane cuplate două câte două susţin tot atâtea arcuriturtite, care nu se împreună cu coloana imediat simetrică şi sar câte un colţ aşa încât fiecare arc e tăiat de alte douăîn trei părţi egale.Segmentele inferioare se reazimă pe capitelurile coloanelor respective şi formeazămici arcuri ascuţite, pe cândsegmentele superioare descriu un octogon, cu laturi curbe şi concav. În acest mod toată bolta cupolei e împărţită îndiferite compartimente dintre care cel mai mare e octogonul din mijloc. Între fiecare pereche de coloane se deschide câteoferăstruie în formă de potcoavă, având drept geam o lamă foarte subţire de alabastru ornată cu fel defel de desenegeometrice perforate prin care nu pătrunde decât o lumină dulce şi crepusculară. Toate edificiile arabe primesc lumina

în acest fel, afară de moscheea din Cairo ale cărei ferestre sunt împodobite cu geamuri multicolore. Sub razele acesteipalizi lumini admirăm cupola pe care sclipesc minunatele culori ale mozaicului. Ansamblul e atât de elegant, atât devaporos, atât de bogat şi de delicat încât coloanele şi arcurile nu par că susţin cupola cimai curând sunt atârnate de ea; căci arta ornamentală arabă stăpâneşte materia şi izbuteşte să facă din piatră, din ghips şi din lemn, stofe superb brodate, văluri de mătasă, covoare împestriţate şi draperii cu mii de culori.Cele două capele laterale sunt lucrate în acelaş fel, dar motivele lor decorative sunt cutotul deosebite. Aceasta e unadin trasăturile caracteristice ale artei arabe. Motivele ornamentale ale construcţiilor lorvariază în continuu. Am puteaspune că nu se găsesc două capiteluri absolut identice.Liniile plăcilor ornamentate „azulehos" nu prezintă decât pe omică suprafaţă aceleaşi stele şi aceleaşi cercuri.Fără a se opri vreodată, sau a se întoarce brusc din drumul croit, eledescriu noui reţele, care se rezolvă în alte figuri, compuse la rândul lor din aceleaşi linii nesfârşite.Cupolele celordouă capele laterale sunt construite ca şi cea din mijloc. Dar aici arcul care legat stâlpii cupolei nu sare câte o perechede coloane ci câte două deodată aşa că plafonul, fiind altfel împărţit, la mijloc rămâne un octogon mult mai mic. Aici nici un lux un e excesiv. Geniul arhitectului a calculat toate liniile pentru ca ochii noştri să se întoarcă singuri spre

Sfânta Sfintelor, spre Mihrab-ul construit în zidul din spre sud, şi a cărui splendoare întunecă cu mult pe aceea agaleriei, care-l precede.Acest zid,singurul din galerie, căci celelalte trei laturi sunt ocupate de colonade dantelate, e acoperit de sus şi pânăjos cu cea mai bogată ornamentaţie, ce se poate închipui, alcătuită din mozaicuri sclipitoare şi din marmoră albăcizelată. O arcadă largă care ocupă mijlocul peretelui serveşte de intrare în firida heptagonală a mihrab-ului a căruiluxoasă ornamentaţie constă din motivede plante tratate în manieră bizantină, alternând cu linii ornamentale în stilgrec, cu figuri geometrice şi inscripţii kufice. Fondul acestor mozaicuri multicoloree alcătuit din sticlă aurită.Inscripţiile sunt în litere de aur pe fondul roşu sau albastru. Coloanele de marmoră de sub cupolă au capiteluriaurite. Şi toată această fabuloasă splendoare străluceşte şi sclipeşte încă şi azi întocmai ca şi acum o mie de şi mai bine.

Închipuiţi-vă apoi, lămpile de aur şi de argint, care luminau altădată aceste ziduri şi ale căror flăcări, reflectate destrălucitoarea decoraţie din jur, se irizau în mii de culori şi veţi avea o idee de aceasăgrotă fermecată, care ne apare ca locuinţa unuiadin acei prinţi de feerie, despre care se povesteşte în „O mie şi una de nopţi”.

Să pătrundem acum în Sfânta Sfintelor, în celula pentru rugăciuni a miharb-ului, care formează un heptagon regulat avândpatru metri în diametru şiopt metri în înălţime. Arcada, care serveşte de uşă şi princare am intrat, ocupă una din laturile acestei săli, care are pardoseala şi zidurile, — până la înălţimea brâului, — îmbrăcate în plăci de marmoră albă. Vin apoi frize înguste acoperite de inscripţii şi de linii sinuoase care

susţin pe fiecare din cele şapte feţe un arcfăcut din trei bucăţi şi susţinut, de mici coloane înmarmoră cu capiteluri aurite.Dupăo porţiune acoperită de frizeîmpodobite cu inscripţii o imensă concă de marmoră formează bolta.În acest sanctuar se păstra superbul mimbar (amvon sau tron) al lui Hakem al II-Iea, a căror splendoare istoricii arabiolaudă necontenit şi despre care Makkari afirmă că ar fi costat 35.705 dinari, adică aproape6.250.000 franci în moneda deazi. Tot aici se găsea şi un exemplar din Coran scris de mâna luiOthman şi pătat cu sângele acestuia şi despre care Edrisi povesteşte că era atât de greu încât doi oameni abia îl puteau ridica. Acelaş scriitor povesteşte, că mimbar-ul lui Hakem ar fi fost sculptat în lemn de abanos de cimşir şi de Santal şi că şase maiştri-artişti, ajutaţi de toţi lucrătorii şi ucenicii lor ar fi lucrat timp deşapte ani la această capodoperă. Obiceiul de a semna operele de artă mai de seamă erafoarte răspândit încă de pe atunci.Aceasta reiese din faptul că pe zidul mihrab-ului din această galerie se găseşte oinscripţie astfel concepută : Opera lui Bedr, fiul Iui Al Hayam". Totaşa, în aripa de răsărit a moscheei, adăugată subdomnia vice-regelui Almanzor,coloanele şi bandele ornamentate sunt semnate cu numele autorului. Tot în această parte amoscheei vedem intrând în scenă arcul ascuţit Se pare însă, că artiştii n-au recurs la acest gen arhitectural decâtfiindcă ultimul naos era prea strâmt pentru ca să se poată întinde deasupra lui restul de arcuri în formă de potcoavă, carese mai găseau în moschee. Săgeata arcului neputând fi redusă din pricina înălţimii odată stabilite a coloanelor şi a acoperişului, architecţii întrebuinţară un expedient: rupseră arcul. Dar de la început chiar această nouă formă e completdezvoltată aici şi nu face impresia unei dibuieli sau a unei încercări timide.În partea de apus camera milelor construită de Ilakem II e demnă de a fi văzută. Pereţiisăi acoperiţi de ornamente destuc asemenea unui delicat filigram de argint n-au câtuşi de puţin aspectul lor primitiv.Această decoraţie, care pare dimpotrivă, să fi fost executată ca şi Capilla Yillavicioşa însec- XlV-lea, adică o sută deani după luarea Cordovei de către creştini, aparţine stilului „Mudejar", care nu se deosebeşte totuşi de stilul arab purdecât în fabricarea câtorva obiecte secundare, cum ar fi de pildă aceea a armelor. Moscheeadin Cordova, ca şi templele deazi din ţările musulmane, nu era consacrată gloriei lui Dumnezeu numai prin cuvintefrumoase, dar şi prin opere debinefacere.

Călătorii nevoiaşi obţineauo pomană în Camrea milelor; şi lângă zidul dinspre apus, se găseau adăposturile înfiinţate deregele Hakem, unde săracii erau găzduiţi, pe gratis, în timpul nopţii.Aceste aziluri nu serveau numai de adăpost pentru noapte lucrătorilor şi muncitorilor drumeţi, ele mai asigurau şiîntreţinerea studenţilor din alte oraşe, veniţi să studieze filosofia la Cordova.Tot aşa şi la Cairo, stabilimenteleanaloage nu sunt altceva decât dependinţe ale moscheei El Azhar, care e azi cea mai celebră şi cea mai frecventată

universitate a lumii mahomedane.În timpulplimbării prin spaţioasele galerii ale moscheei, ochiulvizitatorului descoperă la fiecare clipă noi amănuntefrumoase şi ciudate.Aici o fereastră de un desen graţios, colo o uşă elegantă, care se iveşte din peretele în care fusese zidită şi ale căreibogate ornamente ne reţin atenţia. Totuşi, în afara de rămăşiţele vechiii decoraţii arabe, ne vom interesa şi deadaosurile creştine, care se desfăşoară dealungul zidului, de cele mai multe ori sub formă de capele şi care aparţin, în parte, încântătorului stil „mudejar". Dar numai după ce te-ai familiarizat cu mediul înconjurător poţi întreprinde aceste călătorii de explorare, care te răsplătesc în chip regesc şi cărora le datorezi plăcerea unor bucurii necontenite, înamănuntele cărora nu putem însă intra aici.

După descrierea ce am făcut despre moschee îşi poate oricine uşor închipui ce noutăţi trebuie să fi întâmpinat celebrulcreştin ca să se instaleze în ea. Totuşi, timp trei secole se împacă cu această situaţie, fără a aduce monumentului nici omodificare importantă în afară de zidul dintre curte şi de capelele executate dealungul zidurilor interioare. Abia în 1521se începu construirea bisericii gotice situată în centrull moscheei şi ale cărei ziduri se ridică aproape la o înălţimeîndoită deasupra acoperişului construcţii arabe.

Spre a le putea vedea mai bine, cel mai bun lucru e ca cineva să se aşeze pe malul opus al Guadalquivirului sau să se suieîn clopotniţă.Turiştii, care vin la Cordova veştejesc de obicei catedrala creştină ca pe un produs alcelui mai oribil vandalism şicitează în privinţa asta cunoscuta frază rostită de Carol Quintul. Dar, dacă vrem să fim drepţi trebuie să recunoaştem căarhitectul Hernan Ruiz şi-a conceput planul cu multă atenţie şi cu un adevărat respect pentru moschee. El şi-a ajuns atâtde bine scopul încât construcţia gotică nu se impune de la început privirii şi trebuie să te învârteşti odată sau de douăori în jurul ei înainte de a o remarca.Ruiz a aşezat stâlpii noii biserici exact pe locul coloanelor moscheei, care i-au servit să suporte şi să propteascăzidurile catedralei. Sistemul său de stâlpi arcuiţi e aşa de îndemânatec aşezat în cât trece neobservat în interior şinumai privindu-le afară se poate înţelege în ce mod sunt susţinute zidurile.Architectul avea desigur repulsiune personală de a desfigura moscheea ; sau poate că burghezimea din Cordova, care era împotriva noiiconstrucţii l-a silit să cruţeplanul primitiv. După lungi discuţii între episcopi şi burghezi, — aceştia fiind absolut ostili noului proiect, —episcopul Alonso Maurique se adresă lui Carol Quintul care-i dete consimţământul dar care regretă mai târziu graba sa.Căci, venind la Cordova în1526 şi vizitând moscheea, rosti aceste cuvinte, pe care orice turist le repetă de atunci încoace : „Dac-aş fi ştiut nu mi-aş fi dat autorizaţia.Aţi zidit ceea ce se poate zidi oriunde şi aţi distrus ceea ce era unic pe lume. Catedrala ne prezintă graţioasele excese ale stilului gotic zis flamboaiant cu structura sa prea fină şi

nenumăratele sale nervuri adesea nepotrivite.Băncile corului sunt sculptateîntr-un stil excesiv numit în Spania„Churrigueresa" după numele architectului Churriguera, care le construi în prima jumătatea sec.II-lea. În catedrală se păstrează o prea luminoasă lucrare creştină în stilul gotic flamboaiant : tabernacolul, de Suriquez de Arfe (1517).

Cordova nu devineniciodată, ca Sevilla, centru de înflorire a artei creştine. Trebuie săcităm totuşi la acea epocă unartist aproape universal, care se făcu celebru ca arhitetct, sculptor şi pictor : Pablo de Cespédes care avu între anii1577 şi 1608 un atelier foarte frecventat şi ale cărui opere mai de seamă se găsesc în moschee, unde de altminteri e şi elîngropat. Capodopera sa e ..”Cina", opânză mare inspirată după artiştii italieni, mai alesdupă Jules Romain şi ale cărei personaje cu atitudinele lor puţin cam forţate amintesc pe Michel-Angelo.Picturile maimici ale lui Cespédes, care segăsesc în moscheea din Cordova sunt în foarte proastă stare.Tot aşa se prezintă şi mareletablou al „Cinei". Jertfa luiAbrahaam, Sfânta Fecioară cu Isus, Sft. Andrei, Sft. loan Botezătorul şi Sft Rafail din capelacu acelaş nume, nuîngăduie să se poată cineva pronunţa asupra valoarii acestui pictor, care poate fi maibine studiat la Sevilla şi laMadrid.

Dacă, ieşind din moschee, ne scoborâm spre fluviu, mergând dealungulzidurilor exterioare, se poate observa că altădatăerau pretutindeni sculpturi şi decoraţii elegante din stuc şi din teracotă, dar pe care creştinii le ascunseseră sub unstrat de tencuială.Prin secolul al XlX-lea se începu să se dea jos tencuiala în câteva locuri, spre a scoate la ivealăacele ornamente artistice dar, din nefericire, lucrările încetară foarte curând.

Astfel că se descoperiră uşi şi ferestre noi, împodobite cu reţele graţioase şi arabescuri ciudate, — care altădatăfuseseră zidite. Sub moschee,Guadalquivirul e traversat de un vechi pod foarte pitoresc, caredatează din epoca romană, dar pe care maurii l-au reconstruit aproape exact după planul primitiv.

El Triunfo, prin faţa căruia trecem, mergând spre fluviu, e un monument greoi şi dizgraţios ridicat în 1765 de cătreepiscopul Barcea în amintirea apariţiei archanghelului Rafael, patronul Cordovei. Podul începe printr-o poartă în stilulRenaşterii, dar azi ruinatăşi se termină la cealaltă extremitate cuun cap de pod din cele mai pitoreşti în stil maur,numit „tatahorra" şi prevăzut cu crenouri şi metereze pentru aruncat smoală. Jos, la nivelul apei se ridică vechile moriale Maurilor care completează acest peisaj caracteristic şi despre care povesteşte Edrisi în opera sa “Descrierea Africeişi a Spaniei”.

De pe malul drept al fluviuluise poate avea cea mai frumoasă privelişte asupra oraşului cu morile, cu podulşi acoperişul înalt al Catedralei, care se iveşte din mijlocul moscheei. În oraşul propriu zis, nu mai e mare lucru devăzut, deşi se pot descoperi astăzi colţuri pitoreşti în fiecare dealungul oricărei străzi vechi, şi înfundul oricărei curţi.Putem spune că n-a mai rămas nimic din splendidul Alcazar, palatul Califilor, pentru care scriitorii arabi nugăseaudestule cuvinte de laudă.Clădirile au dispărut, iar grădinile sunt împărţite, servind la întrebuinţări publice şi private.Pe domeniul vechiului palat se ridică azi o cazarmă, o închisoare şi palatul episcopal. Celelalte biserici ale oraşuluiprezintă prea puţin interes: Clopotniţa Sf-tului Nicolae e un fost minaret, foarte puţin transformat: “Colegiata” de la SanHipolito, într-unstil “chirrigueresc” oribil de încărcat, conţine rămăşiţele regelui Ferdinand al IV-lea şi ale fiului săuAlfons al XI-lea: Sft. Laurenţiu cu stilul gotic flamboiant, îcare se regăsesc reminiscenţe romane e o biserică frumoasă:

La San Pabloe de văzut o curte înconjuratăde o mănăstire ; în capela lui San-Pedro el Real se păstrează un “Ecce Homo” destul de bun, datorit lui Alonso Cono, iarîn sanctuarul bisericii Nuestra Senora de Fuensante, situată afară din oraş, se pot vedea patru picturi atribuite luiFéniers şi dintre care una reprezintă încununarea cu spini.

La Cordova mai e apoi şi un muzeu. Deşi e mai curând un fel de depozit de tot soiul de obiecte, merită totuşi o vizită.Bravii cordoveni au grămădit aici de-a valma tot ce li sa părut maide seamă : clopote de la gâtul vacilor din America deSud alături de capiteturi maure; puşti şi pistoale din timpul lui Napoleon alături de busturi şi de vase romane şipreţioase desenuri de Muriko de Ribera şi de pictori din familia Castillo alături de vechi mâzgăleli în ulei.Piesa ceamai importantă a acestei colecţii e un mic cerb de bronz, una din rarele sculpturi de animale,care ne-au rămas de laarabi.

Se ştie că Coranul oprea pe musulmani de a reprezenta idoli şi că această interdicţie fu extinsă asupra tuturorvieţuitoarelor prin riguroase comentarii a cărţii sfinte. Totuşi, în general, această interdicţie era şi mai puţin luată înseamă ca aceea care oprea consumarea vinului. Scrierile autorilor arabi şi cântecele poeţilor lor ne învaţă că palatelebogaţilor lor compatrioţi erau împodobite cu statui şi portrete, că în oraşe existau numeroase debite de băuturi şi că laospeţe vinul curgea în valuri. Dar în temple celpuţin se pare că interdicţia Coranului a fost viguros respectată şiacesta motivul pentru care arabii ne-au lăsat aşa de puţine sculpturi şi picture de fiinţe însufleţite. Căci dacă s-ar scoate de pildă din arta franceză sau din arta germană din sec. IX-lea şi XV-lea toate statuile şi toate picturile, care auun raport mai mult sau mai puţin strâns cu religia, n-ar rămâne decat un număr foarte redus de opere reprezentând fiinţevii, număr ce abia ar întrece pe acelaal operelor arabe de aceeaşi natură.

Dacă musulmanii şi mai ales maurii din Spania decare ne ocupăm aici au reprezentat rareori viaţa, trebuie să atribuimaceasta maiîntâi înclinaţiei lor metafizice, care îi face să se cufunde într-o viaţă de visuri, obscură, mereu schimbată şi totuşi, în fond, mereu aceeaşi, înclinare care imprimă artei lor decorative o pecete specială. Dacă ei ar fi fostreţinuţi numai de interdicţia Coranului, le-ar fi rămas totuşi vastul domeniu al plantelor, al peisajelor, al mării, alarhitecturii, în care artiştii ar fi găsit un izvor nesecat de inspiraţie. Dar, când întrebuinţează decoraţia cu motive vegetale stilizează modelul lor în aşa mod încât fac dintr-însul o sinteză geometrică.Tot aşa micul cerb de broz de lamuzeul din Cordova, cu corpul lui rotund şi picioarele ţepene e o sinteză geometrică. După părerea mea ei nu renunţară lareprezentarea obiectelor reale decât fiindcă formele neregulate din natură nu conveneau artei lor, în care geometria joacă un rol atât deimportant. Oricum ar fi,există, după cum ştie toată lumea, sculpturi şi picturi arabe de oameni şi animale

într-o cantitate destul de mare spre a dovedi că prescripţiile Coranului au fost destulde larg interpretate şi adeseachiar călcate şi vom face mai târziu cunoştinţă, la Grenada, cu o serie de portrete de origină arabă.

Cerbul de care am vorbit a fost găsit la 5 kilometri spre nord-vest de Cordova, în ruinele castelului Az-Zahra construit deAbderrahman III. Nu putem sfătui pe turişti să viziteze aceste ruine izolate, din care nu se mai văd de cât ziduriacoperite în parte de pământ. Dar am voi să atragem atenţia asupra acestui tezaur, — prea mult dat uitării, — al arteiarabe, care aşteaptă încă să fie desgropat.

Az-Zahra e atât de lăudat de către istoricii şi poeţii acelei epoci, comorile sale sunt atâtde proslăvite şi atât de largdescrise încât nu ne putem opri de a crede că a existat altădată un Versailles maur, din ale cărui bogăţii multe zacdesigur încă în acel pământ.Şicând ne gândim la sumele considerabile pe care guvernele europene le cheltuiesc în fiecarean pentru săpături şi explorări prin străinătate, — săpături ce se referă de cele mai multe ori la perioade de artă ca epoca greacă şi romană, — care ne sunt deja familiare, — nu putem îndeajuns regreta că nu se găseşte nimeni care, înarmatcu mijloacele şi cunoştinţele necesare, să întreprindă scoaterea la lumină a tezaurelor din Az-Zahra.E drept căîntreprinderea prezintă dificultăţi, ce trebuiesc puse în contul tradiţionalelor „Cosas deEspana". În adevăr, ruinele segăsesc în mijlocul unei păşuni pustii, aparţinând marchizului de Guadalcazar, care nu pare tocmai bine dispus în favoarea

arheologilor.Acum vre-o douăzeci de ani acordase unui profesor din Madrid permisiunea de a face săpături, dar în condiţiuni careexcludeau orice şansă de succes : nu trebuia să se atingă de nici un arbore sau de vreun tufiş ; suprafaţa trebuia să rămânăaşa cu se găsea iar lucrările nu trebuiau să dureze mai mult de trei luni.

