Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

OMUL MAIMUŢĂ ŞI FEMEILE LUI

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

CAPITOLUL I.

Plecarea către infernul pământesc. Ghidul

Abdurahman.

Linia munţilor Sumba se întinde la sud de provincia Sumba, în Guinea portugheză şi acest loc este considerat în Africa, puţin propice pentru albi şi chiar pentru negri. Foarte puţini sunt acei cari se hotărăsc să plece în acea regiune, nu din cauza fiarelor, ci a climei teribile şi periculoase, căreia cu greutate poate să-i reziste cineva, cu toată puternica doză de chinină luată zilnic pentru a întâmpina frigurile galbene, de care nimeni nu scapă.

Nu se văd nici negri şi nici un alt fel de populaţii prin acele ţinuturi. Coloniştii albi nu se apropie de Sumba, preferând să trăiască în regiuni mai ridicate, fiindcă una din cauzele ce fac să nu fie suportată clima este că această regiune se află foarte jos şi în consecinţă căldura este sufocantă. Chiar munţii, cu toate că îi se dă acest nume, au altitudine foarte relativă şi din depărtare linia care o formează se vede ca un relief puţin monoton şi uniform.

După negrii din Guinea, în acele locuri domnea moartea şi pare că numele său are o legătură cu moartea din dialectul Guineei portugheze, după cum ne-a spus secretarul guvernatorului portughez, din acel ţinut. Pentru aceasta chiar negrii se aventurează foarte rareori spre Sumba, poate mai mult din superstiţii decât din cauză că marginile foarte joase ale acestor munţi sunt neprielnice, vârfurile putând avea o climă suportabilă, dacă nu egală Africei Centrale.

Aceasta era problema pe care am discutat-o cu amicul şi tovarăşul meu Laffite, într-o seară petrecută în casa d-lui Baranu, administrator al districtului 7 din Guinea, care ne-a făcut onoarea de a ne invita, pentru a ne da în acelaş timp instrucţiuni asupra proiectatei noastre călălorii.

Fiind de foarte puţin timp în Africa şi pentru a evita dificultăţi serioase ne-am adresat totdeauna autorităţilor, care ne-au dat în acelaşi timp informaţii şi sfaturi, ce nu se pot uita, căci dacă am isprăvit bine acea expediţiune, o datoresc în bună parte funcţionarilor publici, francezi, portughezi sau belgieni, cărora le port întotdeauna o amintire afectuoasă.

Domnul Baranu, îndeosebi, ne-a dat sfaturi utile, care ne-au servit nu numai pentru a vizita Guinea portugheză, ci toată Africa Centrală, sfaturi cu atât mai valoroase cu cât acesta avea o experienţă de observaţiuni proprii, rezultând din cinci ani de viaţă în acea ţară, întrerupţi numai de vacanţele sale.

Ceea ce ne interesa în acea seară, era să ştim pentru ce negrii şi albii aveau atâta frică să se apropie de acel loc, care după domnul Baranu trebuia să fie complet nelocuit şi cu siguranţă neexplorat de nimeni, din cauza căldurii şi a bolii de care am vorbit.

Am hotărât împreună cu domnul Baranu, în sarcina căruia se aflau munţii din Sumba — un iad pământesc, după părerea tuturor — că urcând acel munte va fi cu siguranţă o atmosferă respirabilă şi probabil tot aşa de sănătoasă ca aceea a celorlalte ţări tropicale, dacă se poate numi sănătoasă acea temperatură, judecând după relativa bună stare a unor localităţi sau ţinuturi, oarecum mai sănătoase, decât altele la înălţimea lor.

Studiarăm în cele din urmă circumstanţele unei expediţii prin acei ţinut, crezând în posibilitatea ei, gândind că în cel mai rău caz vom fi obligaţi să ne întoarcem, dacă ar fi în adevăr imposibil de a înainta, cum spunea d-1 Baranu, care nu încerca totuşi să facă acest drum, urmând pilda negrilor care, după cum am spus mai înainte, nu vroiau să se apropie mai mult din superstiţie decât din frică întemeiată.

Dificultatea o constituia faptul de a găsi oameni care să primească să meargă la Sumba şi urmând sfatul dat de administrator, am hotărât să luăm o escortă din oamenii care nu erau din acel ţinut, adică din cei care nu cunoşteau legenda şi acel loc şi doar un singur ghid, căruia îi vom plăti foarte bine ca să primească să vină cu noi, cu tot pericolul adevărat sau imaginat.Toate acestea cădeau în sarcina amicului Laffite, care avea un dar foarte bun de a convinge pe negri.

Treizeci şi cinci de oameni voinici şi un ghid din acel ţinut, formau toată escorta noastră. Să spunem în treacăt, că se plătea ghidul singur cu o sumă egală cu a tuturor celorlalţi negri, şi Laffite credea că a făcut un miracol...

D-l Baranu veni la plecare, examina personal oamenii, ne întrebă dacă avem o cantitate suficientă de chinină şi de apă filtrată, se ocupă de calitatea

alimentelor noastre, se informă de drumul pe care avea intenţia să-l apuce ghidul şi în cele din urmă, după un moment de conversaţie cu acesta şi după ce i-a dat unele instrucţiuni ne despărţim, nu fără părere de rău.

Plecarea se efectua sub cele mai bune auspicii, cu un vântuleţ răcoros care sufla dela nord, la acea oră de dimineaţă.

D-l Baranu ne recomandă pentru ultima oară să ne întoarcem la primul semn de friguri şi se arăta foarte preocupat de soarta noastră. De două ori se întoarse spre noi şi cu mâna ne făcea semne de adio. Eram mult depărtaţi de el şi nu încetam să-l pierdem din vedere. Opt negri ne ridică în hamacuri suspendate, câte unu! de fiecare braţ, acestea aşezate şi purtate pe capul oamenilor-animale. Acesta este modul de a călători repede în Africa, fiindcă albii nu pot merge cu uşurinţă din cauza căldurii, care îi face să transpire într-un mod pe care inutil aş încerca să-l descriu.

Alţi opt erau încărcaţi cu cele necesare şi alimente şi ceilalţi, împreună cu ghidul, mergeau înainte.

Să nu credeţi că n-ar fi comod de a călători. Nu mă refer desigur la cei care duceau hamacurile sau la cei care erau încărcaţi cu cele necesare şi cu alimente, ci mă refer la noi doi, care întinşi în hamacuri ne fumam fericiţi ţigările, sau adormiam, fiindcă legănarea, produsă de cei care ne purtau, este un remediu din cele mai eficace contra insomniei, produsă de căldura, care se simte de cum răsare soarele şi se măreşte pe măsură ce astrul îşi urmează drumul triumfal spre zenit.

Noi doi întinşi în hamacuri, cu picioarele îndreptate înainte — eram purtaţi în acelaşi fel cum se duc morţii — gândeam la expediţia noastră, fără să neinteresăm de sărmanii negri, care cu un marş uşor ne duceau spre regiunea periculoasă a Sumbei.

* * *

Cel mai important personaj al convoiului era desigur ghidul, om de 40 ani, înalt şi subţire ca aproape toţi negrii din Africa Centrală. Era îmbrăcat în mod cu totul original, şi ţinea în mână un baston mare, sau mai bine zis o prăjină, cu care cerceta plantele sau spinii pe lângă care treceam, ori se sprijinea pe el pentru a nu obosi.

Faţa lui, aspectul lui general, obişnuinţa lui de a. merge mereu înainte, arăta o superioritate absolută asupra celorlalţi. Se credea cu siguranţă ca un general, căci felul în care privea la ceilalţi negri demonstra autoritatea lui. In realitate el era căpitanul expediţiei, fiindcă fără ghid nu se poate merge prea departe în Africa Centrală, sau din contră, se merge aşa departe, că nu se mai întoarce. De aceea aceşti domni îşi dau seama de importanţa lor.Toţi, ceilalţi negri, executau ordinele acelui ghid, care avea unul din cele mai sonore nume: se numea Abdurahman, şi se arăta mândru de numele lui.

Dacă vroia, de exemplu, să zică oamenilor să meargă mai iute, spunea ca şi cum era vorba de o a treia persoană:

—Abdurahman vă zice să mergeţi mai iute!...

Şi pentru a ne da o idee de autoritatea şi superioritatea lui asupra celorlaţi, spunea aceasta în limba franceză, după ce o spusese în idiomul lui:

- Abdurahman vous dit de marcher vite!... Acesta era ghidul angajat de Laffite, care pretindea să fie un fizionomist expert.

CAPITOLUL II

Cele dintâi neajunsuri. Vegetaţie impunătoare. Planul Iui Abdurahrnan.

Timp de două ceasuri coborâm mereu spre o câmpie şi fie din cauza soarelui care răsărise deja, fie din cauza situaţiei terenului, căldura creştea din clipă în clipă.

Defapt negrii, mai ales acei carepurtau hamacele, respirau cu o vădită greutate, fiind obligaţi mai mult să alerge decât să meargă ia pas, după insistenţa conducătorului Abdurahrnan, care vroia să traversăm această câmpie şi să ajungem la porţile Sumbei, înainte ca soarele să oprească oamenii.

Pe de altă parte, aşa era şi sfatul lui senor Baranu şi de altminteri şi impresia noastră, siguri că odată trecând această câmpie joasă şi urcând muntele vom întâlni un aer respirabil şi o temperatură mai sănătoasă, sau cel puţin mai rece.Câmpia era nesfârşită. Cu toate ţipetele lui Abdurahman şi gesturile sale teribile, ridicând vergeaua în aer, ca şi cum vroia să-i lovească, oamenii mergeau mai încet.

Conducătorul se servea de toate vorbele rele pe care le cunoştea în limba franceză şi, se înţelege, că îi trebuia tot atâtea — cel puţin — în propria sa limbă, fără să ajungă însă, la rezultatul dorit, fiindcă oboseala nu permitea acelor nenorociţi, să facă caz de mânia şefului expediţiei. La un moment dat, Abdurahrnan pierzându-şi răbdarea, se întoarse înapoi şi porunci celor opt negri cari purtau hamacele noastre să le aşeze pe pământ.

Au fost îndată aleşi, alţi opt, dintre cei mai puternici, care luară lemnele peste cap şi fiindcă erau mai puţin obosiţi decât cei dintâi, ne duceau mai iute.După o jumătate de oră, cu toate acestea, se produse acelaşi fenomen şi câmpia aceea nu se sfârşise încă.

Căldura era indescriptibilă şi înţelegeam foarte bine situaţia negrilor, cu toate că erau obişnuiţi a trăi în aceste ţinuturi, fiindcă şi noi înşine, întinşi în hamacele noastre, respiram cu o greutate vizibilă şi sudoarea ne udase complet.

Abdurahrnan porunci ca să se schimbe încă odată oamenii purtători de hamace şi în mijlocul înjurăturilor şi insultelor ce le lansase, convoiul se puse din nou în mişcare, pe drumul cel bun, către locul indicat, pe care conducătorul îl semnala, din când în când cu vergeaua sa.

Către orele opt de dimineaţă sosirăm în sfârşit aproape de pădurea, de unde începe Sumba. Conducătorul ar fi vroit să mergem mai înainte, ca să ajungem la o înălţime sigură, dar oamenii nu puteau să mai facă nici un pas înainte şi abia întâlnirăm un loc protejat de arbori, care dădeau puţină umbră, că se ne aşezăm pe pământ, absolut incapabili să mai meargă.

Abdurahrnan ţipa, ocăra în toate dialectele şi idiomele, pe care le cunoştea, dar fără a obţine vre-un rezultat.

Oamenii nu se impresionau de situaţia lui deşi nu-i răspundeau, cea mai mare parte nefăcând altceva decât să privească la noi, într'un chip aşa de semnificativ, ca şi când ar fi cerut ajutorul nostru.

Înţelegeam bine situaţia lor, fiindcă noi înşine întinşi comod în hamace, în timpul drumului, ne simţeam obosiţi. Cum oare, trebuia să fie acei cari alergaseră, purtându-ne, ori care dusese bagajele? Se vedea clar, că cu toată bunăvoinţa lor nu aveau forţele necesare pentru a înainta şi Laffite, care totdeauna lua iniţiativa, chemând pe conducătorul Abdurahman, îi spuse să nu insiste mai mult şi să lase oamenii să se odihnească. În acest timp căldura creştea într-un mod extraordinar şi apa ce o păstram în bidoane speciale, pentru a o menţine mai rece, se încălzise în aşa chip că nu mai putea să taie setea noastră.

Abdurahman respectă indicaţia lui Laffite şi se aşeză pe pământ, mişcându-şi mereu capul disperat şi monologând vorbe, neînţelese pentru noi. Ceilalţi negri nu făceau nici o mişcare şi toţi păreau că au aţipit. Atunci noi am scos cutii cu conserve şi am hotărât să reparăm forţele noastre, fără a uita să luăm câte o jumătate de pastilă de chinină, precauţiune recomandată de renumitul administrator senor Baranu.

Terminând de dejunat, ne-am culcat sub un arbore puţin mai mare şi care avea o umbră mai potrivită pentru pieile noastre albe.

Abdurahman ridicându-se de jos, ne-a spus că se duce să caute un izvor de apă şi se depărta cu bastonul la umăr ca şi în cursul mersului.

Când se înapoie, toţi negrii îl întrebară dacă a descoperit apă şi la răspunsul său afirmativ se ridică un grup dintre ei şi se îndreptară în spre locul de unde venea conducătorul, cu vase de pânză identice cu acelea ce se întrebuinţează pe vapoare.

Întorcându-se cu vasele pline toţi băură, înainte de a mânca, apoi toţi păreau desmeticiţi şi după o tăcere, motivată de oboseală, urmă o conversaţiune cu glas tare şi râsete, ce negrii nu o părăsesc în nici-o împreujrare.

Abdurahman părea de fapt mai mulţumit, — cu toate că şi el vorbea obosit în timpul mersului şi dacă insista să mergem înainte, era pentru ca să ieşim din acest loc, pe care îl cunoştea ca foarte periculos — „Locul morţii", după cum spunea şi senor Baranu.

De două, trei ori întrebă câte ceva pe oameni, la care aceştia îi răspundeau afirmativ, cu un surâs ce-i făcea să-şi arate dinţii lor, aşa de albi, cu toate că peria şi prafurile de dinţi, nu sunt cunoscute în acel ţinut.

Nu ştiu exact cât am mai stat în acel loc, odihnindu-ne şi în neputinţă de a face cea mai mică mişcare, iar negrii vorbind, râzând şi glumind între ei. In sfârşit Abdurahman se ridică. Dădu ordin cu voce tare, celorlalţi negrii şi pe noi ne pofti să ne aşezăm în hamacuri şi când se asigură că totul o să meargă bine, ridică bastonul la umăr, se sprijini cu braţele în el şi o porni în fruntea tuturor.

Negrii fiind odihniţi, mergeau cu iuţeală în urma conducătorului, care se îndreptă repede către pădure. Terenul devenea mai greu de parcurs fiindcă vegetaţia era mai abundentă, la fiecare pas. Ierburile şi spinii, formau bariere în numeroase locuri, pe care negrii le evitau, desigur, urmând paşii luiAbdurhaman, care prefera să conducă convoiul prin locuri uşoare de trecut.Acei care duceau bagajele şi merindele, nu luau atâtea precauţiuni, însă din timp în timp făceau salturi pentru a nu urma coturile, pe care le făcea drumul, lărgindu-se.

De aici înainte începeau plantele spinoase. Plante curioase, complet masive, cu foi mici, de culoare verde şi roşu palid şi ramuri care se sfârşau cu vârfuri subţiri întoarse şi formând cârlige, printre care, în niciun caz, nu se putea trece.

Desigur că natura a dispus aceşti spini, ca să împiedice intrarea în pădure, incornodându-ne şi pe noi ca să trecem. Toate cârligele erau răsucite în afară şi pe măsură ce înaintam, mai dese se făceau aceste plante, lăsând abia un pasaj nenorociţilor negrii şi lui Abdurahman însuşi, care renunţând de a mai purta bastonul pe umăr, cerceta cu el pământul şi plantele, pentru a se asigura dacă nu sunt şerpi in acele locuri.

Acum puteai să te îneci din cauza dificullăţilor arătate mai sus, ale terenului şi din cauză că mergeam urcând drumul către reintrarea în pădure.Conducătorul nu înceta să arunce injurii, de data aceasta însă le îndrepta terenului şi vegetaţiei acesteia, care devenea deja impunătoare.

Pământul era acoperit de unele plante asemănătoare cu urcătoarele, care se agăţau de trunchiul arborilor, acoperind toată suprafaţa lor şi în urmă lăsându-şi în jos o ramură, pentru ca apoi să se îndrepte spre arborele vecin, acoperind asemenea şi trunchiul lui, lăsându-se din nou şi întinzându-se pe pământ, ca în sfârşit să se îndrepte către un alt arbore vecin. Părţile care atârnau din ramurile ce treceau dintr-o parte într-alta, formau frumoase ghirlande verzi care ornau pădurea ca şi cum s-ar fi pregătit o sărbătoare.Natura voia să ne primească într-un mod solemn. Adevărul era că nici conducătorul Abdurahman, nici ceilalţi negrii, nu erau încântaţi de frumuseţea naturii, fiindcă atât celui dintâiu cât şi celorlalţi trecerea le era împiedicată, înfundându-li-se picioarele în ierburi, înţepându-se deseori, fapt ce-l înţelegeam după ţipetele şi blestemele ce însoţeau fiecare înţepătură.

CAPITOLULIII

O înălţime în pădure. Ţânţarii. Începutul febrei.

Trei ceasuri a durat zisa urcare şi de trei ori se schimbară purtătorii de hamace. Toţi păreau din nou obosiţi şi Abdurahman, după ce făcu unele observaţiuni meteorologice, privind soarele care mergea spre Apus, ne spuse să aşezăm jos ceea ce aveam cu noi şi să se pregătească campamentul, pentru a petrece noaptea.

Părerea sa a fost primită cu mare plăcere pentru o parte din negrii şi trebue mărturisit, chiar de noi înşine care obosiserăm, mergând întinşi.Oboseala noastră nu era veritabilă, dar desigur, un fel de rău de mare, consecinţa unei zdruncinări continue a hamacelor suspendate pe bastoane şi expuse la mişcările celor ce le purtau.

Conducătorul descoperi un loc potrivit şi caravana se opri pentru a se repauza şi a-şi construi campamentul.Abdurahman dete ordinele necesare negrilor, pentru ca să se ridice corturile. In urmă se aşezară loji să construiască un fel de barieră, înaltă de un metru jumătate, pentru a încercui campamentul şi corturile, apoi să facă focurile.

Se întâmplă cu toate acestea câteodată că flăcările se sting şi fiarele sălbatice, intrigate de dispariţia flacărilor, in acel loc, să se apropie fără să-şi dea seama de ceace va urma, ori poate, presimţind prezenţa oamenilor, ori de câte ori văd maldările de paie în pădure. Atunci sunt folositoare barierele acestea construite din spini şi care în cea mai mare parte nu pot fi sărite de animalele sălbatice africane, ori dacă ar încerca aceasta, atrag atenţiunea paznicilor, ce se trag la sorţi în fiecare seară pentru a păstra cât mai mare siguranţă.

Era curios să fi văzut pe aceşti oameni care păreau atât de obosiţi mărindu-şi oboseala, construind bariere, tăind ramuri de arbori, amestecând spini pe deasupra lor, bătând ţăruşi în pământ, cu alte cuvinte lucrând desperat spre a ne asigura un adăpost sigur ca să petrecem bine noaptea.

Intre timp se aprinseră focurile. Nu se făcuse bine noapte, când începurăm cina ca să putem mânca ceva cald, pentru că acesta este singurul mijloc de a înlătura căldura acestor ţinuturi. Senor Baranu n-a neglijat să facă aici aceaslă recomandaţie, pentru a avea un fenomen logic. Dacă vom întrebuinţa lucruri reci găsindu-ne în ţinuturile cu multă căldură, mai mare va fi căldura, pe când hrănindu-ne cu lucruri calde admosfera va fi, mai respirabilă.

Sub direcţia conducătorului Abdurahman, care era priceput în toate, câţiva bucătari de ocazie preparară apoi cina, pe când eu şi Lafitte ne depărtarăm puţin ca să vânăm câteva păsărele, singurul mijloc de a mai varia felurile noastre de mâncare. Era clar că negrii pregăteau hrana pentru ei după gustul lor, pe când pentru noi se făcea ceva puţin mai substanţial, graţie conservelor noastre de carne în cutii, sardele în untdelemn şi ton. Senor Baranu ne interzisese categoric cârnaţi şi orice preparat cu slănină, ca fiind prea tari, pentru această ţară.

Deşi obosiţi, au întârziarăm mult pentru a împuşca câteva păsări şi îndată bucătarii le traseră în frigări de lemn şi le fripseră la foc de foi uscate, un foc ce arde fără să facă fum.

Sfârşind masa, s-au tras la sorţi doi paznici pentru acea noapte şi ceilalţi se duseră la corturile lor pentru a se odihni. Cei doi paznici obosiţi ca şi ceilalţi, se culcară pe pământ, fără a se plânge de soarta lor, cu o resemnare în care se recunoştea fatalismul musulmanilor.

Conducătorul îşi făcu inspecţia sa, dădu instrucţiuni paznicilor, şi în sfârşit, după ce ne întrebă dacă mai avem nevoe de ceva, se duse sub cortul său, să se odihnească.

Noaptea cădea, acoperind cu mantia sa neagra orizontul apropiat, constituit de arbori, şi de bariera, pe care le distingeam din cortul nostru prin poarta ce-o lăsasem deschisă.

Puţin mai târziu, liniştea deveni completă şi din când în când, se auzea numai vocea nazală a vreunuia din cei doi paznici, care cânta câte o melodie din patria sa, cu siguranţă, ca să nu-l fure somnul.

Noi, însă, eram tot treji. O mulţime de ţânţari, zbârnâiau înaintea ochilor noştri şi din pricina acestei zbârnâiri nu puteam să dormim; erau şi înţepăturile acestor vătămătoare insecte, ce ne obligausă ne lovim obrajii ca să omorâm unii din aceşti mici inamici, fără să ne gândim că milioane din rasa lor aşteptau să le ocupe locul celor dintâi...

Acoperindu-ţi faţa ai putea să te aperi de ţânţari, însă cu căldura ce era, nu puteam să stăm prea mult acoperiţi, pentrucă în timp ce scăpăm de înţepături ne asfixiam sub şervetele cu care ne acopeream.

