Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

NOPTI BARCELONEZE

( BARIO CHINO)

Editura Societatii Cultural-Stiintifice

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

1

CUVANT INAINTE

Doreşti,iubite prietene Tican, pentru noua D-tale carte,

câteva impresii din zilele, ce le-am petrecut împreună în

Barcelona. Îmi răscoleşti timpul poate cel mai frumos din

viaţa mea—călătoria în Spania. Mi-e teamă însă că

amintirile mele vor părea. azi cam anacronice. Cei opt anI,

care au trecut de atunci, sunt atât de plini de evenimenente

grave, de răsturnări şi frământări tragice, încât Spania de

odinioară poate să fie pierdută pentru totdeauna.

Pe-atunci Spania, glorioasa, era regat. Alfons XIII părea

iubit şi popular. Cu câteva săptămâni mai înainte luase

parte la deschiderea Expoziţiei Iberice în Sevilla, iar în

vremea şederii noastre la Madrid a inaugurat Expoziţia

Internaţională dela Barcelona. Era regat Spania, dar avea

şi un dictator, pe Primo de Rivera. Ziarele din toată lumea

lumea anunţau grozăvii despre regimul care împila nobilul

popor spaniol. În realitate Primo de Rivera a fost un

dictator jovial şi regimul său avea mai curând ceva de

operetă decât de tiranie. Cum să fie feroce un dictator

care, dansator pasionat, găseşte deseori răgaz să se plimbe

singur pe Calle de Alcala ca să admire femeile frumoase ?

De altfel acum recunosc probabil şi adversarii de

odinioară că în timpul dictaturii Primo de Rivera n-a fost

ucis nici un om şi n-a curs nici o picătură de sânge de

politician. Viaţa era zgomotoasă, veselă. Dacă n-am fi citit

în jurnale că e dictatură, nici n-am fi băgat de seamă.

Întocmai precum la noi, fără cenzura presei, nu s-ar ob-

serva că trăim de atâţia ani subt stare de asediu. În orice

caz atunci în Spania era linişte şi ordine încât cei ce nu se

2

ocupau cu politica, puteau să-şi vază de treburile lor. În

Puerta del Sol mişcarea şi animaţia nu înceta; cafenelele

faimoasei pieţe madrilene gemeau de lume până se iveau

zorile.

Peste vre-o doi ani dictatorul a fost mazilit brusc, iar

după câtva timp, tot aşa de subit, a dispărut şi regele

lăsând pe veşnic nemulţumiţii săi supuşi să-şi aleagă un

regim mai pe placul lor. Fireşte, Spania s-a transformat

imediat în republică. Din clipa însăcând, în locul

dictaturii, s-a instalat la Madrid libertatea deplină, ţara a

devenit prada tuturor convulsiunilor care culminează în

războiul civil actual, cel mai barbar din câte s-au pomenit.

Sunt democrat, şi din convingere dar şi din recunoştinţă.

Fiindcă numai pe temeiul principiilor democratice neamul

românesc a putut să şi revendice libertatea şi să-şi

cucerească independenţa şi unitatea naţională, precum

deasemenea cei mulţi, săraci şi oropsiţi, părinţii şi fraţii

mei numai prin triumful libertăţii democratice în lume s-

au putut emancipa din robia veacurilor. De aceea mi-e

dragă libertatea nu numai pentru mine, ci pentru toţi.

Evident, libertatea mea să nu stânjenească libertatea

vecinului. Libertatea nu înseamnă numai drepturi, ci mai

cu seamă datorii şi în primul rând responsabilitate,

întocmai cum democraţia adevărată înseamnă ordine şi

disciplină... Mărturisindu-mi însă credinţele democratice,

nu se poate să nu constat, când vorbesc despre Spania că

nici o ideIe n-a cerut omenirii atâta sângeca zeiţa cu

multiple înfăţişări a libertăţii. Îndeosebi când a ajuns s-o

aplice poporul însuşi. Nu este tiranie mai oribilă ca aceea

pe care o exercită poporul în numele libertăţii. Pentru

mulţimile în efervescenţă libertatea e sinonimă cu dreptul

de a ucide în voie; Revoluţiile populare sunt totdeauna

cumplite băi de sânge. Nu e de mirare că generaţile noi

dispreţuiesc libertatea şi preferă autoritatea. Dacă

libertatea nu poate oferi omenirii decât război între

popoare sau între clase şi nesiguranţă— omul ajunge să

3

primească orice sistem de guvernământ care elimină

tirania mulţimii, cu riscul de-a cădea sub un singur tiran...