Profesorul avu pe deasupra şi nenoroc să fie stingherit de ploi continue şi se văzu nevoit să-şi suspende lucrările, dupăce găsise câteva coloane şi câteva capiteluri.Nu e totuşi un lucru imposibil ca într-o zi vreunul din marchizii deGuadalcazar să se interesezede comorile subterane ale domeniului său şi să putem atunci,— să sperăm că nu prea târziu,— să sporim cu certitudine cunoştinţele noastre despre arta hispano-maură din epoca sa cea mai înfloritoare.

Abdurrahman I, marele Calif, care fonda dinastia Amiazilor din Spania, construise mai înainte la nord-est de Cordova osplendidă casă de ţară pe care o numi Russafa, după numele bunicului său din Damasc.Aici fură plantaţi, în pământspaniol, primii palmieri-curmali ai căror descendenţi primesc azi pe străini, salutându-i cu graţioasa lor cunună înevantai. Aceşti arbori dau monumentelor artei arabe andaluze o notă exotică şi orientală, care face să se simtă înrudireaacestei ţări cu Africa, vecina sa.Pe unul din aceşti palmieri aduşi din Africa Abdurrahman, care nu se mulţumea numai să încurajeze artele şi ştiinţele, dar

le practica la rândul său, a compus aceste versuri melancolice:

O palmiere, eşti ca şi mine străin pe acest pământ.

Eşti un străin, aici în Occident departe de patrie.

Plângi dar!

Dar cum ar putea plânge acest arbore fără grai? Nu! El nu simte o mâhnire, o durere egală cu a mea !

Căci Dacă arsimţi-o, s-ar întoarce plângând, spre pădurea depalmieri din Orient şi spre valurile Eufratului. Nu! El nu se gândeştela asta; şi eu asemenea, am uitat aproape pe cei ce iubeam, de când ura fiilor lui Abbas m-a izgonit din patrie!

GRENADA

(Oraşul cu reflexe sanguine)

Pentru a face să se înţeleagă farmecul nespus pe care Grenada l-a exersat de aproape o miede ani asupra tuturor aceloracărora o soartă norocoasă le-a îngăduit să petreacă câteva zile sau săptămâni în acest minunat oraş, trebuie, în câtevarânduri, să spulberăm o eroare foarte răspândită în nordul Europei. Andaluzia nu e frumoasa Spanie, acolo departe, lasud, unde castanii umbroşi cresc pe malul Ebrului”. Acest ţinut umbros se găseşte numai lanord, mai ales în regiunea dinvecinătatea Pirineilor. În Aragon şi în ţara Bascilor seîntâlnesc cu adevărat păduri umbroase pe marginea cursurilor deapă. În tot restul Spaniei zadarnic ar căuta cineva o pădure, sau vreun colţ umbros, şi în Andaluzia, mai ales, ar fi sigurcă nu le-ar găsi.

Poate să pară ciudat ca cineva să ia ca punct de comparaţie cu Andaluzia un ţinut, care e şi mai puţin cunoscutcititorilor noştri decât sudul peninsulei iberice.Şi totuşi nu te poţi opri de a compara Andaluzia cu Palestina.Spaniameridională se aseamănă cu Judeea prin faptul că avem obiceiul să ne-o închipuim pe aceasta din urmă ca un „ pământ alfăgăduinţii", un rai pământesc, o grădină veşnic verde şi înflorită. Suntem induşi în eroare de descrierile poeţilor şiscriitorilor evrei şi arabi, care, exceptând unele exageraţii poetice, erau exacte pentru timpurile acelea dar, care nu maicorespund azi exact cu realitatea. Ca şi Palestina, Andaluzia e o ţară arsă de soare, avidăşi pleşuvă, fără arbori şi peîntinderi vaste fără nici o vegetaţie, fără fluvii, fără râuri şi fără izvoare, deci fără păsări cântătoare şi aproapefără viaţă animală. Câmpii de culoare brună şi galbenă îşi desfăşură la infinit goliciunea şi singurătatea de pământuridespuiate. Astfel că cea mai mică pată de verdeaţă pe care o întâlneşti îţi dă o impresie binefăcătoare de împrospătare

fizică.

Sunt în Andaluzia regiuni în care se poate călători o zi întreagă fără a întâlni nici o casă măcar, nici un câmpcultivatsau vreo fiinţă omenească. Şi asupra acestei singurătăţi, a căror melancolie are ceva din majestatea câmpiei române sau amării, globul înflăcărat al soarelui meridional arde şi străluceşte fără milă, usucă solul până în adânc, roşeşte bulgăriide pământ, nimiceşte viaţa vegetală şi animală. Aceasta e înfăţişarea Andaluziei întimpul verii. Toamna, iarna şiprimăvara, albia râurilor şi a fluviilor secate se umple iarăşi, umiditatea roditoare pătrunde pământul,de pretutindeni răsar şi înmuguresc tulpini şifrunze.Câmpia pustie primeşte vizita insectelor şi a păsărilor. Totul e mişcare şiviaţă. Dar în curând moartea revine, râurile seacă, pământul uscat se crapă şi se scorojeşte, orice verdeaţă se ofileşteşi piere, viaţa animală dispare, totul amuţeşte şi se consumă sub jeraticul solar. Închipuiţi-vă acum, că după anevoiosuldrum prin acest pustiu prăfuit şi arzător pătrunzi deodată într-un boschet de arbori umbroşi în care desimea crăcilor nulasă să străbatăsoarele; în răcoarea întunecoasă a pădurii totul e verde şi înflorit, se aud pretutindeni murmurulcascadelor şi susurul izvoarelor, cântăreţii înaripaţi celebrează voioşi primăvara,

adieri răcoroase şi uşoare mângâie fruntea arzătoare a călătorului care găseşte pe un covor moale şi verde, o preţioasăodihnă şi un reconfort după osteneala drumului.

Astfel e Grenada cu Alhambra. Poziţia sa seaseamănă, — ca să întrebuinţămo comparaţie foarte simplă şi foarte exactă — cu aceea a castelului din Heidelberg. E de ajuns să aşezi în mijlocul stepeiarzătoare şi moartă a Andaluziei din timpul verii, colina împădurită a Heidelbergului, ca să înţelegi încântarea care-i

cuprinde pe toţi acei care sosesc la Grenada.Dar la acest prim motiv se mai adaugă un al doilea aproape tot atât de puternic. Maurii au aşezat în mijlocul acesteiîncântătoare oaze cel mai minunat dintre palatele fermecate pe care l-au închipuit vreodată extravaganta fantezie apoeţilor şi povestitorilor orientali. În toate curţile şi în toate sălile Alhambrei sunt răspândite din belşug splendoareaşi bogăţia castelelor locuite de prinţese fermecate, de zâne şi vrăjitori, aşa cum neapar în voie, după ce am cititfabulele arabilor. În loc de a diseca aceste frumuseţi şi de a le aşeza în ordine după anumite reguli, ar fi preferabil să reciteşti “ O mie şi una de nopţi” şi să citeşti „Aladin sau lampa fermecată".

Niciunuldin vizitatorii Grenadei şi Alhambrei, mai jos de care se găseşte Generaliful, —acea încântătoare reşedinţă deodihnă, n-a putut să se sustragă acestui farmec. Poeţii arabi şi-au revărsat în versurisi proză imensa lor admiraţiepentru oraşul, locuinţele şi grădinele sale. Makkari, cel mai vorbăreţ din cronicarii musulmani spanioli, consacră un marenumăr de poezii gloriei Grenadei.

Ibn Baluta, acest călător în jurul lumii, care străbătuse toate ţările de rit musulman şi fusese până în China, afirmă căîn întregul univers nu există ceva care să se poată compara cu Grenada, iar creştinii ca şi arabii laudă în unanimitateîncântătoarea poziţie a oraşului. Petre Martyr, secretarul particular al lui Ferdinand şial Isabelei, veneţianul AndreaNavagero, care în 1526, locuia în Grenada ca ambasador al Veneţiei pe lângăCarol-Quintul, toţi până în zilele noastre,modeşti sau iluştri, au cântat în unison osanalele Grenadei.Francezii V. Hugo şi Th. Gauthier, poetul american WashingtonIwing (Tales of She Alhambra), englezul Lytton (Leilah) spaniolul Soler (Tradiciones Granadinas) Jose Zorilla (Grenade)Manuel Fernandez y Gonzales (Alah-Akbar) şi mulţi alţi scriitori moderni, — imitând pe Perez de Hita, autorul Războaielorcivile ale Grenadei în care amestecă fabule şi legende, — au însufleţit curţile, grădinile şi sălile Alhambrei şi aleGeneralifului cucavaleri şi dame frumoase, străzile şi pieţile Grenadei cu un furnicar de oameni zoriţi, vasta Yega curăsunetul luptelor şi al jocurilor turnirelor şi au evocat epoca voluptoasă, artistică şi strălucită a stăpânirii arabe.

Următoarele proverbe sunt întrebuinţate încă şi azi în Spania : „Quien no ha visto Grenado, no ha visto nada" (Cine n-avăzut Grenada, n-a văzut nimic) şi “O quieri dios quiso bien en Grenado le dio de comes.”(Pe cei ce-i iubeşte D-zeu îiface să trăiască în Grenada). Cea mai bună descriere a Grenadei şi a palatelor sale arabe eaceea făcută de germanul AdolfFriedrich von Schock, care pe lângă o competenţă profundă, arta arabă adaougă aprecierea judicioasă a unui amator luminatşi inspiraţiaunui poet şi a cărui scriere „Poezia şi arta arabilor" poate fi numită„Cântarea Cântărilor" acesteistrălucite civilizaţii, după cum opera capitală a franco-olandezului Rene Dozy e „Cartea Cronicii "ei.

Grenada,ca majoritatea oraşelor andaluze, fu ocupată de o colonie romană. Dar din vechea Illiberis, care se găsea peînălţimea din faţa porţei Elvira, unde se pot vedea încă urmele castelului maur întărit, numit Alcazaba, numai rămân decâtcâteva pietre neînsemnate cu inscripţii.Mai mulţi arheologi susţin că aceste pietre romane nu erau aşezate de la începutîn locul unde au fost găsite şi că arabii le-au trnsportat spre a se servi de ele ca materiale de construcţie. Dealtminterilucrul n-are importanţă pentru noi de vreme ce n-avem de vorbit aicidespre operele de artă sau monumentele romane.

Interesul pe care-l prezintă Grenada nu începe pentru noi de cât de la apariţia musulmanilor care se stabiliră acolo,după ce învinseră pe Goţi şi care, aducând cu ajutorul rigolelor şi al canalelor apa din Sierra Nerada, acoperită dezăpezi veşnice, transformară ţinutul într-o grădină înflorită.În ce priveşte istoria artei, Grenada nu deveni demnă deremarcat decât însec. XlII-lea, când Machride Mohammed Ibnul Ahmar fondă acolo un regat care după căderea Cordovei şi aSevillei, atrase la el toată activitatea intelectuală a mahomedanilor din peninsula ibericăşi care făcu să reînfloreascăîn cea mai splendidă a ei dezvoltare civilizaţia arabă din Spania.Până atunci Grenada nu fusese decât un oraş neînsemnat de provincie.Edusi, care o vizită pela mijlocul sec. Xll-lea, o descrie în câteva linii, pecând Cordovei îi consacră tottâtea pagini.

Totuşi Grenada ajunsese altădată la o oarecare notorietate şi anume: atunci când în sec. Xl-lea tiranul

Badis, urmând exemplulcelor doi predecesori ai săi Zavi şi Habbus, împodobi oraşul cu palate şi alte construcţii superbe.Dar arabii, buni credincioşi, urau pe aceşti suverani, căci vedeau cu necaz că cei mai fideli prieteni şi sfătuitori aipărinţilor lor erau creştini şi evrei, de aceea în 1066 izbucni o revoluţie care făcu multe victime printre creştini şievrei şi carepuse capăt stăpânirii şi necredincioşilor.

În perioada următoare, Grenada fu de două ori pe punctul de a cădea în mâna creştinilor şi în 1125 Alfons d'Aragon tăbărîzece zile cu armata sa în faţa oraşului.Grenada nu căzu în acel moment, căci era menită să servească de ultim refugiuislamismuluiîn Spania. Când cercul de năvăliri al inamicului se strânse, după ce Cordova, Valencia, Sevilla, şi alteoraşe şi cetăţi mai puţin importante căzură una după alta în mâinile creştinilor, populaţia şi bogăţia Grenadei crescurădin ce în cemai mult prin simplul fapt,că musulmanii, expuşi la cucerirea cuceritorilor creştini, părăsiră în masăvechile lor aşezăminte şi veniră să se stabilească în Grenada. Se pot vedea încă şi aziîn acest oraş urmele lăsate deaceşti refugiaţi. Cartierul numit Albaicin, ale cărui povârnişuri sunt ocupate de caverneleţiganilor, îşi trage numele dela credincioşii care, în 1227, părăsiseră Baeza, în acela numit Antequeruelo, fu sorocit ca locuinţă refugiaţilor dinAntiquera. Cum la această epocă toată civilizaţia spaniolă era aproape exclusiv în mâinilemahomedanilor, se înţelege, căîn urma acestei concentrări într-un singur loc, arta, literatura şi ştiinţa arabă trebuie săfi căpătat o nouă strălucire,înflorind din nou în toată plenitudinea. Monumentele pe care arta araba le-a produs laGrenada sunt de fapt cele maifrumoase pe care le posedăm în general de la ea. Ce e drept, aici nu mai avem de a face cuacei oameni graşi plini de zelreligios, careridicară solemna mosche din Cordova şi la Sevilla, turnul Giralda, acel monument etern. Arta arabă pecare ne-o prezintă Grenada poartă în eleganţa sa prea subtilă semnele unui popor care se moleşeşte într-o supremăsenzualitate şi într-o lenev ie de Sibarita.Totul e calculat aici spre a îmbăta simţurile prin turburătoare voluptăţi.

Locuitorii Alhambrei sunt dispuşi să se dedea artelor paşnice, să încurajeze cântecul şi poezia, să susţinăcomerţul şiarta, dar neglijează asprul meşteşug al războiului.Ar trebui,ce e drept, mai curând să-i lăudăm pentru asta decât să-i blamăm, dacă nu s-ar fi găsit în jurul lor vrăjmaşi,care departe de a se sinchisi de artele pacifice, căutau cea mai mare glorie şi cel mai mare renume pe câmpiile de luptă.Aceşti aventurieri îndrăgostiţi de lupte şi lacomi de prade, risipiţi prin toate colţurile Spaniei creştine, sau simţit atraşi de comorile mahomedanilor, îngrămădiţi timpi de secole prin minunate sforţări artistice, de câmpiile şi grădinilelor delicioase, de bogatele lor sate ş elegantele lor locuinţe, de cetăţile, moscheele şi luxoasele lor palate. Astfel călăcomia celui mai tare după bunul celui mai slab aduse până la sfârşit decăderea civilizaţiei mahomedane şi înălţareacivilizaţiei creştine în Spania, care cu timpul produse tot atâta capodoperă cât crease şi epoca precedentă.Grenada fu cucerită de Ferdmand şi Isabela, „reyescatolicos", în 1498, anul descoperirii Americii. Atunci se stinsecivilizaţia arabă şi Cristof Columb însemnă o epocă nouă în istoria popoarelor. Genovezul fusese primit de către perechearegală la Santa-Fe, oraş de curând fondat pentru armata creştină asediatoare şi obţinuseconsimţământul regelui pentruînarmarea vaselor pe care le ceruse. Aceste nave, — după o tradiţie care e poate o legendă,—fură acelea care, dupăînapoierea lor în Spania, transportară pe nenorocitul Boabdil,ultimul prinţ mahomedan,din Spania în Africa, de undestrămoşii săi veniseră cu vreo şapte secole înainte. Mulţi musulmani bogaţi şi notabili ai oraşului, urmară pilda regeluilor şi o dată cu plecarea lor se stinse strălucirea Grenadei. Maurii mai săraci, care rămăseseră în patria lor, furătrataţi la început cu toleranţa stipulată în actul de predare şi promisă prin jurământ de către regii catolici („reyescatolices"). Dar cardinalul Ximenes îşi dădu în curând seama că faţă de necredincioşi nu e nevoie să-şi ţie jurământul.Atunci începură cele mai extraordinare persecuţii, care sau săvârşit vreodată sub pretextul religiei. Studiul acestoracte de cruzime nu intră în cadrul lucrării noastre.E de ajuns să spunem că subFilip al IlI-lea în 1609 toţidescendenţii maurilor fură expulzaţi după cum, mult mai de vreme, fuseseră expulzaţi evreii (în anul cuceririi Grenadei)act eroic pe care îl celebrează încă şi azi o inscripţie de la Catedrala din Toledo, biserica metropolitană a Spaniei .

Totuşi, cu toată expulzarea maurilor, influenţa artei arabe se manifestează încă în construcţia monumentelor şi mai ales înornamentaţia superficială, dar de la cucerirea Grenadei eanu mai e nicăteri în Spania destul de viguroasă spre a-şiimprima pecetea pe opere de seamă. Dacă am voi să regăsim urmele acestei arte ar trebui săpărăsim Andaluzia împreună cuarabii şi să le căutăm în Africa, unde se stabiliră mahomedanii fugari, şi unde ridicară încă alte monumente măreţe, dupăcum ne-o dovedesc moscheea şi minaretul din Tiemcen, în Algeria.

Să trecem acum la descrierea Grenadei. Majoritatea călătorilor sosesc astăzi la Grenada,venind din Gibraltar pe caleaferată dela Algesiros. Dar itinerarul e mult mai interesant plecând din Cordova şi trecând prin Jaen. La Jaen, unde sepoate vedea o remarcabilă biserică în stilul Renaşterii, construită pe locul unei moschei şi ruinele unei fortăreţe arabepe o înălţime din apropiere, călătorul se dă jos din tren şi îşi urmează drumul cu diligenţe. E, ce e drept, maiobositor decât dacă face tot voiajul cu trenul (prin Bobadilla), dar are avantajul de acunoaşte mai bine lucrurile şioamenii. Drumul urcă şi coboară printre trecători înguste şi văi îmbelşugate.Pe cât degoale, de pleşuve şi de sterpesunt stâncile munţilor, pe atât de verzi, de fertile şi de râzătoare sunt văile. Râurilemurmură, pasările ciripesc şifericiţii urmaşi ai maurilor, rămaşiîn ţară şi convertiţi la creştinism, cultivăcâmpiile şi grădinile strămoşilor lor.

Multe din aceste sate se caţără de coline cu povârnişuri repezi, pe care casele parcă se grămădesc unele peste altele şitoate sunt dominate de un turn — de obicei pătrat,numit „alataya", — care în timpul arabilor păzea oraşul şi dinînălţimea căruia paznicul pândea apropierea inamicului. Andaluzul e atât de comunicativ, încât după un sfert de ceas,tovarăşii de drum îi devin prieteni intimi. La fiecare împrejmuire, la fiecare sat, la fiecare turn, ei îţi dauinformaţii foarte instructive, şi-ţi povestesc istorii ciudate, din care afli cum trăiesclocuitorii şi ce spirite revinprin ruinele castelelor dărâmate.

După ce aajuns pe înălţimea situată îndărătul Albaicin-ului, diligenţa iese din drumul undeculorile vii ale rodiilorcu flori roşii şi alecactuşilor (în spanioleşte chumbera) cu flori galbene, ne astupau vederea: Grenada e în faţa noastrăcu casele sale albe dominate de turnuri înalte. În stânga zărim pe muntele care domină oraşul, zidurile şi luminile roşcateale Alhambrei ; mai sus pe panta muntelui o lumină albă face o pată pe verdele închis alsipreşilor : e Generaliful:înultimul plan, Sierra albastră încoronată de piscurile albe de zăpadă.