Cel mai ciudat lucru era că aveam ţânţari în bagajele noastre, cu toate că noi le-am aşezat aci, crezând că nu sunt, mai ales că n-au apărut în timpul mesei. Poate că focurile să-i fi atras şi poate că şi sângele nostru de albi le plăcea mai mult decât al negrilor, pentru că escorta părea că doarme profund.

— Aceasta nu se mai poate, amice! — îmi zise Laffite. Mă duc să trezesc pe vreunul spre a ne face serviciul de apărători de ţânţari.

În fond eram mulţumit de ceea ce propusese el, eu însumi gândid la fel în acel moment, pentrucă nu era vorba numai de imposibilitatea de a dormi ci şi de faptul că aceste insecte nevătămătoare altora pe pământ, aveau putinţa să ne transmită germenii de boală dintre care cel mai teribil este febra galbenă. Ne-ar fi fost greu să vorbim cu oricare, fiindcă foarte puţini dintre negrii noştri înţelegeau franţuezşte şi ne-am hotărât să deşteptăm însăşi pe conducătorul Abdurahman.

Ar fi inutil să adaug, că conducătorul nu s-a simţit prea încântat de această deşteptare. Ocăra ca de obicei, dădu dracului pe paznicii pe care îi însărcinasem să-l deştepte şi în sfârşit ieşi din cort, asigurându-ne că blestemele ce le aruncă continuu, nu se îndreptau împotriva noastră, ci contra ţânţarilor. Puţin după aceea apărătorii de ţânţari se întinseră jos şi puturăm să adormim cu tot zbârnâitul ţânţarilor care dădeau asalt pânzei ce le împiedica trecerea. Poate că în limbajul lor ne trimiteau şi ei blesteme şi insulte, însă erau în stare ca şi Abdurahman să pretindă că le îndreaptă contra apărătorilor de ţânţari.

Toată această noapte trecu foarte liniştită, iar dimineaţa ne deşteptarăm foarte de vreme, din cauza strigătelor lui Abdurahman, care da ordine celorlalţi negri să se prepare de plecare. Puţin după aceea, veni la uşa cortului nostru, comunicându-ne că trebue să ne urmăm drumul şi că era nevoie să ne sculăm, pentru a putea strânge corturile.

Aşa se întâmplă, şi după ce ne spălarăm puţin faţa cu o cârpă înmuiată în puţină apă distilată, ce ne servea de băut, gustarăm ceva, aşteptând pregătirile expediţiei.

Laffite se plângea că avea o puternică durere de cap şi-l făcui să ia îndată o pastilă de chinină, gândind mereu la instrucţiunile lui Senor Baranu, care pretindea că primul simptom de febră, se manifestă prin dureri şi îngreunări ale capului.

Repede pornirăm la drum, urcând într-una de-a-lungul unui peisaj cu o vegetaţie la fel de deasă cu cea din ziua precedentă. Abdurahman mergea ca întotdeauna înainte, cu vergeaua sa, întorcându-se din când în când pentru a-şi da seama de ordinea mersului, in acel moment sufla un vânt suav, care abia mişca frunzele arborilor, promiţându-ne şi nouă să respirăm comod. Acest vânt uşor era aşa de binefăcător dar puţin după aceea Lafitte mă vesti că se simte mult mai bine.

Negrii mergeau iute, aproape alergând, iar conducătorul nu mai avea ocazie, nici să ridice bastonul său, nici să mai rostească cuvinte rele în timpul mersului, fiindcă în adevăr, nu se putea cere mai mult purtătorilor de hamace în acel teren atât de accidentat, din cauza ierburilor şi plantelor ce acopereau complet suprafaţa. Două sau trei ceasuri a durat acest drum şi soarele răsărise deja, jucând în coloare roză tot ce se vedea. Căldura era mult mai puţin, sufocantă ca în ziua anterioară şi aceasta se datora, cu siguranţă, înălţimii la care ajunsesem.

Adevărul este, însă, că pădurea se făcea atât de deasă, încât razele soarelui, într-unele locuri, nu puteau străbate prin frunzele arborilor înalţi şi foarte bogaţi în ramuri. Poate şi din cauza aceasta atmosfera era mai respirabilă. Sosi ceasul să poposim şi să mâncăm ceva şi conducătorul descoperi un loc aşa de pitoresc că nu mi-aş lua degeaba oboseala să-l descriu. Nişte arbori giganţi formau un fel de gol de cincisprezece metri pătraţi prin mijlocul cărora trecea un izvor de apă aşa de limpede că puţin ne-a lipsit să uităm sfaturile lui Senor Baranu şi să bem din el ca şi negrii.

O iarbă fină, ca o catifea, acoperea marginile izvorului, iar arborii înnalţi dădeau o umbră plăcută completând farmecul locului.

Nu lipseau urcătoare, ce agăţându-se de trunchiurile arborilor formau ghirlande dela unul la altul, ca şi cum ar fi respectat acea piaţetă, lăsând-o deschisă şi acoperită cu verdeaţă. Aci noi înşine ne aşezarăm, aşteptând prepararea unui dejun, neavnâd nici dorinţa de a ne mişca să vânăm ceva.

Un număr mare de păsărele de culori diferite stăteau ascunse în arborii de prinprejur, însă am fost nevoiţi să le turburăm cântecele lor şi să le obligăm să fugă cu detunăturile puştilor noastre.

Se aprinse focul puţin mai departe pentru ca să nu ne supere şi se prepară hrana, din care lipsea vânatul. In urmă\ toţi se culcară pe iarbă şi aşa petrecurăm trei ore de odihnă.

Conştiincios, Abdurahman socoti că a venit timpul de plecare şi sculându-se în picioare începu a striga vorbe în idiomul său, ceea ce făcu pe toţi negrii să se ridice. Insă, ca să fiu sincer eu credeam că nu sar fi putut întâlni alt loc mai potrivit pentru a petrece noaptea şi cum nu aveam un itinerarul fix vroiam să propun a rămâne în acest loc până în dimineaţa următoare. Mă gândii, însă la Laffite care se plângea încă de durere de cap, ce se micşorase, fără a dispare complect şi-mi zisei că ar fi poate mai bine să continuăm a urca spre un teren mai înalt, pentru a întâlni o climă mai bună.Trebuie să adaug însă, că aceasta era o nădejde, iar nu o siguranţă.

Ne aşezarăm în hamacele noastre şi convoiul se puse în mers, urcând mereu prin pădure, fără să urmăm nici-o potecă, conducătorul nostru orientându-se numai după soare.

De data aceasta terenul devenea mai accidentat, Abdurahman căuta loc ca să treacă printre arbori şi plante, iar purtătorii de hamace se plângeau, spunând că-i dor tălpile picioarelor, pentrucă merseseră uneori peste rădăcini tari şi alte ori peste plante spinoase.

De două ori se schimbarăparţial, căci patru din ei se răniseră şi atunci conducătorul nu înceta să arunce injurii, dirijate de data aceasta nu împotriva plantelor, ci picioarelor compatrioţilor săi.

Aproape două ceasuri dură marşul acesta în condiţiuni rele şi odată ce Abdurahman termină repertoriul de înjurii şi blesteme în diferite idiome, hotărî să ne oprim ca să petrecem noaptea în locul unde ajunseserăm.

Se vedea clar că nu mai puteam găsi un alt loc ca cel de dimineaţă şi fiindcă era vorba de culcare noi n-am fost exigenţi şi ne conformarăm să rămânem acolo unde poruncise conducătorul să se ridice cortul uosirii. Am vânat, deşi era târziu, patru, porumbei sălbateci şi mâncarăm mai de vreme, înainte de a se înopta, pentru a avea mai mult timp să ne odihnim.

Nu s-a neglijat, natural, să se întindă apărătoarele de ţânţari, cu toate că nu se vedeau ţânţari aproape de focurile aprinse; mai ales că seara trecută ne înşelarăm din această cauză preferam să luăm precauţiuni, cu atât mai mult, cu cât Laffite continua să se plângă de durere de cap, ce ar fi putut fi consecinţa înţepăturilor.

Noaptea trecu destul de liniştită şi dimineaţa pornirăm iarăşi la drum. Laffite se simţea deja mai bine, însă ca precauţiune, îi dădui încă o pastilă de chinină luând şi eu una, pentrucă începusem să-mi simt capul greu, ca şi el.

Mersul fu din nou greu şi în unele locuri nu se, putea trece oricum, pentru că arborii, plantele şi acea specie de urcătoare, formau zăgazuri ce trebuia să le sfărâmăm cu topoarele ca să continuăm a găsi locul proprice pe unde am putea trece. Repede se obosiră oamenii din cauza acestor dificultăţi şi Abdurahman întâlnind un loc convenabil, ne oprirăm să ne odihnim şi să mâncăm.

Nu erau nici ceasurile zece de dimineaţă şi ce am mai fi putut face ? Nu aveam mai mult decât să ne gândim, că în tot timpul acelei zile nu făcuserăm nici zece kilometri de drum, cu toate acestea se părea că conducătorul nu gândea ca noi, pentrucă abia se odihniră puţin negrii şi dădu ordin să reînceapă mersul şi cu mare satisfacţie văzurăm în sfârşit, că terenul apărea mai puţin accidentat şi că vegetaţia din ce în ce mai rară, permitea convoiului să înainteze mai uşor.

Astfel, se făcea mai bun drumul, după cum bănuiam şi noi şi către cinci ore după amiază ne oprirăm ca să ne îngrijim cum să petrecem noaptea.

Laffite se simţea bine, însă eu aveam durere de cap şi mă simţeam aşa de obosit încât nu mă puteam mişca. N-ar fi putut oare să fie acesta începutul febrei?

CAPITOLULIV

Frigurile cuprind pe negri- Piaţa craniilor. O colibă în pădurea nelocuită

Nu aveam nici o dispoziţie de a mânca în seara aceia şi imediat ce întinseră oamenii cortul nostru mă şi hotărî să mă culc.

Dealtfel, atât Laffite cât şi ceilalţi, mâncară ca de obicei, vorbiră şi făcură glume, ce provocau râsul general; eu din cortul meu, urmăream conversaţiunilc fiindcă nu puteam dormi cu niciun preţ.

Aproape după un ceas veni şi Laffite, şi după ce îmi dădu o pastilă de chinină, se culcă şi el şi-n urmă veni şi Abdurahman ca să ne întrebe, ca de obicei, dacă mai vrem ceva. După puţin timp, toţi se retraseră şi tăcerea se făcu completă. Se mai auzea doar troznetul lemnelor sub acţiunea focului.

Mă întreţinui un moment cu Laffite, pe care repede îl fură somnul, iar eu am petrecut noaptea fără a închide ochii. A doua zi de dimineaţă îmi simţeam capul atât de greu încât nu puteam părăsi patul.

Înghiţii altă pastilă de chinină şi Laffite arătă conducătorului, că nu ne puteam mişca în această zi, din cauza mea, aşa că trebuia să rămânem în acelaş loc.Către seară mă simţii puţin mai bine şi luai parte, împreună cu ceilalţi, la masă.

Apoi ne înţeleserăm, să plecăm a doua zi de dimineaţă, foarte de vreme, dat fiind că-mi era mai bine, încredinţaţi că vom găsi o climă mai bună pe măsură ce am fi urcat Sumba. Chinina producându-şi efectul, dormii toată noaptea adânc, până când mă deşteptară ţipetele lui Abdurahman care da ordine pentru plecare. Apoi ne prepararăm, aşteptând venirea conducătorului ca în fiecare dimineaţă, însă observarăm că el întârzie mult şi că nu înceta să scoată ţipetele inventând, ca întotdeauna insultele.

Ce ar fi putut să se întâmple?...- Laffite plecă să-i întrebe şi de lângă cort a putut să înţeleagă motivul ţipetelor sale.

Câţiva negri se plângeau că aveau capul foarte greu şi că nu se puteau scula în acea zi ca să pornim la drum.

—- Poate că au căpătat friguri — spusei lui Laffite, după ce el intră în cort ca să-mi anunţe întâmplarea.

Va trebui să rămânem şi astăzi aici, răspunse el vădit contrariat, nu putem să părăsim pe cei bolnavi şi să plecăm.

Ce-am putea să facem!

Apoi ne-am înţeles cu Abdurahman să rămânem şi cum nu ştiam în ce chip să petrecem ziua, ne-am dus să ne plimbăm prin împrejurimile acelui loc pentru ca, în acelaşi timp, să vânăm vre-o pasăre ori vre-o gazelă, ce nu lipseau în acele tufişuri.Ieşim apoi singuri din campament încercând să ne orientăm bine, pentru ca să nu ne rătăcim.

Era încă foarte de dimineaţă şi se putea merge uşor fără să suferim de căldură.Nu ne depărtarăm nici 200 de metri de campamentul nostru, când vedem înaintea noastră ceva aşa de straniu, că am rămas un moment fără să putem scoate o vorbă.

N-am de ce ascunde că am simţit cum mi se făcea pielea găinii, gândind că am fi putut cădea, din nenorocire, într-o regiune ce nu era nelocuită, cum bănuia şi Senor Baranu, fiindcă cele ce se vedeau, erau o probă că existau locuitori, poale din cei mai paşnici...

Iată pe scurt ce am văzut:

Camla zece metri de noi, într-un loc al pădurii, care avea aspectul unei pieţe mici, bine acoperită, dintr-o parte cu arbori şi plante, se vedeau nişte lemne înfipte în pământ şi în lat separate ca un metru unele de altele, — şi erau vre-o nouă lemne, — toate de aceiaşi mărime şi aproape de un metru şi jumătate înalte. In vârful fiecărui lemn, se vedea un trofeu macabru, un craniu omenesc înfipt prin gaura de unde începe coloana vertebrală.

Toate craniile erau aşezate în aceiaşi direcţie şi erau mici şi mari, ori mai bine zis, fiecare de o mărime diferită.

- Prima impresie care e ? mă adresai lui Laffite ca să-i cer şi părerea sa şi nu mi s-a părut curios că şi a lui era la fel cu a mea.

Desigur, că trebue să trăiască prin prejur, vre-un trib de antropofagi, care după ce mâncau corpurile omeneşti, puneau craniile în vârful acelor ţăruşi, ca să aibă, poate, amintirea prezentă a fiecărui ospăţ bun.

Lucrul cel mai prudent era să ne întoarcem în campament şi să punem în curent, despre descoperirea noastră, pe conducătorul Abdurahman. Nu aveam, desigur, blestemata poftă să mărim numărul craniilor şi al ţăruşilor şi fără să ne gândim mai mult, fără să mai facem deducţiuni, întoarserăm spatele dezgustătoarei şi oribilei viziuni şi ne îndreptarăm mai mult decât imediat, către campament.

Odată sosiţi, ne gândeam să aducem pe Abdurahman în cortul nostru şi să-i spunem numai lui, ceea ce descoperiserăm, fiindcă dacă panica cuprindea oamenii noştrii, erau în stare să ne lase singuri, fugind din acel loc. Conducătorului însuşi eră capabil de a-i fi frică şi să ne părăsească.

De câte ori noi am citit poveştile în care conducătorii, considerând pe exploratorii care îi însoţeau, mai îndrăzneţi, îi părăseau în mijlocul pădurii, gândindu-se numai, a se pune pe ei la adăpost de pericolele reale sau imaginare.

Dilema se prezenta deci astfel: ori să înştiinţăm pe conducător, ca să luăm precaţiuni, ori să discutăm şi să încercăm singuri să găsim explicaţiunea misterului.

Această ultimă părere, ne păru prea îndrăzneaţă şi Laffite, omul iniţiativelor şi al hotărârilor, fără a mai ţine seamă de pro şi contra deciziunei sale, ieşi din cort şi strigă:

—Abdurahman ?

Puţin timp după aceeaconducătorul intră în cort şi consiliul de miniştri începu.

Contrarpărerii noastre dintâi, Abdurahman era un om optimist şi de îndată ce i-am spus observaţiunea pe care o făcusem, fără voia noastră, se hotărî a veni cu noi imediat pentru a se convinge dacă era vorba de antropofagi, pretinzând că aceştia lasă urmele dinţilor lor în oasele craniului spărgându-le, pentru a putea scoate toată carnea obrajilor şi pentru a mânca urechile.

—Domnia voastră — zise el, — să rămâneţi mai în urmă, cu puştile gata a trage dacă ar veni cineva Eu o să mă apropii de cranii şi odată examinate vă voi spune numai decât.

Plecarăm,deci, în cele din urmă, spre locul indicat şi am constatat că prima impresie la vederea acelui şir de cranii suspendate fu, pentru Abdurahman,la fel cu a noastră.

Se opri un moment renunţând, şi apoi după ce examina, cu umilă grije împrejurimile, sfătuindu-ne să fim gata cu puşiile, se îndreptă către locul sinistru. Iar noi ne apropiarăm câţiva paşi mai mult spre a-l putea apăra mai bine, dacă ar fi fost necesar, privind mereu în toate părţile, pentru a observa dacă nu se vede vre-o formă omenească, spionând printre frunze şi plante, însă nimic nu se vedea, nici o vietate, în acel loc, ci numai o tăcere emoţionantă.

Abdurahman s-a apropiat de cranii si cu degetele căuta îndeaproape pe ele urmele, ce după părerea lui le lăsau dinţii canibalilor pe oase.Se opri examinând cu atenţie mult timp, primul craniu şi apoi trecu la al doilea, la al trelea, al patrulea şi pentru a sfârşi, le examina pe toate, mari şi mici.

Noi aşteptam, cu mare nerăbdare, trebuie s-o mărturisim, rezultatele acestui examen. Şi când am văzut pe Abdurahman înapoindu-se, ne îndreptarăm către el, întrebându-l laolaltă:

—Nimic, —- zise el, — nu sunt mâncaţi de antropofagi.

—- Atunci pentru ce le-a spânzurat craniile?

-Asta nu ştiu!

-Ce ar putea să fie oare?

N-ar putea fi luată în seamă desigur, altă ipoteză, decât aceea a canibalismului, pentru a explica existenţa capelelor singure înfipte în pari.

Dacă nu ar fi fost mâncate de canibali ar fi existat şi oasele corpului! Şi în acest caz antropofagii mănâncă toate oasele afară de acelea ale craniului?

Pentru ce n-au aruncat atunci celelalte oase în acelaşi loc?

Acestea şi altele erau întrebările pe care le făceam, în timp ce Abdurahman susţinea cu tărie că acele cranii mu ar fi fost mâncate de antropofagi.

—Dar dacă nimeni nu trăieşte p-aici! — zise Laffite, — aceste capete trebuie să fie ale călătorilor ce au trecut prin acest loc.

Conducătorul surâse, auzind părerea lui Laffite şi în urmă, după ce se gândi un moment zise:

—Atunci, dacă nu trăieşte nimeni pe aici, cine să fi mâncat pe călători?

Dacă nu trăieşte nimeni, nu sunt nici canibali, nici altfel de oameni, şi totuşi cineva trebue să fi înfipt cu siguranţă aceste ţeste în pari.

Logica era incontestabilă şi ne declararăm mulţumiţi, fără a contraria.

Abdurahman continuă, atunci:

—Trăieşte, cu siguranţă, aici, un trib, însă nu de antropofagi, fiindcă ei lasă urme pe oase!Nu sunt antropofagi, nu!

Conducătorul părea aşa de convins, că fără a ne înapoia în campament, ne-am hotărît, să cercetăm împrejurimile acestui loc şi îndată am pornit la drum, trecând pe lângă craniile spânzurate, pe care le-am examinai la rândul nostru.

Erau cranii de oameni adulţi şi cranii de copii mici. La atât se limitau cunoştinţele noastre antropologice. Urmarăm apoi o potecă ce începea din acea mică piaţetă cu aspect atât de macabru şi ne oprirăm, în urmă, într-un loc foarte înverzit... Nimic nu se distingea mai departe de câţiva metri, atât de deasă şi variată era vegetaţia.

Deodată conducătorul se opri, arătând cu degetul într-o direcţie printre ramurile arborilor ce ne înconjurau.

Ne uitarăm cu atenţie.

— O casă !zise Laffite.

Era într-adevăr o casă destul de primitivă, însă era o casă. Din locul în care eram, se vedea un perete construit din ramuri şi foi uscate, iar acoperişul din aceiaşi construcţie, puţin înclinat către noi. Curios era, că această căsuţă nu era construită în pământ ci menţinută în aer ca la un metru de la pământ.

Apropiindu-ne ceva mai mult, am putut distinge câţiva pari, ce serveau de temelie, deasupra cărora era construită, acea clădire, aşa de ciudată.

Nu mai încăpea îndoială, deci, că trebuia să existe locuitori în această pădure, contrariu de ce se credea şi acum rămânea să ştim ce specie trăieşte pe aici.

Cu revolverele în mână ne-am apropiat, apoi de acea colibă, gata să tragem dacă cineva ne-ar fi atacat. Nu era nimic în colibă şi se vedea numai semnele desgustătoare din jurul ei, care arătau prezenţa de fiinţe vieţuitoare. Asemenea, nu se vedea nici o fiinţă vieţuitoare, nici-o altă casă la fel, ori asemănătoare în totul, care să ne atragă privirea, cine or fi aceia care trăiesc aici? zisei eu.

- Şi unde or fi ei? adaugă Laffite.

Apoi ne-am înapoiat îndată la corturile noastre pentru ca să ne sfătuim din nou, deoarece aceste împrejurări nu păreau prea liniştitoare. Trebuia să luăm o hotărîre, să facem ceva pentru a şti, mai bine cine erau locuitorii acestei colibe, ori să plecăm.

Această ultimă părere era mai indicată, însă aveam şi câţiva bolnavi care nu se puteau mişca. Ce era de făcut, deci? Cu toată încercarea noastră, nu puteam să ajungem la nici un rezultat şi obosiţi, studiind problema din toate punctele de vedere, ne hotărârăm, cu toate acestea, să ne gândim puţin şi la stomacul nostru şi la al negrilor şi pentru aceasta am ieşit din pădure, cu zece din ei şi conducătorul, cu intenţia de a vâna ceva.

Nu era greu să găsim vânat în acea pădure, în care păsările erau numeroase, în special porumbei sălbateci, care aveau o carne foarte gustoasă, însă în acest caz vânatul nu era convenabil pentru negrii, pentru că ar fi trebuit să vânăm o pasăre pentru fiecare.

Astfel gândind, noi intrarăm în pădure, luând o direcţie opusă căsuţei descoperită, cu puţin mai înainte.