După terminarea congresului dela Madrid, care ne-a

prilejuit călătoria spaniolă, Corneliu Moldovanu cu mine

ne-am despărţit de ceilalţi colegi şi am pornit să facem o

raită prin ţara aceasta minunată din care nu văzusem încă

decât capitala. Şi aşa, cu mici popasuri în Granada şi

Sevilla, trecând prin Cordoba şi Valencia, am ajuns

într-o splendidă după amiază de sfârşit de Mai la

Barcelona. Graţie amabilităţii D-tale, scumpe amice, în

cele câteva, prea puţine zile, am reuşit să cunoaştem întru

câtva capitala Cataloniei, aproape cât Madridul ca număr

de locuitori, cel mai mare port şi cel mai industrial dintre

oraşele Spaniei. Ne-ai fost o călăuză neobosită. Nu voi

uita niciodată plimbările fără ţintă precisă, fără itinerar

aranjat după Baedeker. N-a fost un “Rundfahrt” din fuga

autocarului pe la principalele monumente notate cu steluţe

în toate manualele de călătorie care trebuiesc neapărat

văzute. D-ta erai barcelonez de câţiva ani şi n-aveai nevoie

de program ca să ne oferi o imagine vie a metropolei

catalane. Desigur ne-ai arătat superba catedrală,

capodoperă a stilului gotic spaniol, bătrână de aproape o

mie de ani şi ridicată petemeliile unui vechi templu

roman. Dar, parcă mai bucuros ne-ai oprit la Templo de la

Sagrada Familia, curioasa creaţie, rămasă neterminată, a

marelui arhitect Antonio Gaudi, fondatorul stilului neo-

catalan, bizar şi original ca însuşi poporul catalan, O vizită

la El Dia Grafico ne învederează şi mai lămurit forţa vitală

a dârzului neam catalan care se îndărătniceşte să-şi apere

şi să-şi păstreze fiinţa etnică.

În Barcelona se simţea duhul opoziţiei, nu doar

împotriva dictaturii, ci împotriva centralismului spaniol

însuşi. Regionalismul catalan exasperat sa transformat

într-un separatism virulent şi total. Oraşul cu multe uzine

era sediul unor foarte vii mişcări socialiste, revoluţionare,

anarhiste. Se părea însă că, sub etichetele acestea se

4

ascundea defapt iredentismul catalan... Şi totuşi, în acest

oraş revoluţionar şi anarhist, s-a proclamat în 1923

dictatura lui Primo de Rivera! Ce e drept, sub protecţia

puternicei garnizoane spaniole şi a fortificaţiilor de pe

Mont- Juick..

Din Piaza de Cataluna,vastă ca o grădină, ne-am plimbat

până la Piaza de la Paz, în port, să vedem monumentul lui

Cristofor Columb, până acum câţiva ani cea mai

impozantă cinstire a cuceritorului lumii noi. Am trecut,

fireşte, pe Rambla, bulevardul central veşnic înflorit, cel

mai zgomotos şi mai pitoresc. Dar mai mult m-a

impresionat oraşul nou, între Calle de las Cortes şi Calle

de Valencia, cu străzile drepte care despart pătrate de case

uniforme, cenuşii şi triste, un cartier geometric care parcă

ilustrează sisstemul falansterian al lui Charles Fourier sau

anticipează cetatea viitorului în sistemul comunist.

La Plaza de Toros Monumental, într-o după amiază,

pierduţi între cei 40.000 spectatori gălăgioşi am asistat la

cea mai impresionantă şi sângeroasă luptă cu tauri, după

ce mai văzusem altele la Madrid şi la Sevilla. Mai înainte

fusesem la Expoziţia Internaţională care, deşi fusese

inaugurată oficial, era încă în plină

construcţie. Nici pavilioanele spaniole, necum cele străine,

nu erau terminate. Cel românesc avea temeliile puse şi

toate materialele aduse încât promitea să fie gata înaintea

altora... Pe urmă, pentru destinderea nervilor noştri prea

încercaţi de emoţiile spectacolului national spaniol, ne-ai

călăuzit până pe Tibidabo, colina fermecată de unde se

oferă ochilor panorama cea mai feerică, cuprinzând

împrejurimile Barcelonei şi marea...

Pentru ultima seară ne-ai rezervat surpriza unei vizite în

cartierul cosmopolit, numit „Barrio Chino", care e mai viu

noaptea decât ziua, cu numeroasele-i localuri de petrecere

suspecte unde se adună marinarii, contrabandiştii, băutorii

de opium şi în general clienţi politiei. Am nemerit la Casa

Juanito Eldorado şi la Palacio Flamenco. Publicul, cel

puţin la orele acelea, era alcătuit în mare majoritate din

5

oameni simpli,localnici, probabil lucrători din port sau

prin fabricile dimprejur. Mai interesanţi au fost „artiştii’’

gitani, nu tocmai fermecători, cântând cu acompaniament

de castaniete, pasionatele, plângăreţele şi iodlizabile

zarzuellas, un fel de doine foarte amoroase şi aprinse. Pe

un podium rudimentar se căţăra câte-o familie întreagă de

gitani şi-şi debita repertoriul pe rând, începând cu copii şi

deseori sfârşind cu soacra. Senzaţia serii a fost un ţigănuş

desculţ, din public, care, la un moment dat, s-a repezit pe

scenă şi a început să cânte cu atâta foc că a stârnit

entuziasmul clienţilor şi invidia artiştilor.

N-aş mai fi pomenit despre casele acestea rău-famate,

dacă de spectacolele văzute acolo nu s-ar lega o amintire

duioasă. În vreme ce gitanii îşi răcneau durerile

profesionale pe scenă, noi uscultam spovedania tristă a

unei cariere de scriitor. Măcar în ultima seară trebuia să-ţi

uşurezi inima, pietene Tican.