În dreapta, chiar în faţa noastră, se desfăşoară Vega, altădată regiunea cea mai favorizată, cea mai bogată şi cea mairoditoare de pe Pământ şi care poate fi comparată încă şi azi, mulţumită lucrărilor de irigaţie executate de Mauri, cu ogrădină veşnic înverzită. Oraşul, mult mai bine situat decât Cordora, ocupă patru coline, ce se lasă în pante destul derepezi spre malurile a două râuri, unul mai mare şi altul mai mic, care mulţumită zăpeziivenite de pe Sierra Nevada, nuseacă niciodată, nici chiar în timpul celor mai mari călduri din mijlocul verii şi a cărorapă e, la anumite ore din zi,rece ca ghiaţa.

Râul Dorro şi-a săpat o albie adâncă între Albaicin şi Alhambra. Ascuns în această râpă, el trece mugind printretufişurile verzi şi nu-şi aratădecât pe alocuri valurile sclipitoare. Dinînălţimea zidurilor şi a turnurilor Alhambreise poate vedea drept în fundul acestei râpe adânci.Când ajunge in mijlocul oraşului, în

Piaza Nueva, râul dispare sub untunel şi piaţa nouă e aşezată tocmai deasupra acestei construcţii. Urmând mai departe cursul râului ajungem în piaţatârgului arab, în parte distrus. Planul acestui târg, numit Aleacceria, are multăasemănare cu labirintul târgurilor dinCairo şi Ierusalim, dar ale căror arcade şicoloane, bogat împodobite, imprimă construcţieiun caracter special, amintindo epocă în care arta era în plină dezvoltare.Drumulnumit La Calle Zacatin, ne conduce la Vivarrombla, vechea poartă de nisip (Bab al rasul), o piaţă vastă desprecare se pomeneşte adesea în istoria Grenadei. Aici se făceau petrecerile populare, turnirele şi adunările despre carevorbesc Perez de Hita, Mendoza şi ceilalţi compilatori şi povestitori ai istoriei şi legendelor Grenadei. Aproape de aicise ridică, pe locul celebrei moschei, catedrala cu capla în care sunt îngropaţi strămoşii şi părinţii lui Carol-Quintul,Ferdinand, Isabella, Filip cel Frumos şi Jeana cea nebună. Pe „Alameda' care se întinde dela Piaza Real dealungul râuluiDorro până la extremitatea de sud a oraşului unde acest râu se uneşte cu un altul numit Genil, care udă coasta sudică aAlhambrei, se înalţă un mare monument modern în bronz, reprezentând pe Columb primit de Isabella.

Populaţia Grenadei se plimbă în fiecare zi după amiază pe sub frumoasele alei de arbori şi cu toate că şi aici ca şi la Cordoba avem de a face cu un oraş înapoiat şi amorţit, în care nu se mai poate vorbi de o adevărată viaţă, — spre deosebirede Sevilla, care tot mai prezintă oarecare animaţie, — o vizită la Alameda la ora plimbării (paseo) cotidiene, merităosteneala, dacă nu de altceva, cel puţin spre a putea verifica exactitudinea proverbului: ..Las Granadinas son muy finas".

Dar oricât de frumoase ar fi femeile din Grenada, dintre care una primi, măritându-se, ocoroană, — vreau să vorbesc deîmpărăteasa Eugenia, — orice vizitator e grăbit să vadă însfârşit cu ochii lui celebrul palat al califilor, despre care aauzit atâtea laude. El nu poate sta prea mult în oraş. Ochii şi urechile i se închid pentru toată frumuseţea şi farmeculdin jur. O putere de neînvins îl atrage colo sus pe muntele Alhambrei. Un drum în pantănumit Calic de Gomeres duce laPiaza Nueva la grădinele Alhambrei. Această stradă e aproape în întregime mărginită deprăvălii, ai căror proprietaritrăiesc din veniturile ce le aduc străinii.

În Grenada călătorul e mai mult hărţuit de cerşetori, negustori, călăuze şi alte jivine de felul ăsta decât în oricare altoraş din Spania.Motivul e că în Grenada se găsesc mai mulţi străini decât în oricare alt oraş spaniol. Oraşele andaluzesunt totuşi aproape necunoscute şi puţin vizitate în comparaţie cu oraşele de artă ale Italiei. Dar Grenada face tocmaiexcepţie de la aceasta regulă. La drept vorbind cei mainumeroşi sunt turiştii englezi.Aceşti turişti, din pricina cărora nu poţi face în Grenada nici trei paşi fără o droaie de paraziţi, care te urmăresc pretutindeni, vin aici din Gibraltar, unde fac escală toate vapoarele cesosesc din Anglia şi care navighează în apeleMediteranei. În prăvăliile dinCalle de Gomeres nu se vând decât obiecte în legătură cu Alhambra şi anume tot feluldeantichităţi,fotografii, imitaţii colorate ale zidurilor castelului etc. etc. Aproape toţi aceşti negustori cer un preţîntreit decât acela pe care se aşteaptă să-l primească şi marfa lor e totdeauna de o autenticitate foarte îndoelnică.Aceste prăvălii şi în general casele oraşului se opresc la Puerto de los Granades, o construcţie greoaie, care nu dezvăluienimic din frumuseţile pe care le aşteptăm. Această poartă, ca şi fântâna prin faţa căreia vom trece, ceva mai sus, au fostconstruite sub Carol Quintul ale cărui urme le vom întâlni foarte adesea prin aceste locuri. Poarta îşi trage numele de la armele destul de elocvente ale oraşului Grenada, care reprezintă fructele ce poartă aceastănumire. De abia am trecut dincolo de poartă şi zgomotul oraşuluise stinge şi ne trezim înconjuraţi de liniştea tăcută adesişurilor, întocmai ca în marile păduri septentrionale. Ulmi înalţi şi alţii arbori de la nord se îngrămădesc unii

lângă alţii şi nu lasă să treacă oazele indiscrete ale arzătorului soare meridional.Pretutindeni pârâuri răcoroasemurmură şerpuind prin şanţurile mari şi mici şi ascunzându-şi oglinzile argintii pe subiarba verde şi mărăcinişuri segrăbesc să ajungă la Dorro. Florile pădurii îşi exală parfumul. Păsările cântă melodiile lorobişnuite, iar străinul de lanord, uimit, se simte transportat ca prinfarmec departe de Spania de sudarzătoare, prăfuităşi uscată, colo în patria luirăcoroasă şi plină de umbră. Această răcoare din mijlocul pădurii care te surprinde şi te bucură îndoit într-o astfel deţară, n-a contribuit desigur cu puţin la faima Alhambrei în întreg universul. Sălile şicurţile castelului arab, deşipline de un farmec ameţitor, nu sunt totuşi, cum s-ar putea crede, atât de superioare celor de la Alcazar din Sevilla, carefără să aibă aceeaşi graţie neîntrecută, au însă multă asemănare cucele dintâi. E drept că în comparaţie cu Alhambra,

Alcazarul produce un efect multmai slab, căci e situat în mijlocul oraşului pe un teren absolut plan.Drumurilece duc la Alcazar sunt străzi şi uliţefoarte obişnuite. Zadarnic ai căuta în parcul care-l înconjoară, izvoarele, păsările şiflorile pădurii de la nord. Palatul e înconjurat de toate părţile cu ziduri înaltecare nu lasă să se vadă nici operspectivă. Însfârşit natura nu şi-a dat nici o osteneală să scoată în evidenţă impresia artistică.

La Alhambra, dimpotrivă, natura şi arta lucrează în cel mai perfect acord. Arabii au afirmat aici într-un chip strălucitmăiestria cu care ştiu să puie în serviciul unor planuri bine staiblite forţele naturii. Farmeculacestui loc sălbatec şi înverzit, în care se contopesc într-un delicios concert fâşâitul frunzelor, murmurul izvoarelor, care se grăbesc spre miide mici cascade, cântecul păsărilor şi bâzâitul insectelor nu sunt, după cum s-ar părea, opera naturii. Tocmai dinpiscurile acoperite cu zăpezi ale Sierrei Nevada, pe care le-am zărit de la sosirea noastră, architecţii regilor mauri aufăcut să coboare râul care curge prin mii de braţeprin grădinile şi sălile interioare ale Alhambrei, care alimenteazăfântânile ţâşnitoare şi bazinurile şi care fac sa trăiască plantele şi animalele. Deasemenea şi arborii, al căror frunzişînfiorat de adierea vântului ne primeşte ca pe nişte prieteni credincioşi sau vechi cunoştinţe, datorează existenţa lortot solicitudinii arabilor, care au adus pe strămoşii lor din Nordul Spaniei şi răcoroasele văi ale Pirineilor. Eialcătuiesc în acest ţinut arzător de la nord o oază cu o climă excepţională de răcoroasă, căcipământul Spaniei nu face săcrească decât palmieri eleganţi, dar fără umbră, chiparoşi verticali, a căror, umbră chiar în cazul cel mai favorabil nu e

decât liniară, portocali a căror coroană de frunziş e prea mică spre a da o umbra frumoasă şi măsliniale căror ramuri rarenu prezintă decât mici frunze argintate şi răzleţe.

La picioarele zidurilor care împrejmuiesc castelul regal întâlnim o frumoasă fântână în stilul Renaşterii, al cărui bazinde piatră e îmbrăcat în muşchi verde şi ne oprim o clipă ca să respirăm din toţiplămânii aerul îmbălsămat al pădurii şisă gustăm în voie farmecul înconjurător. Dacă cerşetorii călăuzele şi englezii vă lasă înpace, nu veţi întâlni pe acestdrum decât pe vânzătorii de apă, care alcătuesc aici un prim plan minunat.Sus în Alhambra, în interiorul zidurilor, segăseşte o cisternă adâncă şi care de când a fost construită de către mauri, procură locuitorilor Grenadei cea mai bună,cea mai curată şi cea mai rece apă de băut. De aici vin încă şi azi să ia apă apagii, dintre care unii duc în spinareburduful făcut dintr-o singură piele de animal, — cunoscut cititorilor din aventurilelui Don Quichotte, — iar alţiiîmping de la spate un biet măgăruş cu aerul resemnat, încărcat cu trei butoiaşe sau cu douăburdufuri şi un butoiaş.Această frumoasă fântână unde poposim, armonizează perfect cu pădurea septentrională care neînconjoară şi nu ne mirăm cândo vedem împodobită cu vulturul Sfântului Imperiu roman-germanic. Împodobită cu pilaştri dorici şi medalioane în relief şi rezemate de un zid lung de treizei de metri şi înalt de cinci.Ea fu construită sub domnia lui Carol Quintul de careexcelentul architect şi sculptor Alfonso Berrruguete, într-un stil al epocii Renaşterii,cărui bogăţie nu e lipsită de gust.Apa curge din trei capete încununate cu flori de trestie, simbolizând cele trei râuri. Dorro, Genil şi Beiro, carealimentează Vega Grenadei. În colţurile de sus ale monumentului mici îngeraşi (putti) se joacă cu delfinii în jurul uneisemilinii conţinând o stea sub care se citeşte această inscripţie : „lmperatori Caesari Karolo Quinto Hispeniorum Regi".

Dinaceastă cauză locuitorii Grenadei numesc această fântână pur şi simplu Pilar (stâlpul) de Carlos.

În adâncimile înverzite ale parcului se găsea altădată mormântul regilor Grenadei şi fără îndoială că nu se putea un locmai sfânt şi mai potrivit.Boabdil, înainte de a pleca, puse cu permisiunea regilor catolici, să se dezgroape osemintelestrămoşilor săi şi le luă cu el în micul oraş Mondujar, situat în munţii Alpujarras. El se gândea că subpaza locuitorilorSierrei, toţi fără excepţie devotaţi Islamismului, aceste rămăşiţe vor fi în mai mare siguranţă decât în oraşul Grenada,unde cuceritorii fondaseră, imediat o colonie creştină foarte importantă. De cealaltă parte a acestei văi strâmteşiliniştite se pot zări pe deasupra vârfurilor păduricii, turnurile roşcate Torres Bermejas care ţin tot de Alhambra de care sunt legate printr-un zid prin care am trecut la Puerla de los Grenades. Aceste turnurisuntaşezate pe temelii din timpulRomanilor şi ascund o serie de cavouri subterane. În afară de aceste turnuri, cam izolate şi care nu sunt cuprinse în incinta circulară, muntele Alhambrei era înconjurat de un zid înalt de zece metri şi gros de doi, care era apărat denumeroase turnuri. Căci Alhambra nu era numai un castel regal, ci un întreg cartier. Acelaş lucru se petrece şi azi cu

oraşele maure, la Tanger de pildă — unde palatul Kasbah nu e locuit numai de guvernator dar şi de mulţi particulari. Colinase întinde de la est spre vest şi mă¬soară în partea sa cea mai lungă vreo 850 metri, iar înpartea cea mai largă vreo 240m. Astăziîncă Alhambra e un mic oraş separat. În afară de personalul însărcinat cu întreţinerea clădirilor şi agrădinilor mai sunt acolo hotelieri, fotografi şi un întreg sat, ai cărui locuitori găzduiţi în parte în curţile şi îndependinţele mai depărtate ale foştilor mauri, sunt îmbrăcaţi în zdrenţe pitoreşti, careconvin de minune acestor ruinedărăpănate.

Ca să văfaceţi o idee despre planul general al Alhambrei, vom face înconjurul fortăreţei, dar numai în gând, căciplimbarea reală prezintă obstacole şi dificultăţi, nu tocmai uşor de trecut. În partea de nord-est, înclinată spre oraş şispre Albaicin muntele se lasă foarte brusc şi zidurile împrejmuitoare se ridică aici la înălţimi ameţitoare. În afară deaceste ziduri se văd de jos, două puternice turnuri, cu acoperişurile şterse, a câtorva mici construcţii. Turnul care segăseşte la extremitatea de răsărit a acestei crupe lungueţe e Torre de la Vella, iarcelălalt colos care răsare dinmijlocul construcţiilor mai mici se numeşte Torre de Comares. Amândouă sunt robuste şi masive în simplicitatea formei lorpătrate, dar oricum le lipseşte mult ca să prezinte aspectul pitoresc al oricărei ruinide pe malurile Rinului. Ele nulasă câtuşi de puţin să se bănuiască bogatul lor conţinut. Să ne urcăm pe Alamedo del Dorro dealungul văii adânci, înfundul căreia torentulspumează şi mugeşte şi având mereu înaintea ochilor zidurile Alhambrei, care sunt aproape monotone

în uniformitatea lor. Abia seremarcă ici şi colo câte un turnuleţ, sau pavilion, care seînalţă deasupra zidurilor. Sătrecem peste Dorro la cea d\intâi ocazie şi să urcăm un drum în pantă. El ne duce la un povârniş care, în parte cei puţin,e poate săpat în mod artificial. În dreapta avem zidurile Alhambrei, în stânga drumulurcă până la Generalii, ale căruizidurialbe pun pe fondul verde al grădinilor largi peteluminoase. Turnurile, care vin după acela numit deComares şila picioarele cărora trecem prin fundul văgăunii, sunt ca şi tovarăşele lor pătrate şi maicurând masive decât elegante.Drumul râpos pe care-l urmăm se numeşte la „Cuesta del Rey Chico", coasta micului rege, şi acest rege nu e altul de câtBoabdil, ultimul prinţ arab în Spania.Multe din turnurile Alhambrei sunt în ruine. La aceasta au contribuit, în diferite măsuri,timpul, cutremurele de pământ,incendiile şi războaiele- Primul din aceste turnuri, turnul celor şapte etaje (La Torre delos Siete Suelos) joacă un rolimportant în istoria arabilor spanioli. În adevăr, prin poarta acestui turn a părăsit Boabdil Alhambra şi legendapovesteşte că nenorocitul rege ar fi rugat pe învingătorii săi să zidească poarta pentru ca nici un muritor să nu maitreacă după plecarea sa. De aici acest rege, carese temea să mai străbată Grenada, trecu, luând-o spre vest, peste colinamartirilor, prin poarta Morilor şi urmă cursul Genil-ului până la o mică moschee, care e azi o capelă consacrată Sfântului Sebastian, iar aici predase regilor catolici (reges catolicos) cheiele oraşului, după cum arată o placă de marmură aşezatăpe acest monument. EI o luă apoi spre Vega, străbătu această vastă câmpie şi ajunse la zidurile de intrare ale colinelorAipujarros, care se disting foarte bine din înălţimea Alhambrei. Ajuns pe una din aceste coline, care se numeşte încă şi azi „El ultimo sos-piro del Mor o", el se întoarse spre a vedea o ultimă dată cetatea strămoşilor săi şi începu să plângăamarnic.

Există o poezie de Th. Gantier, al cărei ritm rapid şi sacadat dă minunat impresia de ceea ce trebuie să fi fost această goană înfricoşată şi întreruptă de suspine.Se povesteşte că deja mama regelui fugar, care nu era responsabilă de laşitatea fiului său, iar fi spus atunci : „Poţi să plângi acuma ca o femeie după oraşul pe care n-ai ştiut să-l aperi ca un bărbat". Iar Carol Quintul, care nu semăna cuBoadbil, rosti aceste cuvinte, intrând în Alhambra: „În locul lui Boabdil aş fi rămas stăpânul oraşului sau mi-aş fi găsit mormântul sub ruinele Alhambrei".După Torre de los Siete Suelos, care ne aminteşte fuga regelui maur, ajungem în curând la Puerta de la Justicia, unde am încheiat plimbarea noastră circulară, căci puţin mai jos, pe drumul ce duce spre oraş, se găseşte el Pilar de Carlo Quinto, lângă care ne-am odihnit la urcare. Toată incinta exterioară a Alhambrei, cu cele douăzeci şi trei de turnuri ale sale,datează din sec.XIV-lea şi la aceeaşi epocă Iusuf I începu construcţia palatului propriu zis, ale cărui clădiri se grupează în jurul puternicului turn Comares, pe care l-am zărit de jos şi care nu ocupăîn interiorul fortăreţei decâtun spaţiu foarte redus. La drept vorbind înaceastă epocă Alhambra era remarcată mai curând ca fortăreaţă decât ca palat.Aceasta din urmă, care exista deja în sec. IX -lea şi chiar mai de demult, era situat împreună cu Torre dela Vela în extremitatea de vest a muntelui care e încă şi azi izolat de rest printr-un zid prevăzut cu porţi. Până la sfâriştul sec. XI I-lea, prinţii Grenadei locuiră într-un palat situat pe Albaicen, dincolo de Dorro, unde se găsea în timpul arabilor cel mai frumos cartier al oraşului, dar care nu mai e cunoscut azi decât prin cavernele sale de troglodiţi (pe coasta derăsărit). Mai târziu, în urma imigrărilor în masă a musulmanilor izgoniţi de cuceritorii creştini, Grenada deveni centrulSpaniei arabeşi eclipsă în frumuseţi şi măreţie toate celelalte oraşe ale peninsulei. Vechiul palat deveni prea strâmtpentru suverani şi Nachrid-ul Mahomet Ibn ul Ahmar construi pe muntele Alhambei un nou castel în umbra fortăreţei.Devizaacestui prinţ, care fu adoptată şi de succesorii lui.„Dumnezeu singur e învingător", e repetat la Alhambra în mii deinscripţii ornamentale la care Carol Quintul adaugă şi pe al său „Plus ultra". Palatul actual nu e, deci, prea vechi devreme ce fu zidit în mare partede Jusuf I (333—1354) şi de succesorul său Mohamed V (1354—91).

Castelul şi citadela din extremitatea de vest numită Alcazaba trecură, după plecarea lui Boabdil în mâinile regelui Spaniei şi aparţin încăşi azi Coroanei, pe când clădirile mai mici, situate în interiorul incintei, fură date unorseniori feudali. În cursul veacurilor, — cum s-a întâmplat de altminteri şi în alte părţi(dovadă, zidurile de întărireale oraşelor germane, amfiteatrele din Nîmes şi Verona, castelul de Grafenstein laGand etc), o populaţie foarteamestecată şi ai cărei descendenţi ocupă încă şi azi porţiuni de ziduri, turnuri vechi şi alte ruini, veni să secuibărească în această incintă. Ferdinand şi Isabela locuiră câtva timp la Alhambra şi puseră să se repare apartamentelelor de către lucrători mauri. Carol Quintul, care veni în 1526 la Grenada, găsi atât de încântător acest ţinut încât hotărî să-şi facă aici reşedinţa. Tot acestui suveran îi datorăm şi lucrările care au desfigurat frumuseţea Alhambrei, după cumîi datorăm şi introducerea catedralei gotice, asemenea unui ou de cuc, — în cuibul maur al moscheei din Cordova.Palatularab nu-i ajungea ca locuinţă, lucru dealtminteri foarte uşor de înţeles când ne gândim la dimensiunile reduse aleîncăperilor şi la deosebirea adâncă dintre felul de trai al unui prinţ arab şi acela al unui împărat creştin din timpul

Renaşterei. Elîncepu construirea unui mare palat, care din nefericire ceru dărâmarea unei aripi a castelului arab. Şi aceasta e cu atât mai de plâns cu cât palatul lui Carol Quintul nu fu niciodată terminat nici locuit şi astfel dărâmareasălilor Alhambrei a rămas un lucru absolut inutil.Din fericire suveranii spanioli de mai târziu nu se mai interesară de palatul maur până înziua în care Filip al V-lea şi soţia sa Elisabeta de Parma avură ideea de a veni să locuiască la Alhambra.Pentru a primipe aceşti oaspeţi, se restauraatunci o aripă a castelului şi se decorară ferestrele în stilul Lojilor de Rafael.După dânşii nimeni nu mai veni pe acolo şi când Washington Irving vizită Alhambra în primăvara anului 1829, el o găsidărăpănată şi locuită, în parte, de familii sărmane, care-şi găsiseră aici un adăpost, Irwing însăşi locui în mijloculcastelului arab şi scrise acolo poveştile sale despre Alhambra (Tales of the Alhambra).