Laffite şi cu mine eram cufundaţi în reflexiunile noastre şi numai negrii care ne însoţeau şi care nu erau în curent cu investigaţiunile noastre, ne urmau cu obişnuita lor poftă de râs şi de glumă. Chiar şi conducătorul Abdurahman se arăta fără grijă.

*

* *

Însfârşit, la un moment dat văzui o gazelă mică sărind din spate şi fără a pierde un singur moment ochii şi trăsei în animal. Negrii au alergat ca să o aducă, pentru că rănită în piept, după ce făcu două trei salturi, dispăru cu totul. Laffite s-a înspăimântat la auzul detunăturii, ca şi cum el ar fi fost rănit, atât de preocupat şi distrat se găsea în acel moment, că nu a văzut cel puţin animalul pe care eu îl vânasem.

Un negru a fost însărcinat să ducă gazela şi să urmeze drumul după noi.Noi, cu conducătorul, mergeam înainte şi negrii ne urmau la oarecare distanţă.

La un moment dat nişte strigăte ne făcură să întoarcem capul.

Negrii noştrierau la o oarecare distanţă examinând ceva cu atenţie. Încercarăm să ne apropiem de ei şi în acel moment i-am văzut alergând într-o direcţie ca şi cum urmăreau ceva. Alergarăm şi noi şi vedem în sfârşit că era vorba de un mistreţ ce fugea de urmăritorii săi.

De data aceasta Laffite a fost acela care trase în sărmanul animal. Negrii s-au oprit, siguri că cei albi când trag nu greşesc ţinta.Însă animalul dispăru fără să lase urmele drumului său.

A fost rănit! — afirmă Abdurahman. —

- Da, da! aprobară câţiva negrii.

Şi toţi plecară în căutarea mistreţului făcând un cerc de jur împrejurul locului pe unde fugise. In cele din urmă se depărtară ca zece metri unii de alţii, cercetând plantele şi spinii pentru a găsi animalul rănit.

Carnea mistreţuluieste foarte apreciată de negrişi le place mai mult decât cea de gazelă. Nu se hotărau să părăsească această pradă, iar în ceeace ne privea, nu vedeam că ne poate împiedica cu nimic căutându-l.

A trecut astfel aproape o jumătate de ceas şi am început să ne simţim obosiţi de aceste căutări fără folos, la care desigur noi nu luam parte activă. De odată am auzii un strigăt strident, un strigăt neobişnuit şi care provenea dela unul din negrii care căuta mistreţul.

Era un ţipăt de durere şi ne-am gândit îndată că trebuie să se fi întâmplat vre-o nenorocire unuia din ei. Un moment după aceea vedem sosind în fugă un negru cu expresia fricii pe faţă. In cinstea adevărului pot spune: acest negru devenise alb într-o astfel de împrejurare. Trebuie să se fi întâmplat ceva grav, mă gândii eu şi mă grăbii să mă urc într-um arbore din apropiere, însă Laffite mă trase de braţ spunându-mi că înainte de orice să ştiu de ce este vorba.

Conducătorul, cu toate acestea, nu-şi pierdu sângele rece. Luă de braţ pe negrul ce se înapoia alb de frică şi scuturându-1 cu putere, îi porunci să se explice ce s-a întâmplat.Nu putea nici să vorbească nenorocitul, atât părea de speriat şi nu făcu decât să întindă celălalt braţ în direcţia locului de unde venise alergând. Conducătorul, fără a întârzia se îndreptă către acea parte şi Laffite îl urmăla câţiva paşi. Eu, care ţineam să mă urc în arbore, văzând că prietenul meu se duce către un pericol necunoscut, socotii, că e bine să-lurmez.

Unul din negrii nostrii zăcea la pământ, însă nu era mort, fiindcă mişca cu desperare, picioarele. La brâul lui vedeam atârnând ceva asemănător cu o sfoară groasă de 2-3 centrimetri şi de o coloare verde-închisă.

Am rămas aşa de surprinşi că ne-am adresat lui Abdurahman ca să aflăm ce era această coardă cu care negrul părea încins şi legat la pământ. Eu credeam, în primul moment, că putea să fie o cursă a sălbaticilor cu ajutorul căreia să prind animalele sălbatece şi oamenii şi care poate ar fi fost aşezată în acel loc de către locuitorii colibei, ce o găsisem pe partea opusă.

În acest caz locuitorii colibei puteau să fie antropofagi.

Nu se vedea însă absolut nimeni prin împrejurimi şi prin urmare nu se putea bănui de nimeni că ar îi vrut într-adins să prindă pe negru... Instinctiv vroiam să ne apropiem, înainte ca conducătorul să ne răspundă la întrebările noastre.

— Nu! — începu el. — Este un şarpe!...

În acel moment, reptila, auzind poate paşii noştrii şi convorbirile, ridică capul în aer.Era în adevăr un şarpe, nu un boa, însă un şarpe destul de mare şi cu siguranţă periculos dacă ar fi muşcat pe nenorocitul negru.

Eu nu ştiam ce e de făcut şi am văzut că însuşi Abdurahman rămase gânditor un moment.

Cum să împuşcăm şarpele fără sa rănim pe negru?

Aceasta trebuia să fie întrebarea pe care şi-o punea conducătorul şi la care eu însumi mă gândeam cu frică. Ca să-llăsăm să moară strangulat de desgustătoarea reptilă nu puteam tolera, ar fi fost prea urât din partea albilor.

Ce să facem deci?

Laffite nu gândea ca şi mine în cazul de faţă.

De îndată ce şarpele şi-a ridicat capul, poate ca să-şi dea seama de prezenţa noastră, luă şi el puşca la ochi şi trase în acel moment picioarele nenorocitului se mişcară cu mai multă putere şi am putut vedea că şarpele se mişca spasmodic, strângând poate mai mult mijlocul negrului.

Era rănit? Nu puteam să ştim acest lucru întrucât capul care şi-1 ridicase îl lăsă în jos şi-1 ascunse în spatele corpului negrului.

Abdurahman îşi pierdu în acest timp răbdarea şi îl văzurăm înaintând cu paşi siguri către negrul căzut şi îşi scoase cuţitul.

Din gura sa ieşeau împrecţiile şi blestemele obişnuite, însă nu se observa frică nici pe faţă, nici în mişcările sale.

Trecu cuţitul între corpul negrului şi şarpele ce se tot strângea şidintr-o lovitură puternică îl tăieîn două liberând imediat pe nenorocit, care scotea strigăte de durere stridente, ca şi înainte.

Laffite, în graba sa întrebuiuţase cartuşe de vânătoare şi câteva alice au spătruns corpul negrului, rănind şarpele după cum am văzut mai sus. De aceea,după detunătură negrul mişca astfelpicioarele sale, pentru că primise în şold o parte din alice.

Abdurahman era galben în acest moment însă nu de frică, ci de mânie. Buzele sale continuau să azvârle înjurături în timp ce cu o mână luă o jumătate din şarpe şi servindu-se de el ca şi când ar fi fost un bici îl lovea de trunchiul unui arbore vecin; apoi luă cealaltă jumătate şi făcu la fel, pentru a pedepsi cu siguranţă teribilul animal a cărei jumătate era mai lungă decât trei metri şi jumătate...În tot timpul negrul continua a se plânge, cu ţipete disperate, cu siguranţă din pricina rănilor cauzate de gloanţele lui Laffite; îl ridicarăm cuajutorul tovarăşilor lui ca să-lducem la corturile noastre. Rău era însă, că Abdurahman,deşi întotdeauna brav, de data aceasta pentru că se aplecase peste negrul rănit începuse să creadă că ar fi fost muşcat de şarpe, care cu toate că era rănit în cap şi tăiat în două prezenta încă semne de viaţă şi pentru acest fapt conducătorul loveacu el atât de tare în arbore.În sfârşit se convinse de contrariul şi am putut să ne înapoiem în campament pentru a îngriji pe negru, spălându-i rănile cu alcool şi aplicându-i puţină tinctură de iod. Totdeauna luam cu noi toate cele necesare pentru a le folosi în cazuri de răniri ori alte accidente.

— Până acum aveam câţiva bolnavi, — zise Laffite, — pe când ne întorceam spre cortul nostru. Acum avem şi un rănit...

- Ce vrei să spui?Cum o să-lputem face să meargă?

— Defapt n-am vânat nimic pentru noi, mă opri el, şi mi-e foame amice...

Am ieşit apoi încă odată singuri, ca să împuşcăm câţiva porumbei sălbatici, prin împrejurimile campamentului, fără să ne mai gândim la problema care se prezenta de fiecare dată, cu dificultăţi din ce în ce mai mari...

CAPITOLULV

Tragedia unui negru care a luat chinină. — Explorând coliba. Omul maimuţă.

Aproape o oră după aceea, înapoindu-ne în campament, ne-am dus să vedem pe cei bolnavi.

- Trebuie să plecăm de aici, - zise Laffite, care nu împărtăşea în totul părerea conducătorului Abdurahman.

Oamenii aceştia, care locuiesc în căsuţă, ştiu sigur că agaţă craniile în pari.Atât ne este de ajuns chiar dacă nu sunt alte semne ale fiinţelor vieţuitoare pe aici.

Conducătorul, cu toate acestea, părea liniştit, susţinând că în nici un caz nu era vorba de antropofagi, şi că trăind într'o singură colibă n-ar putea fi o legiune, astfel că nu era nici un pericol.

Şapte din negrii noştri se îmbolnăviseră de friguri şi foarte puţin obişnuiţi să fie bolnavi, ori să aibă durere de cap, se credeau gata să moară.

Laffite le explică, prin intermediul conducătorului. Abdurahman, că noi îi vom vindeca cu pastile de chinină şi îi sfătui să ia fiecare câte una, fără a putea însă să-i hotărască să facă acest lucru.

În urmă, Laffite se gândi că n-am face rău să luăm şi noi câte o jumătate de pastilă şi ca să dăm exemplu negrilor am luat chinina în faţa lor. În sfârşit, unul se hotărî să încerce acest medicament şi Laffite se apropie ca să i-l dea, explicându-i că trebuie înghiţit fără a-lmesteca.

Abdurahman îi tălmăci aceasta, în limba lui, însă se părea, că nenorocitul negru nu ştia să înghită nimic, fără să nu rupă în dinţi şi cum luă pastila în gură, se ridică, ca un nebun, scoţând limba, şi refuzând, să ia apa pe care i-o oferea Laffite.

Atunci să-lfi văzut cum credea că moare sărind cu toată febra şi durerea dc cap şi introducându-şi degetele în gură pentruca să-şi scoată otrava, după cum zicea, pe care i-o dădusem noi. In criza lui sări pe spatele unui tovarăş, şi-i muşca cu dinţii umărul, poate, pentru a se sprijini mai bine de acest nenorocit care scotea ţipete de durere.

— A devenit hidrofob — zise Laffite râzând, în timp ce Abdurahman se arăta puţin speriat faţă de delirul negrului. Era limpede că ceilalţi n-ar fi voit să încerce acest medicament periculos şi am plecat în cortul nostru ca să luăm o hotărîre faţă de această situaţie.

Numai puteam să plecăm din cauza îmbolnăvirii negrilor şi pe de alţii parte numai vroiam să rămânem în acel loc aproape de locuitorii stranii ai pădurii, până acum nevăzuţi. Cel mai bun lucru era însă să ştim cel puţin cine erau acei locuitori şi îndată am chemat încă odată pe conducător ca sa-i comunicăm hotărîrea noastră. El se gândi puţin şi în urmă ne spuse că o să aleagă zece negrii din escorta noastră ca să ne însoţească în expediţiune, adăugându-ne că ar fi mai bine să încercăm vizita locuitorilor din căsuţă, către amiază, ora la care, cu siguranţă, îi vom găsi în casă din cauza căldurii.

La ora hotărâtă şi sub direcţiunea conducătorului, ne-am apropiat încă odată de această căsuţă.Noi ţineam revolverele în mână, Abdurahman bastonul său în sus, iar ceilalţi negrii cari ne însoţeau, nişte lemne tăiate dinadins de conducător din arborii din apropierea cortului nostru.

Căsuţa nu era goală de data aceasta.

Abia am înaintat puţin, pe poteca ce ducea către piaţa craniilor şi am văzut printre foile arborilor, un om gol, care cerceta cu mare atenţiune de jur. împrejurul casei. Ne ascunsesem, cum am putut mai bine după ramurile arborilor, însă în urmă am observat că acest om îşi îndrepta ochii în direcţiunea noastră şi rămase nemişcat aşteptând.Avea în mână un lemn gros, care la partea inferioară era în formă de măciucă, şi se sprijinea în el.

Avea o barbă lungă şi creaţă, ce-i ajungea până la brâu; părul său tot aşa de lung şi mai creţ încă decât barba, îi da capului aspectul unui monstru acoperindu-i aproape şi spatele. Deşi culoarea pielei era neagră se vedea că este acoperită cu păr în special pe piept mergând către partea de jos a pântecului, acoperind şi flancurile. Era puţin mai înalt ca un om obişnuit, însă de o musculatură puternică, de atlet, cu braţe si picioare rotunde, fără ca corpul său să fie prea gros, fiind în totul siluieta proporţională.

Am rămas în această poziţie câteva minute şi ne-am dat scama că am fi aşteptat fără folos chiar până noaptea, fără ca acest om să se fi mişcat din locul său. Abdurahman porunci să ne îndreptăm către el si am ieşit toţi la iveală, privind la acest fenomen, care era în adevăr un om, deşi era acoperit cu păr ca o maimuţă. Barba, mustaţa, părul, arătau că era vorba de o fiinţă omenească, destul de primitivă, de fapt,însă, era un om...

Ne privi apropiindu-ne cu o vizibilă mirare şi la un moment dat ridică lemnul în sus, înaintând câţiva paşi către noi. In urmă se gândi, cu siguranţă, că noi eram mulţi şi că-i era imposibil să se apere şi făcând un salt înapoi intră în căsuţă, ieşind în urmă cu doi copii în braţul stâng şi urmat de câteva femei, unele tinere, altele mai în vârstă, dispărând toţi prin partea din spate a căsuţei.

Ne-am apropiat apoi; căsuţa încă odată am găsit-o goală. Am urmărit apoi firul drumului acestor fugari, fără să-i putem găsi, fiindcă se refugiaseră în pădure.

-Cine să fie acest om? — spuseieu mirat.

- Este o familie întreagă, — răspunse Laffite.

—Este un singur om — adăugă Abdurahman, râzând.Însă ce om!

—Omul maimuţă!...Şi trăieşte cu siguranţă singur aici cu aceste femei. Cei doi mititei, trebuie să fie copiii lui şi poate că şi femeia cea tânără, una din femeile sale, — zise Laffite...

- Aţi văzut ce nostimă era aceea care a ieşit cea dintâi? Ce corp bine făcut! Ce siluietă! Trebue să aibă 14—15 ani...

Abdurahman râdea bucuros ascultând impresiile lui Laffite, aprobând mai ales gustul său pentru fetele negre.

Întradevăr că această tânără nu era deloc rea cu toate că avea pielea de culoare neagră.

A doua zi alti doi negri se simţiră cu febră şi astfel se făcuseră 9 bolnavi. Trebuie să adaug că încă odată am încercat să-i facem să ia chinină, fără să obţinem rezultatul dorit. Imobilizaţi, din pricina acestei împrejurări ne gândeam că nu ne rămâne altă distracţie, decât să studiem viaţa acestui om maimuţă, care cu siguranţă se va înapoia la locuinţa lui.

Laffite voia să vadă mai degrabă pe acea fetiţă decât peomul maimuţă şi îmi spuse că îlinteresa viaţa acestui fenomen al pădurii.

Însoţiţidenegrii şi de conducătorul lor ne-am dus încă odată la locuinţa omului maimuţă şi am asistat încă odată la plecarea grăbită a întregei familii, ca şi în ziua precedentă.

—Trebuie să leinspirăm încredere! — zise Laffite.

—Şi cum am putea face?

—Nu ştiu. Trebuie să ne gândim bine la aceasta...

După o scurtă consfătuire între noi, ne-am hotărât să vânăm câteva păsări şi să le lăsăm în căsuţă împreună cu câteva fructe pe care negrii le culeseseră şi câţiva pesmeţi, ca să vedem dacă nu putem deveni prieteni cu ajutorul atenţiunilor faţă de stomac. N-am văzut în această căsuţa nici un instrument şi nici în jurul ei vreo urmă de foc, astfel că nu ştiam dacă omul maimuţă şi femeile sale mănâncă carne de pasăre şi din această cauză ne-am gândit la fructe.

A doua zi am făcut acelaşi lucru, fiindcă observasem că păsările dispăreau şi că fructele fuseseră mâncate până la cea din urmă.

Dealtfel, am constatat că una dintre femei nu se prea grăbise la mers, aruncându-ne unele priviri, ca şi cum n-ar fi fost speriată.Cu ea mergea împreună tânăra ce-i plăcea lui Laffite, care n-a putut să se abţină ca să-şi manifeste ientuziastmul prin gesturi.

Ni s-a părut chiar că fetiţa surâdea, întorcându-şi de câte două trei ori capul ca să ne privească.

Astfel, timp de 4—5 zile, le duceam în fiecare dimineaţă fructe, păsări, pesmeţi, zahăr şi tot ce aveam ca alimente si ne dădeam seama că pe zi ce trecea se temeau mai puţin de noi, că pe când omul maimuţă căuta să fugă alergând şi sărind cu copilaşii în braţe, femeile făceau acest lucru cu mai puţină teamă şi în special aceea care mergea întotdeauna cu cea tânără.Într-o zi aceasta din urmă ne făcu un semn cu mâna pe care nimeni nu putea să-l înţeleagă, sau să-l interpreteze, dar care în orice caz însemna că noi nu eram inamici de moarte. Această femeie ieşea întotdeauna cea din urmă din casa omului maimuţă, ţinând de mână o fetiţă pe care noi o botezarăm .„Venus", ca să putem să ne înţelegem, ori de câte ori conversaţiile cu Laffite se îndreptau către ea.

Negrii bolnavi se simţeau mai bine, însă noi nu mai voiam să plecăm acum şi în special amicul şi tovarăşul meu, care în fiecare zi încerca să se apropie de „Venus", cea neagră şi necunoscută.

Ceeace nu ştiam noi încă, era faptul, dacă sunt sau nu antropofagi aceşti locuitori ai pădurii şi Laffite bănuia că omul maimuţă n-ar fi numai antropofag, dar chiar îşi mănâncă şi femeile ca să-şi găsească altele mai tinere...

-În acest caz, are să mănânce şi pe „Venus" — îi zisei eu.

- Dacă aş bănui că are intenţia să o mănânce, îmi răspunse el, n-aş ezita să-i trimit un glonţ în piept...

- Cui? Lui „Venus"?

- Cum!... omului maimuţă, bine înţeles!...

A doua zi, eu mă simţii puţin indispus şi nu m-am sculat la ora obişnuită. Laffite, care îmi dăduse pastile de chinină, rămase cu mine ca să-mi ţie tovărăşie. Fără îndoială că tema conversaţiunilor noastre era totdeauna aceiaşi: „omul maimuţă şi femeile sale", „Venus din Sumba" şi cealaltă femeie care mergea întotdeauna cu „Venus" şi pe care o numeam „Lista", ni se părea mai isteaţă ca celelalte.

Lângă cort se auzeau ţipetele şi blestemele lui Abdurahman, care nu ştiia să înceapă ziua în alt chip si din când în când vocea vreunui negru, care răspundea eu glas supus conducătorului, executând ordinele sale.

—Să te duci singur să vezi omul maimuţă, i-am zis lui Laffite, socotind că ar fi mai bine să nu mă mişc deloc în acea zi.

Îmi închipuiam că amicului meu o să-i pară rău de hotărârea mea, însă din contră mă asigură că fac bine să rămân culcat toată ziua, pentru a mă face bine mai repede...

În acel moment apăru Abdurahman îa uşa cortului nostru şi după ce ne-a dat bună ziua şi s-a interesat ca de obicei de sănătatea noastră ne spuse misterios:

— Una dintre femeile omului maimuţă se învârteşte prin jurul cortului nostru şi parcă ar vrea să ne spună ceva.

—O fi „Venus"! — ţipă Laffite sărind în sus.

—Nu ştiu, răspunse Abdurahman, pentru că nu a-şi putea să mi-o aduc aminte din numele ce s-a dat membrilor acestei familii.

Ştiu numai numele de omul maimuţă.

- Mă duc să-văd, zise Laffite şi ieşi din cort.

Era Lista, care urcată într-un arbore ca să vadă interiorul campamentului, arăta senin lui Laffite ca să se apropie de ea. EI se înapoie şi ne comunică noutatea, iar conducătorul îi spuse să se ducă bine armat, în timp ce el îi va da vre-o câţiva negrii, pentru mai multă siguranţă. Poate prin acest mijloc vroiau să-l ia prizonier,după cum credea Abdurahman.

Puţin după aceea Laffite se înapoie şi ne povesti că această femeie îi spunea ceva însă într-un idiom pe care nu la putut înţelege.

Ne-am asigurat că nu era nimeni prin prejur şi ca „Lista" s-a dat jos din arbore ca să poată vorbi mai bine.

Ne-am înţeles să ieşim din nou, împreună cu Abdurahman, care cunoştea diferite dialecte din acel ţinut si să o invităm cu orice preţ la noi, spre a ne lămuri ea însăşi.Nu avu nici o dificultate văzându-ne şi puţin după aceea întră în cortul nostru şi se aşeză aproape de patul meu.

Abdurahman ne servi de interpret şi astfel am putut afla ceea ce voia.

A vorbit mult cu el şi apoi ghidul începu să ne traducă în limba franceză motivul acestei vizite.

În acest timp, Laffite mă asigura că ea trebue să fie trimisă de „Venus", ori că vine ca ambasadoare din partea omului maimuţă, ca să trateze pacea între noi şi ei.

Întradevăr nu ar fi fost greu să cred această ultimă ipoteză, fiindcă nici nu avea la dispoziţie persoane de sex masculin.

Însă, să dăm cuvântul conducătorului, care părea că vrea să tălmăcească lucruri foarte curioase, judecând după exclamaţiunile sale în timpul celor povestite de doamna „Lista", care uitase să-şi pună un şorţ de plante înainte de a se prezenta în cortul nostru.

Aceasta,totuşi,ne interesa foarte puţin şi acum să vedem ce ne spune conducătorul nostru poliglot...

CAPITOLULVI

Povestea „Listei". Cum a fost răpită de omul maimuţă. Pericolul continuu pentru fiica sa.