Erai atunci ataşat de presă onorific. Cu vreun an în urmă

ministrul artelor invitase la o masă colegială câţiva

scriitori împreună cu D-ta şi ţi-a oferit medalia beni-

merenti cl. I aur. Asta înseamnă că şi statul român a aflat

că un român Mihai Tican Rumano, publicase în Spania,

câteva cărţi de călătorie şi aventuri care-i câştigase

oarecare faimă în Peninsula Iberică şi în lumea hispano-

americană, unde conchistadorii mai au trecere şi în zilele

noastre... Pe urmă nu ştiu cum ai ajuns ataşat de presă, dar

ştiu că ai fost luat în serios însărcinarea ce ţi-a dat-o

guvernul român. Până a nu fi „oficial”, colaborai la

diferite ziare şi reviste spaniole şi primeai onorarii din

care trăiai. Aveai tipărite vre-o zece cărţi de călătorii

aventuroase şi pasionate care se vindeau. Am cunoscut şi

eu pe editorul D-tale pe care te sileai să-l convingi că ar

face o bună afacere tipărind şi traduceri din limba

română... Din clipa când ai apărut ca reprezentant al Ro-

mâniei toate s-au schimbat. Articolele D-tale nu mai erau

pentruu ziare literatură exotică, ci propagandă încâ trebuia

să te bucuri că ţi le publică fără plată. Pentru mai bună

6

treabă ai scos un jurnal „Dacia" anume pentru a prezenta

spaniolilor ţara D-tale mai puţin cunoscută decât interiorul

continentului negru. Fireşte, din banii D-tale agonisiţi în

ani de zile de muncă şi privaţiuni de toate felurile. Sperai

mereu că statul român îţi va rambursa cheltuielile ce le

făceai în folosul său. Într-o bună zi însă ai aflat că

guvernul român a numit ataşat de presă la Madrid, cu leafă

grasă, pe un altul care, făcând afaceri în Spania, avea alte

legături,neculturale dar cu atât mai preţioase. Totuşi nici

pe D-ta nu te-a dat afară, te-a lăsat mai departe onorific

până ce ţi-ai cheltuit şi ţi-ai distrus tot. În sfârşit când ai

rămas pe drumuri în Barcelona, ai înţeles şi D-ta şi a-i ve-

nit acasă să-ţi reclami drepturile, adică ceea ce ai dat din

sărăcia D-tale pentru ţară. Cred că ai reclamat zadarnic

până te-ai plictisit şi te-ai lăsat păgubaş. Şi fiindcă în

Spania devenise-şi propagandist, a trebuit să ramâi aici s-o

iei de la început — scriitor român.

O parte din povestea asta am auzit-o atunci, acolo, în

Barcelona. Singura amintire dureroasă din Spania de-

atunci.

Liviu Rebreanu

7

CUVANTUL AUTORULUI

Am văzut cele cinci continente ale lumii în timpul

călătoriilor inele pe glob, am văzut oraşe cosmopolite ale

căror cartiere speciale au un renume, ca să zic astfel,—

universal. Am cunoscut porturi de mare, unde viciul

stăpâneşte ca un adevărat suveran şi unde marinarii care

debarcă îşi petrec câteva zile într-o atmosferă nefastă de

depravare, de moravuri şi de obiceiuri excepţionale.

Haşişul, opiul, cocaina, morfina, procură cu uşurinţă

senzaţii uneori periculoase, obişnuiţilor marilor porturi din

Extremul Orient. Prostituţia pe faţă sau clandestină

procură plăceri trecătoare călătorilor rătăciţi prin

încâlcitele ulicioare din San-Francisio. Alcoolul, băuturile

falsificate dau mereu aceleaşi crizee de delir, crizele frene-

tice, consumatorilor din cartierele rău famate ale Buenos-

Aires-ului. Cartierele creole şi

8-9

negre din Havana, cu perversitatea lor remarcabilă specific

tropicală, lasă o amintire veşnic vie în mintea aprinsă a

omului aventuros...

Dar, la ce bun să continuăm această listă interminabilă ?

Căci în afară de ceea ce se poate vedea în aceste

metropole ale vieţii cosmopolite, viciul internaţional ia

mereu forme noi; cea mai evidentă probă este un cartier

vestit şi rău famat din Barcelona.

8

Cine ar putea crede că în acest oraş, prin excelentă

comercial şi industrial, cu o populaţie făcând parte dintr-o

naţiune absolut conservatoare, în care indivizii sunt atât de

strâns legaţi de principiile religioase încât se cred chiar cei

mai buni creştini din lume, s-ar găsi un cartier de o

dubioasă specialitate, cum este «Barrio Chino», a cărui

faimă a trecut de mult frontierele Spaniei.

Şi totuşi... «Barrio Chino» este ceva unic în lume. Autorii

cei mai demni de crezut au spus aceasta. Marii reporteri ai

presei internaţionale au trecut pe aici. Diverse cărţi asupra

acestui subiect au fost scrise. Marele romancier francez,

Fracis Carco, din acest cartier şi-a plămădit subiectul

admirabilei sale cărţi, care, poate nu e prea plficută

catalanilor, dar care din pricina asta nu este mai puţin

realistă. Alţii înaintea lui şi după dânsul s-au inspirat atât

de bine de aici,încât marile ziare ale Parisului şi Londrei

au trimis apoi corespondenţi speciali cu misiunea de a

studia cartierul în cauză şi de a scrie despre obiceiurile şi

moravurile sale. Geo London, Max Massat,Joseph

Kessel,Vignaud, Somonnet, Bertrand de Jouvenel,

Maurice Prax, Guittart, Gerville-Reache, toţi aşii

condeiului, absolut toţi au trecut pe aici, iar marile reviste

ca; „Detective”, „Marianne” sau „Gringore”, au publicat

povestiri şi descrieri, fără a număra diversele articole pe

care marea presă europeană le-a dat cititorilor săi.

Dar credeţi, oare,că după toţi aceşti autori mai rămâne

ceva de spus asupra Bario Chino”?!..