La acea epocă marele bazin din „Curtea mirţilor"servea de loc pentru spălat rufele şi desigur că spălătoresele nu trataucu prea multă atenţie ornamentele de pe ziduri şi de pe coloane. Abia pe la mijlocul secolului al XlX-lea se atrase atenţiaasupra tezaurelor artei arabe îngropate la Alhambra şi coroana Spaniei dete o sumămodestă pentru restaurarea şiîntreţinerea Alhambrei. Dinmomentul acela se începu restaurarea palatului arab mai întâi sub direcţia lui JoseContreras, apoi sub aceea a fiului său şi acum sub a nepotului său. Printre lucrările efectuate sunt unele pe care amicii artelor nu le pot aproba şi imputările adresate lui Gontreras şi succesorilor săi că s-au înşelat adeseori asupra picturiiormamentelor de stuc, par în adevăr întemeiate. Oricum ar fi însă, e vădit, că au puscapăt dărăpănării palatului şipărţile restaurate dau, cu toate greşelile comise, o idee despre splendoarea primitivă a sălilor şi a curţilor.

Să trecem acum prin Puerta de la Justicia pe care am întâlnit-o după fântâna lui Carol Quintul. E un puternic turn pătrat acărui legătură e în întregime ocupată de o poartă cu arcadă în formă de potcoavă pe care e sculptată o mână colosală. Dupăcum spune o legendă, puterea arabilor nu avea sa fie înfrântă decât în ziua în care aceastămână ar fi putut atinge cheiadin piatră cizelată de pearcada interioară. După alţii,această mână nu era pusă acolo de cât pentru a goni piaza rea,după cum şi Andaluzii din ziua de azi poartă ca amuletă, la gât sau la lanţul de la ceasornic, o mică mână de argintpentru a se feri de deochi. Alţi comentatorivăd în această mână un simbol al Islamismului: cele cinci degete corespundcelor cinci porunci principale din credinţa mahomedană. Cât despre cheie ea e simbolul puterii pe care Dumnezeu a dat-o

lui Mohamed, profetul său, de a deschide sau de a închide paradisul.

O inscripţie situată deasupra uşii exterioare ne spune că aceasta a fost construită în anul 747 al egirei (1348 al ereicreştine) în 70 de zile, de către Abu Abdallah Abu el Hajdis. În interiorul boltei sub cares-au prevăzut trei întărituripentru a înlesni apărarea, se găseşte un altar şi o inscripţie spaniolă care povesteşte luarea Grenadei de către „reyes catolicos". Se văd încă băncile de piatră pe care se ghemuiau străjerii şi firidele în care-şi puneau armele.

Poarta Justiţieiîşi trage numele dela obiceiul pe care-l aveau prinţii arabi (şi prinţii evrei) de a împărţi dreptatea în public în faţa porţii unde fiecareputea veni să-şi facă plângerea.

De altminteri lucrurile se petrec astfel încă şi azi în Maroc. După această boltă întortochiată dăm într-o uliţă strâmtăşi răpoasă, care ne duce sus la o piaţă vastă numită Plaza de los Algibes (a cisternelor), locul de întâlnire alvânzătorilor de apă. Avem în stânga vechea Alcazaba cu turnurile sale dintre care cel mai mare e Torre de la Velo; la dreapta o poarta elegantă zisă Puerta del Vino cu un arc în formă de potcoavă, rupt la mijloc. Această poartă e lipită de o clădire în care locuieşte conservatorul Alhambrei. Şaua muntelui era despărţită altădată în două părţi, printr-un zid care începea aici şi se termina la Puerta de Hierro pe coasta de nord-est. Palatul,citadela şi moscheea se găsesc deoparte a zidului iar locuinţele personalului de partea cealaltă. La epoca aceea poarta despre care vorbim avea desigur un alt nume. Abia în sec. XVI-lea fu numită „Puerta del Vino" (Poarta Vinului), când se instala în acel loc un hangiu. Deasupra porţiise deschide o fereastră dublă elegant lucrată în stilul hispano-maur. O zveltă colonetăde marmoră desparte cele douăarcuri ascuţite. Decând însă această clădire e locuită, eleganta fereastră a fost zidită, nelăsându-se decât o fereastrămai mică, de formă pătrată.Partea de dedesubtul ferestrei (ajimez) şi bordura arcadei sunt împodobite cu bogate arabescuri şi inscripţii religioase. Decoraţia faţadei opuse e mai bine conservată.În loc de a zidi deschizătura încântătoarei ajimez, ea a fost închisă cu un oblon imitat după vechile lucrări arabe şi compus dintr-un grilaj ajurat înforme geometrice. Aici fereastra dublă are într-o parte şi într-altadouă mari panouri decorative încadrate de coloneteelegante. Această împreunare de ornamente cu motive geometrice, motive luate din regnulvegetal şi litere, formează unansamblu delicios. Arcul porţii făcut din cărămizi e înconjurat de o coroană de „azulejos",care e încă şi azi tot atât destrălucitoare ca şi în ziua în care a fost aşezată acolo.Aceste plăci de faianţă s-au păstrat intacte mulţumită împrejurării, că fiind aşezate prea sus, mâna vizitatorilor nule-a putut atinge.În curţile şi sălile Alhambrei unde aceste azulejos formează nu numai pardoseala, dar acoperă şipereţii până la înălţimea brâului unui om, au dispărut în mare parte. Multe dinaceste azulejos au împodobit mai târziucoridoarele şi pardoseala bucătăriilor din casele Grenadei. Altele sfârşirăîn cuptoarele de cărămizi şi altele înbuzunarele turiştilor.

Prăvăliile de pe străzile: Calle de los Gomeres şi Mendez Nuriez, ne oferă încă şi azi multe din aceste plăci de laAlhambra, deşi adeseori nu sunt decât nişte imitaţii mai mult sau mai puţin îndemânatece. La Sevilla mai ales, în foburgulTriana, pe malul opus al Guadalquivi-rului, sunt mai multe fabrici care produc copii perfecte după vechile azulejos arabeşi vase antice. Probabil că arabii au adus din Africa acest obicei de a împodobi cu faianţe exteriorul şi interiorulmonumentelor şi andaluzii au păstrat şi acest fel de ornamentaţie, pe lângă alte multe obiceiuri maure. Totuşi, vecheafaianţă arabă , considerată numai din punct de vedere material, se deosebeşte fundamental defaianţa spaniolă modernă prinfaptul că aceasta din urmă nu e un mozaic. Plăcile azulejos care se fabrică astăzi, suntmici plăci pătrate, care suntpuse în cuptor după ce s-a imprimat desenul în culori mai mult sau mai puţin variate. Zidarul nu mai are altceva de făcut

decât să aşeze aceste plăci unele lângă altele şi săi le cimenteze, căci liniile desenului corespund între ele şi modelulcontinuă fără întrerupere. Vechile azulejos sunt dimpotrivă mici bucăţele unicolore şi de forme variate care erau aşezatedupă un model spre a se obţine figurile dorite.

Am vizitat la Tetuan, în Maroc, un cuptor de faianţă şi am observat că plăcile acestea se fabrică acolo întocmai ca petimpul maurilor din Spania.Dealtminteri gustul exclusiv al arabilor şi după dânşii al Andaluzilor, pentru mozaicurile detot felul, e foarte pronunţat. Aproape toate pavajele din curţile lor şi adeseori şiacel al pieţelor publice şi alstrăzilorprezintă un mozaic în care pietricelele negre desenează pe un fond alb tot lelul de figuri posibile şi ar dailuzia unui covor de n-ar fi atâtde tari şi de ascuţite.

Vasta Piaza de los Algibes îşi trage numele dela o mare cisternă săpată sub ea. Ea fu restaurată şi mărită de „reginacatolică", după ce timp de secole procurase apă garnizoaneicitadelei. După cum am spus, locuitorii Grenadei vin săscoată apă din această cisternă.

Să trecem acum prin poarta care duce în stânga, spre vecheafortăreaţă Alcazaba, ale căreiclădiri adăpostesc astăzi funcţionari şi particulari.Puternicul donjon care, împreună cu tovarăşul său la Torre de Comare, imprimă Alhambrei o notă deosebită, se înalţă acumdrept în faţa noastră şi ne îndreptăm întâi pre el, căcidin vârful lui vom vedea întregul oraş la picioarele noastre.Dorro în fundul văgăunii sale, în faţa noastră cavernele ţiganilor pe panta Albaicinuluiacoperită pe care se găsescruinele unor vechi şi foarte vaste palate de vară. În sfârşit, foarte departe,în ultimul plan, zărim albeaţastrălucitoare a Sierrei Nevada care se ridică înconjurată de un abur albăstrui, formând o panoramă grandioasă.Toate celelalte turnuri de pe munte oferă prilelişti asemănătoare. Din piaţa cisternelor şi dela multe ferestre alecastelului arab, se vede străzile oraşului. Albaicinul şi albia Dorro-lui.Acesteaspecte apropiate, sau îndepărtate, şi mai ales uliţile Grenadei, ai cărei locuitori se văd dinînălţime forfotindpe străzi, prin pieţe şi pe miradore, contribuie foarte mult la farmecul Alhambrei.Regii mauri gustau acolo sus o singurătate liniştită, unde nici o privire curioasă nu putea pătrunde. Ei se găseau totuşiîn mijlocul oraşului şi puteau observa tot ce se petrecea în el.

Intrarea palatului arab, alăturată de aripa construită de Carol Quintul, are un aspect foarte şters şi nu ne-am mira de locdacă ne-ar conduce la vreun grajd sau vreun hambar. Deşi contrastul între simplitatea zidurilor exterioare şisplendoarea curţilor şi sălilor interioare e regulă în Andaluziamaură, e foarte probabil că Alhambra a avut altădată o faţadă care se armoniza mai bine cu minunta frumuseţe interioară. Totul face să se presupună că intrarea principală,decorată cu o faţadă, probabil foartebogată, se găsea altădată pe locul unde se ridică azi greoiul edificu zidit deCarol Quintul. Dar cum pentru a face loc acestei opere, născută moartă, s-a sacrificat o întreagă aripă a castelului maur.

Trebuie să intrăm acum prin poarta modernă de lângă edificiul imperial.

Observăm la castelul Alhambra, ca şi în moscheea din Cordova, două particularităţi ale arhitecturii arabe. În aceste douăedificii curtea formează centrul întregii construcţii, iar lipsa unui plan bine stabilit şi în întregime conceput maidinainte se simte şi aici în acelaş mod. Ca şi în moscheea din Cordova, unde s-ar fi putut adăuga la infinit noicolonade pe lângă cele existente, tot aşa şi castelul Alhambra ar putea avea în loc de două curţi, înconjurate deapartamente, trei, patru, sau chiar cinci, fără ca aceasta să strice armonia generală.Decinici aici nu există nimic caresă amintească vreun proiect de ansamblu.Cel mult se poate cita în acest sens curtea Mirţilor, pe care sala Bărcii o leagă deturnul Comares şi în care,—înainteaconstruirii palatului lui Carol Quintul, — se intra prin poarta principală şi printr-o galerie. De cum punea piciorul pe prag, vizitatorul avea atunci în faţa lui toată eleganţa şi minunata colonadă a curţii Mirţilorşi zărea de aici marele bazin şi sala Ambasadorilor.Desigur că acest minunat aspect producea o impresie profundă asupra

ambasadorilor. Dacă azi efectul e mai puţin impresionant, aceasta e din pricină că, în locde a intra în curtea Mirţilorprin mijlocul faţadei sale celei mai înguste, situată în faţa turnului Comares, unde colonadele elegante şi bazinul lunguieţ oferă o splendidă perspectivă, sosim din lături şi nu vedem în primul mojur.Efectul mai e apoi simţitor micşorat prin dărăpănarea curţii, prin restaurarea executată pe la mijlocul sec. XlX-lea şi prin stricăciunile cauzate din incendiuldin 1890. Totuşi graţia şi splendoarea acestei curţi, eleganta armonie a proporţiilor sale, bogăţia decoraţiilor sale, caren-are nimic excesiv, sunt atât de impresionante încât spectatorul nu se poate sustrage fermecătoarei lor poezii.

Graţioasele arcade şi coloanele subţirele, stucurile de culori strălucitoare, care îmbracă pereţii asemenea unor greleperdele de dantelă, ferestrele cu grilele lor elegant ajurate, uşile din lemn de diferite culori, cucele mai bogatedesene, cele două rânduri de mirţi de un verde închis, care mărginescbazinul, bolta transparentă a cerului care seoglindeşte împreună cu tot ce e în jur, în unda nemişcată, şi în sfârşit liniştea acestui loc, pe pragul căruia se opresctoate zgomotele de afară şi unde s-ar puteaauzi freamătul aripilor fluturilor multicolori, toate acestea îţi învăluiesufletul, făcându-te să visezi o cerească fericire îndepărtată, fericirea pe care o gustau, desigur, altădată stăpâniiacestei locuinţe. Paradisul lui Mohamed cu apele sale curgătoare şi adorabilele sale Merii,a fost realizat aici de cătreartiştii arabi. Numai un popor de poeţi putea concepe şi crea această feerie în care ghipsul inert se însufleţea spre arealiza în voie cu plantele ce se caţără de ferestre, cu stalactitele atârnate de grote, cu formele cele mai delicate şicele mai vaporoase din natură, în care totul e luat din imaginaţie şi aproape deloc din realitate, în care nu se copiazădin lumea exterioarădecât câteva detalii caracteristice,undechiar imitaţia e atât de fantezistă încât nu mai rămânenimic din original, care abia se mai poate recunoaşte.

Alhambra şi în general toate construcţiile arabe au rezistat într-un mod uimitor timpului. Conservarea edificiilor maure ne pare îndoit deciudată nouă, care suntem obişnuiţi să vedem solidele edificii ale

strămoşilor noştri, dărăpănându-se cu toată trăinicia materialului lor. În locurile unde sunt expuse la vânt şi laploaie, colosalele pietre din zidurile vechilor noastre biserici se macină şi se fărâmiţează.Dar zidurile arabe făcutedin humă sunt încă şi azi netede şi intacte înlocurile în care nici mâna omului nici evenimentele particulare, cum suntcutremurele sau incendiile, n-a putut să le vatăme.Totuşi rezistenţa sculpturilor ne uimeşteşi mai mult. Ornamentele careîmbracă pereţii curţii şi ai sălilor au linii şi muchii tot aşa de netede şi colţuri tot aşade ascuţite ca acum cinci sutede ani şi aproape nu-ţi vine să crezi, că sunt făcute din stuc ordinar.E vorba, întradevăr, de un ciment, care se obţine măcinând un fel de piatră, care se găseşte în Grenada. Orice vizitatorpune fără voie mâna pe aceste sculpturi, spre a se încredinţa că nu are în faţa sa marmură sau altfel de piatră calaCordova.Dar acest stuc de la Alhambra nu seamănă cu al nostru, căcie vădit că lucrările noastre moderne făcute din stucn-ar putea rezista atât de mult. Dovadă e că la Alhambra chiar, se recunosc uşor reparaţiile executate după expulzareamaurilor, tocmai fiindcă marginile lor sunt tocite şi colţurile rotunjite.

Curteape care spaniolii o numeau cândPatio de la Alberca (curtea rezervorului),când Patio de los Arrayanes (aMirţilor), e un dreptunghi lung de 37 metri şi larg de 23, ale cărui laturi lungi sunt formate de ziduri văruite.Singuralor podoabă constă la parter, din două uşi arcuite, împodobite cu stuc, iar la etajul superior din elegante ferestre cu„ajimez”-e. Aceste ziduri erau îmbrăcate altă dată (azulejos), până la înălţimea brâului unui om, cu plăci colorate careazi au dispărut cu totul.Cele două laturi mai mici ale dreptunghiului sunt mult mai bogate decât precedentele.Faţa dinspre nord, pe care o vedem dela intrare, e cea mai simplă.Galeria sa se reazimă pe opt coloane subţiri, care susţin şaptearcade bogat împodobite, dintre care cea din mijloc e mai înaltă şi mai largă de cât celalalte.Porţiunea cuprinsă întrearc şi acoperiş e ocupată de ornamente de stuc ajurate, caredau impresia unei adevărate broderii preţioase. Acoperişul e

dominat de puternicul turn Comares, cu ziduri crenelate şi având deoparte şi de alta două turnuri mai mici.Faţada opusă,în loc de unetaj ca cea precedentă are două.Parterul, cu cele şapte arcade şi zidurile din stuc ajurat e la fel cu cel devisa vis. Dar deasupra se află un mezzancin nu prea înalt, cu un ajimez deasupra arcadei centrale şi câte o fereastră, maisimplă deasupra celorlalte. Aceste ferestre sunt închise cu un grilaj geometric, care e o lucrare mai modernă. Deasupramezzancinului se ridică o galerie cu arcade, coloane şi panouri de stuc care e la fel cu cea dela parter, dar ceva mai

joasă.Zidurile despuiate ale palatului lui Carol Quintul domină această parte a curţii.Deci, dacă această porţiune aedificiului prezintă mai multe etaje, se poate conchide cu certitudine că şi restul palatului maur distrus de Carol Quintul avea o înălţime egală. Această ipoteză e confirmată şi de urmele uşilor ce se văd încă şi azi în zidurile celor două etaje superioare şi care trebuie să fi dat în încăperile alăturate, azi dispărute.

Cele douăfaţade mai mici sunt, deci, ocupate de galerii, ceva mai largi de 3 metri. Fiecare din cele două laturi mailungi sunt prevăzute cu o margine de marmură de aceiaşi dimensiune alături de care e o şuviţă pe care cresc chiparoşi şimirţi.Aceste două linii, una albă şi alta verde, încadrează un bazin lung şi îngust, care comunică cu cele două extremităţi cu cât un havuz rotund foarte puţin ridicat dela pământ.

Acoperişul celor două galerii, care se înalţă cu opt metri deasupra curţii, e alcătuit dintr-un mozaic din lemn de cedruformând fel de fel de figuri geometrice.Altădată aceste desene erau pictate şi aurite, ceea ce ledădea şi mai multă strălucire. Ele au fost însă în mare parte stricate prin lucrări de restaurare adeseori neîndemânatice şi prin incendiulcare izbucni în 1890, în partea în care se găseşte turnul Comares. Capitelurile coloanelor sunt de forme absolut diferiteşi abia dacă două din numeroasele uşi, care duc la încăperile de pe faţadele celor două laturi lungi, au o decoraţieasemănătoare.

Aici arcurile un sunt nici ascuţite, nici în formă de potcoavă. Sunt aproape nişte, semicercuri, care nu se aseamănăîntrucâtva cu potcoava decât prin aceasta : în loc de a începe îndată dela capitel, curba descrie mai întâi o liniedreaptă, paralelă cu direcţiacoloanei.Capitelurile coloanelor, care susţin arcul central, prezintă adevăratul tip arabal pandantinului cu celulele sale regulate asemenea unui fagure de miere. Celelalte capiteluri sunt formate din frunze de lotus care se împletesc în mii de feluri.Corpul coloanelor, care ca şi capitelurile sunt din marmură albă, suntsusţinute de socluri foarte simple Cele două extremităţi sunt ornatecu ciubucuri circulare concave şi convexe.Panouriledin ghips ajurat, dintre arcadă şi acoperiş, sunt împărţite în romburi în centrul cărora se găseşte un scut, purtândoinscripţie şi înconjurat de motive de plante stilizate.