— Această femeie, începu Abdurahman — nu este ca celelalte pe care le-am văzut; celelalte nu vorbesc şi nici omul maimuţă nu ştie să vorbească; ea nu s-a născut aici, ci într-un sat ce se găseşte la 7 zile de marş în partea de dincolo a Sumbei şi care aparţine tribului Berka-Masi.

Acest trib e aproape sălbatec — deduce Abdurahman, fiindcă nu putea fi altfel după cum îi spusese această „Lista" şi se găseşte mereu în război cu triburile vecine care de obicei atacă pe Berka-Masi, cu singura misiune de a le răpi femeile, renumite prin marea lor frumuseţe.

Auzind acestea, ne-am întors privind la ea ca să verificăm spusele conducătorului, care se potriveau cu mărturisirile vizitatoarei noastre.

Laffite se gândi imediat la frumuseţea lui ,,Venus", care trebuia să fie fiica „Listei", cu siguranţă. În ceea ce mă priveşte, m-am mulţumit să privesc cu atenţie femeia, care nu părea a se prezenta rău, cu toate că era în vârstă de vre-o treizeci ani. Capul ei era regulat, gura, umerii aşezaţi bine şi drepţi, cosiţele rotunde şi proporţionale, pieptul puternic, sânii puţin lungi, mijlocul subţire, pantecele mic, siluieta impecabilă, şoldul regulat, coapsele şi picioarele, fără defect şi pulpele puţin turnate…

Acesta, era tipul natural al femeii tribului Berka-Masi, care stând în cortul nostru, picior peste picior şi cu mâinile peste genunchi, ne părea din ce în ce mai ciudată, cu cât o examinam cu mai multă atenţie. Întrebă ceva pe conducător, relativ la ea şi acesta îi răspunse că am verificat dacă era tot aşa de nostimă după cum se povesteşte de femeile tribului ei.

—Şi cum mă găsesc? întrebă ea pe conducător.

- Foarte nostimă, îi răspunse el, care îmi traduse această întrebare şi Laffite adăugă:

- Spune-i că tânăra care merge întotdeauna cu ea e şi mai nostimă.Satisfacţia „Listei" la auzul acestor cuvinte tălmăcite de Abdurahman fu de nedescris. N-a trebuit decât puţin ca să ne îmbrăţişeze pe toţi şi ne-am dat seama cât de mult femeile negre sălbatice, ţin să li se spună că sunt frumoase şi cât le plac galanteriile bărbaţilor...

Conducătorul continuă apoi povestea întreruptă.

—Dar nu numai luptătorii triburilor vecine se duc în căutarea femeilor frumoase la Berka-Masi, ci chiar oameni obişnuiţi, încearcă din când în când să răpească fete sau femei din acest ţinut.

Aşa a fost răpită ea de către omul maimuţă şi de atunci trăiesc împreună, având cu el doi copii. O fată şi un băiat urmare a unirii de vre-o şase ani.

Fata aceea de care adesea vorbiţi dumneavoastră, adăugă Abdurahman, cu un surâs semnificativ.

Această femeie era al unei localnic din tribul Berka-Masi.Ieşise cu doi băieţi şi două fete prin împrejurimiile satului său să culeagă fructe. La un moment dat văzu apărând printre frunzele plantelor un cap oribil, de om cu barbă mare care se apropie de copii. Fata nu avu putere ca să scape fugind ca ceilalţi tovarăşi, înmărmurită de frică se lăsă a fi luată de omul maimuţă, care o ridică în braţe şi fugi cu ea în pădure.

Patru sau cinci nopţi petrecură în pădure, înainte de a ajunge aici. Omul maimuţă se suia în arbori ca să se odihnească şi copila dormea în braţele lui. Dimineaţa reîncepea drumul, ţinând fetiţa mereu în braţe fără să o aşeze pe pământ nici un moment în timpul mersului. In cele din urmă au ajuns în acest loc, unde avea alte femei şi câteva fete ceva mai mari ca ea. Numai una din aceste femei foarte bătrână, vorbea dialectul ei, fiindcă era de origină din acelaş trib cu ea.

Această bătrână era mama omului maimuţă şi muri la doi ani după venirea Listei, şi i-a povestit ce vroia de la ea fiul său. Până în acel moment omul maimuţă nu se apropiase de ea; iar celelalte femei erau fiicele omului maimuţă, născute din unirea cu propriile lui surori, adică cu fiicele tatălui omului maimuţă, insă nu ale aceleiaşi femei. Lista a putut să vadă din prima zi după sosirea aicică omul maimuţă o respecta mai mult decât pe celelalte femei.

* *

Povestirea devenea din ce în ce mai interesanţă. Abdurahman se opri un moment pentru a-şi da seama de impresia ce ne-o făcea povestirea şi explicaţiile despre acest incest oribil. Întrebă ceva pe „Lista", pe care o vedea nerăbdătoare şi apoi se hotărî să-şi continuie povestirea.

Intre timp, noi ne gândeam că această poveste nu era motivul singur al vizitei femeii omului maimuţă, era logic să credem că venea să ne ceară ceva şi nicidecum să ne dea informaţii despre viaţa ei şi a omului maimuţă.

În ceea ce-l privea pe Laffite părea însă mâi interesat, fiindcă se gândea la soarta lui „Venus", ce cu siguranţă, avea să fie aceiaşi ca a celorlalte fete ale omului maimuţă.

- Nu încape îndoială, amice Laffite, — îi şopti-i că „Venus" a ta cunoaşte deja amorul omului maimuţă... Abdurahman înţelese conversaţia noastră şi a întrebat pe „Lista" ceva, la care îi răspunse cu o vizibilă emoţie.

- Nu, nu, zise Abdurahman. Este imposibil fiindcă mama să o supraveghează destul ca să se evite acest lucru...

Laffite respiră, însă se gândea cu îngrijorare că „Venus" poate fi în pericol în acel moment, mamă-sa fiind absentă.

—Nu a rămas cu el, răspunse Abdurahman, după ce întrebă acest lucru pe „Lista".Mama sa a pus-o în siguranţă, înainte de a veni să ne vadă. Ea este ascunsă în apropierea corturilor noastre, adăugă conducătorul surâzând cu satisfacţie.

- Pentruce n-a adus-o cu ea? întrebă Laffite.

- Nu ştia dacă a-ţi fi primit-o.

-Cum, cum să nu!, exclamă Laffite. Să mergem să o aducem.

Ar fi mai în siguranţă între noi. Spune-i să o aducă aici, zise el, în cele din urmă, îndreptându-se către conducător. Lui îi fu greu să-i comunice „Listei" acest lucru, care mulţumi mult, asigurându-ne pe de altă parte că fata era într-un loc foarte sigur Şi cu nici un chip n-ar fi putut să fie convinsă să vie între noi, pentrucă ea e născută în pădure şi pentru prima oară vedea bărbaţi, şi încă, albi şi ciudaţi.

Spuse apoi, că intenţia şi dorinţa ei era să o aducă între noi, cu orice preţ, însă trebuie să o lăsăm să se obişnuiască văzându-ne, fiindcă pentru un moment se sperie de culoarea şi îmbrăcămintea noastră.

Laffite, care se ridicase să plece în căutarea lui „Venus", se aşează din nou lângă patul meu cu o figură nemulţumită. El credea că fetiţa îl observase şi că-şi dase seama de admiraţia lui, pe când în realitate ea se speria văzându-ne şi nu voia cu aici un chip să se apropie de noi.

Se observa, însă, înţelepciunea bietului Laffite, ceea ce demonstra, în acelaşi timp, că amicul meu se îndrăgostise serios de frumuseţea sălbatică a pădurii, de fiica şi viitoarea soţie a omului maimuţă.

-Nu te mai gândi atâta, amice, îi spusei ca să-l consolez. Vezi că „Lista" ne spune ca să aşteptăm să se obişnuiască cu culoarea şi îmbrăcămintea noastră. Ai ajuns să fii amorezat în adevăr de această femeie.

-Ce te nelinişteşte prietene? N-ai văzut şi alte femei negre ? Vrei oare s-o răpeşti, cum a făcut tatăl ei, omul maimuţă, cu mama sa? adăugairâzând. Era sigur că Laffite nu ştia de glumă şi părea serios preocupat. Nu-mi răspunse. Atunci spusei lui Abdurahman să întrebe pe „Lista" cum am fi putut să ne apropiem de omul maimuţă şi dacă el ar putea crede că noi nu-i vrem nici un rău.

— Este un singur chip, răspunse conducătorului, femeia. Ca să vă faceţi prieteni cu omul maimuţă, un singur mijloc vă trebuie, după părerea mea.

Omul maimuţă, taie foi de tutun sălbatic pe care le ţine în gură. Nu fumează, fiindcă nu ştie să aprindă focul. Eu mi-aş lua sarcina să-l fac să fumeze şi sunt sigur că obişnuit cum este cu tutunul o să-i şi placă.Însă când se stinge focul s-ar găsi cu neputinţă să-şi aprindă altă ţigară, astfel că dvs, a-ţi fi binefăcătorii lui, dându-i o cutie de chibrituri. Abdurahman le tălmăci toate acestea, adăugând că femeia era foarte inteligentă şi cu siguranţă avea motive să creadă că s-ar putea domestici omul maimuţă cu ajutorul tutunului. Adevărul era că nu înţelegeam încă motivul vizitei „Listei", fiindcă tot ce ne spusese despre omul maimuţă nu avea rânduială şi nici cea mai mică legătură cu noi. Am întrebat apoi pe conducător, care este motivul vizitei acestei femei, în nădejdea de a şti, în sfârşit ce cerea ea dela noi şi a termina întrevederea cât mai repede posibil. Conducătorul se adresă femeii şi după ce primi răspunsul ei, ne comunică că trebuie să o lăsăm să ne spună tot pentruc a să putem pricepe ce vroia ea dela noi.

Am poftit pe conducător apoi să-şi continue povestirea sa, producând „Listei" o bucurie ce am înţeles-o pe când vorbea cu ghidul.

In fiecare noapte omul maimuţă îşi manifesta pe faţă dorinţa de a se apropia de fiica lui, iar mama este obligată a fi de veghe ca să înlăture incestul. Nu se poate cu toate acestea să împiedice ca să nu asiste fiica sa la acte prea intime, din cauză că toate femeile şi copii dorm împreună şi singurul lucru ce-l poate face mama, e ca fiica să se aşeze la marginea încăperii. Văzând însă fata ceea ce se întâmplă cu celelalte femei, nu ar avea nici un scrupul, cu siguranţă, acceptând iubirea tatălui ei, nefiind capabilă să priceapă dacă e vorba de o faptă bună ori rea.

Dela sosirea noastră aici, continuă a spune Abdurahman, — omul maimuţă folosindu-se de plecările grăbite în pădure, când noi neapropiam de colibă, căuta ocazia de a-şi pune în practică planurile sale şi alaltăieri abia a putut s-o scape mama sa şi în acest scop ne făceau ele acele semne pe care noi nu le înţelegeam şi prin care ne poftea să-i urmărim şi să luăm prizonieri pe mamă şi fiică...

Gândindu-ne să facem acest lucru în noaptea aceea, omul maimuţă, cu gândul rău ce-l avea pentru fiică-sa, ar fi fost în stare să ne atace, să ucidă pe vreunul dintre noi şi să moară chiar el.

Femeia nu vroia să nise întâmple nici o nenorocire, dar pe de altă parte nu vrea nici să ucidă pe omul maimuţă, fiindcă s-a obişnuit cu el şi avea pentru el o afecţiune stând atâţia ani împreună. Ea vrea să aranjăm chestiunea paşnic, cucerind amiciţia lui şi astfel să scăpăm pe fată de pericolul tatălui ei.

Ea propune, continuă conducătorul - să o luăm cu noi şi s-o lăsăm în tribul Berka-Masi, unde cu siguranţă mai are unele rude. Mama ar rămâne aici cu omul maimuţă şi ne cere numai să-i scăpăm fiica. Ea ne spune că acest lucru nu va fi greu dacă ajungem să inspirăm încredere omului maimuţă şi fetei, care pentru un moment se teme de prezenţa noastră.

Abdurahman, terminând, a anunţat pe „Lista" şi ne-a comunicat dorinţele ei. Eu am rămas gânditor, cu tot entuziasmul ce arăta amicul şi tovarăşul meu de călătorii, şi-i spusei conducătorului să-i spună că-i vom da răspunsul a doua zi. „Lista" nu prea părea încântată de această amânare, însă ne mulţumi în toate felurile cu anticipaţie.

CAPITOLULVII

Către tovarăşul meu alb se întoarce sufletul negru.

Vizita neaşteptată a sălbaticilor.

Nu mi-a fost posibil să conving pe Laffite, că ceea ce cerea Lista de la noi era absolut imposibil, fiindcă ne luam cel puţin o răspundere morală faţă de ea şi dacă omul maimuţă îşi dădea seama că intenţionam să-i răpim pe fata lui adorată, era în stare să facă vre-o încurcătură, ce ne-ar fi obligat să-i trimitem un glonţ în cap.

—Şi ce importanţă are acest lucra? zise Laffite.

—Are mare importanţă, răspunsei eu, fiindcă odată mort şeful acestei familii, „Lista"se va ataşa, cu siguranţă, la escorta noastră şi poate chiar şi celelalte femei şi chiar şi copii omului maimuţă. Cu toată această probabilitate nu trebuie să ne facem asasini, pentru ca să scăpăm o fată din ghiarele tatălui său.

Omul maimuţă este un om şi prin urmare nu e drept să-l omorâm, fără să nu dăm seama în faţa justiţiei şi autorităţilor protectoratului, cu toate că e vorba de un sălbatec.

Laffite înţelegea, cu siguranţă, judecata mea, însă se vedea atras de fată, gândindu-se mereu în ce chip să o atragă şi era limpede că cele propuse chiar de mama ei, ajuta mult intenţiunilor sale, pentru a-şi realiza dorinţa.

Lucrul îmi părea ciudat. Nu se ştie, dacă clima caldă deşteaptă simţurile în aceste locuri sau nu, fiindcă eu niciodată n-am simţit o atracţie aşa de mare ca a amicului meu, către sexul slab, de culoare neagră. Totuşi, am cunoscut cazul unui englez, foarte bogat, care după ce s-a amuzat, cât a putut în Europa, obosit şi plictisit de viaţă, veni în Africa Centrală şi putu să găsească mari atracţii către femeile negre. Astfel că în loc să se sinucidă se căsători cu unele din ele şi trăieşte foarte fericit.

Laffite îmi spuse că intenţionează să ceară tatălui ei să se căsătorească cu „Venus" şi-mi spuse atât de serios că nu putu-i să-mi reprim indignarea.

— Faci pe nebunul amice? — îi zisei eu. Nu înţelegi că omului maimuţă îi place fata ca să facă din ea soţia lui? Uiţi că banii ce-ai putea să-i pui la dispoziţie ca să-ţi cedeze fata nu-i folosesc şi nu-i cunoaşte? Uiţi că suntem în mijlocul Sumbei? Uiţi că omul maimuţă nu ştie să vorbească ca să te înţelegi cu el? Că însăşi fata nu ştie să vorbească afară de câteva cuvinte ce a învăţat-o mamă-sa şi că e imposibil ca să trăieşti cu o femeie atât de sălbatică? Nu înţelegi că n-ai putea domestici fata asta şi nici s-o faci să poarte costumul vreunei rase? Dacă mi-ai spune că vrei să petreci timpul cu ea atât cât suntem pe aici nu ţi-aş zice nimic, fiindcă de fapt fetiţa e nostimă, însă să te căsătoreşti cu ea? Ai înebunit, cu siguranţă!

Cititorii găsesc explicaţii asupra acestui fapt în lucrarea mea intitulată „ Viaţa albului în ţara negrilor", în care se poate vedea ce gândesc albii despre negrii — şi să-şi poată imagina mai bine situaţia bietului meu amic.

Nu pot să înţeleg cum ţi-ai închipuit una ca asta. Acestea şi alte asemenea aprecieri făcui ca să conving pe amicul meu că trebue să părăsească nebunul proect, de a-şi face soţie pe „Venus", sălbatica din Sumba, iarel mă asigură că dacă s-a hotărât să trăiască cu o neagră ca şi toţi albii stabiliţi în aceste regiuni, nu vede de ce n-ar fi „Venus" în locul cine ştie căreia alta. La aceasta n-am ştiut să răspund cu argumente eficace şi m-am bucurat să-l fac să vadă pericolele din partea omului maimuţă, pe care-l avea de rival.

* *

Către amiază Laffite se pregăti ca să plece în tovărăşia lui Abdurahman şi a câtorva negrii către coliba omului maimuţă, spre a-i lăsa fructele şi păsările, adăugând ţigarete şi chibrituri, după cum ne înţelesesem cu „Lista" pentru ca odată să câştige încrederea acestui sălbatic.

Eu nu m-am dus, eram încă indispus şi mă găseam ceva mai rău, după lungile explicaţii ce le făcuse Abdurahman, despre ce-i spusese femeia omului maimuţă si din cauza conversaţiei ce avusesem cu amicul meu.

Abia ajunşi la oarecare distanţă de colibă toţi membrii familiei plecă ca de obicei şi cea din urmă era „Lista" cu „Venus", care părea că de data aceasta surâde în adevăr, uitându-se la Laffite, după cum mărturisea şi conducătorul. El părăsi apoi pe cei din colibă şi se înapoie repede să-mi anunţe evenimentul fericit, surâsul lui „Venus".

Bucuria lui Laffite era de nedescris, iar nemulţumirea mea la fel, ca să spun adevărat. Incă odată vorbirăm despre acest subiect şi din discuţie am ajuns să ne supăram puţin. A doua zi, mă simţii mai bine şi luai şi eu parte la expediţia zilnică. Locuitorii au plecat încă odată, însă fără nici o grabă şi am putut să observăm că Omul maimuţă nu a plecat cel dintâi cum făcea deobicei, ci printre cei din urmă, tot cu băieţii în braţe.

Am observat că ţigările fuseseră consumate, ca şi chibriturile şi aceasta ne dovedea că „Lista" nu-şi părăsise proiectul său, cu toate că nu venise să ne vadă dimineaţa ca să obţină răspunsul nostru. Laffite o aşteptase toată dimineaţa afară din campament cu nădejdea că s-ar putea apropia şi fata pe care mama sa o ascunsese, cu siguranţă, prin apropiere. El avu o rea dispoziţie până am descoperit resturile de ţigări şi chibrituri.

Mai rămânea să ştim dacă chiar omul maimuţă fumase aceste ţigări ori numeroasele sale femei, inclusiv „Lista", şi Laffite, în ceea ce-l privea, vroia să ştie ce împrejurare împiedicase pe mama iubitei lui să vină să ne vadă în această dimineaţă, după cum ne înţeleseserăm.

Cu astfel de gânduri ne-am înapoiat încă odată în campamentul nostru. Toate aceste neajunsuri prezente şi viitoare, hotărârea noastră deja definitivă de a lua cu noi pe tânăra „Venus", de care era amorezat în mod serios amicul meu, aveau şi partea lor comică. Încet, încet mă obişnui cu această ideie şi mai mult de curiozitate decât din sentimente umanitare, mă gândeam şi la chipul cum ne-am face mai repede prieteni cu omul maimuţă.

Proiectele prietenului meu mă interesau puţin, însă pe de alţii parte omul maimuţă îmi părea un subiect foarte interesant, demn de studiat. Prietenul meu, nu putea să priceapă cum mă schimbasem din ziua precedentă şi chiar se gândi într-un moment că trebue să fiu şi eu amorezat de această tânără sălbatecă şi că întâmplarea l-ar fi făcut să înţeleagă.

Nu lipsiră, cu toate acestea, neplăcerile, pentru ca în aceeaşi seară Abdurahman, ne spuse cu tot respectul ce ne datora, că nu fusese angajat să rămânem în pădure ci ca să traversăm Sumba.

Laffite se supără grozav, însă înţelegând că reclamaţia conducătorului nostru, nu era altceva decât dorinţa de a i se da un supliment de plată, cu spiritul lui de convingere, hotărî pe conducător să mai rămână atâtea zile cât va mai fi nevoie în schimbul unei gratificaţii; în sfârşit, în raport cu zilele ce s-ar mai prelungi rămânerea în acest loc i se va da un supliment.

Pe de altă parte, stomacurile noastre se obişnuiseră cu acele feluri de mâncare, mereu aceleaşi, dar ca să le variem puţin, ne-am hotărît să vânăm gazele, ce nu lipseau în acel ţinut, în special în marginile unui râuşor la distanţă de cincisprezece sau douăzeci de minute de locul unde erau întinse corturile noastre. Ceilalţi negrii, nu ziceau nimic, erau mulţumiţi că nu o să transporte nimic, nici să obosească mergând.

* *

A doua zi de dimineaţă, foarte de vreme, Laffite ieşi din cort ca să aştepte pe mama lui „Venus", a inimei sale.

Eu am rămas înăuntru să-mi aranjez cum voi putea pantalonii mei albi, ce se rupseseră pe când voiam să mă urc într-un pom, în ziua precedentă.

Se'nţelege că în timpul acestei operaţiuni eram fără sentimente şi deci în condiţiuni de a nu primi vizite.

Nici nu mă gândeam în acel moment, la venirea probabilă a „Listei", atât eram de absorbit la lucrul meu, destul de dificil pentru un bărbat şi rămăsei surprins văzând mişcându-se cu putere pânza dela intrarea cortului, în josul căreia apăreau pulpele fecioarei negre ce opunea o rezistenţă destul de mare. Peste puţin apărură două braţe care căutau sprijin spre a se menţine în afară de cort şi puţin după aceea...

- Aşteaptă omule! Un moment, că sunt dezbrăcat, strigai dinăuntru, prietenului meu care împingea pe „Venus" în interiorul cortului nostru.

Precauţie inutilă, pentru că fata se afla deja în faţa mea sprijinită cu toată puterea de Laffite, în urma căruia venea „Lista" cu Abdurahman.

Este adevărat că nici mama, nici fata nu se roşiră văzându-mă în „neglige" însă eu, instinctiv voind să-mi pun pantalonii repede, acul ce-l ţineam între degete se opri în pântece, obligându-mă să scot un ţipăt de durere.

Mama îşi luă fata în braţe şi se aşeză pe pământ, obligând pe fată să stea pe picioarele ei încrucişate. Acesteia, însă îi tremura tot corpul, privindu-ne cu ochii aşa de miraţi ca îmi făcea milă văzând-o.