Fără îndoială că da.Toţi aceşti scriitori şi ziarişti din

Barcelona ca păsările călătoare , cu un scop bine

determinat, — acela de a procura câteva pagini ziarelor

lor, sau de a scoate un subiect pentru o carte oarecare, —

nu au văzut,nu au studiat decât partea exterioară, vizibilă

de la prima aruncătură de ochi. Ei au fost întotdeauna prea

subiectivi, căci nu cunoşteau în realitate ţara.

Privirile aruncate au fost superficiale şi nimic nu a fost

spus asupra fondului acestui cartier.Pe de altă parte, cei

mai mulţi din aceşti confraţi, mărginiţi la o misiune fixată

9

dinainte, nu puteau decât să cultive senzaţionalul, uneori

morbid, permiţându-le să exploateze un public dornic de

inedit şi de extraordinar. Ori această faţetă este prea

comună. Ea nu are profunziune. Şi pentru a pune în

evidenţă o povestire de importanţa aceleia de care ne

ocupăm, trebuie să poţi dispune de spaţiu şi timp. Trebuie

să cercetezi interiorul, să cauţi în adâncul acestei societăţi

pervertite firele acţiunii, să pui în lumină plaga socială

care se întinde ca un foc ce mocneşte şi care creşte ajutată

de împrejurările politice şi economice, de criza de lucru,

etc. etc...

Voi încerca deci să introduc pe cititor în văgăunile

perversiunii. Vreau să studiez cauzeleşi rezultatele

analizând, pe cât îmi va fi posibil, — prezentând acest

fenomen, care se numeşte «Barrio Chino» sub aspectul lui

real, material, moral, social, —fără a insista prea mult

asupra descrierilor topografice.

Locuitorii din Barrio Chino, can sunt, într-o oarecare,

măsură protagonişti obscuri ai dramei sociale asupra

căreia voi ridica cortina, sunt cu mult mai interesanţi,—

aşa cred cel puţin,-decât cocinele în care trăiesc.... Jalnica

lor mentalitate, urâtele lor obiceiuri, felul lor de viaţă,

moravurile lor imposi........bile ielnicn general moralitatea

lor îndoielnică se vor perinda în aceste pagini.

Voi servi de călăuză,— de Cicerone, —şi de interpret.

Povestirea mea va fi, pe cât posibil, fructul observaţiilor

făcute cu răbdare şi a investigaţiilor amănunţite. Ea va fi

oglinda fidelă a unei imagini dureroase,portretul viu al

unei societăţi suspecte, care vieţueşte în noroi, în viciu şi

în sânge....

Cititorii vor băga de seamă, desigur, că în cursul

povestirilor din această nouă lucrarea mea, am părăsit

genul descrierilor mele de până acum, alunecând mai

degrabă pe povârnişul romanului poliţist. Am făcut-o fără

intenţia de a specula senzaţionalul şi încă şi mai puţin de a

deştepta curiozităţi bolnăvicioase şi de a cultiva în

rândurile cititorilor senzaţiile tari şi anormale, pe care în

10

mediu amoral, închinat fericirilor grăbite—şi mai ales

închipuite —le oferă pe bani oricărui amator.

Am făcut-o numai ca o piesă documentară asupra unui

colţ din viaţa de noapte şi de culise a unei marimetropole

din zilele noastre; am făcut-o împins de peripeţiile

peregrinărilor mele prin acest cartier, care exemplifică viu

şi colorat una din laturile decadenţei moravurilor din zilele

noastre, ce ajută fireşte la cunoaşterea epocii noastre sub

toate feţele ei.

Sub acest raport, Barrio Chino, prezintă un interes lesne

de explicat pentru orice cititor, care ţine să se

documenteze cât mai amplu asupra vieţii şi

caracteristicilor unui mare oraş şi mărturisesc, că aproape

majoritatea românilor din cele câteva mii, care au vizitat

faimoasa expoziţie internaţională din Barcelona de acum 8

ani, mi-au cerut stăruitor să-i conduc în vestitul cartier al

petrecerilor de noapte. Printre cei conduşi n-a lipsit nici d.

N. Titulescu, cu suita, nici d. prof. Gusti, nici d-na Sabina

Cantacuzino, d-l Viorel Tillea, fără să mai reproduc lista

cea mare de literaţi, ziarişti şi artişti, în frunte cu d-nii

Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu, Haralamb Ionescu,

Ion Nedelescu, ş. a.

Datoram cititorului această introducere pentrua-l putea

pregăti puţin asupra celor ce va citi. Eu nu uit că aceste

linii vor putea fi citite de cei mari ca şi de cei mai mici, de

femei şi de bărbaţi, şi începând, ţin să subliniez că voi

evita mai întâi toate pasajele scabroase, de un realism

ultrasenzaţional. De altminteri nu ar fi nici cazul. Colegii

mei au uzat şi abuzat de ele. Din parte-mi, eu renunţ de

bună voie la întrebuinţarea acestui procedeu atât de uşor,

care nu este în firea mea, şi pe care-l urăsc ca cel mai

teribil tată de familie.

Dar,să ajungem mai repede la subiect.

<<Barrio Chino», care în limba spaniolă însemnează

«cartierul chinezesc», n-are în fond nimic chinezesc. Este

un vechi sector al oraşului Barcelona, pe care nomen-

clatura municipală îl califică: «districtul al 5-lea» (sectorul

11

al 5-lea), şi pe care poliţia îl numeşte «Cartierul de jos al

oraşului».