Această lucrare e atât de vaporoasă încât soliditatea materialurilor întrebuinţate încremeneşte pe spectator, care îşiînchipuie că cea mai mică adiere va sparge şi va spulbera cele două faţade ale curţii,cum ar face cu nişte pânze depăianjeni. Trebuie să mai adăugăm că arcurile sunt şi ele împodobite cu graţioase ghirlande din stuc.În afară de uşi şide ferestre, care sunt toate împodobite cu ornamente de stuc, firidele situate la capătul galeriilor merită atenţianoastră. Altădată de sigur că se puneau aici perne şi covoare pe care prinţii îşi făceau siesta. Numai în aceste firide sauînfundături, vechile azulejos şi stucurile aurite şi-au păstrat strălucirea lor primitivă. Ele singure ne dau o ideedespre ceea ce trebuie să fi fost altădată splendoarea pereţilor. Faianţele prezintă mai ales figuri în formă de stea şipoligoane, pe când părţile făcute din stuc prezintă, în majoritate, motive de plante stilizate şi litere ornamentale.

Un element absolut esenţial al arhitecturii şi ornamentaţiei arabe e pandantivul. Aici se grămădesc la colţuri caalveolele albinelor. Aici formează sub marginea acoperişului o friză aeriană. Aici, luând forma stalactitelor, pare că seagaţă de plafon în loc de a-l susţine. Acest din urmă caz se prezintă foarte adesea şiobiceiul de a întrebuinţapandantivul acolo unde n-avea ce căuta, a dat loc la multe erori.Un savant pretinde căarabii n-au întrebuinţat acestţesut celular, decât spre a-şi procura umbra. Un altul, caracterizând pe cel dintâi, susţine că pandantivul nu face umbrăşi că artiştii n-au recurs la el decât din pricina repulsiuneice aveau pentru suprafeţele netede.Aceste două teze sunt,în parte, exacte, dar raţiunea de a fi a acestui sistem de alveole şi stalactite e mai profundă.Apariţia pandantivului arab e datorată dificultăţii întâmpinate laînceput de arhitecţii mauri de a construi o boltă pe unsuport dreptunghiular. Pentru a masca unghiurile, ei trebuiră să întrebuinţeze blocuri delemn cu care umplură goluriledin colţuri.

Structura alveolară rezultă dela sine, căci îngrămădirile succesive a acestor mase delemn ocupară tot spaţiul, caretrebuia umplut : bolta era constituită. Dar când acesl motiv arhitectural fu încetăţenit. El fu aplicat şi ca simpluornament în locuri unde nu mai era vorba de a susţine un plafon.Lucrul seexplică, deci uşor, dacă ne gândim la origina pandantivului. Capitelurile din curtea Mirţilor sunt în marmură,dar,desigur,că reproduc modele în lemn, fără de care sculptorul arab nu s-ar fi gândit să cioplească în modul acesta

piatra. Într-untârziu pandantivul deveni un tip ornamental atât de important încât în loc de a-l executa din lemn sau din piatră, el fu turnat din ghips, din motive de economie.

E foarte greu de a distinge dacă bolţile pe pandantive, pe care le întânim la Alhambra, suntîntradevăr din ghips. Se preapoate ca stuc-ul pictat şi aurit să ascundă un schelet din lemn, dar pân-acum acest fapt n-a putut fi verificat nicistabilit în mod definitiv.În tot cazul, în muzeul Alhambreise păstrează un intabulament celular, compus din bucăţi delemn, care dă asupra structurii pandantivului toate explicaţiile necesare.

O arcadăîn formă triunghiulară, formată din stalactite pictate şi aurite, dă din curtea Mirţilor în Sala de la Barca —numită astfel din pricina tavanului său boltit, care seamănă cu o barcă răsturnată.

În această sală a izbucnit, pe vremuri, un incendiu, care a distrus bolta, cauzând şi altestricăciuni. Intrarea e parteafoartebine conservată. Artistul care a construit-o, a răspândit aici din belşug toate resursele ornamentaţiei arabe.Două înfundături, — firide,— luxoase au fost practicate în ziduri de o parte şi de alta a intrării. Ele serveau probabil desuporturi unor recipiente umplute cu băuturi răcoritoare. Pereţii sălii, ca în toate locuinţele hispano-maure, suntdecoraţi cu faianţe aurite, până Ia înălţimea brâului unui om şi de aici până în tavan cu o îmbrăcăminte de stuc, pe careinscripţiile arabe alternează cu figuri geometrice şi coroane de frunze sau de flori.Pictura actuală a acestor ornamente nu e totdeauna prea frumoasă.

În sala Bărcii, focul a înegrit pereţii şi a întunecat strălucirea culorilor şi, în celalte săli unde s-au restaurat

picturile, în mod fatal s-au comis adesea greşeli.Părţile ascuţite erau desigur aurite, scobiturile erau roşii iar

feţele reliefurilor erau albastre. Deşi asupra acestui punct nu se poate afirma nimic sigur şi definitiv.După sala Bărcii trecem printr-o arcadă, în totul asemănătoare intrării în curtea Mirţilor. Apoi ajungem în sala

ambasadorilor, care ocupă tot turnul Comares. Aceastăsală, care după cât se pare servea altădată pentru primireaambasadorilor străini şl unde se ţinea ultimul consiliu al prinţilormauri, înainte de predarea oraşului şi a citadelei,e una din încăperile cele mai frumoase şi cele mai bogate ale Alhambrei.Rafael Contreras, primul conservator al Alhambrei, a numărat152 de modele diferite printre ornamentele care îmbracă pereţii în întregime; şi faianţele careformează brâul de jos, ca şi mozaicurile de pe tavan nu sunt nici ele cu nimic mai prejos deaceste stucuri sclipitoare deculori şi aurării. Pardoseala primitivă a dispărut, darse poate presupune, prin analogie, cu celelalte săli aleAlhambrei şi cu aceea dela palatul Alcazar din Sevilla, că avea la mijloc o fântână ţâşnitoare, al cărei plescăit legăna pecei ce dormeau în alcovuri.

La Sala de los Lmbojadares, (sala ambasadorilor, era pătrată ca şi furtunul a cărui lărgime o ocupă. Ea are 9 metri înlăţime şi 18 în înălţime ( ba chiar 19 în locul în care tavanul de lemn se termină cu o mică boltă). Nouă ferestre, câtetrei de fiecare parte exterioară (cea de a 4-a fiind lipită de sala Bărcii), care par ca nişte mici metereze, dar care aicisus formează deschizături înalte şi largi, lasă să pătrundă lumina şi aerul şi oferă cea mai frumoasă vedere asupraoraşului, a Vegei şi a Sierrei. Zidurile turnului sunt atât de groase, încât aceste ferestre par nişte advărate camere,având fiecare cel puţin 3 metri lungime şi 9 metri înălţime. Cele trei ferestre din mijloc sunt împărţite în două princonducte şi arcuri de o formă graţioasă, care reproduc delicatul ajimez, atât de drag arhitecţilor hispano-arabi.

Neînchipuita bogăţie ornamentală ar fi aci excesivă, dacă diferitele modele de poligoane, ghirlande, freze, inscripţii,etc,n ar purta pecetea gustului celui mai delicat.În acest salon al ambasadorilor vizitatorul se lasă în voiafarmecului irezistibil al acestui decor a cărui armonie îl îmbată şi a cărui strălucire îl fascinează.

Felul încare arabii îşi împodobesc interiorul caselor deosebeşte în mod fundamental arta lor ornamentală de aceea aGrecilor şi a Romanilor Aceştia din urmă, după cum se poate vedea la Pompei, lăsau pereţii lor într-o singură culoare şise mulţumeau să picteze pe deasupra diverse perspective sau mici tablouri, care reieşeau totdeauna pe un fond de o singurănuanţă. Dar Arabii decoraucu ornamente multicolore nu numai pereţiişi tavanele, dar chiar şi pardoseala, care de celemai multe ori era acoperită cu plăci asemenea cu cele ce formau brâul din partea de jos apereţilor. De aceea trebuia săaibă un simţ foarte rafinat al coloraţiei, spre a nu cădea întrun exces de picturi prea ţipătoare şi împestriţate.

Ei măsurau mai întâi suprafeţele ce aveau de acoperit, apoi le împărţeau în mai multe diviziuni cu ajutorul unor liniiîntretăiate spre a forma romburi ca în curtea Mirţilor,sau cu o reţea desenată după modele mai vechi.Aceste diviziuni iau adesea formele unor ghirlande sau lanţuri, regulat repetate. Însfârşit, în compartimentele obţinuteastfel, artiştii încadrau motive de plante şi inscripţii. Structura acestor ornamente, care se detaşează în relief pe unfond scobit, are din punct de vedere pictural, o importanţă considerabilă, căci poleialade pe părţile în relief, roşulcavităţilor şi albastrul de pe laturi, despărţite de muchiile sculpturei, nu încălecauniciodată, şi, departe de a daspectatorului impresia unui haos de culori contopite, îioferea tonuri limpezi, bine detaşate şi perfect distincte

E probabil, fără a fi sigur, că pe lângă aceste trei culori dominante (roşu, albastru şigalben) se mai întrebuinţa şiverdele şi albul. În orice caz, în ce priveşte plăcile de faianţă de pe pardoseală şi din partea de jos a pereţilor, seserveau nu numai de albastru şi de galben (roşul nu se vede nicăieri), dar şide cafeniu închis, de verde liliachiu şi albul-verzui.

Inscripţiilepe care arabii le întrebuinţează atât demult în decoraţia pereţilor, reproduc sau versete din Coran, sauinformaţii istorice relative la sălile în care se găsesc, sau laude la adresa suveranilor epocii, sau însfârşit, poezii,care proslăveau pe stăpânul locuinţei, casa, grădinile, etc.

La intrarea în sala Ambasadorilor se găsesc nişte firide, împodobite cu versuri de acest gen. Conţinutul acestor versurine face să aflămdestinaţia acestor firide, despre care secredea altădată că serveau pentru a pune papucii înainte de aintra în cameră.

Una dinaceste două firide din sala Ambasadorilor prezintă următoarea inscripţie:

„Zidulşi diadema mea întrec în strălucire pe toate celelalte. Stelele firmamentului apleacă spre mine o privire plină deinvidie. Aici se află vasul, care asemenea credinciosului, se întoarce spre Meca şi adresează în Sf. Kibla a moscheeirugăciuni lui D-zeu. Eu nu-i refuz celui însetat pentru ca băutura să-i redea puteri şi numă simt niciodată obosită de osarcină atât de dulce"

Cealaltă firidă celebrează în versuri adecvate splendoarea ornamentelor şi a culorilor sale.

După ce ne-am desfătat de splendoarea acestei săli şi splendida privelişte ce se vede din trei părţi diferite, după ceam privit mai ales prin minunata sa arcadă spre curtea Mirţilor, ale cărei coloane şi arcade de o graţie supranaturalăparcă plutesc în aer, ne reîntoarcem în acest patio spre a pătrunde, trecând printr-o uşă de construcţie modernă, în aripapalatului care înconjoară curtea Leilor. Între aceste două curţi se găseşte o cameră îngustă şi o sală şi mai îngustă,zisă „de los Mocarabes", unde nu pătrunde decât o lumină slabă, mulţumită căreia observăm căornamentele maure au dispărutcutotul.Această sală a fost deteriorată în 1591 de o explozie şi apoi restaurată în stilul Renaşterii. Dar părăsindaceastă sală ne grăbim s-ajungem mai curând în curtea Leilor, a cărei frumuseţe a fost celebrată de călători, poeţi şipictori în întregul univers.

El Patio de los Leones e dreptunghiular ca şi curtea Mirţilor şi măsoară 28 metri pe 16. Dar în loc de a avea ca aceasta lamijloc un bazin deformă lungă, această curte paată are lespezi de marmură, prezintă în centru un grup de animaleciudate, care susţin undublu bazin din care pleacă patru jghiaburi, care se termină în patru havuzuri mai mici, săpate în marmură.S-a convenit în general să se dea numele de lei animalelor din jurul acestei fântâni. Ei n-autotuşi decât o foarte slabă analogie cu regii deşertului şi seamănă mai curând cu acele animale fabuloase,cu care sculptorii din Evul mediu împodobeauacoperişurile bisericilor noastre şi ale cărororiginale nu se prea întâlnescîn natură.

CurteaLeilor e mult mai bogat împodobită decât curtea Mirţilor. Pe când aceasta n-are colonade decât pe două părţi, ceadintâi e înconjurată de jur împrejur. Arcurile, care în amândouă curţile au o structură şi o ornamentaţie aproapeidentică, se reazimă aici alternativ, când pe una, când pe două coloane. Laturile mai scurte ale dreptunghiului prezintăapoi două pavilioane ieşite în afară, care sunt susţinute de numeroase coloane şi încoronate de o cupola. Profusiunea coloanelor (în total 124) face ca spectatorul să aibă aceeaşi impresie de surprindere în faţa acestei iregularităţi aparente ca şi în faţa pădurii de coloane din moscheea din Cordova. Abia după o clipă, zăpăceala se risipeşte şi ochiulpoate cuprinde tot planul de ansamblu. Dacă nu se ia în seamă dedublarea coloanelor, coloanele de pe părţile lungi sunt îngeneral aproape identice cu galeriile din curtea Mirţilor. Lărgimea lor e de 2 metri; aceea a galeriilor de pe laturile mici e de 3 metri, iar pavilioanele ieşite în afară au o suprafaţă de patru metri pătraţi.Coloanele acesor pavilioane nu mai sunt justapuse câte două, ci câte trei şi câte patru. Tavanele acestor două construcţii sunt din mozaic delemn: acelea ale galeriilor lateraleerau lucrate în acelaş mod. Arcadele pavilionului în loc de a fiarcuite au forma unei piramide trunchiate.Ornamentele de stuc formează o adevărată dantelă, iar în interior sistemulpandantivului susţine bolta de lemn. Nici o descriere n-ar fi capabilă să exprime graţia uşoară, eleganţa feerică şivaporoasă a acestui patio înconjurat de ziduri ajurate, de coloane subţirele,de dantele aeriene şi covoareîmpestriţate. Nu există alt monument în care să se simtă ca aici, că Arabii, chiar după ce renunţaseră la viaţa nomadă şifondaseră cetăţi bogate, creând o civilizaţie măreaţă, păstrau totuşi în fundul inimii o nostalgie tainică după deşertulîn care trăiseră strămoşii lor. Ce sunt întradevăr acestecoloane gingaşe, dacă nu prăjinile care susţin cortulbeduinului, împodobit cu covoare bogate şi draperii luxoase. Aceşti pereţi acoperiţi de stucuri nu seamănă de loc cuconstrucţiile solide făcute din lemn sau din piatră. Seamănă atât de mult cu stofe brodateîncât nu te poţi opri, la prima vedere, dea face această apropiere şi de a reveni mereu cu aceeaşi comparaţie!

Acestea nusunt ziduri depiatră, ci nişte stofe care fâlfâie în vânt, covoare şi draperii somptuos lucrate în care au fostîncrustate pietre scumpe şi aurării. Nu sunt altceva decât cortul beduimului, preţios şi feeric. Şi fântâna care susură înmijlocul curţii, împrăştiind în toate părţile apele sale sclipitoare, complectează acest tablou al oazei cu izvorul săulimpede şi rece, împrejurul căruia nomazii şi-au durat un adăpost la umbra palmierilor.

În jurul Curţii Leilor se găsesc săli mai mici, în care intri urcând câteva trepte de marmurăşi care au mai toate un bazincare comunică cu fântâna din curte.După cum am spus, am trecut prin sala de los Mocarabes,în faţa căreia se găseşte salajustiţiei. La sud se găseşte sala Abenseragilor, iar la nord, după ce treci prin sala celor două surori şi sala „de JosAprineces(a ferestrelor duble) dai în liniştita grădiniţă a Lindaraj-ei. Sala Abenseragilor îşi trage numele de la aceasta nobilăfamilie maură din Grenada, care ca şi familiile Colonna şi Orsini la Roma, Montaigne şi Capulet la Verona, luptau pentruîntâietate cu numai puţin puternica familie Zegries Perez de Hila, în scrierea sa „Guerras civiles de Grenade",povesteşte istoria acestor două familii.Sub domnia lui Boabdil rivalitatea lor crescu atât încât ajunse o vrăjmăşie demoarte. Într-o zi Abenseragii triumfarăîntr-un turnir împotriva adversarilor lor la Vivarrambla. Atunci unul din neamul Zagrie, ca să se răzbune, se duse la rege şi pârî pe adversarii săi, că ar unelti împreună cu creştinii, acuzând în special pe unul din Abenseragi că ar fi sedus pe regină. Boabdil, cuprins de o furie grozavă, hotărî să-şi răzbune şi chemând petoţi Abenseragii la o serbare la Alhambra, puse să-i masacreze în sala de sud din Curtea Leilor. În jurul acesteiîntâmplări sau ţesut însă numeroase legende. Aşa istoricul Marmol Carvagal, care trăia cu mult înaintea lui Perez de Hitaşi care, născut în Grenada, a cunoscut cele mai curate izvoare ale istoriei maurilor, nu ştie încă nimic despre această întâmplare, dar povesteşte o anecdotă absolut identică. După dânsul, tatăl lui Boabdil, Mufey Abul Hasan, se despărţi de soţia sa ca să se însoare cu o creştină, Isabel la de Solis, pe care arabii o numiră Zoraya. Apoi, pentru a asiguracoroana fiului acesteia, puse să decapiteze în sala din Curtea Leilor pe toţi fiii pe care îî avusese din prima căsătorie. Dar cel mai mare, care deveni mai târziu regele Boabdil, fu salvat de mama sa care îl coborî din turnul Comares cuajutorul unei frânghii. În aceste împrjurări, Abenseragii se declarară partizanii lui Boabdil împotriva barbarului săutată. Oricum ar fi, o astfel de întâmplare nu e imposibilă, căci asemenea crime sefăptuiau adesea la curtea prinţilormauri.Astfel Abdurrhaman, fiul califului Hakem din Cordova, invită pe cei mai de seamă burghezi din Toledo şi puse să-iasasineze în fortăreaţă şi nu sunt nici o sută de ani de când Mehemet Ali puse să masacreze,în citadela din Cairo, 470 deşefi mameluci, pe care îi invitase la o serbare. Dacă prin urmare istoria Abenseragilornu e exactă, ea e totuşi binenăscocită şi legendele populare, care fac să treacă drept pete de sânge petele de rugină ce se zăresc, pe marmura albă abazinului, sunt analoage cu acelea ale tuturor popoarelor din toate timpurile.

Sala în care s-a petrecut, — după cum se spune, —această grozavă dramă, e una din cele mai frumoase ale castelului arab.Acest dreptunghise descompune într-un pătrat central având de o parte şi de alta câte o încăpere puţin ridicată, de caree despărţit prin coloane zvelte încununate de somptuoase arcuri rotunde.Decoraţia făcută din azulejos şi stucuri easemenea celei pe care am mai descris-o.

Arhivele Alhambrei ne arată că această sală împreună cu sala vecină, numită de los Mocarabes, au fost distruse şirestaurate sub conducerea lui Berruguete, cunoscutul arhitect. Tavanul acestei săli e una din cele mai minunate capodopere ale artei arabe. Pandantivele sunt aici de o splendoare nemaivăzută. Cu aurăriile şi culorile sale strălucitoare, cu miile sale de alveole multicolore, această boltă dă iluzia uneia din acele grote feerice din care parcă picură lacrimide piatră.Dar cuvintele sunt neputincioase să redea toată feeria acestei minuni artistice şi de aceea ne resemnăm să îndemnăm pecititor să privească gravurile. Toate părţile acestei bolte, care par înfăptuirea unui capriciu fantastic, sunt totuşiexact măsurate şi riguros calculate. În zadar am căuta însă acele linii tari, care ne fac să înţelegem construcţiileegiptene, grece şi gotice.Această cupolă e făcută din mii de detalii, dintre care fiecare se subîmpărţeşte în alte mii de părticele. Ea produce asupra ochilor noştri impresia unei pulberi căzute de pe aripile unuifluture şi pe care am vedea-oprintr-un microscop, sau a unor stele şi poligoane luminoase dintr-un caleidescop. Opt pandantive de care parcă se agaţă graţioase colonete cu ciucuri de aur, şi care, de fapt susţin alveolele din stuc colorat, transformă, la etajul al doilea,pătratul într-un poligon cu şaisprezece laturi, prezentând fiecare câte o fereastră cu arcade, prin care pătrunde o luminădulce. Pe aceste coloane se ridică alte treizeci şi două de pandantive, dintre care patru se unesc spre a forma o masă şimaimare de statactite şi se întâlnesc în sfârşit în centrul boltei formând o figură care aminteşte ghinda de brad.