Lista venea cu Venus. Eu mă dusei înainte atunci ca să le primesc şi fata surâdea din nou, însă când mă apropiai de ea voi să fugă şi ajutai mamei sale să o oprească şi să o aducă aci. Fata auzind vorbindu-se franţuzeşte, tremura mai mult şi tot corpul i se umplu de sudoare, efect al unei indescriptibile frici.

Mama sa îi mângâia umerii si braţele fără să reuşească cu nici un chip sa o mângâi pe frunte. Apoi îi mângâie părul creţ şi rezistent. Fata îl privi atunci cu mai puţină frică şi încet, încet, tremuratul trecu, sub acţiunea mângâiatului.

Eu mă mulţumii să privesc această fată şi recunoscui că Laffite nu avea gust rău, pentru că fata era în adevăr frumoasă, cu toată culoarea sa.

Capul pur şi oval cu un nas regulat, cu vârful puţin proeminent, gura mică, buzele regulate, nici groase, nici subţiri, un gât turnat în marmoră neagră şi un sân abia crescând şi tare, tot corpul în sfârşit, proporţional şi rotunjit, nişte pulpe de o rară frumuseţe cu genunchii puţin proeminenţi şi picioare de păpuşe cu degete regulate şi unghii în arc, ca şi când ar fi ieşit dintr-o casă de pedicure din cele mai renumite. Un mijloc şi un corp ce foarte multe albe, pe drept cuvânt, ar fi putut să-l invidieze. Sânul său se ridica şi se lăsa cu atâta putere că mă temui să nu leşine de frică, în timp ce surâdea, uitându-se când la mama sa, când la noi fără să spună nimic.

Laffite se apropie şi îi spuse :

— Cum ţi se pare? mă întrebă Laffite, dându-şi seama c-o priveam cu atenţie. Nu se prezintă bine?

-- Are gust bun, canalia de omul maimuţă, mă mulţumii să-i răspund şi Abdurahman, fără să-l invit, îi traduse Listei admiraţia noastră pentru frumuseţea fiicei sale.

CAPITOLULVIII

Omul maimuţă face pe detectivul pe socoteala sa— Mângâieri în stil negru

Îndată începu să vorbească „Lista" şi puţin după aceia Abdurahman se hotărî să tălmăcească ce-i spusese ea. Ea spune, că ieri — începu conducătorul — n-a putut să vină fiindcă omul maimuţă n-a lăsat-o singură nici un moment. Vroia să fie într-una lângă el ca să-i aprindă chibriturile, pentru că până ieri nu îndrăznise să-şi aprindă singur nici unul.

Mai spune că fata a plâns când a văzut intrând pe mama sa aici şi din această cauză s-a gândit s-o ia cu ea astăzi, cu orice risc. Este mulţumită văzând că atenţiile acestui domn nu mai sperie fata şi doreşte ca toţi s-o mângâe pentru a avea încredere în toţi... Ea a venit să vă întrebe încă odată dacă vreţi să-i faceţi favoarea să-i luaţi fata cu dumneavoastră şi să o duceţi la Berka-Masi, unde ea are o soră cu numele de Saliha şi un frate ce se numeşte Rubeksir.

—Saliha!... Rubeksir!... întrerupse fata.

—Pe ea o cheamă Karie. Şeful tribului vă va spune cine sunt fratele şi sora. Ea spune însă că nu va lăsa fata până când d-voastră nu veţi pleca, fiindcă bărbatul ei ar înţelege că este aici şi ar omorâo când ar cădea în mâinile lui. Acum el nu prea mai are multă frică de d-voastră; fumează ţigări toată ziua şi cu o nuia flexibilă şi-a legat cutia de braţ ca să o aibă totdeauna cu el. Astăzi, când vom merge să-i lăsăm fructele, zice că ea se va apropia de noi şi trebue să-l facă să înţeleagă că nu numai că nu-i facem niciun rău, însă dimpotrivă, că dăm cadouri acelora ce se apropie de noi. Şi astfel nu va fi greu să se apropie şi omul maimuţă şi ne vom face prieteni.

Eu am întrerupt discursul ca să spun că nu vedem prea mare nevoie ca să intrăm în relaţiuni cu omul maimuţă, fiindcă fata, pe care era vorba s-o salvăm, venise aici şi că mama sa ar fi consimţit cu siguranţă să o luăm în ziua când eram hotărâţi să plecăm. Conducătorul transmise părerea mea şi „Lista" ori Karie, după cum vrea cititorul, răspunse că în chipul acesta ar fi un pericol pentru ambele părţi, fiindcă fata nu ne va urma, cu siguranţă fără dificultăţi, dacă avea s-o lase mama sa să vină singură cu noi. Dacă ne va vedea mai mult, cazul va fi altfel cu singuranţă, fiindcă va fi obişnuită cu noi.

Şi pentru ce nu ar veni şi mama ei cu noi? -răspunse Laffite — până atunci foarte ocupat să admire corpul lui „Venus" cea neagră.

Nu vrea să părăsească pe omul maimuţă, răspunse conducătorul după ce întrebă femeia.

Şi pentru Laffite, apropierea de omul maimuţă părea inutilă, dar pentru că era cu totul greu să convingem fata de nevoia să meargă cu noi, părăsindu-şi mama, am hotărît să-i urmăm sfaturile ei.

—- Ce importanţă are să mai rămânem aici o săptămână? — zise Laffite.Clima nu e rea, avem merinde pentru mai mult de o lună şi itinerariu nostru nu este fix. Eu cred că putem să rămânem atâta timp, cât ne trebue să cunoaştem bine acest fenomen al omului maimuţă, a cărui viaţă nu este lipsită de interes din toate punctele de vedere.

Laffite vorbea în interesul său, desigur, însă în realitate pentru mine viaţa omului maimuţă îmi deşteptase oarecare curiozitate, astfel că argumentul prietenului meu venea întruni chip miraculos în ajutorul dorinţelor mele, pe care nu vream să le mărturisesc, ca să nu creadă că mă interesa „Venus".

* *

Abdurahman spuse „Listei" că îi vom urma sfaturile şi vom rămâne în pădure tot timpul cât ar necesita rezultatul dorinţelor ei. Numai adaug mulţumirea mamei ce se manifesta atât de vizibil în faţa hotărârii noastre.Era curios însă că şi fata părea mulţumită şi drept să spun nu ştiu dacă trebue să atribui acest lucru hotărârii noastre, fiindcă înţelegea puţin dialectul mamei sale, ori mângâierilor pe care le tăcea atât de galant amicul meu.

În acest timp, mama ne invită încă odată să mângâiem şi noi fata pentru a căpăta încredere în toţi. Şi cel dintâi fu Abdurahman care îndrăzni să întindă braţul spre a executa ceea ce cerea mama pe jumătate sălbatecă. O apucă de un braţ şi începu să-i administreze nişte mângâieri, după obiceiul negrilor, ce în mod normal s-ar putea califica drept masaj.

Laffite nu părea mulţumit de această intervenţie a lui Abdurahman, ce făcea cu toate acestea pe fată să râdă şi se înclina către prietenul meu, lăsându-şi cu vizibilă plăcere braţul său între mâinile conducătorului. Insă îndată ce el îşi dădu seama de nemulţumirea amicului meu, lăsă să cadă jos braţul fetei, apucând pe mama de gât şi făcând-o să sufere sistemul de masaj pe umeri şi piept.

De două, trei ori se întoarse fata ca să urmărească mai deaproape mâna lui Abdurahman, cu un interes deosebit, în timp ce mama sa se lăsa mângâiată în acest chip, reflectând mulţumirea în ochii ei, iar conducătorul îşi da seama de marele interes ce-l avea pentru el, amiciţia mamei, pentru fată.

Eu nu luasem parte încă la acel joc ca să nu-l supăr pe prietenul meu, când „Venus" ridicând pulpa dreaptă şi ţinându-se de genunchii mamei sale, lângă care stătuse până atunci, şi-o puse peste genunchii mei ca şi cum ar fi vrut să mă invite a face ca Lafitte; în acelaş timp rosti ceva, încât Abdurahman deşi era foarte ocupat cu mama ei nu uită să ne tălmăcească râzând:

— Vrea să-i faci cum fac eu mamei sale!...

Aruncai o privire la Laffite şi nedescoperind nici o opoziţie din partea sa, mă apucai să imit pe Abdurahman, masând pulpa fetiţei, care nu trecu mult şi-şi aşeză şi pe cealaltă peste genunchii mei.

Şi, în sfârşit, părăsind pe amicul meu, cu mângâierile lui prea europeneşti, ce mu erau în ton — se pare — în acea regiune, venise să se aşeze peste genunchii mei cu dorinţa vizibilă de a continua această operaţiune atât de amuzantă pe alte părţi ale corpului său, de virginitate africană, gol şi negru...

Era clar că nu puteam admite această situaţie în prezenţa înamoratului meu amic, căruia nu-i lipsea mult să nu leşine văzând pe „Venus" în braţele mele. II poftii apoi să se apropie spunându-i să-şi ia asupră-şi dorinţele iubitei sale, adăugându-i că obiceiurile europene nu plăceau deloc sălbaticei şi că trebuia să imite pe conducătorul nostru, care, cu siguranţă, cunoştea mai bine decât noi fericirile pentru culoarea sa.

Fata îşi dădu seama în urmă că mâinile prietenului meu produceau senzaţii aşa cum le dorea ea şi fără multă ceremonie, se ridică de pe genunchii mei şi se aşează peste ai lui Laffite, dresat de observaţiunile şi sfaturile pe care le dădea conducătorul, care punea în practică sugestiunile sale pe corpul „Listei", tot aşa de mulţumită ca şi fiica sa.

Cum rolul meu devenea oarecum ingrat mă hotărâi să ies din cort şi să-i las singuri pe ei înăuntru, atât de ocupaţi. Insă abia voii să ridic pânza cortului şi-mi dădui seama că vre-o câţiva negrii din escorta noastră, care văzuseră intrând pe cele două femei în cort, se adunaseră şi intenţionau să vadă ce se petrece înăuntru.

- Fugiţi la dracul !— (Fichez-moi le camp!) ţipai supărat, şi la strigătul meu alergă Abdurahman lăsând pe „Lista" vizibil neconsolată.

* *

În aceiaşi zi, ne-am mai dus încă odată la căsuţa omului maimuţă ca să lăsăm fructe şi galeţi şi am văzut pe sălbatecul care sta jos, lângă un arbore, fumând. Când ne văzu, fără să fie prea grăbit, se ridică de jos, intră în coliba sa, îşi luă cei doi băieţi în braţe şi plecă cu numeroasele sale femei, privindu-ne şi întorcându-se des ca de obicei.

Noi ne apropiem cu fructele şi „Lista" care ieşi, ca întotdeauna, cea din urmă, înainta către noi, în timp ce „Venus" rămăsese afară aşteptând. Omul maimuţă se înapoie şi ridică parul, cu scopul de al îndrepta către noi, când observă că dădeam, „Listei" fructele şi galeţii, împreună cu două cutii de ţigări,darîşi lăsă încă odată parul jos şi rămase nemişcat în locul în care şedea, fără să se apropie cu toate acestea mai mult de noi.

Am putut să observăm că a luat cu mare plăcere din mâinile „Listei" cutiile de ţigări şi că intră imediat în colibă când văzu că plecăm. A doua zi, nici nu se mai sculă, cel puţin, din locul său, şi cum „Lista" se găsea lângă el, o împinse către noi ca să primească darurile noastre. Celelalte femei vroiau să plece, însă văzând că şeful familiei nu se mişcă, s-au înapoiat şi se aşezară alături de el, puţin speriate din această cauză.

În ziua următoare, de dimineaţă, se petrecu ceva neaşteptat. Ea veni la corturile noastre, în tovărăşia fiicei sale şi a celeilalte dintre fiicele omului maimuţă — cea mai tânără — dintre acelea care îi servesc drept nevastă.

Va înţelege cititorul că „Lista" se gândise la mine făcându-şi socoteala că eram trei, socotind şi pe Abdurahman, personaj indispensabil pentru conversaţiunile noastre, însă cea de a treia era complet sălbatică, fiica omului maimuţă şi a sorei lui, neştiind să vorbească nici un dialect şi rostind câte odată unele ţipete foarte apropiate de acelea ale maimuţelor.

În adevăr, ea semăna mult cu el, însă era mult mai tânără ca mama lui „Venus".

Abdurahman luă imediat cuvântul, după ce primi unele explicaţiuni din partea „Listei" si spuse adresându-se mie în particular, cele ce urmează:

—- Mama fetei a crezut că te-ai plictisit ziua precedentă şi a făcut tot posibilul ca să fii cel puţin azi mulţumit. Să-i dai galeţi din aceştia care îi plac foarte mult şi fă-i aşa şi aşa, cum fac eu. Uite-te bine, aşa..

Şi ca să-mi explice începu să mângâie pe „Lista" în felul cum ştie cititorul.

Era sigur că acel masaj le place mult salbaticilor, şi îndată tremurătura şi frica se transformă în surâsuri de plăcere, graţie metodei lui Abdurahman şi galeţilor ce-i plac şi lui „Venus".

- Cu toate acestea, zisei eu, nu ne-am gândit să o întrebăm ce sunt acele cranii înfipte în pari din această piată mică...

— Adevărat!zise Laffite şi ceru lui Abdurahman să o întrebe pe „Lista".

Ea suspină, poate nu atât că trebuia să dea explicaţii, ci mai mult că conducătorul încetă masajul său şi ne afirmă că acest loc era un cimitir.

—Când moare cineva — tălmăci Abdurahman — omul maimuţă îi desparte capul de corp, cu o piatră ascuţită, înfige capul într-un par ca să servească drept aducere aminte şi îngroapă corpul în faţa capului suspendat. Aici sunt îngropaţi tatăl, mama, o soră, doi fraţi şi patru copii morţi tineri. De multe ori, spune ea, omul maimuţă se duce să-i vadă şi le duce câte un fruct bun pe care îl lasă sub parul unde e suspendat fiecare craniu. In acest timp, prietena ce mi-o adusese „Lista" uitase frica şi ruşinea, aşa că mă văzui obligat să suspend masajul „sistem Abdurahman" ca să nu ajungem prea imorali. Ceeace m-a mirat mai mult cu toate acestea, era că „Lista", fica şi noua sosită, căreia i-am dat numele de „Manon", îşi menţin corpurile lor aşa curate, încât nu se observă nici pulbere, nici praf, nici miros, contrariu de defectul ce-l au femeile negre, din majoritatea ţinuturilor mai civilizate, care au unele obiceiuri şi care exală un miros acru de sudoare şi praf.

N-am putut să mă abţin şi cerui conducătorului, ca să-şi ia sarcina să ceară „Listei" o explicaţie în consecinţă.

În fiecare dimineaţă, răspunse căfacebaie în râuleţ şi ne frecăm corpul cu frunze uscate.

Mai spune că se îmbolnăvesc, adaugă, Abdurahman, dacă nu se curăţă şi nu-şi freacă corpul în fiecare zi şi pentru asta se spală întotdeauna şi umblă aşa curate.Această ultimă explicaţie era necesară, pentru că nu puteam să ne închipuim că aceste sălbatice înţeleg nevoia de a se spăla şi de a umbla curat.

La amiază, ne-am dus la coliba omului maimuţă şi de data aceasta se apropie de noi nu numai „Lista", ci şi fiica sa şi „Manon", ca să primească darurile ce le aduceam. Omul maimuţă ne privea mulţumit şi liniştit fumând o ţigară.

CAPITOLULIX

Negrii se revoltă. Omul maimuţă se civilizează. Un salt acrobatic.

Abia ne-am înnapoiat în campament şi o delegaţie de negrii din excorta noastră se apropie de noi şi câţiva dintre ei, care vorbeau câteva cuvinte franţuzeşti, ne anunţă că ceilalţi tovarăşi nu voiau să mai rămână în acel loc, nici o zi mai mult. Abdurahman, care a fost cel dintâi ce se plânsese de rămânerea noastră în Sumba şi care acceptase să mai rămână în urma gratificaţiei ce i-a oferit-o Laffite, se supără şi înainte de a răspunde lămurit delegaţiei de negrii, începu interminabilul său repertoriu de insulte si înjurături în franţuzeşte şi toate dialectele ce le cunoştea. In urmă, ridică bastonul său în sus, poate ca să ameninţe pe cei ce reclamau, şi sfârşi întrebându-i ce vroiau ca să mai rămâie încă câteva zile. Aceasta nu înseamnă că conducătorul purta prea mult interes pentru noi, cum ar putea crede cititorul, ci dimpotrivă el era primul care în alte ocazii se punea de acord cu oamenii escortei, ca să scoată mai mulţi bani, din care beneficia şi el.

Se temea însă că această plângere a negrilor ne va obliga să plecăm îndată şi aceasta pentru două motive: cel dintâi era că după cele promise de Laffite gratificaţia ce urma s-o încaseze era cu atât mai mare, cu cât mai multe zile o să rămânem în Sumba şi al doilea era natural că graţia... „Listei" mişcase inima sa neagră.

Rămânerea în acel loc era o afacere splendidă.

—Să vedem cât cer ca să rămânem mai mult, zise Laffite, mai interesat decât mine, desigur, să rămânem în acest loc.

—Cât cereţi? — întrebă Abdurahman pe împuternicitul ambasador, care se însărcinase să ne comunice ultimatul, nu ştiu să răspundă; vroiau ca noi să le oferim o sumă, însă conducătorul nu era de aceiaşi părere şi le spuse să se înţeleagă întâi între ei şi apoi să ne arate concret condiţiile lor.

Era un mijloc de a câştiga timp şi dealtfel nu puteau să ceară prea mult pentrucă nu se înţelegeau între ei. Dacă unii propuneau să ceară o plată mare, alţii răspundeau că în acest caz nu le vom plăti nimic şi că va trebui să plecăm, aşa că vor pierde orice nădejde a vreunei gratificaţiuni pe care albii o dau totdeauna oamenilor escortei, când sunt mulţumiţi de ei...

Toate acestea ni le-a spus conducătorul, după ce au plecat acei din delegaţia neagră, ca să se înţeleagă între ei.

Conducătorul pretindea ceva mai mult: el spunea că nu vor putea niciodată să se înţeleagă între ei, adăogând că singurul caz de a avea aceiaşi părere cu toţii este când e vorba de a fura de la cineva, ori a porni război contra vreunui trib vecin, contând pe beneficiul ce le aduce această „razie".

Pe de altă parte ştiam, din experienţă, că orice conflict cu negrii este o chestiune de bani, întotdeauna, şi că ei se înţeleg în totul când au în perspectivă un beneficiu, astfel că am rămas complet liniştiţi aşteptând răspunsul lor.

Spre seară ne-am dus încă odată spre coliba omului maimuţă şi îndată ne-am dat seama că se găsea foarte mirat văzându-ne sosind cu mâinile goale.

„Manon", „Lista" şi „Venus" veniră în întâmpinarea noastră, ca şi de dimineaţă, şi se mirară şi ele, judecând după mina ce o aveau...

—- Am făcut rău venind, fără nimic, zise Laffite. — însă răul este remediabil, prietene, să mergem să culegem fructe îndată, să împuşcăm vre-o pasăre...

—Aşteaptă — exclamă el întrerupându-mă şl scoţând din buzunarul său o ţigară — vreau s-o ofer omului maimuţă.

Acesta sta culcat sub arborele său favorit şi nu făcea nici cea mai mică mişcare, urmărind mişcările noastre cu coada ochiului.

Laffite se îndreptase deja către el cu ţigara în mână.

—Ce vrei să faci? — îi strigai. Dacă nu ştie acest idiot ce este o ţigare? Lasă pe „Lista" şă i-o ducă! Cel puţin apropie-te de ea.

Această ultimă părere îi păru bună şi apucând pe „Lista" de mână se îndreptă spre omul maimuţă ce rămânea ca şi înainte nemişcat.

„Lista" îi dădu ţigara, pe care o apucă cu enormele lui mâini, pline de păr, îndreptându-şi-o în urmă către nas. „Lista" i-o luă încă odată şi i-o puse în gură, pe când Laffite aprinse un chibrit şi-l apropie de vârful ţigării.

Omul maimuţă pricepu atunci şi începu să fumeze, ţinând ţigara în palma mâinii drepte, ridicând pe cea stângă, poate ca să mulţumească amicului meu.

„Manon" şi „Venus" erau lângă mine şi cea din urmă urmărea cu mare interes ceea ce făcea Laffite şi mama sa cu ţigara şi când ei au revenit lângă noi, „Venus" se apropie de amicul meu şi-i băgă o mână în buzunarul pantalonului ca şi când ar fi voit să caute ceva.

-Ce s-a întâmplat? întrebai eu.

-Nu ştiu... ah! Înţeleg; căuta încă o ţigară pentru tatăl său...

Ori chiar pentru ea, adăugai eu râzând.

Între timp negrii ce ne însoţeau, trimişi de Abdurahman, se urcau în pom ca să culeagă fructe ajutându-se unul pe altul, adică urcându-se al doilea în spatele celui dintâi, după obiceiul lor aşa de răspândit în Africa.

Femeile priveau la început cu o încredere rară, căutând să înţeleagă pentru ce negrii noştrii se urcau în arbori, însă, în urmă, văzând că adună fructe, se apropiară toate şi primeau, prinzându-le din aer, fructele pe care negrii le aruncau de sus.

Omul maimuţă se ridică şi el cu ţigara între buze şi se apropie de noi şi de cele trei femei. Celelalte erau în căsuţă şi nu îndrăsneau să iasă în prezenţa noastră

Se uitau numai din când în când, cu siguranţă, mirate, văzându-ne în tovărăşia celor trei şi a omului maimuţă, care se apropia de noi sprijinindu-se în bastonul său gros. N-am să tăgăduiesc că la un moment dat am simţit o emoţiune văzându-l aproape de noi pe omul maimuţă, care întindea mâna ca şi cum vrea să mă apuce de gât. Ce vroia să facă? Desigur că mă înşelai asupra intenţiilor sale şi apucai îndată revolverul pe care instinctiv îl luasem, pentru ca să mă apăr dacă mă va ataca. N-a fost nimic cu toate acestea. Sălbaticul nu vroia să mă apuce de gât, ci numai apucă cu putere cămaşa mea de pânză aibă şi trăgea de ea ca să-i rupă nasturii cu care era încheiată şi să-mi lase pieptul descoperit.

Laffite se apropiase şi el crezând că s-ar putea, să fiu în pericol şi îndată începu să râdă, văzând că omul maimuţă satisfăcut, cu siguranţă, de a găsi carnea sub pânza albă ce acoperea pieptul meu, se îndreptă îndată, către el, cu acelaşi gest şi cu amicale intenţii.