16-17

Un pătrat mare, care începe din Rambla,— în plin centru,

—care urmează drumul ce mărgineşte cazarma

«Atarazanas», dărâmată acum câtva timp, care ajunge la

«Paralelo», strada spectacolelor şi a music-hall-urilor şi

care se închide de către strada «Condedel Asalto», al cărui

nume actual este «Nueva de la Rambla», formează

cartierul chinezesc. Dar, „Barrio Chino" propriu zis îl

formează partea de jos a acestui mare pătrat,partea

dinspre Paralelo, ale cărei străduţe înguste, sucite, rău

luminate amintesc cartierele vechiului port al Marsiliei,

sau chiar „Casbachu-ul din Alger.

Strada Nueva de la Rambla ca şi Paralrlo formează

Montmartre-ul barcelonez.Tot felul de stabilimente sunt

instalate acolo: bodegi de noapte, săli de baluri populare,

în genul balurilor «musette» din unde se dansează în

sunetul cimpoiului, tripouri, baruri frecventate de o lume

interlopă, apoi magazine de mobile, alternează cu case

particulare, magazine de noutăţi, de încălţăminte, croitorii

băcănii şi mezelării, restaurante şi lăptării, care, în general,

rămân deschise toată noaptea.

De cum înoptează, încep să licărească luminile ciudatului

barrio. Bulevardul numit Paralelo începe să se

însufleţească de o viaţă febrilă care ţine până în zori de zi,

când se risipesc ultimii noctambuli.

O lume pestriţă, suspectă; femei uşoare, tineri în căutare

de plăceri, sau dornici de a cheltui banii, sunt obişnuiţii

noctambuli ai acestor străzi. Mişcarea este, de altminteri,

destul de intensă. Legiuni de femei tinere, îmbrăcate tn

rochii de culori vii, care se trezesc abia pe la şapte după

amiază, după o noapte de îmbrăţişări brutale, inundă calea

Francisco Layret şi toate străzile în- tortochiate, care

încing imensul barrio, teatru strălucitor de lumini,

asemenea vitrinei unui bijutier. Sub străfulgerările

reclamelor luminoase ale cabaretelor se conturează în

12

noapte, sus pe frontispiciul dancing-urilor, siluetele

dansatorilor înconjurate de tuburi incandescente şi străzile

răsună de acordurile orchestrelor ce se ascund prin

cabarete şi localuri, unde se dau baluri populare.

La ieşirea de la spectacole, care sfârşesc, în general după

ora unu noaptea, publicul dă năvală în cofetării, lăptării şi

mezelării, pentru a face un «resopon», adică a «supa»

înainte de culcare.

Altădată,— sunt vreo 10 ani de atunci,— când criza

economică nu atinsese încă Spa-viaţa era cu mult mai

intensă în timpul nopţii, în cartierul străzii Paralelo.

Cafenelele mărginesc această largă stradă şi mai seamă

Cafeneaua Spaniolă, una din cele mai mari din lume, erau

pline de consumatori până la ora 5 de dimineaţă. Acum,

un an, când am revăzut ultima oară Barcelona am găsit

această mişcare mai micşorată puţin, dar viaţa nocturnă

continuă ca o obişnuinţă la care nu se poate renunţa în

Barcelona. Aceste cafenele sunt actualmente frecventate

de către lucrători, care de altfel, mulţumită favorurilor

acordate de noul regim sunt într-o situaţie cu mult mai

bună decât clasa mijlocie, ale cărei salarii şi câştiguri au

rămas aceleaşi.

Teatrele de pe Paralelo, «Comico», palatele revistelor

frivole, — varieteurile sunt deasemenea foarte mult

frecventate de către lucrătoare care câştigă destul pentru a-

şi putea permite acest lux.

Timpurile s-au schimbat Bogaţii de ieri nu mai au bani,

sau se tem să cheltuiască ceea ce le-a rămas. Din contra,

sărăcii de ieri fac pe bogaţii de azi. Aceasta nu însemnează

că Paralelo şi în general «Barrio Chino» nu are decât

public lucrător. Nu trebuie să se uite, mai ales, că

Barcelona este un oraş prin excelenţă cosmopolit, şi că

străinii care trec pe aici nu se lasă până ce nu vizitează

aceste locuri tipice şi atât de ciudate, cel puţin odată. În

toate marile hoteluri ale oraşului portarii recomandă o

vizită în «Barrio Chino», şi se pare că mulţi călători îşi

13

prelungesc şederea în Barcelona, pentru a cunoaşte mai

bine viaţa nocturnă a acestui cartier rău famat.

Iată de ce te întâlneşti aici, foarte adesea, cu turişti englezi

şi americani de ambe sexe, care se plimbă pe străduţele

murdare şi intră prin localurile cele mai suspecte, ce se

întâlnesc mai la fiecare pas în acest cartier. El formează

una din curiozităţile oraşului; o curiozitate, totuşi, de care

Barcelona ar vrea să se lipsească, căci «Barrio Chino» îi

face, ce e drept, tristă reclamă..

Fapt constatat este, însă, că străinilor le face o deosebită

plăcere. Am văzut tineri americani, excentrici ca

întotdeauna, care căutau cu înfrigurare senzaţii puternice

în «Barrio Chino». Am văzut iarăşi, cum tot aceşti

excentrici numai ştiau încotro s-o ia când intervenea un

eveniment sângeros —căci acest fel de «intermezzo» nu

lipseşte aproape niciodată din spectacolul nocturn al

acestui cartier deochiat.

Intervenţia poliţiei, zgomotul focurilor de armă, arestările

în massă, învălmăşelile sângeroase, nu sunt deloc rare. Şi

drame neaşteptate completează foarte des programul.