Asemănarea care există între modelele decorative ale arcadelor din cele două încăperi laterale, permite să se conchidă cucertitudine, că artiştii care au lucrat la aceasta sală, nu sunt acei de la început, căci aceia îşi variau la infinitmodelele.Totuşi lucrătorii creştini, spre a obţine o diversitate de detalii totaşa de bogată ca aceea din celelaltesăli, au ieşit în mod îndemânatic din încurcătură variind felul de a picta şi de a auri stucurile. Ceea ce într-o sală eroşu, e dincolo aurit şi aşa mai departe. Astfel au ajuns să surprindă pe spectator, care-şi închipuie că vede figuri şilinii mereu noi şi observă apoi că sunt absolut identice.

Sala de la justiţie, în extremitatea de est a Curţii Leilor, e mai curând un lung coridor sau o grotă prelungă, plină custalactite, care aici se lărgeşte, aici se îngustează, dând o impresie şi mai fantastică decât sala Abenseragilor.Trei uşi se deschid din curte în galerie, care e împărţită în şapte porţiuni prin stâlpi îmbrăcaţi în faianţe şi stucuricolorate, prin coloane şi arcade piramidale, împodobite cu stalactite. Fiecare din aceste diviziuni conţine o încăpere, înultimul plan aproape absolut obscură.Celelalte părţi, care comunică prin uşi cu curtea Leilor, primesc lumina princupolele de deasupra. Ceea ce atragemai mult atenţia în sala Justiţiei sunt picturile de pe plafonul încăperilor din dos.

Aceste opere sunt singurele pe care le posedăm din arta picturală hispano-arabă. De aceeaşi merită interesul ce li s-aarătat întotdeauna.Fie sunt executate pe piele, cu vopseli preparate cu albuş de ou şi sunt bătute în cuie pe şipci delemn.Fondul panouluicentral e aurit, acela al celorlalte două e albastru închis presărat cu stele de aur. Tabloul dinmijloc reprezintă zece personaje, care stau pe perne brodate. Ele sunt îmbrăcate în veşmintelargi,pe cap cu turbane şi cupumnale la brâu.

Mendoza, care înţelegea limba arabă şi care s-a născut abia după treizeci de ani de laluarea Grenadei, povesteşte căîntr-o sală a Alhambrei erau portretele a zece regi mauri, pe care unii din bătrânii locuitori ai oraşului îi cunoscuseră.Şi cum armele regilor mauri din Grenada sunt repetate de mai multe ori pe aceste tablouri,pare mai mult ca sigur că avemde a face cu portretele prinţilor arabi din Grenada. Dacă cele spuse ele Mendoze sunt exacte, tabloul trebuie să fie dina doua jumătate a secolului al XV-lea,adică din ultima epocă de înflorire a artei arabe în Spania.Maniera în care suntlucrate celelalte două tablouri, unde se văd laolaltă mahomedani şi creştini în scene de vânătoare şi de dragoste, fiindidentică cu aceea aportretelor princiare, se poate deduce că aceste trei opere sunt de acelaş pictor, care nu era însă un mare artist. Acestelucrări sorocesc artei picturale arabe un nivel tot aşa de scăzut ca şi acela hărăzit artei statuare arabe de leii din Alhambra, de cerbul de la Cordova şi de alte puţine sculpturi, care au ajuns până la noi.

Contururile sunt aspre şi înconjurate de o dungă neagră,suprafeţele plane sunt de o singură culoare. Artistul n-aveadecât noţiuni foarte vagi de perspectivă şi de alternanţa luminii şi a umbrei. Iată de ce ni se pare o idee foarteciudată, aceea de a se fi atribuit aceste opere unor artişti creştini cu renume, cum era de pildă Van Eyck sau Roger de Bruges.Cele două picturi din camerele laterale reprezintă o mulţime de scene foarte variate, ale căror subiecte se leagăîntre ele şi alcătuiau desigur un roman sau o poveste. Aceste opere dovedesc, după cum am spus, cât de slabă era picturaîn Andaluzia maură şi rămâi destul de uimit, când, citind pe scriitorii arabi, găseşti descrierile unor opere de artă, carene-ar face să ne aşteptăm la ceva mai de seamă, decât ceea ce avem sub ochi. Astfel Macrisi ne vorbeşte de două portretede femei: una înfăşurată în stofe albe, părea că intră în zidul negru; cealaltă îmbrăcată în roşu, Ieşea dintr un zidgalben şi părea că înaintează spre spectator.Acelaş scriitor vorbeşte despre o scară pictată pe un zid cu atâta realism,încât străinii, înşelaţi, se izbeau de zid în momentul când voiau să pună piciorul pe prima treaptă. Din toate acestearezultă, că pictorii arabi din Cairo, menţionaţi de Macrisi în sec-X-lea, oricât ar fi fost de puţin experţi în arta de aîmpărţi culorile, lumina şi umbra, posedau totuşi ştiinţa perspectivei.Se prea poate ca pictura să fi fost circumscrisănumai în limitele Cairou-lui. În orice caz tablourile de la Alhambra n-au nimic comun cu cele descrise de Macrisi.O altăoperă arabă, care segăsea mai înainte la picioarele turnului Vela şi care se afla acum în sala justiţiei, e unsarcofag, care fu înterbuinţat mai târziu ca bazin, cu animalestilizate în relief Această lucrare destul deneîndemânatecă şi grosolană ne dovedeşte încă odată că artiştii arabi nu ajungeau la perfecţiune decât când se depărtau denatură şi-şi luau modelele nu din realitate ci din fantezia lor sau din geometrie.Îndată ce copiază natura suntneîndemânateci şi portretele lor de oameni şi animale fac aproape impresia acelor desene naive făcute de copii sau deindigenii din Australia.

În faţa sălii Abenseragilor, trei trepte de marmură conduc la Sala de los Dos-Hermanes (celor două surori), încăperea cea mai încântătoare din Alhambra, după părerea unanimă a tuturor vizitatorilor.Ea-şi trage numele de la două mari lespezi depiatră încrustată în pardoseală. În general, deşi ca ansamblu e analoagă cu aceea a Abenseragilor, ea se distinge printr-oornamentaţie mai bogată, printr-o cupolă pe pandantive şimai fantastică şi prin dimensiunile sale mai mari. Douăsuperbe uşi, care spre deosebire de acelea ale sălii Abenseragilor, în mare parte restaurate, — sunt încă în starea lorprimitivă, prezintă panouri de lemn lucrat, care nu sunt cu nimic mai prejos de strălucirea celorlalte ornamente ca stucuri, azulejos, etc...Dar ceea ce e şi mai încântător, e vederea pe care o are vizitatorul din curtea Leilor spre liniştita şi tainica grădiniţă a Lindaroj-ei, ai cărei arbori şi tufişuri verzi se zăresc prin îndoitul şir format de Sala celor două surori şi de Sala ferestrelor duble (Ajimez), bogat împodobită cu arcade din stalactite. — precum şi minunata privelişte prin fereastra Miradorului.

În sala celor două Surori toate resursele artei ornamentale arabe au fost risipite cu o bogăţie neîntrecută. În orice partese întoarce, ochiul întâlneşte armonia liniilor şi a culorilor, care se urmăresc şi se fugăresc, într-un joc mereu variat,se înlănţuiesc şi se despart alcătuind desene mereu noi şi se încolăcesc necontenit urzind o uimitoare reţea. În nici oaltă încăpere a Alhambrei şi chiar în nici un alt edificiu arab, culoarea şi forma azulejos-ilor nu sunt atât de bogate şi de variate ca în această sală. Cupola sa, compusă din mii de mici celule, e cea mai frumoasă creaţie de acest gen a artei arabe.Inscripţiile murale sunt considerate ca cele mai frumoase modele pe care le-a reprodus scrierea arabă. Totul în această sală e de o frumuseţe, de o bogăţie, de o fantezie şi de un gust desăvârşit şi sunt puţine monumente în lume, care să ne poată prezenta un aspect atât de feeric ca acela al acestei încăperi cu continuiele sale surprize, cu indiscriptibila

splendoare a culorilor şi a formelor sale, cu lumina dulce şi discretă care cade prin ferestrele cupolei şi se reflecteazăîn miile de alveole aurite. Această sală, ca şi aceea a Abenseragilor e împărţită în trei: un pătrat central şi douăîncăperi laterale puţin mai ridicate, care serveau desigur de camere de culcare şi ale căror arcade trebuie să fi fostaltădată închise cu draperii somptoase.

După cum am văzut mai-nainte, superbe pandantive transformă la o înălţime de şaptemetri pătratul central într-unpoligon cu şeaisprezece laturi. Această împărţire e multiplicată mai sus prin pandantivemai mici, producând oconstrucţie celulară închisă, îndoit de fantastică în neregularitatea sa aparentă care cu picăturile sale de piatră şimicile sale bolţi formează învelişulsolzos şi concav al plafonului.Deasupra cupolei, între minunatele colonele alecelor opt pandantive inferioare, se deschid patru ferestre (una de fiecare latură) împodobite cu arcade, care corespund cucele de la uşile de la parter Aceste ferestre închise prin grileformate din bucăţele de lemn artistic lucrate, dau înapartamentele vechiului harem, situat la etajul superior, femeile puteau sta ascunse îndărătul acestor zăbrele şi asistau,fără să fie văzute, la serbările ce se dau jos.Zăbrelele actuale sunt imitaţii moderne, afară de aceea care domină uşa de intrare şi care e o lucrare arabă.

Vechii arhitecţi care au construit această minunată sală, aveau conştiinţa exactădespre meritele lor. Sensul

inscripţiilor murale ne-o dovedeşte. Ca pretutindeni în Alhambra, găsim aici deviza Machrizilor: „Numai Dumnezeu singur eînvingător! Fie lăudat!" dar alături se celebrează în cuvinte pline de lirism, splendoarea sălii şi a decoraţiei sale.

Una din aceste inscripţii întreabă pe spectator dacă îmbrăcămintea zidurilor nu pare făcutădin pietre preţioase. În salacelor două Surori a fost aşezat celebrul vas din Alhambra, care e, după cât ştim, cea maifrumoasă din ceramicele arabe.El a fost găsit în grădinile Alhambrei împreună cu un alt vas, care se spune că ar fi fost plin cu monezi de aur, dar cares-a spart şi, mai târziu, a dispărut. Acela de care neocupăm aici, datează, după inscripţia ce poartă, din anul 1520,măsoară un metru şi treizeci şi cinci în înălţime şi prezintă un ornament albastru şi auriu pe un fond alb gălbui.Decoraţia sa se aseamănă cu aceea de pe pereţii Alhambrei şi se compune din linii cese împletesc în forme diverse, amintind figuri dinregnul vegetal sau litere, iar pe cele două flancuri sunt pictatedouă figuri de animale foartestilizate, în care unii cunoscători au vrut să recunoască gazele, căprioare sau oi lama. Acest vas, ca şi plăcile azulejos răspândite în toate sălile, dovedesc că arabii din Andaluzia duseseră arta ceramică la cea mai mare dezvoltare.În adevărcând comparăm aceste azulejos, cu plăcile de majolică strălucitoare ca un metal, suntem uimiţi de asemănarea lor.E foarteprobabil, ca italienii să fi învăţat această, artă dela musulmanii spanioli. Majolica e, după cumse ştie, originară dininsula Majorca şi e mai mult ca sigur că arabii din Spania fondaseră acolo o importantă fabrică de ceramică. Cele mai celebre fabrici din Andaluzia se găseau la Valencia şi Malaga. Ibn Batutah face în 1315 elogiul olăriilor din acest dinurmă oraş, „care sunt trimise în ţările cele mai depărtate".

După o anticameră de forma prelungă, a cărei arcadă e tot atât de somptoasă ca aceea care duce în curtea Leilor, ajungem la o prea frumoasă încăpere ieşită în afară şi prin ale cărei elegante „afimes'' se zăreşte o grădinuţă liniştită şi poetică,numita Sindaraja, precum şi clădirile care fac parte din Alhambra dar nu ţin de castelul arab.Ele au fost ridicate sub Carol Quintul sau chiar mai târziu. Într-una din aceste clădiri a locuit Washington Irwing şi a scris „Povestiri dinAlhambra". Din aceasta anticameră o uşă dă în aripa modernă pe care Julio de Aquiles şi Alexander Mayner au decorat-o înfelul Logiilor de Rafael cu ghirlande şi figuri groteşti. Tot aşa e şi al Patio de la Reja construit în 1555 şi lungulcoridor decorat de aceiaşi artişti şi care, plecând de la turnul Comares, mergede-a lungul muntelui asupra căruia arevederi superbe, ajunge la Tocador de l’Reina, încântător pavilion având o prea frumoasă vedere asupra turnului Comares,Albaicinului şi castelului Generalif. Acest turnuleţ deschis pe toate părţile, datează desigur din timpul maurilor, dupăcum o dovedesc coloanele, ca şi capitelurile şi câteva inscripţiuni. Dar abia sub Carol Quintul acesteziduri au fost împodobite cu stucuri şi picturi reprezentând vederi din Tunis, ilustrând expediţia împăratului împotriva acestui oraş. SubTocador se găseşte o sală care a păstrat în unele părţi vechea ornamentaţie arabă şi care comunică printr-un coridorîngust cu bolţile subterane ale turnului Comares.Acest coridor, care servea la apărare, mergea, înăuntrul zidurilor, de-a-lungul muntelui şi lega toate turnurile între ele Acum nu se mai poate trece printr-însul şi spre a puteaintra în subteranele Alhambrei, deschise publicului, trebuie să te adresezi la Patio de la Mezguila, despre care n-am vorbit încă.

Această curte aparţine aripii celei mai vechi a castelului, care a fost construită la începutul sec.XlV-lea de AbulValid Jsmael.Încăperile din jur, în care locuia personalul castelului, conţin rămăşiţe foarte intesante din vechea ornamentaţie arabă. Demn de semnalat e un amănunt unic in construcţia castelului arab: unacoperiş ieşit în afară avândsomieră bogat sculptată şi pictată. Într-o parte a curţii se ridică Mexuar-ul, vechea sală a Consiliului reconstruităde Carol-Quintul .şi transformată în capelă şi care, în ciuda tratamentului barbar la carea fost supusă, a păstrat marisuprafeţe murale acoperite de azulejos, de stucuri şi coloane.

Ne mai rămân de vizitat Băile, situate mai jos de curtea Mirţilor. Prima încăpere în care intrăm e sala de odihnă „Sala deJos Comas", care are o parte bine conservată, iar cealaltă a fost nu tocmai fericit. Firidele de o parte şi dealta aintrării, care conţineau altădată pernele pentru odihna după baie, sunt ridicate la 50 cm. de la pământ şi acoperite devechi azulejos, al căror desen geometric formează un minunat contrast cu azulejos-ele de pe pardoseală. În centrul acestei încăperi e un havuz, de marmoră, iar patru coloane susţin pe frumoasele lor capiteluri, galeriile cu arcade ale etajului superior, unde luau loc muzicanţii spre a legăna cu melodiile lor persoanele care se odihneau dedesubt. Tavanul acestei săli e dintr-un mozaic din lemn, care se aseamănă cu acela din sala Ambasadorilor. După acest apodyternim se trec prin frigiderium în laconicum, sala principală a băii, care a suferit mult şi unde nu se mai văd de cât câteva rămăşiţe alevechii ornamentaţii.

Această sală de care toţi locuitorii castelului seserveau de sigur în comun, e legată deo altă încăpere mai mică şi cuo cupolă şi caree numită „baia regelui", probabil fiindcă era rezervată prinţului.Din sala de odihnă se trece înfrumoasa grădiniţă Lindarojo, unde un havuz, originar dincurtea moscheei e împodobit cu o inscripţie arabă, care merită atenţia vizitatorului.

După ce am străbătut toate încăperile castelului propriu zis, ne mai rămâneau să vizităm, în măsura interesului ce-lprezintă, celelalte edificii situate în interiorul incintei Alhambra.Să semnalăm mai întâi palatul lui Carol Quintul, care e unul din cele mai remarcabile monumente în stilul Renaşterii italiene ce s-a ridicat vreodată în Spania. La această epocă nu exista, ca să zicem aşa, o artă spaniolă. Activitatea ţării era îndreptată spre alte ţinte. Conquistadorii trimiteau din America flote încărcate cu aur. Armatele spaniole se

luptau în toate ţările Europei şi chiar în Africa şi America, căci se câştiga mai multă glorie în meseria armelor decât înartele paşnice. În afară de aceasta tezaurele aduse din NoulContinent permiteau spaniolilor să aducă artişti şi opere deartădin străinătate. Iată de ce comori din arta basso-germană şi italiană se găsesc laolaltă în muzeul din Prado.

AstfelEl Greco (Theotocopuli), Antonio Mora (Antoniu Moor), El Bosco (J erome Bosch) şi mulţialţii fură atraşi în Spania şideveniră spanioli. Astfel s-au adus din Italia nu numai anumite părţi monumentale, dar chiar faţade întregi.Palatul luiCarol Quintul formmează un pătrat, care închide o curte circulară.Construcţia e începută în 1527 de Machuca şi nu funiciodată terminată.Dacă acest edificiu s-ar găsi în altă parte, toată lumea ar fi de acord să admire puritatea stiluluisău, armonia celor două etaje, nobleţeaproporţiilor şi minunata frumuseţe a sculpturilor sale. Dar alături de castelul maur el nu pare de cât o masă grosolană şi face să se regrete dispariţia aripii care a fost distrusă pentru a-l construi.Un cutremur de pământ, eveniment foarte frecvent în Grenada, a împiedicat, după cât se spune, pe împărat de a termina

această construcţie.

Pe şaua muntelui Alhambrei se găsesc trei capele creştine, dar aproape nu merită să fie vizitate. Cea mai mare, Santa Maria, ocupă locul vechii moschei care fu dărâmată în 1576. Cea mai mare parte din turnurile incintei au păstrat o partedin frumoasele lor belvedere din înălţimea căror se desfăşură privelişti minunate.Cel mai de seamă e el Palacio del Principe care se ridică la est de castelul Alhambra. E un mic castel separat, numit de obicei, din pricina frumoasei sale vederi, Mirador de Buena Viesta sau Torre de los Domas. Într-o minunată vilă, numită Carmen de Aria şi situată în mijlocul unei grădini umbroase, se găseşte o mică moschee maură, ale cărei ziduri sunt căptuşite ele sus până jos cu azulejosstrălucitoare şi stucuri minunate. Un leu de piatră, care îmodobea de sigur altădată o fântână maură, se ridică în mijlocul grădinei acestei vile. În afara de TurnulInfantelor, la Torre de la Cantina,merită să fie vizitată pentrufrumoasele stucuri cu care e împodobită sala sa.

Acela pe care norocul îl duce la Grenada la epoca cu luna plina, trebuie să se urce neapărat la Alhambra pe la apusulsoarelui. Atunci apele curg şi murmură dealungul povârnişurilor cu un farmec mai intim, frunzele arborilor îşi şoptesc lucruri minunate, privighitorile încântă auzul cu notele lorduioase Dar la această poezie arealităţii prezente se adaugăfarmecul trecutului legendar pe care-l evocă turnurile vechii fortăreţe arabe pălind sub razele lunii. De pe piaţa Agilbes,Grenada cu casele sale albeşi uliţele negre apare la picioarele noastre ca un oraş văzut în vis. Adieri dulci,care poartă pe aripa lor mirosuri ameţitoare, plutesc în jurul nostru. Atunci ne lăsăm în voia farmecului acestui peisajuluiminunat şi dacă în această clipă ar mai fi în inima noastră loc pentru vreun gând urât, pentru un sentiment de invidie,atunci aceasta s-ar manifesta dacă am vedea o pereche de amorezaţi, care, făcând caşi noi o vizită castelului, arprofita de acest prilej ca să-şi şoptească jurăminte dulci sub razelelunii şi în cântecele privighetorii.

Despărţit de Alhambra numai prin zidul de centură şi şanţul care a devenit o râpă, Generaliful se ridică pe o înălţimeeroică,de unde domină atât castelul regal cât şi oraşul. În plină vară, aici e mult mairăcoare ca în sălile Alhambreişi de aceea prinţii mauri au zidit acest încântător castel. Numele său înseamnă „grădinaarhitectului", poate că primulsău proprietar se numea astfel.