Laffite avu timpul necesar ca să-şi descheie cămaşa lui şi s-arate anumita parte acorpului său, astfel că sălbaticul îşi îndepărtă din nou mâna văzând că sub vestmânt era tot piele. După aceea se apropie şi Abdurahman şi în sfârşit după ce observă cu atenţie negrii agăţaţi în arbori şi care culegeau fructe, fugi către coliba sa şi am putut asista atunci la un spectacol din cele mai curioase.

Intenţia omului maimuţă era ca să scoată afară din colibă pe celelalte femei ale sale, poate crezând că în chipul acesta va aduna mai multe fructe.Se pare, cu toate acestea, că femeile lui nu erau deloc dispuse să se apropie de noi, şi ca să le poată scoate afară, şeful familiei se folosi de puterea şi autoritatea lui, dându-le pumni şi lovituri de picioare, ceea ce le făcea să scoată ţipete de durere pe aceste nenorocite femei.

Toată familia se găsea acum reunită sub arbori şi femeile şi noi adunam fructele pe care le azvârleau negrii. Nici omul maimuţă nu putu să stea fără lucru şi se urcă într-un arbore sărind şi susţinându-se suspendat cu un singur braţ, în acelaşi chip cum se agaţă şi se balansează maimuţele.

Noi ne-am depărtat puţin cu „Lista", „Venus" şi „Manon", cu intenţia de a vâna câteva păsări ca să le adăugăm lângă fructe.

Abdurahman se văzu obligat să rămână cu omul maimuţă, căci în cazul contrariu negrii erau în stare să fugă, atât le era de frică.

Eu şi Laffite mergeam înainte şi cele trei femei ne urmau ca şi câinii, întorcându-se însă din când în când, ca să-şi dea seama de distanţa la care ne găseam, depărtându-ne de ceilalţi. Ceea ce se întâmplă a fost, că în loc de păsări ieşi înaintea noastră o antilopă pe care Laffite crezu oportun să o împuşte.

Animalul căzu, după ce făcu trei sau patru salturi şi nu numai el, care primi glonţul puştii, dar chiar şi cele trei femei ce ne însoţeau şi care se speriară la auzul detunăturii.

Eu, făcând slujba de copoi, apucai animalul rănit şi-l ucisei cu cuţitul meu, în timp ce Laffite se ocupa să convingă pe prietenele noastre că nu aveau nici un motiv să se arate atât de fricoase. La rândul meu, încercai să fac acelaşi lucru prin semne, bine înţeles, pentru că Abdurahman nu era de faţă ca să dea explicaţii în dialectul „Listei", însă n-am putut să obţinem nimic.

Ne-am văzut obligaţi să ne încărcăm cu cele trei femei în spate şi să le transportăm la locul celorlalţi, pentru că nu puteau să facă niciun pas, cuprinse de spaimă.

Omul maimuţă se urcase într-un arbore şi arunca femeilor sale fructele pe care le culegea.

Câte odată arunca fructele cu aşa putere că aceea care trebuia să le adune nu avea timp şi fructele se izbeau cu violenţă de faţa ei făcând pe sălbatică să scoată strigăte.

Se părea că omul maimuţă se distrează mult cu acest sport, judecând după faptul că episodul se repeta foarte des şi nu greşea deseori ca să obţină acel ritual, care-l făcea să râdă bucuros, în vârful arborelui în care se găsea.

Odată ajunse din nou la protectorul lor, celor trei femei le trecuse frica ocazională de detunătura lui Laffite. Tremurăturile se transformară în râsete ascuţite, provocate de jocul omului maimuţă şi de starea indescriptibil a uneia din femei, care prinse pe rând două sau trei fructe în palmă şi a cărei faţă îşi schimbase culoarea de abanos în ceva nedefinit, oferind un aspect grotesc.

Aducând femeile în acest loc nu uitasem desigur să aducem şi antilopa, iar omul maimuţă, de pe craca arborelui, pe care se găsea, îşi dădu seama în urmă de prezenţa acestui vânat. Atunci se întâmplă ceva curios: omul maimuţă, ca să sosească mai iute şi să intre în posesia animalului, făcu un salt prodigios, care îl aduse într-o secundă lângă noi.

Îmi reamintesc de această împrejurare ca şi când ar fi acuma. Îl văd încă, aruncându-se în spaţiu, de la o înălţime de circa 6 m, pentru că să descrie apoi un cerc şi să ajungă lângă noi, înainte ca să avem timpul material de a deschide gura sa manifestăm frica ce ne-o procura acest periculos exerciţiu.

Să mă explic: imediat ce îşi dădu seama de prezenţa antilopei ucise, pe care Laffite o ţinea de labele de dinapoi, ca şi când ar fi fost un iepure, lăsând-o ca să nu obosească mult, omul maimuţă încetă să mai arunce fructe în capetele femeilor lui şi s-aruncă din vârful arborelui ca să cadă cu dexteritate peste o ramură a arborelui vecin care se îndoi, natural sub greutatea corpului, îi servi de trambulină după cum calculase dinainte şi fixându-şi o poziţiune, îşi îndreptă corpul aruncându-se încă odată în spaţiu, descriind un cerc în aer şi căzând la o distanţă de 2 metri înaintea noastră.

Nu am văzut nici maimuţele executând un exerciţiu cu atâta preciziune şi cu toate acestea maimuţele nu sunt lipsite de dexteritate în mişcările şi salturile lor, în general. Rămăsei deci în admiraţie şi am putut să verific că ţigara era tot între buzele omului maimuţă, iar el fără a cere permisiune luă antilopa din mâinile lui Laffite, tot aşa de mirat ca şi mine de cele ce văzusem.

Probabil ca acel exerciţiu trebuia să fie un mod obişnuit al omului maimuţă de a coborî cu grabă din arbori, pentru că femeile lui nu arătau nici ceamai mică mirare, nici în timpul şi nici după periculosul salt.

Toate,însă, se apropiarăde el atrase de animalul pe care îl împuşcase prietenul meu şi care, după cum se vede, era o mâncare din celemai apreciate de familia sălbaticului.

CAPITOLULX

Un ospăţ sălbatic. Omul maimuţă îşi supraveghează femeile sale.

Dezamăgirile tovarăşului meu.

Negrii noştri s-au dat jos din arbori şi conducătorul Abdurahman se apropie de „Lista" căreia îi adresă câteva cuvinte, pe care noi nu le-am înţeles. Femeile transportau fructele culese către colibă, „Lista", „Venus" şi „Manon" stăteau de vorbă cu Abdurahman, iar noi asistam la o operaţie cu totul sălbatecă.

Am spus mai sus că omul maimuţă luase din mâinele lui Lafîîte antilopa pentru care, cu atâta siguranţă, a făcut acel salt. A aşezat animalul pe o piatră şi apucând o alta ascuţită, lovea cu disperare peste capul animalului, fără a-i fi luat pielea, distrugându-l în mod barbar.

La început, graţie loviturilor cu piatra, despărţi capul de corpul animalului, aruncându-l într-un alt colţ lângă rădăcina unui arbore; în urmă îi tăie picioarele, apoi îi distruse pieptul, în timp ce sângele ţâşnea la fiecare lovitură şi ieşeau afară măruntaiele animalului.

Puţin după aceea, antilopa rămase fărămiţată în bucăţi mici şi omul maimuţă, călăul, plin de sânge şi murdărie.

În mai multe rânduri Laffite voi să intervină şi să taie carnea animalului cu briceagul său, însă eu îl împiedicai pentru ca să vedem cum se va sfârşi acest barbar eveniment. In sfârşit, luă toate bucăţile în braţele lui şi se îndreptă cu ele către colibă, în timp ce noi îl urmăream ca să vedem cum se va sfârşi operaţiunea aceasta. Eram siguri că nu va frige această carne, pentru că n-am văzut niciodată cenuşe în jurul colibei. Femeile pregătiră un loc aşezând pe pământ foi verzi si omul maimuţă aşeză peste ele bucăţile sărmanului animal, aproape tocat. Femeile se aşezară jos şi fiecare luă câte o bucată, ce sângera încă, o duceau la gură, muşcând din ea ca şi câinii ce mănâncă o bucăţi de carne crudă.

Omul maimuţă nu a stat lâgă ele. El se duse în apropiere şi se urcă într-un arbore privind cu atenţie în toate părţile.

— Ce i s-o fi întâmplat? — mă întrebă Laffite.

— Nu ştiu. Pare că ar căuta ceva.

Noi uitaserăm că cele trei femei erau în tovărăşia lui Abdurahman şt cu siguranţă, şeful familiei nu voia să se aşeze la masă fără ele. La un moment dat le văzu printre frunzele arborilor şi sărind pe pământ o porni la fugă, în acea direcţie şi puţin după aceasta se înapoie, tot alergând, însă şi cu cele trei femei, ţinând pe „Lista" de mână, pe când Abdurahman îi urmărea dinapoi rău dispus.

Familia se aşeză în jurul bucăţilor de antilopă şi ospăţul începu, sub privirile noastre mirate.

Sărmanul Laffite suferi o dezamăgire foarte serioasă; credea că omul maimuţă mănâncă carnea crudă ca şi femeile sale mai în vârstă, însă n-ar fi crezut niciodată că şi „Venus" aşa fină şi frumoasă, să-şi înfigă dinţii ei în aceste bucăţi crude, sorbind sângele ce ţâşnea, muşcând bucăţile moi.

— Mă desgustă, îmi zise în sfârşit.

— Şi „Venus"? — îl întrebai cu vădită satisfacţie. Laffite nu vru să precizeze şi-mi răspunse:

— Nu vezi cum mănâncă toţi?

* *

Într-adevăr, nemai putând asista mai multă vreme la această manifestare de sălbătăcie, am plecat cu Abdurahman către corturile noastre. Ceilalţi negri plecaseră de mult şi când am ajuns la intrarea campamentului, ei discutau asupra răspunsului ce trebue să ni-l dea, relativ la pretenţiile lor.

Abdurahman interveni îndată spunându-le că vrem să ştim cât mai repede posibil ceea ce cereau, adăugându-ne că ne vom grăbi să plecăm dacă vor cere.

Această cursă a conducătorului îi dezgustă mult de tot; cum se prevăzuse, ei n-au putut să cadă de acord şi unul dintre ei ridicându-se, spuse că trebuie să aşteptăm răspunsul a doua zi de dimineaţă.

—Bine! — zise Abdurahman.

Însă nu vă acord mai mult timp, fiindcă mâine dimineaţă poate să plecăm de aici. Decepţia sărmanilor negri a fost completă.

Speranţele lor s-au pierdut şi mulţi dintre ei se depărtară din grupul celorlalţi, dezaprobâud coudiţiile ce socoteau să le prezinte.Noi şi Abdurahman intrarăm în cortul nostru şi acesta ne tălmăcii ceea ce s-a întâmplat.

Am râs, natural, cu multă plăcere şi Laffite, care voia întotdeauna să facă glume cu aceşti nenorociţi, se gândi să se înapoieze şi să le spună lor, că a doua zi dimineaţa să fie adunaţi căci vom pleca.

O bombă ce ar fi căzut peste sărmanii negri n-ar fi cauzat, cu siguranţă, un efect asemănător. Se uitau unii la alţii, şi fără să zică o vorbă se sculară şi sfârşi reuniunea sfatului de negri. Toţi păreau dezamăgiţi într-un chip indescriptibil şi chiar se supărară între ei, pentru că nu lipseau unii care aruncau vina pe acei ce au luat iniţiativa să grăbească ultimatul, care provoca plecarea grăbită şi că-i făcea să piardă o gratificaţie sigură, pe care albii o dau întotdeauna când sunt mulţumiţi de oamenii escortei.

În fond, Laffite avea o inimă excelentă şi nu mai putu să continue, văzând pe nenorociţii de negrii în această stare de deziluzie.Se apropie din nou cu Abdurahman şi le zise, în dialectul lor, prin intermediul conducătorului:

—Nu vă pierdeţi nădejdea ! Noi suntem mulţumiţi de serviciile voastre şi vă vom da o gratificaţie când vom sfârşi drumul nostru,în acest timp, pentru zilele cât vom mai rămâne aici

-— Aaaaaah!... — strigară toţi deodată.

- ...Pentru zilele ce am putea să mai rămânem aici,continuă amicul meu, sau mai bine zis interpretul, vă vom da 150 franci.. în hârtii de câte 5 franci,în afară de gratificaţie bine înţeles.

—Aaaaaah!... — strigarăîncă odată negrii cu entuziasm ridicând mâinile în sus de bucurie.

Nu sunt prea pretenţioşi negri. Din toată această sumă revenea fiecăruia câte cinci franci şi cu toate acestea nu lăsau să pară că sunt nemulţumiţi.

Poate că ar fi putut cere la fel, însă li se părea că cer prea mulţi bani.

Din toate punctele de vedere erau hotărâţi a rămâne încă zece zile, pentru a avea dreptul la cei 150 franci şi la gratificaţia de la sfârşit.

Astfel se isprăvi cearta negrilor, evitându-se pericolul unei rămâneri pe loc.

„Lista", „Venus" şi „Manon" ri-au apărut a doua zi şi când ne-am dus la coliba omului maimuţă am putut constata că el le păzea de aproape. Faptul că a văzut pe „Venus" mâncând carnea crudă a antilopei, aşa după cum cititorul cunoaşte deja, îl dezgustă pe amicul meu şi cu siguranţă îi micşoră în mare parte entuziasmul pentru frumuseţea sălbaticei.

Poate folosind această ocazie să încerce a-şi scoate din cap această ideie, ce l-a nutrit până acum, prezentându-i fata sub o prizmă oribilă în manifestările vieţii sale particulare, ce trebuie, să corespundă în totul chipului său de a mânca. Singurul lucru ce s-ar fi putut obţine, şi în privinţa căruia eram de acord, ar fi fost prietenul meu să întreprindă o lucrare de educaţie şi reeducaţie, pentru că „manierele" prezente ale lui „Venus" erau potrivite numai pentru omul maimuţă.

Laffite îmi răspunse foarte serios că, pentru un moment nu va mai încerca, să vâneze antilope, fiindcă nu ar vrea ca „Venus" să mai mănânce carne crudă şi sângerândă.

Se angajează însă, să o facă să mănânce carne friptă, pentru ca să aprecieze gustul ei mai bun. Astfel, în aceiaşi zi, am împuşcat doi porumbei sălbateci şi după ce i-am curăţit bine, bravul Abdurahman se apucă să-i frigă, în prezenţa celor trei femei şi a omului maimuţă, care urmărea operaţia cu mult interes. Odată fripţi porumbeii, Lafitte îi tăie pe fiecare în patru sferturi şi dădu o bucată omului maimuţă, care arată multă greutate până s-o ducă la gură şi odată hotărît, n-a putut să mănânce aruncând-o pe pământ.Aceiaşi operaţie se făcu cu „Lista", „Manon" şi „Ventis" fără a le putea face să guste carnea friptă.

Prietenul meu mânca în faţa lor un picior din sus numita pasăre, ca să poftească apoi pe cele trei femei să facă la fel, însă ele îl priveau cu vizibil desgust, neputând înţelege, de ce să frigă carnea spre a fi mâncată.

- E curios că nu le place! zise Laffite.

—Şi nu vezi cum te privesc?

Se dezgustă văzând când se mănâncă carnea friptă, ca şi pe noi când vedem mâncând carne crudă.

—Aşa trebuie, să fie! — răspunse deprimat, amicul meu.

Laffite nu încercă să mai continue, convingându-mă că „Venus" ar putea fi totuşi civilizată, după experienţa la care am asistat şi conveni cu mine că cu greu, va obţine ceva de la această fată pe care o stăpâneau obiceiurile sălbatice.

În acest timp, omul maimuţă ne privea cu o expresie de nemulţumire şi am înţeles că trebuie să ne gândim ca să-i procurăm fructele din fiecare zi.

Ceea ce era mai rău, e că nu avea ţigarete şi că Laffite uitase să-i aducă ţigări pentru al trata cu una ca şi în ziua precedentă.

Întâmplarea aceasta produse o nedumerire asupra omului maimuţă, care se aşeză sub arborele lui de predilecţie, în timp ce „Lista" ne-a informat, cu ajutorul lui Abdurahman, de împrejurările care motivau această rea dispoziţie.

Negrii noştri au fost poftiţi de conducător să se urce în arbori, cu toată părerea contrarie a amicului meu şi noi ne-am dus să împuşcăm câteva păsări, ca să i le dăm împreună cu fructele. Era lucru sigur că cele trei femei speriate, din ziua precedentă, de detunătura puştilor noastre ne va lăsa singuri de îndată ce îşi vor fi dat seama că noi ne propuneam, a repeta acelaşi exerciţiu pe care-l considerau cu siguranţă periculos.

Totuşi ele ne-au urmat liniştite până-n momentul când eu văzând o pasăre, ridicai puşca pentru a ochi. Un ţipăt ieşi din cele trei guri şi se înţelege, că n-am putut trage, obligat, a întoarce capul pentru a-mi da seama de cele ce se întâmpla. Cele trei prietene ale noastre fugeau speriate, sărind printre plante şi ierburi, ca urmărite de un inamic nevăzut...

- Ce crezi de iubita ta „Venus"? — întrebai pe Laffite, îndată ce ne-am înapoiat la corturile noastre. El se mulţumi să dea din cap cu un gest cam misterios, ce nu puteam să mi-1 explic. Mă adresai din nou, dând întrebării mele o formă mai concretă:

-Continui să ai intenţia, de a scăpa, pe sălbatică din ghiarele tatălui său?...

Aşteptam, o mărturisire, un răspuns negativ, la întrebarea mea şi rămăsei foarte mirat aflând că Laffite continua, să gândească ca şi înainte.

- Aceasta, înainte de orice, — îmi zise scurt.

- Însă eu credeam că....

- Nu-ţi reaminteşti că ne-am dat cuvântul nostru mamei ei? — îmi răspunse el întrerupându-mă.

- Este adevărat! Nu crezi, cu toate acestea că nu vom fi mai puţin cavaleri, uitând cuvântul dat „Listei" celei ca şi sălbatice?

Laffite mă privi cu milă şi apoi după o pauză mică îmi zise serios;

— Cuvântul e cuvânt!...îmi dădui seama că nu era de nici-un folos să insist mai mult, fiindcă nu ştiam dacă în adevăr prietenul meu vrea să-şi ţie numai cuvântul, ori era încă amorezat de „Venus" cea neagră. Am socotit mai prudent să schimb subiectul şi îl întrebai în ce zi ne vom hotărî să părăsimacest loc, fără a preciza dacăvom pleca singuri ori în tovărăşia fiicei „Listei" şi a omului maimuţă.

Voi întreba pe „Lista", — îmi zise Laffite.

Şi dacă ne-o spune, să rămânem aici încă un an?

— Nu, nu, eşti exagerat prietene. „Lista" are mai mult interes decât noi, ca să plecăm cât mai curând pentru a-şi salva fiica.

N-am vrut să-l contrazic încă odată, cu toate că mă gândeam că şi iubirea lui Abdurahman ar fi putut, să motiveze o rămânere mai lungă, în timp ce „Lista" sub nici un motiv nu voia să ne urmeze şi să părăsească pe omul maimuţă. Poate şi obiceiurile lui Abdurahmau să fi făcut-o să uite pericolele din jurul fiicei sale, pentru că dacă un asemenea fenomen se observă în ţările noastre civilizate, cu atât mai mult poate să se întâmple între sălbatici.

Ne-am înţeles, apoi, s-o întrebăm chiar a doua zi, prin intermediul lui Abdurahman, dacă nu găseşte potrivită ocazia să plecăm.

Mă gândii însă, că conducătorul ar fi fost în stare, să ne spună contrariu de ceea ce ar fi mărturisit „Lista", interesat cum era, să rămânem cât mai mult timp în acest loc, ca să obţină o gratificaţie mai mare, după cum rămăsese convenit.Însă cum nu aveam alt mijloc ca să ne facem înţeleşi de „Lista", ne-am lăsat nădejdea în dorinţa lui.

CAPITOLUL XI

Omul maimuţă în duel cu o maimuţă.

Temerile pentru soarta sălbăticuţei. Abdurahman intervine.

Tot timpul după amiezii Laffite s-a arătat foarte rău dispus. Desigur, înţelegeam motivul acestei stări, dar nu ştiam cărui fapt se datoreşte că acum era şi mai trist. Încercai tot ce era posibil pentru a-l sustrage puţin, însă cum mijloacele erau reduse, am hotărât să mergem puţin prin pădure cu întenţia de a vâna câteva gazele, pentru a ne procura o cină mai substaniţală.

Cum am găsit repede ceea ce doream, ne-am întors la locurile noastre, asistând ta prepararea gazelei sub directa supraveghere a lui Abdurahman, care ne a făcut mâncărurile cu gustul european. Ceilalţi negri şi-au preparat mâncările favorite şi dispuşi, de câteva ore de repaus, am petrecut tot timpul mesei aşezaţi pe iarbă.

Noi mâncam în compania ghidului, ceilalţi negri formând un grup aparte, ca întotdeauna, şi cina a trecut foarte repede mulţumită anecdotelor, unele picante, ale lui Abdurahman, care aveau însă şi mai mult haz datorită manierei lui, cu totul originală, de a vorbi franţuzeşte.

Cum masaeraterminată, amintrat în cortul nostru, şinegrii erau mulţumiţi, judecând după strigătele şi râsetele lor, care arătau intenţia de a prelungi veghea toată noaptea. Abdurahman se dusese lângă ei şii se distingea vocea lui, care vorbea în idiomul lor, din când în când însă aruncând câte unele insulte sau blesteme în limba franceză. Laffite şedea culcat, totuşi nu eram sigur dacă adormise. In orice chip eu nu puteam să închid ochii deşi doream din tot sufletul.

Aşa au trecut câteva ore şi în cele din urmă peste tot domnea liniştea. Abdurahman plecase să se culce, şi fără el veghea nu putea să se mai dureze. In această situaţie căzusem într-o stare de somnolenţă când ajung la urechile mele unele strigăte îndepărtate.

La început credeam că se datorează imaginaţiei mele, când pe neaşteptate îl văd pe Laffite ridicându-se şi îmi spune sărind:

—Ai auzit? Ce se întâmplă? Nu sunt negrii noştri? Vocea este undeva departe!... Poate că s-a întâmplat ceva la coliba omului maimuţă!... Auzi?..Auzi?