*

* *

În timpul zilei, însă, «Barrio Chino» îşi schimbă cu totul

fizionomia. Abia s-a stins reflexul ultimei reclame

luminoase şi cartierul viciului capătă o înfăţişare cu totul

deosebită.

Or primele raze ale soarelui, străzile care în timpul nopţii

ofereau o atracţie echivocă, iluminate de lumina care se

cernea prin perdelele roşii sau albe, se transformă în

adevărate uliţe de cartier popular, murdare, cenuşii,

darăpănate, mirosind a peşte fript şi a gunoi...

În timpul zilei al 5-lea sector al Barcelonei e asemenea

unui mare dormitor pentru acei care alimentează veselia

zgomotoasă a nopţii. Altă populaţie, populaţia lucrătoare,

se substitue veselilor noctambuli care, până la ora şapte

după amiază nu vor mai da nici un semn de viaţă.

14

Se percepe vecinătatea atelierelor de căi ferate şi a

semafoarelor; căci districtul este jumătate port şi jumătate

barrio. Deşi bario-ul maschează portul în timpul zilei şi

nimeni nu-l bănuieşte, acesta invadează cartierul odată cu

primele umbre ale serii, revărsând pe străzi gloata

marinarilor săi, care nu-l mai părăsesc până în zori.

Barurile, cafenelele dubioase, balurile «musette», pe scurt,

toate localurile nocturne sunt închise. Casele cu înfăţişare

particulară de asemenea, se odihnesc; nimic nu trădează

existenţa unei vieţi nocturne atât de stranii-

Îndată ce răsare soarele însă, barrio-ul se însufleţeşte de o

populaţie eterogenă şi stranie. Pe strada Arcul Teatrului,

care în orele de noapte alcătuieşte pasajul secret spre

infernul viciului se deschide o piaţă de fructe şi de

zarzavaturi. Piaţă umilă, compusă din vânzători ambulanţi,

care oferă modeştilor cumpărători o marfă ce nu e nici

sănătoasă, nici proaspătă.

Dacă în cursul nopţii «Arcul teatrului» e un târg de

dragoste, în cursul zilei el e piaţă de mahala. Mărfurile,

care în piaţa centrală de fructe şi zarzavaturi au stat mai

mult timp nevândute,trec în piaţa din Barrio Chino, unde

se vând cu preţuri foarte mici...

În această piaţă mică se vinde peşte de aceiaşi calitate cu

fructele şi când vânzătorii se retrag târziu, după amiază,

pavajul rămâne acoperit cu resturi de peşte care alcătuiesc

un prânz regesc pentru zeci de pisici şi de câini.

Sute de lucrători modeşti şi familiile lor locuiesc în Barrio

Chino. Tocmai aceşti lucrători nici nu participă la viaţa

nocturnă a cartierului şi nici măcar n-o cunosc. Bărbaţii

singuri, celibatari, sau care n-au familie, constituie masa

celor mai bine hrăniţi. Lucrătorii din micile ateliere, de

multe ori şomeuri, pentru câţiva gologani pe săptămână

găsesc în barrio o magherniţă şi un pat de scânduri. Căci,

atunci când trupul e istovit de o muncă onorabilă nu-i pasă

nici de scârţâielile jazzului, nici de strigătele isterice ale

femeilor de stradă, care se ceartă cu amanţii lor.

15

Casele sunt vechi. Uliţele rău pavate, gunoaiele adunate de

pe la gospodării stau grămadă pe trotuare, aşteptând

măturătorul primăriei, care nu este grăbit nici el să treacă

pe acolo. Înfăţişarea cartierului devine aproape lugubră.

Noroiul şi băltoacele de apă se întâlnesc la fiecare pas.

Sunt ore când nu se vede nimeni pe străduţele

întortochiate. Numai prin unele baruri întunecoaseşi joase

se mai pot observa mutre suspecte, în dosul ferestrelor

murdare, ale căror geamuri de abia lasă să pătrundă lu-

mina zilei.

Ziua, deci, Barrio Chino, cu casele lui lugubre şi sumbre,

sintetizează refugiul oamenilor săraci. În fiecare casă se

găseşte un fragment din labirintul vieţii. Durerea şi

bucuria sunt mijloace pentru plăsmuirea basmului

apocaliptic, pe care-l caută amatorii de fericiri suspecte. El

se vede în promiscuitatea dintre fiinţe, în cadrul general al

sărăciei scârnave. Totul e tragic în locuinţele din Barrio

Chino: mobilele, mâncarea, vestmintele. Ruşinea şi

nenorocirea locuiesc aici. Locatarii sunt resemnaţi şi

curioşi. Ştiu să-şi îndure soarta, dar îi interesează

nenorocirea altora. Trăiesc din credit, din împrumut, din

munca pe apucate şi din viciul anonim. Tristeţea se aşterne

ca un linţoliu asupra spiritelor; dezgustul se lasă ca un văl

asupra pasiunii.

*

* *

Barrio Chino, la ora prânzului, pare lagărul unei armate

distruse. Nu se văd arme de lupte, nici prizonieri de

război, dar sunt arme ale nenorocirii şi prizonieri ai mize-

riei. Descurajarea e absolută şi implacabilă.