După una din inscripţiile sale aflăm că a fost restaurat în 1319. Din nefericire el n-a rămas ca Alhambra în posesiaCoroanei şi, dacă e drept că acesta din urmă a suferit mult de pe urma suveranilor spanioli, stricăciunile sale nu pot ficomparate cu ravagiile îndurate de Generalif. Citind descrierile lui Narvagero, care vizită Grenada în 1526, abia se maipoate recunoşte Generalif-ululactual. După descrierile acestuia canalizările parcului erau altădată adevărate minuni, din care n-aumai rămas azi decât nişte urmemizerabile, căci proprietarii sau administratoriiau tratat până azi cu oarecarebarbarie castelul şi grădinile sale.E într-adevăr regretabil că statul nu poate interveni spre a le proteja.Mai mulţi dintrechiparoşii, care formauo alee umbroasei la intrarea gradinelor, au fost tăiaţi acum de curând.

După cât se pare, lemnul lor e foarte căutat pentru fabricarea instrumentelor de muzică şi are deci o mare valoarecomercială. Proprietarul Generalif-ului, unul din cei mai bogaţi membri ai nobleţei spaniole, care posedă şi vila Paliavicini din Genosa, ar trebui să punăcapăt acestei devastări, de care fără îndoială că n-are cunoştinţă: „Noblesse oblige"

Proprietarii creştini au ridicat atâtea clădiri în jurul construcţii arabe în cât nu se mai poate vorbi de cât de faţadanordică a curţii interioare. Din fericire nu s-a putut distruge şi minunata privelişte carese desfăşoară delaferestrelesălii principale şi de pe Mirador, înspre oraş şi valea Dorrohii. Curtea dreptunghiulară transformată într-o grădinăliniştită şi închisa de ziduri albe e plantată cu mirţi şi portocali şi tăiată în toată lungimea de un bazin îngust. Faţadin spre sud a acestei curţi ni păstrat din timpul maurilor de cât coloanele şi săpăturile; tot restul e dispărut substucul de o singură nuanţă sau sub unstrat de var alb. Clădiriledinspreest au fost ridicate după expulzareaarabilor.

În faţa lor se înalţă o galerie cu optsprezece arcade în formă de potcoavă, încadratede stucuri ajurate în formă deromburi, după cum am mai întâlnit la Alhambra.

Pereţii interiori ai sălii principale au păstrat înparte vechea lor decoraţie. Plafonul dinlemn prezintă deasemenea urmedin vechea splendoare.

Totuşi, după ce ai văzut Alhambra, aceste rămăşiţe puţin originale nu mai prezintă destul interes spre a rivaliza cuminunata vedere ce se desfăşoară de la ferestre să neinvite să ne apropiem ca să privim.Dorro mugeşte la picioarelenoastre în fundul unei râpi adânci. Pe celălalt mal se desfăşoară crupa muntoasă a Albaicinului, aici pleşuvă şi aridă,aici acoperită de grădini înverzite din care răsar albele vile, care aici se numesc„carmen", cuvânt de origină arabă, ceînsemna la început casă de vier.De aici şi nu de la cuvântul latin, se trage numele eroineinuvelei de Prosper Mérineé şia operei lui Bizet. De o parte şi de alta a sălii principale se găsesc două încăperi în care sunt atârnate numeroaseportrete, destul de mediocre, ale suveranilor spanioli, între altele al ultimului rege musulman Boabdil, şi ale membrilorfamiliei Venegas, căreia regii catolici le-au dăruit Generalif-ulluica fief ereditar.Aceasta e origina titlului deproprietate a marchizilor de Gompotejar, proprietarii actuali, descendenţi ai acestei familii.Mai sus de curte şi de clădirile sale se găseşte parcul propriu zis, care cu toată decăderea sa actuală aminteşte puţingrădinile italiene şi în particular Viile deEste, prin numeroasele sale bazinuri şi rigole, prin gardurile sale viităiate în forme ciudate, măreţii săi chiparoşii, acuriţii săi totdeauna verzi şi răzoarele multicolore O scară numită

„Camino de los Gascadas", pe care bogate canalizări şi numeroase rigole au transformat-o într-un şir de mici şi maricascade, ne duce la un mic pavilion de unde se desfăşoară o vedere minunată, în dreapta Albaicinul, pe sub grădinile şivilele căruia murmură Dorro, ascuns de frunzişul verde al arborilor ce-1 mărginesc. În stânga Alhambra, încununatădediadema zidurilor şi a turnurilor sale, râde sub razele soarelui, cu grădinile sale verzi, curţile sale mari şi mici,casele ale cărei albeaţă vorbeşte şi porţile sale cenuşii de bătrâneţe. La mijloc, drept în faţa noastră, Grenada neprezintă acoperişurile sale cu miridorele aeriene, dominate de clopotniţele bisericilor şi de măreaţa catedrală.

Îndărătul oraşului se desfăşoarăVega, cu grădinile şi câmpiile sale, curţile şi satele sale, şi pe care o mărgineşte înultimul plan masivurile Sierrei încărcate de nori printre care vârful Padului, numit încăşi azi „El ultimo sospiro delMoro", pentru că de aici privi, pentru ultima oară, regele Boabdil cetatea strămoşilor săi;apoi Sierra de Alhama, a căreipierdere fu un mare doliu pentru mahomedanii din Grenada şi deveni subiectul unei elegii de Biron şi, în sfârşit, SierraNevada, care închide tabloul cu zăpezile sale eterne.Privind de acolo sus toată minunatafrumuseţe a acestei panorame,înţelegi dragostea arzătoare a arabilor pentru a doua lor patrie şi înţelegi deasemenea mândrele cuvinterostite de CarolQuintul care condamnă laşitatea ultimului prinţ arab al Grenadei.

Această natură încântătoare a rămas neatinsă, darura cuceritorilor fanatici a făcutrăni nevindecabile Grenadei şiîmprejurimilor.Tot ce înflorea în epoca maurilor e acum amuţit sau mort. Locuitorii actuali ai Grenadei păstrează cuindiferenţă bogăţiile îngrămădite de predecesorii lor musulmani. Ei nu adaugă nimic nou şi lasă să piară vechile comori.

Dacă există în Vega un canal bun, acesta a fost construit demauri şi tot aşase întâmplă şi cu lucrările artistice.

Dupăce am făcut cunoştinţa cu monumentele arabe, nu ne mai rămâne de vizitat decât construcţiile epocii creştine, darînainte de a începe acastă vizită vom vorbi cle cele câteva urme ale artei maure risipiteprin oraş şi pe care furia dedistrugere sau indiferenţa cuceritorilor nu le-a jertfit.

O rămăşiţă remarcabilă din epoca maurăe Alcaiceria, situată în centrul oraşului şi care a fost în partedistrusă de unincediu în anul 1843. E untârg acoperit, cu numeroase ulicioare şi galerii, asemenea târgurilor din Cairo, dar maifrumos şi împodobit cu coloane, ferestre arcuite şi stucuri, dintre care puţinele care au rămas dau o idee de ce trebuiesă fi fost altădată splendoarea acestui edificiu. Nu departe de aici se găseşte la Casa del Carbon, ale cărei arcade şicupole pe pandantivi dovedesc că altădată era aici un frumos palat. O dovadă a ignoranţei acelora care persecutau credinţamahomedană o dă următorul fapt : Deasupra porţii acestei case situate în mijlocul oraşului, se citeşte o inscripţie careîn sec. XVI-lea şi al XVII-lea ar fi trimis de a dreptul pe rug pe acei care ar fi îndrăznit s-o rostească în spanioleşte.

E cunoscutul verset din Coran, care combate dogma Trinităţii.

“Dumnezeu e singurul Dumnezeu, Dumnezeul etern,El nu zămisleşte şi n-a fost zămislit şi nici o fiinţă nu i se aseamănă".

Această inscripţie, în caractere Kufise stă încă în mijlocul fostei capitale a arabilor spanioli, pe Casa del Carbon.

Vecheauniversitate arabă, fundată de Iusuf I la Grenada, după pierderea Sevillei şi a Cordovei, a lăsat urme în Casa delCabildo antiqua, unde în ultimii ani s-a început a se curăţa varul care acoperă ornamentele maure. Amatorul deantichităţi arabe va face o recoltă bogată vizitând, nu centrul oraşului, ci Albaicinul, cartier care ocupă colina cecade vertical pe malul Dorrolui spre nord de Alhambra, unde se stabiliră pe vremuri fugarii din Baeza.După ce a fost multăvreme cel mai frumos cartier al oraşului el nu mai e locuit azi decât de sărăcime şi mai ales de ţigani care, după unobicei foarte răspândit în Sudul Spaniei, locuiesc în caverne. Tot aşa satul Coria lângă Sevilla se compune aproapeexclusiv din caverne locuite şi mergând de la Grenada la Baeza se trece printr-unţinut în care majoritatea locuitorilortrăiesc în peşteri. Această ultimă regiune de caverne, a cărei capitală e Cadix, prezintă de altminteri mult mai multinteres decât acea a Grenadei. La Cadix apele au produs eroziuni continuie şi surpături în vale,făcând să răsarăcoline şi munţi de forme bizare, conuri izolate şi cuburi de toate mărimile şi de toate felurile.

Când, venind dinspre munte, te apropii de această îngrămădire geologică şi priveşti în jos, îţi închipui ca şi în faţamarelui canion din Colorado, care-şi datorează existenţa unor cauze analoage, că vezi unoraş fermecat ale cărui coline rămase în picioare par nişte fortăreţe crenelate şi prevăzute cu turnuri. Dar la Cadix iluzia e cu atât mai puternică cucât multe din aceste conuri şi cuburi din şist argilos, foarte uşor de lucrat şi foarte rezistent în acelaşi timp, sunt înrealitate locuite. Indigenii au găurit acesteconuri, le-au pus uşi şi ferestre, coşuri şi chiar pe alocuri balcoane şimiradore.

Cavernele din Albaicin nu sunt atât de pitoreşti. Drumul merge de a lungul muntelui, iaruşile se deschid din stradă înperetele întunecos, tăiatperpendicular.Încăperile suntdreptunghiulare, iar pereţii netezi.Nu se deosebesc, deci,întru nimic de alte locuinţe de oameni săraci. Cel mult dacă sunt ceva mai întunecoase.

Dar adevăratele case din Albaicin prezintă numeroase urme de arhitectură arabă şi felul lorde construcţie, cu vestibululdeschis (Zaguan) şi curtea(Patio), încorporată de apartamente, e absolut maur.

În parteade jos a oraşului însă şi în extremitatea de vest s-au construit case, care maimuţăresc oribila şi impersonalaarhitectură madrilenă venită şi ea din Franţa, De a lungul coastei repezi a Chapiz-uluişi al străzilor Yanguas, Agna,Adores, San Bartolome şi altele, descoperi ici şi colo minunate curţi interioare cu coloane şi arcade arabe, cu eleganteojinilces, bogate stucuri şi inscripţii, care proslăvesc pe Dumnezeul musulmanilor, puterea regelui sau frumuseţea caseişi a peisajului.Azi aceste clădiri, ridicate altădată pentru înalta nobleţe a capitalei arabe a Andaluziei, sunt locuitede oameni săraci.Stucurile au căzut, sau au fost distruse. Azulejos-ele au fost de mult cumpărate de colecţionariistrăini.

Ierburi înalte şi burueni ascund ruinele dărăpănateale vechilor palate şi o puzderie decalici sau cuibărit în sălilesomptuoase, murdărite şi transformate în mod fantastic. Darartistul va găsi prin aceste meleaguri mai multe colţuri caresă-l reţină decât în sălile Alhambrei vizitate de toţi călătorii.

Cea mai frumoasă casă din Albaicine la Casa del Chapez,din care legenda a făcut palatul unui rege maur, dar care pare să nu fi fost în realitate decât un post de vamă pentrumărfurile de mătase. Bieţii oameni caretrăiesc în acest palat, azi împărţit în nenumărate locuinţe, fără a înţelegevaloarea artistică a caselor lor, au totuşi destulă inteligenţă să înhaţe chiar de la uşă pevizitatorul curios, să-l ducăpeste tot şi să-i ceară cuvenitul bacşiş. Curtea acestei case posedă coloane, capiteluri, arcuri şi uşi îmbrăcate în stuc,a căror frumuseţe nu e cu nimic mai prejos de cât a celor din Alhambra şi dacă te plimbiagale de a lungul străzilor şipriveşti cu atenţie poţi face asemenea descoperiri din două-n două case.

Zidurile de întărire arabe, care înconjoară Albaicinul la nord şi la răsărit şi porţile Monaito şi Elvira, merită să fie văzute.Prima fortăreaţă maură, vechea Aleazabo, se găsea în interiorul oraşului actual, iar zidul, care se întinde de laPuerta Monailapână la aceea a Drapelelor, provin din această citadelă. Lângă Alcazabo se găsea desigur palatul lui Habus.

Ibn Makesen, fondatorul primei dinastii, care domni în Grenada şi care începu în 1019 construirea acestei fortăreţe. E greude stabilit dacă cele câteva rămăşiţe arabe din Casa del Gallo sunt originale din acest palat. Washington Irwingpovesteşte o frumoasă legendă relativă la acest castel pe al cărei turn se găsea o statuie equestră pe care anumite formulemagice aveau puterea de a o face să se întoarcă în spre partea de unde a venit primejdia pentru regat. Printre celelalterămăşiţe ale arhitecturii arabe situate în interiorul oraşului, trebuie să semnalăm faţada Casei de la Monedo, unde afost altădată un spital mahomedan şi fostele băi arabe de pe Calle del Dorro, unde azi vinfemeile să-şi spele rufele. Înapropiere de Piaza de San Domingo se ridică el Cuarto real, într-o grădină care aparţinea altădată dominicanilor şi care

azi e o proprietate particulară. Suveranii Grenadei se adunau în această locuinţă simplăspre a posti, — zice-se, — întimpul lunii Ramadanului. E curios că Dominicanii au lăsat, probabil din ignoranţă, să subsiste unele inscripţii carecelebrează pe Dumnezeul musulmanilor, cu atât mai mult cu cât proprietatea fu în 1499, adică îndată după luarea Grenadei,dată de „reges catolico" tocmai celebrului Tomas de Torquemada, primul mare inchizitor al Spaniei, ca să fondeze acolo omănăstire.

Printre alte ruine, aceea care merită mai multă atenţie, e un turn pătrat în grădina Reginei, care se găseşte la suduloraşului, pe malul opus al Genil-ului. Acest turn cuprinde o frumoasă sală care seamănă cu aceea a Ambasadorilor.

Arhitectura religioasă arabă a lăsat multmai puţine urme la Grenada de cât la Sevilla şi Cordova.

Încă din primii ani după cucerirea Grenadei s-a încercat aici extirparea islamismului cu mijloacele celemai severe, pecând în celelalte două oraşe s-a făcut uz de oarecare toleranţă. La Grenada s-a căutat să sedistrugă în mod complect pânăşi semnele exterioare ale religiei musulmane şi acestui fanatism i-au căzut de sigur jertfă numeroasele şi splendidelemoscheiale oraşului. Capela Sf-tului Sebastian, situată lângă râul Genil, unde regii catolici se întâlniră cu regeleBoabdil care le aducea cheile cetăţii, e vădit de origină arabă, dar cudimensiunile sale modeste şi văruiala care odesfigurează nu ne poate da o idee despre moscheele Grenadei.La Casa de los Tumbas, care după nume ar părea un mormânt, eîn realitate o baie publică mai frumoasă şi mai mare de cât cea din str. Dorrolui, dar tot aşa de ruinată. Să amintim întreacăt că fanaticii creştini, au interzis maurilor nu numai întrebuinţarea limbii arabe dar şi aceea a băilor lor şi căîn zilele noastre e tot aşa de greu de găsit în Andaluzia un stabiliment de baie ca şide a găsi un indigen, care săvorbeascălimba arabă.

Majoritatea bisericilor din Albaicin sunt substituite moscheelor primitive dar n-au conservatfragmente mai de seamă din vechile clădri.Creştinii abia puseseră stăpânire pe oraş şi dărâmară toate moscheele arabe, înlocuindu-le cu bisericile lor.Ei semulţumiră mai întâi cu modeste construcţii gotice, dintre care cea mai importantă e CapellaReal.San Juan de los Reyes euna din cele mai vechi biserici creştine în Grenada.Ea e într-un stil gotic sobru şi nu prezintă nimic remarcabil.Maisunt şi alte biserici cu naosuri gotice şi cu faţade în stilul Renaşterii ca San Nicolas, San Miguel, el Bajo, SanCristobol. Mai cităm apoi, ca fiind demn de vizitat, turnul pătrat din cărămizi al bisericii Santa Isabel la Real, care eîmpodobit, după modele maure, cu ajimeces, frumos încadrate. Turnul Sf-ta Ana, al cărui exterior e acoperit de azulejos şifrumoasele tavanuri din lemn de la San Luis şi San Gregario, care poartăpecetea influienţei arabe. San Jeronimo, conţine

mormântul somptuos împodobit al eroului naţional al Spaniei, Gonzalo de Cordola, „groaza Turcilor şi a Francezilor”, dupăcum spune inscripţia funerară.

Arhitectului, care zidise biserica Sf. Jeronim, atât de splendid împodobită, îi fu încredinţată construirea catedralei,acel măreţ trofeu, care avea să celebreze triumful Creştinismului asupra Islamismului.

Primul arhitect fu Enrique de Eges, care în 1523 începu lucrarea în stilul gotic, dar caredupă doi ani abia fu înlocuitcu Diego de Siloe.Acesta întocmi un alt plan, care fu mult sau mai puţin urmat de succesoriisăi. Această catedrală e unuldin cele mai frumoase monumente ale Renaşterii spaniole şi numeroasele sculpturi, care o decorează, se numără printrecele mai bune opere ale ornamentiştilor peninsulei.

Dar aceasta se aplică mai puţin la exteriorul catedralei decât la interiorul său. Căci dincele două turnuri, care, dupăplanul lui Silo, trebuiau să împodobească faţada, unul nici n-a fost început iar celălalt care n-a atins mai mult dejumătate din înălţimea proiectată, întrece foarte mult acoperişul şi nu corespunde cu stilul faţadei prevăzute cu treiporţi, tot aşa sa întâmplat şi cu alte detalii şi apoi îngustimea străzilor din jur, distruge în mare parte perspectivacatedralei. Interiorul produce un efect mult mai favorabil;

La Capilla Major e, în Spania, ceea ce numim noi: corul. La Grenada ea e o impunătoare construcţie circulară cu o cupolăînaltă susţinută de opt coloane puternice din ordinul corintian. În jurul corului treceo galerie cu un brâu de capelepracticate în zidul exterior. Toată construcţia e în stilul Renaşterii destul de pur, în afară de bolţi, care sunt înforma unor stele şi unde seobservă forme gotice. Dar ansamblul, deşi somptuos şi plinde distincţie, nu e lipsit deoarecare răceală.Această catedrală nu pare un templu, în care se învaţă sfintele taine ale unei religii supranaturale, eun trofeu al Bisericii pământeşti.

Multe picturi şi sculpturi sunt făcute de mâna lui Alonso Cano, care se născu la Grenada şi care, după nenumărateexecutări, amintind pe acelea ale lui Benvenuto Cellini, reveni în oraşul său natal, unde funumit canonic şi i se amenajaun atelier etajul al doilea al turnului. Cu toate că zelul săunu corespunse pretenţiilor colegilor şi maeştrilor săi, cucare avu adeseori discuţii în această privinţă, el a produs în afară de douăsprezece tablouri., o mulţime de sculpturi marişi mici, care împodobesc catedrala şi care ne arată maniera co-discipolului şi prietenuluilui Velasquez, în acelaş timprealistă şi respectuoasă în faţa artei.Alte sculpturi, operele lui Siloë, sunt demne deatenţie, mai ales remarcabilaornamentaţie a Porţii numită del Perdon. Ornamentaţia Porţii lui San Jeronimo e datorită în parte lui Siloe şi succesorului său Juan de Moeda.

Această poartă e întradevăr foarte frumoasă şi e socotită printre celemai frumoase lucrări ale Renaşterii. O friză cu creaturi fantastice încadrează sfârşitul etajului inferior, în al doilea etaj prezintă coloane corintiene şio arcadă cuun relief, care reprezintă pe Dumnezeu la mijloc, iar în colţurile inferioare pe Moise şi David.