Desigur nu era imaginaţia mea, pentru că se auzeau în adevăr unele strigăte aspre, totuşi nu era posibil să provină de la coliba omului maimuţă, fiindcă distanţa era prea mare.

—Nu poate să fie!... îi răspund.

-- Dar de unde pot proveni aceste strigăte? Eu cred totuşi că s-a întâmplat ceva în coliba omului maimuţă. Poate să fie „Venus"!

—Hai, omule! îţi spun insă că nu poate fi acolo! Vocea este prea departe.

Amicul meu,ferm convins,se culcă iarăşi, dar deodată se auziră strigăte mai ascuţite şi Laffite se sculă din nou, spunând că trebuie să se petreacă ceva la locuinţa omului maimuţă.

—Poate că vrea să o omoare pe „Lista", pentru ca să se poată apropia de „Venus"...

Această insistenţă a amicului meu începu să mă neliniştească şi nu m-am putut opri de a-l întreba:

— Şi ce ar fi dacă s-ar petrece aşa lucrurile!

—Ce ar fi?... Ce ar fi?...îmi răspunse el scoţându-şi revolverul din cingătoare.Ce ar fi dacă ar fi aşa ? Şi întovărăşi fraza cu un gest de disperare.

Pentru a mă convinge dacă era nebun, am întrebuinţat toate argumentele posibile pentru al face să înţeleagă că interesul său pentru ,,Venus'' nu ar fi normal, nici natural, m-am iritat, am strigat, i-am adresat insulte şi la urmă, când mi-am sfârşit repertoriul şi discursul care i-l ţinusem, îmi zise, ca adresându-se unei a treia persoană:

—Să mergem să vedem ce s-a întâmplat acolo!

- Şi la ce ne interesează?

- A! pe mine mă interesează mult! Dacă vrei, poţi să mă întovărăşeşti.Nu cer nici sfaturile şi nici opiniile tale. Doresc aceasta pentru a şti ce este acolo. Mergem?

Ce trebuia să-i răspund?În fond nu aveam nici un drept să mă opun dorinţei lui. Cum aş fi putut să-mi las prietenul singur când mă ruga cu atâta insistenţă!

— Bine! îi zic.

Strigătele continuau încă, mai ascuţite şi mai perceptibile şi altele mai aspre şi apoi stinse. Laffite dorea să pornească imediat, însă l-am reţinut spunându-i că trebuie să fim întovărăşiţi cel puţin de Abdurahman şi încă vreo câţiva negri, fiindcă nu ştiu precis ce s-ar putea întâmpla şi dacă în adevăr strigătele proveneau de la locuinţa sălbaticului.

Aceste observaţii au convenit amicului meu şi imediat deşteptarăm ghidul şi îi expunem hotărârea noastră de a merge în ajutorul autorului acelei bătăii deşi Abdurahman ne asigură că strigătele nu puteau proveni de la locuinţa omului maimuţă, totuşi, Laffite continuă să nu fie de aceaşi părere susţinând că recunoaşte vocea „Listei" şi „Venusei".

Se auzeau mai accentuate acele strigăte. In timpul mersului Abdurahman se întoarse spre noi şi ne spune că nu ar proveni de la locuinţa omului maimuţă, ci strigătele veneau din altă direcţie.

Unii dintre negrii s-au pregătit imediat şi Abdurahman îşi luă prăjina şi marele lui topor, distribuind celorlalţi negri parii pe care îi tăiase în prima zi a expediţiei la locuinţa omului maimuţă. In timp ce au trecut astfel zece sau cinsprezece minute, strigătele continuau cu aceaşi tărie ca în primul moment

—Din ce cauză proveneau acestea? — mă întrebam, din ce în ce mai intrigat.

Nu era posibil ca omul maimuţă să se lupte cu „Lista" şi să nu poată s-o învingă după atât timp, judecând după forţa sa herculeană. Atunci ce poate fi?În împrejurimi nu mai erau alţi locuitori şi din când în când strigătele erau groaznice.Nu neg că era ceva care îngrijora şi care îndreptăţea a nu lua parte în această expediţie nocturnă.

Amicul meu nu părea totuşi mai hotărât, judecând după întrebarea care îi ascundea teama:

—Să ne întoarcem!... — îi spun Iui Laffi te.

—Şi dacă omul maimuţă a adus femeile afară clin casă?

—Nu importă! Trebuie să vedem ce se întâmplă, orice ar fi!

Insă ghidul era un om care gândea la tot şi imediat, vedem că patru negri au aprins câteva beţe la capul cărora aveau legale câte un pămătuf de paie.

Negrii agitau faclele pentru a aprinde paiele şi o lumina cu flăcările pentru a se produse prin mişcare. Am rămas foarte miraţi la vederea originalului nostru felinar exotic.

Abdurahman păşi primul, dispunând pe purtătorii felinarelor la locurile lor şi când a văzut că suntem! cu toţi gata să-l urmăm, spuse în limba franceză fraza sa de predilecţie, ca un general care comandă înaintarea la vederea unui pericol iminent:

—En avant!...

Şi noi pornim la drum în direcţia dinspre care continuau a se auzi strigătele. Contrar obiceiului său, mergea înainte. Deodată se opri şi ascultă atent strigătele răguşite care se auzeau mai aproape. Apoi se întoarse spre noi şi spuse într-un mod cu totul misterios:

— Cest l'homme singe!...

Eu nu mă hotărâsem să cred că ar fi de la omul maimuţă, totuşi aveam mare încredere în ghid şi eram sigur că el se înşeală numai rarerori.

In acelaşi timp ghidul spuse oamenilor săi să se, apropie pentru a lumina locurile care erau necesare. Trebuia să fim aproape de omul maimuţă şi deodată Laffite îşi prepară revolverul, mereu cu ideea fixă că era în pericol „Venus".

Când,din nou,se întoarse Abdurahman puturăm să vedem la lumina felinarelor nişte ochi teribili, şi încadraţi de o faţă puţin asemănătoare cu cea umană. Gura era deschisă şi din ea ţâşneau sunetele aspre, în timp ce strigătele le scotea o formă neagră peste care şedea primul cu genunchii deasupra stomacului şi îi apăsa gâtul cu mâinile.

Imediat am recunoscut pe omul maimuţă după barba, lui mare şi părul abundent, însă nu puteam recunoaştem cine ar fi acela pe care încerca să-l sugrume.

Nu era nici „Lista" şi nici „Venus". Era un om, sau un animal care îşi încorda toate forţele pentru a se elibera din mâna omului maimuţă.

Pentru ochii mari şi rotunzi pe care i-am văzut în primul moment, am cerut o explicaţie lui Abdurahman, care ne răspunse imediat.

— O maimuţă de mare dimensiune în luptă cu omul maimuţă!

Trebuie să fi fost foarte mare, pentru că să vedea că omul maimuţă nu putea s-o învingă, cu toate că îi pusese genunchii peste stomac şi că îi apăsa gâtul, pentru a o strangula.

Laffite vroia sa tragăîn maimuţă şi de abia a fost împiedicat, căci puşca nimeri fără să vrea omul maimuţă, care se mişca încontinuu în sforţările lui de a-şi strivi inamicul. Ghidul spuse negrilor să apropie luminile ca el însuşi se apropie cu băgare de seamă de grupul format de maimuţa adevărată şi omul maimuţă.

Acela, avea picioarele acoperite cu sânge şi am dedus că omul maimuţă, pentru a se elibera de el, trebuie să-l îndepărteze. M-am simţit atras să asemăn pe « Venus » cu acea maimuţă? Pentru ce se luptase in felul acesta nu mi-l explicam .Trebuia să ne ferim de acea maimuţă care era un inamic al meu şi al amicului meu?... Nu, nu! Nu era din acele maimuţe care puteau inspira bunăvoinţa unui om.

Abdurahman se apropiase de grup şi strigătele ambelor luptători au crescut în proporţie înspăimântătoare. Poate vroiau să ne spună ca să le sfârşim lupta?... Dezaproba intervenţia noastră?...

Cum nici unul dintre noi nu înţelegeam vorbirea maimuţei, nici a omului maimuţă care, cine ştie, se înţelegeau între ele să lupte, nu puteam să ne explicăm asupra acestui fapt. Abdurahman din propria lui hotărâre a vrut să favorizeze pe omul maimuţă, fiindcă apucând marele său topor l-a înfundat dintr-o lovitură în coasta maimuţei, care muri scoţând un ultim strigăt.

Omul maimuţă s-a ridicat şi dându-şi seama de împrejurare fugi spre locuinţa lui, abandonând cadavrul inamicului pe câmpul de luptă.

- Pentru ce această luptă? — mă întrebă Laffite, de abia reîntor şi la cortul nostru.

- Nu înţeleg nimic prietene! Ce spune Abdurahman? .

- Nici el nu ştie mai mult!...

- Mâine dimineaţă vom întreba pe „Lista".

- Aşa să fie!

Şi noi ne întinserăm să dormim, în timp ce se auziau strigătele şi discuţiile negrilor noştri, care explicau celorlalţi ce s-a întâmplat. Apoi ghidul strigă să se facă linişte şi ochii mei s-au închis până s-a făcut ziuă.

Nu ştiu dacă această întâmplare a stimulat pe amicul meu Laffite, totuşi dimineaţa următoare întâmplării, s-a sculat bine dispus şi cu o mai bună figură, să zic, fără acea faţă sombră pe care nu o puteam suferi.

Abdurahman veni foarte de vreme la cortul nostru ca să ne spună, că este posibil ca omul maimuţă să moară din cauza rănilor pe care i le-a făcut la cot maimuţa şi crede că ar fi bine să mergem, numaidecât, la locuinţa familiei sălbaticului.

- Dacă a murit vom spânzura capul lui într-un băţ alături de celelalte cranii, zise Laffite râzând.

O singură dată în viaţă am putea fi şi noi gropari, dar de, tare nu mi-ar place să murim şi noi ca gorila aceia!... Ce nenorocire!...

CAPITOLUL XII

Dispariţia cadavrului maimuţei.Camera de baie a sălbaticilor.Atitudinea omului maimuţă.

Când am ajuns la coliba omului maimuţă ne-am mirat că n-am găsit pe nimeni, dar am făcut o descoperire interesantă. Pielea proaspătă a unei maimuţe se vedea întinsă pe crăcile unui copac aproape de colibă şi în interiorul acesteia erau alte piei la fel, care trebuie că serveau de culcuş locuitorilor acestei nostime case.

—Ce înseamnă aceasta? — spuse Laffite.

Să fie maimuţa pe care Abdurahman a omorât-o azi noapte?

—Indiscutabil!

Plecăm spre locul unde luptaseră maimuţa şi omul maimuţă, nu vedem însă corpul animalului omorât, era numai sânge mult pe pământ şi peste ierburile şi plantele de din jur.

—Acum înţeleg pentru ce omul maimuţă a vrut să omoare maimuţa astă noapte! zise Abdurahman, râzând, în timp ce noi făceam legătura între pielea întinsă în colibă şi dispariţia cadavrului animalului.

—Acum înţeleg totul! adăugă din nou Abdurahman.

—Ce înţelegi?

—Omul maimuţă voia să omoare maimuţa pentru a o mânca, zise; în cele din urmă Abdurahman, în îngrozitoarea lui limbă franceză.

Laffite şi cu mine ne îngrozeam la gândul că „Venus" şi celelalte femei trebuiau să ia parte la acel ospăţ cu carne de maimuţă, totuş nu ne îndoiam că ghidul se înşeală. De altfel, nu era posibil ca omul maimuţă să poată mânca singur acel cadavru întreg, astfel că ceilalţi membri ai familiei trebuie să-l fi ajutat.

—Şi unde să fie acum?.. întrebă pe Abdurahman.

—La râu pentru a se spăla! Chiar acum trebue să fi terminat masa.

—Mergem să vedem?

—Mergem! răspunse Laffite, care cu orice preţ nu voia să creadă până nu va vedea cu proprii lui ochi.

Râul era departe, cam la o jumătate de oră de mers de acel loc. Ne îndreptăm deci, spre acel loc, urmând pe Abdurahman, care deschidea drumul cu unii dintre negrii, ce ne întovărăşiau. Gândeam că de data aceasta se va isprăvi dragostea amicului meu, dacă vom avea siguranţa împlinirii acelui gest, care după părerea mea, nu era ceva departe mult de canibalism, vreau să zic, dacă vom putea întâlni fata plină de sânge pe braţe, şi faţă.

—Păi, să mergem! Poate vom ajunge la timp înainte de a intra în apă şi a se spăla!

* *

Râul era mai mult o şuviţă de apă, puţin adâncă şi care într-un loc forma un fel de lac mic, pierzându-se pe un teren plat, pentru a se reface peste cincisprezece metri mai departe la fel ca înainte.

Noi cunoşteam această particularitate pentru că veniserăm de mai multe ori cu negrii noştri, care, fie zisă între paranteză, beau din aceea apă în care se spălau omul maimuţă, femeile sale şi copiii. Ne îndreptăm deci, spre acel loc, gândind că acolo se scaldă sălbaticii, fiind mai larg şi mai propriu acestui scop.

În adevăr, familia omului maimuţă se curăţa aproape toată, fiind în apă şi spălându-se. Omul maimuţă nu era între femeile sale şi Laffite îl văzu pe celălalt mal aşezat pe pământ peste iarbă şi ţinând în mână ceva asemănător unei sfori; era atât de absorbit în lucrul său, încât nu observă când noi ne am apropiat de „camera de baie", ne întorcând capul decât când una dintre femeile sale scoase un ţipăt de bucurie sau spaimă, văzând că venim aproape de râu.

„Manon" era ocupată să-şi spele corpul cu foi uscate, pe care le înmuia din când în când în apă şi la sfârşit se apropie de mal, fără să-şi întrerupă lucrul din cauza noastră.N-a fost greu să descoperim pete de sânge pe obrajii ei şi pe piept, dovadă că luase parte la ospăţ ajutând celorlalţi să mănânce maimuţa adevărată. Din toate cele observate nu aveam îndoială că ele au mâncat animalul şi că de aceia pielea era întinsă lângă colibă.

„Lista" şi „Venus" nu erau printre celelalte şi am privit în toate părţile pentru a le vedea. Voiam să întrebăm dacă prima, după cum vorbisem, credea că era timpul să plecăm spre Berka Masi cu fiica sa, şi Laffite vrea să se convingă dacă „Venus" a mâncat totuşi carne din maimuţa omorâtă deAbdurahman, cu toate că nu încăpea nici cea mai mică îndoială că a mâncat la fel cu toate celelalte.„Manon", care îşi terminase baia, se apropie de noi şi ne invită să traversăm râul, apucând marea prăjină a lui Abdurahman şi trăgând de ea pentru ca să înţelegem dorinţa ei; şi cum acesta se opunea mă apucă pe mine cu cealaltă mână şi mă îndreptă către apă cu un vădit interes.

-Trebuie să trecem în partea cealaltă! zise Laffie arătând pe mamă şi fiică.

-Să mergem numai decât! răspund eu, în timp ce Abdurahman aprobând hotărârea noastră, pronunţă în limba lui franceză atât de favorită:

—En avant!... şi negrii intrară în apă.

În timpul trecerii, apa nu ne-a ajuns mai sus de genunchi; de obicei noi treceam purtaţi pe umerii negrilor, însă amicul meu nu a vrut, gândind că am supăra pe sălbatici văzând că sfidăm pe cei de o culoare cu ei... Şi nu era pentru prima oară când mă vedeam în situaţia de a lucra după excentrica opinie a amicului meu, care aprecia că toţi trebuie să fie ca el.

Ne găseam deci pe malul opus cu ghetele şi ciorapii uzi, situaţie care nu era de loc plăcută din cauză că soarele şi căldura africană le usucă de tot în scurt timp, şi ne-am apropiat de omul maimuţă care continua să stea culcat şi ţinând în mâini acele feluri de sfori, care erau cu siguranţă din fire uscate, dintr-o varietate de agăţătoare din acel loc.Extremităţile acestor sfori se găseau în diferiţi arbori.

Laffite îi întinse o ţigară, pe care omul maimuţă o apucă imediat în mâinile sale, apropiindu-i vârful de flacăra unui chibrit pe care îl oferi amicul meu. Odată aprinsă ţigara se întoarse cu cealaltă parte să privească arborii către care se îndreptau sforile.

—Ce face acesta? — întreb pe Abdurahman.

În acel moment vedem pe „Lista" care cobora dintr-un arbore cu un porumbel sălbatic în mână şi puţin mai apoi şi pe fiica ei, care ieşi repede dintr-o grămadă de plante, îndreptându-se spre noi.

„Manon" văzând pe „Lista" că vine cu porumbelul, se feri să se întâlnească cu ea. Porumbelul fu dat omului maimuţă, care punând în gură capul păsării, dintr-o muşcătură l-a despărţit de trup, apoi puse pasărea tăiată la locul ei apucând încă odată capetele sforilor.

* *

Atunci, am spus ghidului că vroiam să întrebăm pe „Lista" dacă nu socotea că era momentul bun pentru plecarea noastră şi în consecinţă pentru a nu începe conversaţia lângă omul maimuţă, nu fiindcă acesta ar fi putut înţelege ceva, ci pentru a nu împiedica prin prezenţa noastră vânătoarea lui, traversăm încă odată mersul apei.

Cele trei femei au venit de partea noastră şi ghidul a început să întrebe dintr-o dată, cele ce doream să ştim. Abdurahman întreba şi „Lista" răspundea; după ce au vorbit mult, ghidul a început să ne traducă ceea ce a spus mama „Venusei".

— Trebuie să mai stăm încă mult timp, începu ghidul să spună, fiindcă ea crede că n-a sosit încă momentul prielnic de plecare, căci omul maimuţă ne supraveghează. Acum, fiind totuşi ocupat cu prinderea porumbeilor, este cu siguranţă atent la mişcările noastre.

- Voi, — zise — trebuie să-i faceţi favoarea de a-l ajuta pe omul maimuţă să prindă porumbei, să vânaţi pentru el vreo antilopă sau o gazelă, pentru că mănâncă cu mai multă plăcere carnea lor decât pe cea de maimuţă, din care mâncăm de obieci... Trebuie să mergeţi cu el la vânătoare şi să-i dăruiţi ceea ce vânaţi. Atunci vă va vedea cu ochii mai buni.

Acum, adaugă ghidul, „Lista" spune ca să ne întoarcem lângă el pentru a-l ajuta să vâneze porumbeii, în acelaşi timp să nu ne mai apropiem mult de fiică şi să nu-i arătăm mai multă afecţiune decât celorlalte, pentru a-l face să creadă că nu ne interesează tânăra.

—Şi fiica, a mâncat carne de maimuţă? — întrebă Laflile, mereu agitat de gândul lui.

— Desigur, răspunse Abdurahman. Doar ne-a spus că le place mai mult carnea de antilopă şi gazelă, decât cea de maimuţe pe care o mănâncă des.

Amicul meu nu putu opri un gest de oroare şi eu însămi când ne ridicam pentru a îndeplini dorinţele „Listei".

—Unde mergem? — îmi spuse el.

—Pe parte cealaltă, să vânăm cu omul maimuţă! Trebuie să mâncăm carne de gazelă şi antilopă, nu ai auzit?... Să mergem ca să punem carabinele noastre la dispoziţia dragostei tale.

Fraza mea nu a plăcut, cu siguranţă, lui Laffite judecând după tăcerea lui, totuşi se ridică şi traversarăm încă odată cursul apei, pentru a ajunge lângă omul maimuţă. Femeile ne urmau, iar Abdurahman, împreună cu negrii mergeau înainte.Când am ajuns pe malul opus Laffite îmi zise:

—Dacă nu am fi dat cuvântul nostru, te asigur că... înţelesei restul fără să mi-l mai spună.

CAPITOLUL XIII

Moartea uneia dintre sălbatice.

O ceremonie oribilă-Momentul prielnic pentru a pleca.

Omul maimuţă se mulţumi să-l ajutăm şi în puţin timp vânasem diferiţi porumbei şi o gazelă. Zgomotul pe care îl făceau carabinele avu în fond, acelaşi efect ca asupra femeilor lui, căci o rupse la fugă şi ghidul aleargă după el arătându-i victima în care trăsesem.Atunci se apropie pentru a o lua.

La sfârşit ne-am întors la râu împreună cu omul maimuţă, încărcat cu păsări şi apoi ne-am despărţit. El cu femeile sale s-a dus spre colibă, iar noi spre corturile noastre, fiindcă Laffite s-a opus să luăm parte la ospăţul oribil, care cu siguranţă va începe de abia ajunşi la colibă. Vânatul era din abundenţă şi ştiind că în aceiaşi noapte mâncaseră maimuţa, am crezut inutil să mai aducem fructe în acea zi.

Petrecurăm după amiaza în cort, vorbind cu amicul meu despre diferitele evenimente survenite după ce am cunoscut pe omul maimuţă şi gândind cum am putea face ca să luăm cu noi pe „Venus" din acel loc şi s-o ducem la Berka-Masi, fără a-şi da seama că am răpit-o. Altă chestiune se prezenta astfel: ce îi vom da de mâncare în timpul drumului? Desigur carnea crudă de păsări şi gazele.Ne vedeam, deci, obligaţi să asistăm la acele oaspeţe sălbatice.

- Îi vom da să mănânce de asemenea fructe! — afirmă Laffite.

Poate se va obişnui puţin câte puţin să mănânce şi carne friptă!... îi răspund pentru a-i da puţină speranţă. Totuşi el mişcă capul cu deziluzie.

* *

Aldurahman intră deodată în cortul nostru.

—Mama tinerei este aici aproape, suită într-un arbore! ne spuse. Niciodată nu mai venise „Lista" la această oră şi gandind la ceea ce ne spusese în acea dimineaţă, îmi închipui imediat că ceva deosebit trebuie să se fi întâmplat.

—Spune-i să vină —îi zisei ghidului.

Laffite se ridică de asemenea şi eu m-am simţit obligat a face la fel pentru a ieşi în întâmpinarea mamei „Venusei".Ce vrea ?

Şi venea singură, pe neaşteptate...

Când a intrat în cortul nostru vorbi puţin ghidului cu o vădită emoţie, neobişnuită, şi noi, mai ales Laffite — eram nerăbdători să ştim cauza acestei vizite.În cele din urmă, Abdurahman începu să ne traducă.

—A murit una dintre femeile omului maimuţă, — ne spuse. Ei n-au avut fructe şi peutru a le culege s-au suit toate în pomi, o femeie a căzut şi a murit.