26-27

Ea este în lucruri şi fiinţe. Coridoarele întunecoase,

camerele igrasioase, bucătăriile improvizate tălmăcesc

tristeţea sufletelor. Stigmatul umilinţei străluceşte

pretutindeni. Femeile care spală, modistele care cos, fetele

care calcă; bărbaţii exercită diverse meserii onorabile şi

umile sau direct dezavuabile. Mulţi sunt muncitori cinstiţi,

16

alţii colportori, cerşetori profesionişti, beţivani şi

măsluitori. Totuşi, ceea ce uimeşte şi mai mult în tragicul

Barrio este mulţimea copiilor. Progeniturile acestor familii

formează adevărate batalioane. Fără îndoială sunt noii

soldaţi ai sărăcimii care ţipând şi bătând toba în cutii de

tinichea, străbat ţanţoşi străzile pe deasupra cărora,

asemenea unor drapele zdrenţuite, flutură tot felul de rufe

şi de haine întinse la soare.

Barrio Chino, ziua sau noaptea, la orice oră şi în orice

moment, reprezintă o stare contradictorie, absolut opusă

concepţiei societăţii. Aici sălăsuieşte lenevia agresivă şi

activitatea istovitoare...

Pentru o parte din cartier, tocmai pe la ora 2 sau 3 după

amiază începe oarecare mişcare. << Barrio Chino» abia

atunci se scoală. Chelnerii dela bodegile de noapte

pregătesc din nou localul, pe care l-au închis cu grabă pe

la 5-6 de dimineaţă. Se spală, se freacă, se mătură şi se

lustruesc bronzurile. Mescioarele cu un singur picior sunt

de obicei scoase afară, în stradă. Se prepară pentru

primirea clienţilor de seară. Această toaletă durează în

general, până la ora 5 sau 6 seara, timpul când încep să

sosească primii clienţi. Este ora aperitivelor. Femeile de

moravuri uşoare după o lungă odihnă, se înfiinţează şi ele.

Bărbaţii tineri, care cu toată calitatea lor de «masculi», vor

să rivalizeze cu păsările de noapte, se prezintă şi ei. Sunt

aşa numiţii «cancanas». De altminteri ei vin la «lucru».

Căci au un contract cu patronii, care le plătesc un salariu

fix, înschimbul căruia ei sunt obligaţi să stea în local dela

ora 7 sau la 8 seara până dimineaţa la ora 4 sau 5.

Sinistră meserie, care constă în a distra clienţii sau

vizitatorii, care umblă după senzaţii noi...

Pentru a arăta şi mai mult calitatea acestor tineri, ei sunt

strigaţi cu nume femi-nine. Ei se duc pe lângă clienţi şi

discutând îi fac să le plătească consumaţiile.

Apucăturile lor feminine te lasă uimit. Cea mai mare parte

din ei exagerează chiar aceste apucături ruşinoase numai

ca să producă o câtmai mare impresie.

17

Dar, dacă e sigur că scârţâelile jazzului şi zgomotul

chitarelor trezesc populaţia chefliilor, aceea a lucrătorilor

şi a sărăcimii se deşteaptă la fluieratul fabricilor şi

sirenelor de vapoare. Pe scările caselor întunecoase şi pe

trotuarele înguste se încrucişează zilnic aceste două

populaţii. Dimineaţa, lucrătorul salută pe proxenetă cu un

«bună ziua», la care aceasta îi răspunde «noapte bună». Iar

când licăresc primele stele, soţia lucrătorului, care vine

acasă cu provizii pentru o masă abia încropită, se

întâlneşte cu neruşinatul „întreţinut", care se duce să prân-

zească la un birt din apropiere din banii pe care i-a dat

«prietena» sa.

Barrio Chino se înalţă în inima Barcelonei asemenea unui

blestem.

*

* *

Fiecare noapte e o noapte de petrecere în al cincilea sector

barcelonez. După cum am

de petreceri vulgare, cu ochii strălucitori de pofte, se

confundă timp de câteva ore cu cele mai absurde

personagii: dansatori,cupletişti şi ciudaţii «cancanas», cu

chipul palid şi înfăţişarea echivocă, care formează «clou»-

ul barrioului sinistru cu nesfârşitul său lanţ de crime şi

infamii.

30-31

Câte cabarete sunt în Barrio ? Cincizeci, o sută, două sute,

trei... De la cele mai luxoase până la acelea, pe care nu ştiu

cum să le calific, care n-au decât un pian hodorogit, două

chelneriţe pentru a servi clienţii şi o firmă pe lângă

anunţătorul obişnuit care strigă «Cazalla de la Sierra»

numai 10 centime.

Toate, sunt un şir de săli,cu estrade, uneori cu

nişe,unde,după ce s-a terminat aşa zisul spectacol, începe

un bal popular, în care dansatorii se învârtesc în cercuri

concentrice. Privite din stradă ele sunt, mai mult sau mai

puţin asemănătoare: dacă o uşe duce la bordelul de orgie şi

desfrânare deşuchiată, cea de alături dă în taverna pe a

18

cărei estradă se exibează artişti şi artiste, iar la «dancing-

ul» depravărilor se servesc afrodisiace calculate cu

exactitate matematică, spre a produce efectul dorit.Şi între

uşi grupuri de vânzătoare de dragoste pentru marinari şi

militari fără grade; ele surâd dulceag celor ce trec, au

obrazul acoperit cu farduri strigătoare, surâd convenţional

şi te asaltează cu promisiunile lor. Multe din femeile

acestea sunt îmbrăcate în zdrenţe. Unele stau pe praguri,

iar altele se reazemă de canaturile uşilor.

.................................................................................

Trece o mamă cu un prunc în braţe îndreptându-se spre

azilul de noapte, unde dorm desmoşteniţii soartei. În jurul

acestora e subsolul neprevăzut în care cavalerii cheilor

false şi traficanţii de carne albă joc în zaruri efemerul

câştig al infamiei lor.