Corul, care se numeşte aici la Capilla Major, e partea cea mai bogată şi cea mai frumoasăa catedralei. Sculpturile şipicturile sale merită cea mai mare atenţie. Se găsesc aci, de Alonso Cano, şapte mari tablouri din viaţa Sfintei Fecioareşi două capele colosale, al Evei şi al Iui Adam, sculptate în stejar şi apoi pictate.Vibraţiunile sunt de olandezulTheodor de Holanda şi de Juan del Campo.Statuele colosale ale apostolilor, din bronz aurit, sunt de Martin de Aranda.

Statuile reprezentând pe Regele Ferdinand şi regina Isabela îngenunchiaţi, sunt de Pedro de Mena şi de Medrano.Mulţi elevide ai lui Cano au lucrat la Catedrală. Construcţia interioară a naosului central, pe carespaniolii îl numesc coro, darcare,după cum am mai spus, nu corespunde cu expresia identică din limba noastră, e despărţită de partea principală acatedralei printr-o superbă împrejmuire în stilul rococo. Cele patru statui de alabastru deAugustin Verga sunt destul deplicticoase iar stranele n-au nimic remarcabil.Printre capelele laterale, cea mai splendidă fu făcută sub auspiciile arhiepiscopuluiMoscoso, mort în 1811, descendent al unei familii din America de Sud, colosal de bogată, şi care risipibanii cu amândouă mâinile pentru decorarea capelei sale, închinată Sfântului Mihail.Aici se poate vedea un basorelief

cizelat,într-un singur bloc de marmoră, de către Adam, sculptorul de la curtea lui Carol al IV al Spaniei, şi care e maiales remarcabilă prin mărimea sa.În adevăr, locuitorii Grenadei povestesc că pentrua aduce până acolo acea masămonstruoasă a fost nevoie să se lărgească de mai multe ori ulicioarele strâmte, dărâmând zidurile caselor, pe care bogatulepiscop le plăti cu despăgubiri regeşti din tezaurile sale. Acest basorelief măsoară 4metri în înălţime, 2 metri înlărgime şi mai mult de 0.50 m în grosime. Tot aici se găseşte un prea frumos tablou (la Virgen de la Soledod) de Cano.

Alături de această capelă mai recentă, se găseşte cea mai veche şi care se bucură de mare veneraţie din partea locuitorilorGrenadei. Aici se păstrează o icoană făcătoare de minuni a Sf Fecioare şi care datează din secolul al-XV-lea şi care a luatparte la cucerirea Grenadei. Lângă ea sunt atârnate portretele lui Ferdinand şi al lsabelei, datorită pictorului Arguello(mijlocul sec. XVII -lea). Capillo de Jesus Nazareno e mai curioasă pentru amatoriide artă, cu un SF Francisc deTheolocopuli (EI Greco), trei tablouri de Ribera (martirul Sft. Laureţiu, Sft.Anton cu copilul Isus şi o Sf-taMagdalena) şi un grup compus din Mântuitorul, ducând crucea, şi de Sf-ta Fecioară Maria de Alonso Cano.Mai semnalămCapillo de la Trinidad cu un tablou deasupra altarului de Cano şi altele de Ribera şi Bocanegra, precum şi un grup sculptatîn lemn şi atribuit pe nedrept lui Alonso Cano.De altminteri Alonso Cano e pentru grenadini ceea ce Murillo e pentrusevillani.Toate vechile tablouri i se atribuie lui. Dar grenadierilor le vine şi mai uşor deoarece Cano era în acelaşi timppictor şi statuar şi aşa poate fi făcut răspunzător nu numai de toate picturile vechi, dar şi de toate vechile sculpturi.

În Sacristie se mai găsesc şi alte opere de Cano: o pictură în ulei, „Vestirea pastorilor" şi două sculpturi: „ImaculataConcepţiune" şi „Sfânta Fecioară cu copilul Isus".

Catedrala comunică prin uşi directe cu Capillo Real şi cu Sagrario-ul, mica bisericăzidită în prima jumătate a secXIII-lea de Francisco Hurtado Izquierdo. Sagrario-ul serveşte azi de parohie. În locul săuse ridica altădată principalamoschee a Grenadei şi mica capelă de Pulgar, e numită astfel în amintirea unei isprăvi a cavalerului Herno Perez dePulgar,care, la 18 Decembrie1490, pătrunse în oraş prin tunelul de sub Dorro şi înfipse cupumnalul său în uşa moscheei o inscripţie relevând gloria Sfintei Fecioare. Sogrario e o clădire în stil„churrigueresc", al cărei planfigurează o cruce grecească cu o cupolă înaltă şi altele mai mici pe cele patru braţe. Capillo Real merită cu adevărat săfie văzută. Aici se găsesc mormintele părinţilor, bunicilor şi al unui frate al lui CarolQuintul, mort de mic copil. Euna din cele mai vechi biserici creştinedin Grenada zidită, ca toate bisericile ridicate sub auspiciile regilorcatolici, în stilul gotic flamboaiant.Această construcţie funerară, constă dintr-un lung naos, având de o parte şi dealta două capele. În afară un grilaj lucrat din piatră încununează acoperişul capelelor şial naosului central. Intrareae formată de o frumoasă poartă în stilul Renaşterii italiene, care duce în clădirea zidită de Enrique de Egas (1506—1517)

într-un stil gotic flambraiant destul de pur. Pe ziduri se înşiră numeroase inscripţii ornamentale, în care se celebreazămonarhii spaniolii pentru pietatea cu care „au izgonit pe mauri şi evrei dinregat şi au stârpit erezia". Îndărătul uneigrile superb lucrată în fier se văd mormintele lui Ferdinand şi al lsabellei precum şi acela al lui Filip de Austria şiJeana Nebuna. Cele două monumente au forma obişnuită a sarcofagiilor, cu corpurile morţilor întinse pe un pat de paradă.

Fie aparţin Renaşterii italiene şi nu se armonizează cu mediul înconjurător în stil gotic, dar oferă prin ele însuşi atâtafrumuseţe încât se uită restul bisericii.Mormântulregilor catolici, opera florentinului DomenicoPancelli, e puţin mai simplu şi mai sever decât acela al ginerelui şi al f icei sale, care e atribuit spaniolului Bertholomeu Ordonez. Amândouă constau dintr-o temelie împodobităcu numeroase sculpturi, pe care Ordonez şi Pancelli au aşezat un al doilea etaj, pe care unul l-a făcut aproape tot aşa delarg ca şi suportul său, iar celălalt l-a făcut mai înalt şi mai îngust. „Putti"~ii (îngeraşii) basoreliefului şidecoraţia celor două monumente sunt foarte frumoase. Totuşi e de preferat acela al „reyes catolicos" pentru armoniaansamblului, care e mai pură.Doi Putti (îngeraşi) ţin o placă de marmorăpe care se citeşte o inscripţie: „Mahometicae seclaeprostatores et hereticaepervicaciae extinctores, Fernandis Aragonum et Elisabetha Castellae, ni et uxor, unanimes catholici appellati marmoreoelanduntur hoc tumulo".

Pe mormântul ridicat de Carol Quintul părinţilor săi figurează o inscripţie de aceiaşi natură. Aceste splendide monumentenu sunt însă decât nişte cenotafe, deoarece corpurile celor două perechi regale repauzează în sicrie situate sub cele douămonumente, într-un cavou, la care te scobori pe o scarăpracticată între cele două morminte. Sicriul lui Filip cel Frumose chiar acela pe care soţia sa Jeana Nebuna, devenită hipohondriacă din pricina durerii cauzate de moartea lui prematură,nu l-a părăsit din ochi până la propria sa moarte. Ea lua acest sicriu în toate călătoriile sale şi-l aşeza în camera sade culcare, nevoind niciodată să-l încredinţeze mormântului.Altarul principal al acestei capele e deasemenea demn deatenţie, iar în sacristie se păstrează între alte reclicve, sceptrul, coroana şi spada regelui Ferdinand.Între altetezaure ale catedralei, se numără şi mai multe tablouri de Memlen, care nu sunt scoase decât la sărbători mari.

La nordul oraşului, nu departe de poarta Elvirei, se găseşte bătrâna Cartuja a cărei sacristie prezintă o ornamentaţie careaminteşte celulele albinelor şi se poate compara în această privinţă cu ornamentele arabe. Uşile şi dulapurile dinaceastă încăpere sunt luxos împodobite cu bucăţi de ţeastă de broască ţestoasă, de sidef, de argint şi de fildeş, care aufost lucrate de un călugăr, José Varquez, timp de patruzeci de ani. Restul ornamentaţiei sacristiei fiind de o bogăţie prea exagerată şi încărcată ne face să admirăm prin comparaţie rezerva şi gustul arabilor în arta lor ornamentală. Mănăstireaconţine o nesfârşită colecţie de tablourimediocre, reprezentând suferinţele îndurate de călugării Chartreux, englezi,sub Enric al Vlll-lea.Mai e apoi o cruce pictată pe zid care e o adevărată capodoperă ca tablou înşelător. Trebuie săatingi cu mâna pictura ca să te convingi că lemnul şi cuiele nu sunt adevărate. Şi dacă această operă, de Cotan, înşealăchiar un om, nu e de mirare, dacă după cum spune călăuza, păsărele veneau adesea în această sală şi voiau să se aşeze pe

cruce.

Cu Alhambra, Generaliful, catedrala şi Capela regală, lista monumentelor din Grenada, cu adevărat remarcabile şi demne dea fi văzute, s-a terminat.Acela care are mult timp de pierdut mai poate vizita palatul dela Concilleria, Campode Triumfo, cu coloana sa deasupracăreia e ostatuie a Sfintei Fecioare; azilul de nebuni şi spitalul San Juan de Dios,careare un frumos tavan de lemn şinumeroase picturi de Bocanegra, Vorjes, Carlo Maratta şi, mai ales, de elevi lui Cano Seara, un ceas înaintea prânzului,

nu uitaţi să vă duceţi la Alameda, care se numeşte aici „Salon'", o frumoasă şi largă alee plantată cuplatani umbroşi şipe care frumoasele Grenadei au obiceiul să se plimbe la această oră. Veţi putea vedea atunci, în caz când nu veţi ficunoscut costumele femeilor din Grenada, decât din desenele şi tablourile lui Gustav Dore, Henri Regnault şi alţifantezişti de acelaş gen, că lucrurile nu sunt tocmai cum le înfăţişează aceşti artişti. Aici eleganţa nu se îmbracă decâtdupă moda pariziană şi femeile şi fetele dinpopor urmează, azi, acest exemplu. Doar şalurile de pe umeri şi basmalele pecap, cu nuanţele lor variate, imprimă încă uni caracter local costumului femenin. Dar trebuie să recunoaştem că şiţărancele din alte ţări ale Europei poartă stofe ca acestea.

Pentru a întâlni costume populare cu adevărat caracteristice, trebuie să părăseşti oraşul şi să te duci în târgurileretrase ale Sierrei. În 1892, cu ocazia celui de al 4-lea centenar aldescoperirii Americii, s-a ridicat pe „salon” unmare monument, reprezentând primirea lui Columb de către Isabella, opera sculptorului spaniol Ben-Iliure care trăieşte laRoma.

Sprea fi compleţi, mai semnalăm Muzeul şi palatul Primăriei (Aquniamiento), de pe Piaza de Puni, unde se găsescnumeroase tablouri de Cotan, autorul crucii de la mănăstirea călugărilor Chartreux, şi altele de Zurbaron, Ribera, AlonsoCano, Pedro de Moya, dar care nu sunt aşa de remarcabile ca acelea ale aceloraşi artişti ce se păstrează în Catedrală. Ceamai frumosă piesă din galeria e un altar portativ, provenind din castelul San Jeromino. Acest altar e împodobit cu şapteemailuri în felul acelora de Jean Pernicand de la Limoges. Un mare număr de antichităţi romane şi arabe. Întrealtele obrăţară maură, olării şi covoare, precum şi o strană originară de la San Jeronimo, completează colecţia.

Niciun voiajor nu trebuie să treacă cu vederea şisă nu viziteze cavernele ţiganilor din Albaicin, despre care am maivorbit aici. Poveştile fabuloase care spun despre primejdia ce ar prezenta o astfel de vizită, au fost poate întemeiateacum câteva zeci de ani.Azi ele nu se mai potrivesc şi unele cartiere din marile noastre oraşe sunt mult mai primejdioase

în plină zi decât Albaicinul la miezul nopţii.Ţiganii, gitanos, formează întoată peninsula ofamilienumeroasă, rigurosseparată de Spanioli, care îi tratează ca pe nişte paria. Ei vorbesc o limbă proprie ; nu adoptă religia creştină decât înaparenţă, se căsătoresc între ei şi nu se amestecă aproape niciodată cu creştinii spanioli.La Grenada ei se ocupă mai alescu meseria de geambaşi şi de fierari şi exploatează, ca pretutindeni în altă parte, credulitatea populară şi în primulrând cea feminină, prezicând viitorul. Străinul nu cunoaşte dintre ei decât dansatoarele pe care i le prezintă călăuzeleşi alţi paraziţi ai turistului.Dar acest spectacol nu e deloc de recomandat. Departe de aprezenta vreo frumuseţe e doarprostesc şi comun.De altminteri în sălile obişnuite de dans,unde se adună populaţia Grenadei, se pot vedea dansatoare mult

mai frumoase şi mai graţioase.

S-a exagerat desigur reputaţia rea a acestor gitanos despre care un scriitor spaniol,numea Covarrubias, care trăia prin sec. XVI-lea, spunea că sunt „o haită decăzută de vagabonzi, veşnic pribegi, înşelătorişi hoţi, care ghicesc viitorul de pe liniile mâinii”.

Înainte de a părăsi oraşul să urcam colina numită Sacro Monte, pe coastele căreia locuiesc ţiganii. Nu suntînsă numeroasele grote care comunică cu biserica San Cecilio şi al cărei interior e îmbodobit cu scene scoase din viaţamartirilor, care ne atrag pe această înălţime. Vrem să aruncăm o ultimă privire asupramuntelui găurit de caverne şiacoperitde cactuşi şi rodii, asupra oraşului cu nenumăratele sale clopotniţe şi miradori, unde, ici şi colo, un sombruchiparos, sau un zvelt palmier cu preţiosul său evantai răsare pe deasupra zidurilor uneigrădiniţe, asupra verdei Vegapătate de albeaţa vitelor şi a satelor, asupra zidurilor şi a turnurilor Alhambrei, cenuşiica un cer de furtună, unde seascunde splendoarea fantastică a feeriei arabe, asupra Generalif-ului, ai cărui miradori aerieni şi chiparoşi centenari nesalută. Poate că nici nu mai există în lume, afară de Grenada, un loc care să dea sufletului voiajorului atâtea senzaţiipoetice.Natura ne vrăjeşte cufarmecele sale cele mai irezistibile. Legenda ne şopteştemelodiile sale cele mai dulci.Fiecare piatră ne vorbeşte aici despre rasele de altădată, despre civilizaţii dispărute, despre eterna evoluţie aoamenilor.

De aceea, nu plecăm din Grenada cu simpla amintire a unui colţ de paradis plin de frumuseţe şi de poezie, ci şi cuo lecţie pe care ar trebui s-o repetăm veşnic, aceea a fragilităţii operelor omeneşti şi a eternităţii voinţei şisforţărilor umane.

T I B I D A B O

Barcelonaare frumuseţi care, — necunoscute decât de puţini din turiştii altor ţări, — ispitesc îndelung pe iubitorii depitoresc ca şi pe amenii de condeiu, dornici să fixeze pe hârtie aspecte în adevăr de neuitat.

Afară decolina sfinţită, care poartă numele de Montserrat şi unde acum este una din cele mai curioase mânăstiri dincuprinsul Spaniei, Barcelona are încă o localitate plină de o nesfârşită poezie, numită Tibidabo.

Nimeni n-ar putea spune precis care e originea acestui nume atât de curios şi cu o rezonanţăcu totul deosebită: Tibidabotrebuie să amintim versiunea după care Creatorul Lumii voind să arate bunăvoinţa sa pentru localnicii ţinutului respectiv,a plăsmuitminunata localitate şi, generos, a oferit-o celui dintâi om spunându-i: Tibidabo: — Ţi-o dau ţie!

O atarelegendă îşi găseşte deplin autorizarea, prin însăşi bogăţia fără pereche a frumuseţilor naturale pe care leîntruneşte zisa localitate.

Dacă niciodatănu se va putea găsi în mod precis originea numelui său, nu e mai puţin adevărat că Tibidabo, — aşezat la1200 metri deasupra nivelului mării, — este cel mai frumos punct al Barcelonei.

Un funicular te duce, în câteva minute, până sus pe o platformă, care, dominând întregoraşul, te lasă să vezi caseleînşirate, jos, într-o splendidă panoramă care nu are termen de comparaţie.Unii vizitatori preferă să ajungă sus cu piciorul, străbătând drumuri şerpuite, care cer, fireşte, destulă vreme, până săse oprească în vârful colinei, însă care, în schimb, lasă să se vadă, mult mai bine şi în detaliu, fermecătorul peisaj care

se desfăşoară jos şi ale cărui perspective se tot lărgesc, pe măsură ce omul suie mai sus.Pământul, împrejur, rămâne ras şi gol; dar din loc în loc, arbori singuratici, în atitudini de oameni care cugetă, saugrupuri de copaci, răsar pe neaşteptate, sporind sentimentul de izolare şi de înălţime.Când ai ajuns sus, găseşti o mică staţiune climaterică cu splendide construcţii moderne, restaurante, baruri, cafenele şicofetării, aşezate acolo pentru confortul şi mulţumirea vizitatorilor.Nu lipsesc localurile de distracţie care oferă atracţiile cele mai originale ce se pot imagina.Te opreşti un moment şi arunci o privire în jos, Barcelona, cu casele ei pătrate, ca nişte blocuri de marmură albă, seîntinde până departe, într-un conglomerat care atrage, amuză şiuimeşte...Iar ceva mai departe, în fund, e marea, marea nesfârşită, care se întinde până dincolo de unde vezi şi care se confundă cudunga cerului contopindu-se.

În dimineţile limpezi de primăvară, marea de sub Tibidabo şi cerul care o acoperă sunt de un albastru care nu te mai lasăsă distingi unde începe una şi unde se sfârşeşte cealaltă...Pe culmea pe care te găseşti suspendat, simţi adânca lumină a perspectivei nesfârşite şi bucuria unei privelişti fărăseamăn.

Când îţi întorci privirea, ai în faţă o realitate îmbitoare: un fel de Casino se ridică drept, alb şi chemător ; teraselelui curate şirăcoroase, cu mesele frumos rânduite, te cheamă să iei cevarăcoritor, sau dacă vrei, să şi mănânci, înaerul curat al celor 1200 metri înălţime. La o mică depărtare, împestriţatcu restaurante şi prăvălii de tot felul, se întinde un bâlci bine întemeiat. Vezi jocuri şispectacole, ca în orice bâlci, muzici asurzitoare şi pocnitori, orchestre care cântă cu nădejde şi, alături, grupuri decopii care se fugăresc strigând, ori de femei care privesc surâzând această exhibiţie neaşteptată.

Bâlciul acesta e deschis totanul. Oamenii vin mereu, cu copii de mână, şi cine l-a mai văzut vina iar să-l vadă, precumcine nu l-a văzut niciodată nu poate trece fără să se oprească şi aici, bucurându-se, râzândşi uitând înfăţişarea solemnăcu care a venit de acasă.

Soare, lumină, aer curat, veselie şi voie bună, iată ce este Tibidabo, ziua.Anunţuriîn ziare şi la răspântiile străzilor oraşului Barcelona, invită lumea să vină „La Tibidabo",la Tibidabo ! Şioamenii vin, oricare ar fi categoria lor socială, suind saucu funicularul care aleargă neobosit, sau păşind încet pepotecile şerpuite şi pline de poezie.Oamenii de jos, din Barcelona, de câte ori îşi înalţă ochii spre cer văd întâi Tibidabo, care este prima din treptele ceduc la cer...

Uneori, noaptea, focurile care ard sus, luminile în sute de culori care animează bâlciul, se văd până departe şi sunetelemuzicilor nenumărate vin, ca într-un ecou stins, până în cetate, până în Barcelona.

Atunci cei care au rămas în seara aceea acasă, dar care altă dată au fostla Tibidabo, privesc în sus şi amintindu-şi,cugetă cu un zâmbet de solidarizare:

— Cei dela Tibidabo petrec….

Punctunic în Europa occidentală, aşezat la foarte mică depărtare de oraş, Tibidabo este nunumai un ţinut căutat de toţituriştii carese abat pe aici, dornici să cunoască frumuseţile Spaniei. Tibidabo e ceva mai mult: e un punct pe carecine l-a văzut, nu-l mai uită niciodată.

LA R A M B L A