—Şi ce vrea de la noi? - întrerupse Laffite.

Zice că ar fi bine să mergem ca să ajutăm pe omul maimuţă să îngroape cadavrul... zice apoi, că în timp ce acesta este ocupat cu moarta, ar fi cea mai bună ocazie ca să plecăm cu fiica..., iar noi să ne pregătim pentru drum în timp ce omul maimuţă îngrijeşte de moartă şi că ea va aştepta momentul favorabil ca să plecăm cu fiica.Adaugă că trebue să ne grăbim... că ea ne va însoţi deasemenea un timp, fiindcă se despărţea de fiica sa pentru totdeauna.

Zice să mergeţi imediat cu ea în colibă, pentru a ajuta omului maimuţă... Nu pierdeţi timpul!

-Ce zici tu? — mă întrebă Laffite.

-Eu? Nu zic nimic!

- Vrei să mergem?

- Cum vrei.

- Un moment! Ne întrerupse Abdurahaman

- Nu mergeţi singuri! Lăsaţi să fac preparative şi apoi vom merge împreună, cu câţiva negri.

Şi întorcându-se spre „Lista" trebuie că i-a spus în dialectul ei să aştepte puţin, fiindcă ea s-a aşezat pe pământ, şi a şezut aşa până când am pornit.

După ce Abdurahnam a aranjat cele necesare, s-a întors la cortul nostru cu prăjina şi cu toporul lui pentru a porni cât puteam mai repede la drum şi ne-am îndreptat spre coliba sălbatecului.Vom asista, cu siguranţă, la una dintre cele mai curioase înmormântări îi spusei lui Laffite despre felul cum îşi îngroapă morţii omul maimuţă? Nu-ţi aminteşti de capetele înfipte în pari ?

—Pentru ce?

- Da, este adevărat!

—Deci, după cum se vede, mergem să ajutăm la înmormântare, nu?

Lafftte nu înţelegea cu siguranţă ceea ce vorbeam, atât era preocupat de « Venus ».

Sosea momentul în care trebuia să plecăm din acel loc şi totuşi nu ştiam dacă voinţa sau felul de viaţă îl va obliga să se despartă de tânăra sălbatică. Mai bine zis, va continua să iubească femeia dar nu manierele ei sălbatice. Şi ea totuşi îl voia atât de mult, după cum ne-a spus mama ei!

Cum s-a deşteptat această dragoste în inima sălbaticei? Nu ar fi neomenesc s-o părăseşti, după ce ai provocat această dragoste? Era ea vinovată dacă instinctul ei de femeie a împins-o spre acest om?..,

Acestea şi alte gânduri îmi năvăleau în creier în timp ce ne îndreptam spre coliba omului maimuţă. Poate şi amicul meu gândea la fel. La un moment dat, ca şi cum ar fi răspuns la o întrebare pe cărei i-o pusesem îmi zise:

- Iubirea este peste tot, amice! Nu ţine seamă nici de culoarea pielii, nici de gradul de civilizaţie al celor două părţi, nici de margini, nici de condiţii nici de...

- Nici — nici —nici- îi spusei eu râzând, să terminăm cu discuţiile în care ne adâncim.. În timpul drumului de aici la Berka-Masi, vom putea gândi.

* *

Întreaga familie a omului maimuţă, şedea împreună cu el, lângă cadavrul care era întins pe pământ.

Toţi priveau femeia moartă dar nu plângea nimeni. „Venus” era lângă omul maimuţă, „Lista" de abia ajunsă se aşeză de asemenea alături, într-un loc care rămăsese gol. Noi ramaserăm în picioare, în timp ce Abdurahman, ca un bun musulman ce era recită un pasaj din Coran punându-şi palmele pe obraji. Ceilalţi negri făcură la fel, fără a recita însă nimic.

Apoi se aşeza pe pământ, mai departe de femei şi de omul maimuţă, şi noi făcurăm la fel. Stăturăm aşa vreo cincisprezece minute şi în cele din urmă vedem că omul maimuţă se ridică. Familia sa îl imită şi noi, deasemenea. Omul maimuţă luă cadavrul în braţe şi îl puse mai departe de femei, în timp ce noi ne-am apropiat pentru a-l ajuta, după cum ne spusese „Lista”.

Atunci un spectacol oribil ni se prezentă înaintea ochilor noştri înmărmuriţi.Creionul meu nu poate descrie toate amanuntele şi nu pot spune decât că puse cadavrul pe o piatră plană şi apoi căută o alta puţin mai tăioasă şi grea cu care dădea lovituri peste gâtul moartei. Primele lovituri nu au avut nici un efect şi a trebuit să dea alte multe pentru a despărti capul de gâtul nenorocitei. Noi auzirăm numai acele pregătiri, fiindcă sensibilitatea noastră nu ne permitea să privim acel spectacol oribil.. Ne-am întors cu spatele nu numai noi ci şi Abdurahman şi ceilalţi negri care ne însoţeau.

Ultimele lovituri arătară că scopul fusese atins, fiindcă auzirăm că piatra lovea în cealaltă piatră şi prin urmare nu mai întâlnea nici un obstacol.

- Să mergem, zice Lafitte.

- Nu, aşteaptă amice că nu putem pleca. Trebuie să ajutăm sălbaticul să îngroape moarta, pentru că „Lista” aşa ne-a spus. Curaj! Omul maimuţă a apucat capul cu o mână şi cu cealaltă încerca să ridice cadavrul.Abdurahman, ca întotdeauna cel mai îndrăzneţ dintre toţi, apucă cadavrul de picioare, dând imediat posibilitatea omului maimuţă să meargă.

- Dar unde se duce? întreb eu.

- Nu merge s-o îngroape în acel cimitir.

- Cine ştie, răspunse Abdurahman.

Nu mergem spre cimitirul craniilor agăţate, ci spre râu.Omul maimuţă trase cadavrul în apă şi intrând şi el, începu să-l spele cu mare atenţie. Capul despărţit de corp fu spălat şi apoi împreună cu moarta, se îndreptă spre acel cimitir cunoscut de cititori. Ghidul Abdurahman îl urmări tot timpul drumului, ţinând picioarele moartei, în timp ce omul maimuţă ţinea corpul cu braţul drept şi capul apucat de păr, cu mâna stângă.

Ajunşi la locul destinat craniilor, observăm, că nu făcuse încă groapa. Omul maimuţă puse cadavrul şi capul jos şi suindu-se într-un arbore, căuta un lăstar care trebuia, să-i servească de par pentru a înfige căpăţâna în el.Abdurahman tăia cu toporul lui parul necesar şi plecă să-l aşeze în rând cu ceilalţi pari si cranii, înfigând unul din capete în pământ cu ajutorul unei pietre grele, care îi servea de ciocan.

Atunci veni timpul de a săpa groapa. Cu pietre şi cu beţe omul maimuţă avea de gând să sape pământul, puţin tare, în realitate, dar totuşi rezistent la nişte instrumente atât de primitive. Abdurahman care vroia să sfârşească mai repede, obosit, deasemenea ca şi noi, de acele manifestări barbare, dădu ordin la doi negri, să meargă la campament şi să aducă topoare, cu care în câteva minute au făcut groapa.

Nici o femeie nu lua parte la acele preparative atât de curioase şi atunci înţeleserăm pentru ce „Lista" ne-a propus că acea zi era potrivită pentru a pleca cu fiica ei.Trebuie să mărturisesc pentru a fi sincer, că Abdurahman a fost cel care a gândit la aceasta comunicându-ne să mergem imediat, lăsând pe omul maimuţă cu ocupaţia sa de a îngropa cadavrul. În acel moment acesta punea capul nenorocitei femei în par şi apoi cu siguranţă va aşeza corpul în fundul acelei gropi şi-l va acoperi cu pământul care-l scosesem.Nevoia de a pleca imediat ne-a împiedicat să luăm parte la acea ceremonie, mai mult de imaginat decât de descris

Puţin timp după aceasta corturile noastre, erau cu totul gata pentru plecare şi între oamenii noştri vedem pe „Lista" şi pe fiica ei.

.

CAPITOLUL XIV

Despărţirea unei mame primitive.

Dispariţia sălbăticuţii. Reaua dispoziţie a tovarăşului meu.

Oamenii erau gata de plecare şi de asemenea, hamacurile erau pregătite. Abdurahman spuse unele ordine "în limba sa, strigă, certă, ridică bătu şi în cele din urmă zise;

-En avant. Apoi luăm loc în hamacuri şi convoiul îşi începu drumul. „Lista" era împreună cu fiica ei lângă noi şi trebuie să adaug că bietul Laffite se arătă foartepreocupat. Nu vroia dintr-odată să invite pe „Venus” să se aşeze în hamacul lui, mai cu seamă că era mama ei acolo şi nu putea să facă aceasta şi în cele din urmă se întinse pe palanchin, în timp ce mama şi fiica îl urmau îndeaproape lângă cei patru negri care îl purtau. Deodată aud pe Abdurahman strigând:

—Mai repede! — apoi ne lăsă să trecem înainte şi uitându-se cum mergea convoiul îşi sprijini braţele de enormul său baston.

La mică distanţă după noi venea mama „Venusei" care mergea să-şi conducă scumpa ei odraslă pentru ultima oară şi numai pentru o jumătate de ceas de drum; mergea oftând şi lacrimi mari îi curgeau pe faţă .

La un moment dat, ea chemă pe Abdurahman şi îi spuse ceva.Acesta după ce a ascultat ultimele ei instrucţiuni ne zise:

- Mama lui „Venus" vă este foarte recunoscătoare pentru bunătatea dumneavoastră, pe care n-o va uita toată viaţa. Roagă să nu uitaţi numele fratelui şi a surorii ei din Berka-Masi; şi de asemenea că fiica ei iubeşte mult pe Domnul Laffjte. Dacă acesta vrea să ia o soţie neagră, poate s-o considere de acum ca a sa şi dacă vreodată veţi mai trece pe aici o veţi lua şi pe ea, fiindcă cu timpul omul maimuţă îmbătrâneşte şi omul maimuţă preferă decât pe cele tinere... Dacă Domnul Laffite nu vrea să o ia de soţie, atunci să facem ce ne-a spus, lăsând fiica, unchilor săi la Berka-Masi...

- Spune-i să nu aibă grijă, şi că fiica ei va fi mulţumită, spuse Laffite ghidului.

După ce acesta traduse mamei această frază, aceasta scoase un suspin de satisfacţie şi durere în acelaşi timp şi apucându-şi fiica de mână, veni o dea în mâinele lui Laffite.Aşa s-a sfârşit acea scenă simplă şi primitivă,,totuşi mişcătoare pentru simţurile noastre de europeni. O mamă sălbatică, sau aproape sălbatica, despărţindu-se pentru totdeauna de fiica ei pentru a o salva. Nu lipsea măreţia sacrificiului! Deasemenea plecă şi mama fără să se mai întoarcă să-şi vadă fiica pentru ultima dată, se ducea cu curaj şi resemnare, fără să verse o singură lacrimă, se depărta încet cu mişcări care arătau durerea imensă pe care nu şi-o exteriorizase.

În acel moment, mi-a venit să întreb ce ar trebui să facem în cazul că omul maimuţă şi-ar da seama de răpire şi că ar putea să ne întâlnească. Mă duc cu Abdurahman spre mamă, care se depărta tăcută şi îngândurată şi acesta din urmă îi împărtăşi temerile mele.

— De loc! răspunse. — Nu vă gândiţi la aceasta, înainte de toate este ocupat încă cu îngroparea moartei şi apoi, dacă,totuşi, va observa lipsa fetei şi va bănui ceva, eu îi voi arăta un drum opus celui pe care am plecat noi, făcându-l să nu poată ajunge convoiul, în cazul că ar avea să-l caute.

Apoi, gândind încă odată la fiică, adaogă în dialectulei, apucându-mi mâna, încă vreo câteva cuvinte, pe care Abdurahman mi le traduse aşa?".

— Vrea ca fiica să rămână totdeauna cu noi. Este tânără şi n-a cunoscut încă iubirea. Îl doreşte pe prietenul dumneavoastră şi crede că el o doreşte de asemenea. Preferă ca ea să stea cu un alb, decât cu unchii săi din Berka-Masi, care cu siguranţă o vor trimite imediat la vreun bogat din împrejurimi. Fata crede acum că amicul dumneavoastră o va duce în casa lui, aproape de aici şi că în fiecare dimineaţă mama ei va merge s-o vadă.Eu nu ştiam ce să răspund acelei mame atâtde afectoasă şi atât de nobilă în sentimente, cu toată starea ei aproape sălbatică. Gândii că iubirea la cei tineri este naturală şi că acest sentiment se află până şi la animale, dar cu toate aceasta hotărârea ei era o faptă mare şi eroică şi am crezut de datoria mea să-mi manifest profundul respect şi să-i alina cât de puţin durerea. Mă întorsei spre Abdurahman şi îi spusei să-i traducă, că noi suntem hotărâţi să-i ocrotim fiica şi cu siguranţă va rămâne cu Laffite...

Poate că aceasta va fi o minciună, totuşi puteam să distrug dintr-odată visele unei mame asupra viitorului fiicei ei?

Puteam să-i spun dintr-o dată că hotărârea ei era rea! Că ar fi fost mai bine să-şi reţină fiica resemnându-se să sufere aceiaşi soartă ca celelalte fiice ale omului maimuţă? ...

Desigur că nu puteam vorbi aşa fiindcă sacrificiul acelei mame era mare! Am preferat să nu-i spun ceea ce gândeam fiindcă nu ştiam încă dacă fiica va rămâne cu noi, sau cu unchii ei. Nu voiam să-i distrug speranţele.

Mai spuse ceva lui Abdurahman, care tăie firul conversaţiei.

—Zice, că să nu pierdem timpul şi să plecăm cât mai repede posibil. Ne zice adio şi ne încredinţează fericirea fiicei ei.

Nu puteam, cel puţin, să ne despărţim de această negresă fără a-i strânge mâinile, şi aşa ne despărţim.

* *

Când m-am reîntors la oamenii din escorta noastră îl văd pe Laffite foarte supărat şi care reţinea pe „Venus" fără să-i dea drumul din mână.

—Ce ţi s-a întâmplat? — îi spusei.

Acesta îmi explică motivul supărării lui, vroia să se urce cu el în hamac şi „Venus”, dar cei care îl purtau, au protestat punând parii jos.

- Cum! Cum! Ce înseamnă asta? spusei lui Abdurahman.

- Să iertaţi domnule! — îmi răspunse acesta, oamenii au dreptate, să duci albi în hamacuri, da, însă negri, nu! Nici un negru nu va duce pe o negresă, cum vă aduce pe dumneavoastră!... Nu poate să ia niciodată.

-Şi pentru ce?

-Fiindcă este în contra religiei noastre.

Nu a fost posibil să-l conving pe Abdurahman că religia musulmană nu a prescris niciodată despre această particularitate.

El vroia să spună că aceasta trebuie, pentru a respecta obiceiurile şi pentru el obiceiurile şi religia erau aceleaşi.

— Să meargă ca ceilalţi negri—spuse în cele din urmă prietenului meu şi el se văzu obligat să se conformeze cu această hotărîre fiindcă numai era nici

o soluţie.Astfel, se aşeză încă odată în hamacul lui iar convoiul se puse în mişcare prin ordinul cunoscut ; singura diferenţă că « Venus » mergea lângă Laffite, fără ca acesta să-i dea drumul din mână....

Drumul dură două ore şi se observa oboseala în mişcările negrilor noştri care uitaseră de câteva zile ocupaţia lor. „Venus" părea de asemenea obosită şi Abdurahman hotărî să oprim pentru a ne odihni şi vom porni iarăşi de dimineaţă, urmându-ne drumul.

Aşa a fost şi imediat se ridicară corturile şi se construi bariera de spini şi ramuri, după obiceiul african.

—Ce va mânca copila? — îl întreb pe prietenul meu în timp ce negrii preparau cina.

Laffite se adresă totuşi femeii şi apoi îmi răspunse:

-Ceea ce mâncăm şi noi .

- Şi dacă nu vrea să mănânce?

- Îi vom da fructe şi galete şi fructe mai multe!....

În acest răspuns al prietenului meu îi înţelegeam intenţia bine hotărâtă de a domestici fata, şi nu vroiam să-l supărăm.

După ce mâncarea a fost preparată ne-am, aşezat pe pământ, şi am început să mâncăm ne privi cu ochii foarte miraţi... Era atât de ciudată privirea încât noi am început să râdem. Laffite îi întinse câteva „galete" pe care le luă în mână cu o vădită rea dispoziţie, amintindu-şi de carnea de maimuţă, care i-o procura tatăl ei. Apoi se afundă în gânduri de neînţeles, pe care însuşi Abdurahman nu le putea explica cu toate că o întrebase ce doreşte..

.Aceasta deabia vorbea dialectul pe care-l cunoştea rmama ei. Ghidul, după multe încercări, ne mărturisi că nu poate înţelege...

—Este indiferent, spuse Laffite.

Mâine dimineaţă, va avea mai multă poftă şi va mânca mai bine. Nu va muri într-o noapte. Eu cred că este singura posibilitate de a o domestici. Mâine dimineaţă îi vom găsi şi puţină frunză ca să-şi pună la brâu, pentru a-şi acoperi sexul.

—Şi unde va dormi în această noapte? întreb eu.

— Unde va voi să doarmă. În cortul nostru se înţelege. Noi doi vom dormi împreună şi copila în locul meu! spuse Laffite, care se gândise la aceasta de mai înainte.

* *

Nu a fost uşor s-o convingem ca să doarmă în patul pregătit de prietenul meu, poate din cauza obiceiului pe care-l avea ca să doarmă toţi împreună în coliba omului maimuţă, sau fiindcă ne vedea pe noi împreună în timp ce ea era singură.

De două sau de trei ori se ridică şi veni să se aşeze lângă noi, şi cum mereu îi arătam că trebuie să doarmă în partea cealaltă, scotea unele suspine pe care nu le puteam înţelege, neştiind la ce se referă.

La un moment dat, s-a dus spre ieşirea cortului şi ar fi plecat, dacă prietenul meu nu ar fi fost la timp ca s-o oprească şi s-o aducă încă odală la patul ei.

—Ştii că este uşor să scape? — îi spun lui Laffite.

— La aceasta chiar mă gândeam şi eu! Trebuie să punem un păzitor la ieşire.

Însărcinarăm un negru să păzească ieşirea cu ordinul de a ne deştepta când fata va voi să plece şi în cele din urmă, obosiţi de întâmplările din timpul zilei şi din cauza drumului, ne lăsarăm cuprinşi în braţele lui Moffett.

Nu ştiu, în mod precis, câte ore am dormit, dar era încă noapte când ne-au deşteptat strigătele negrului care păzea ieşirea:

— Musiu! Musiu! Négresse partie! Musiu!... — Negresa plecată? — zise Laffite deşteptându-se.Cum, şi n-ai împiedicat-o imbecilule?...

- Chiar acum! Chiar acum! — continua negrul.A apucat pe aici. A sărit afară pe aici, arătând cu degetul...

Deşteptarăm pe Abdurahman căruia îi spuserăm în puţine cuvinte cele întâmplate:

—Coqu'fkde sort! Sale vache! Espece de poirel, şi seria completă a insultelor izbucni din gâtlejul ghidului când auzi de cele întâmplate.

Se ridică imediat şi, apucându-şi toporul, deşteptă câţiva negri scoţând strigăte furioase.

—Nu cred să fi ajuns departe, asigură Laffite.

—Da, totuşi este încă noapte şi nu se vede bine.Cred că...

Nu apucai să-mi sfârşesc fraza fiindcă prietenul meu, Abdurahman şi negrii erau gata şi pornirăm în expediţia nocturnă pentru a găsi pe cea fugită. Merserăm aşa prin pădure timp de o oră, aproape, fără să găsim fata şi în cele din urnă, morţi de oboseală, ne-am întors la corturile noastre adânc mâhniţi. Copila s-a pierdut şi gândirăm că va imposibil să se întoarcă la coliba omului maimuţă din cauza depărtării... .

— Vreţi să ne întoarcem ? —- întrebă Abdurahman.Laffite se gândi puţin şi apoi, îndreptându-se spre mine, îmi ceru părerea.

- Cum voieşti! — îi răspund eu. Şi dacă nu a ajuns acasă, ce vom spune « Listei ». Mai bine ar fi să mergem spre Berka-Masi.

Aceasta a fost hotărârea noastră definitivă iar când oamenii fură gata, ne continuarăm drumul. Laffite era foarte supărat şi trebuie să mărturisesc conducătorului, că şi eu, deasemenea simţeam mult dispariţia copilei, fiindcă nu puteam să uit cuvintele mamei ei, care ne încredinţase nouă fericirea fiicei sale. Nu ştiam dacă se întorsese lângă mama ei sau se pierduse în pădure. Prima posibilitate era mai bună pentru fată, iar a doua pentru mama sa, care îşi credea fiica fericită şi mulţumită lângă noi.

După opt zile de drum, în timpul cărora nu ne-am lăsat mintea să se gândească la soarta copilei, ajungem în cele din urmă la marginile localităţii Berka-Masi.

Aceste este tribul „Listei" — spusei prietenului meu, ca să zic ceva.

- Să plecăm imediat, îmi răspunse acesta.Nu vreau să rămân aici nici o singură zi.

Reaua dispoziţie a amicului meu devenea intolerabilă şi eu căutam mereu o ocazie de a-i îndrepta gândurile spre ceva comic, mai mult pentru a-l sustrage decât să-mi bat joc de el. În definitiv şi eu mă gândeam mult la sărmana « Venus » şi la mamei ei. Acest răspuns mi-a reamintit cuvintele „Listei". Fratele şi sora ei locuiau în acest sat.

—Ascultă, îi spusei, pentru ce nu mergem să vedem rudele „Venusei"?

- Şi pentru ce?

—Poate găsim vreo fată care să te iubească mai mult… şi aici o putem cumpăra.Una la fel cu « Venus», care sigur că te va face s-o uiţi.

Şi ştii? Fata nu trebuie să mănânce carne crudă de maimuţă.

Laffite îmi aruncă o privire teribilă. Voia, să-mi spună ceva, însă se abţinu.Totuşi îl înţelesei, după buze, fără să fi vorbit. N-a putut înţelege că s-a glumit şi că totul n-a fost decât o înscenare.

N-a vrut nici să asculte explicaţiile mele şi mă întrerupse înainte de a deschide gura:

— Tais toi, donc ; tu m'embetes!

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com