Puterea de atracţie a barului infect e enormă.

La ora în care localurile şi teatrele din centrul oraşului

sunt cufundate în tăcere, zgomotul şi hărmălaia umple

templele plăcerii din Barrio Chino, unde femeile aproape

goale înaintează sub lumina orbitoare a becurilor,

asemenea unui torent, agitând braţele,râzând cu

neruşinare, mergând cu mişcări lascive.

..................................................................................

Într-o seară fiind într-o loje rezervată dintr-un cafe-

concert, mă găsii alături de un grup în care se făceau

libaţiuni copioase de vinuri şi licheururi.

Sticlele de vin spumos explodau fărăîntrerupere. De

fiecare explozie un dop lovea într-un divan,o oglindă sau

un vas. Se bea şi dintre băutori se înălţă deodată un cântec,

după care alte voci răguşite intonară melodia. Deodată uşa

lojii se deschise şi intră un omuleţ cu chipul descărnat şi

palid, cu ochii împăiejeniţi, cu ochelari imenşi şi cu o

pălărie mare ce-i cădea peste urechi. Se legăna întocmai ca

o paiaţă dezorientată. Părea un beţiv, dar putea să fie şi un

agent de poliţie deghizat. Îndoiala se strecură repede în

grup. Dar, deodată, una dintre femei, cea mai grasă, se

19

repezi şi-l îmbrăţişă cu atâta forţă, cu atâta ferocitate, încât

sărmanul gemu ca şi când ar fi fost gata să moară înăbuşit.

-Cine eşti ?

-Cum te cheamă?

-Scoateţi hainele ca şi ceilalţi.

-Bea, bea cu noi:

Noctambulul, săturat de alcool se sili să intoneze şl el

cântecul orchestrei... Apoi se dezbrăcă şi rămase gol ca un

nou născut.

Se produse o formidabilă explozie de veselie. Cafeneaua

se transformă într-un infern... voios. Strigătele făceau să se

cutremure pereţii. Sticlele şi paharele zburau în .bucăţi. Iar

omuleţul, beat mort, fu ridicat pe braţe şi purtat în triunf

ca un erou.

-A! Vine poliţia!

O voce domină un moment tumultul. Se făcu brusc tăcere.

Îmbrăcară în grabă cum putură şi cu ce putură pe beţivan,

îl ascunseră şi veselia reîncepu, de astădată înăbuşită.

*

* *

Dar, dacă acesta este aspectul general al Barrio Chino-lui,

fiecare local îşi are fizionomia sa particulară, demnă de

relevat. Voi conduce pe cititorii mei, în cel puţin două- trei

din aceste taverne, care , de fapt, sunt cele mai

caracteristice.

Pornind din strada Atarazanas şi intrând în «calle del

Cid», te găseşti chiar în centrul lui «Barrio Chino». În

acest centru seîn găsesc două localuri renumite: «La

Criolla» şi «Sacristan».

«Calle del Cid», ca stradă propriu zis, nu prezintă nici un

fel de interes. Este o uliţă strâmtă, mai mult murdară, rău

pavată,rău luminată în timpul nopţii de câteva felinare

vechi, pe care municipalitatea din Barcelona nu a crezut

de cuviinţă să le schimbe şi nici măcar să le modifice,—

poate ca să nu strice caracterul specific al locului... Pe

această stradă se găsesc, afară de cele două localuri, citate

mai sus, tot felul de magazine şi negoţuri, baruri şi câteva

20

băcănii. Se mai poate vedea aici şi o «churreria», un fel de

plăcintărie, unde se fabrică, în special gogoşi prăjite în

untdelemn, şi pe care se presară zahăr pisat.

Inutil să mai spun că şi aici, ca şi în toate celelalte localuri

din Barrio Chino, vine o clientelă foarte suspectă, formată

din femei de moravuri uşoare, întreţinuţi, pungaşi de

buzunare, bandiţi şi indivizi urmăriţi de justiţie.

Poliţia barceloneză are foarte deseori de lucru în aceste

baruri. Şi ori de câte ori au de urmărit vreun suspect,

agenţii se duc direct în cartierul chinezesc, care este cuibul

răufăcătorilor şi al amatorilor de bunul altora...

«La Criolla» şi «El Sacristan» ale căror numiri

însemnează «Creola» şi «Paracliserul», — nume destul de

nepotrivite pentru localuri de felul acestora, mai ales cel

de al doilea, —au aparenţa exterioară a unor cafenele

obişnuite.

O firmă mare, luminoasă, prevăzută cu o săgeată, arată

vizitatorilor localnici şi turiştilor intrarea principală;

ferestre mari dau în strada «del Cid». Dar ele sunt

căptuşite cu hârtie diafană, care lasă să se întrevadă numai

lumina dar nu şi pe cei dinăuntru... Ferestrele de sus

(vazistas) servesc ca să aerisească sala plină de fumul de

tutun ordinar. Totuşi, nu ajunge niciodată să scape de

această atmosferă puturoasă, care parcă te strânge de gât,

când intri în local.

În faţa infrării în barul „Criolla“ găseşti o mulţime de

oameni cu mutre suspecte, pe care pare săpat stigmatul

degenerării. Sunt zecile de gură-cască, care nu intră, dar

care încearcă să vadă ceea ce se petrece înăuntru, prin uşa

care se deschide ori de câte ori intră vreun client. Trebuie

să-ţi strângi bine buzunarele şi să te închei la haină pentru

a trece; căci cea mai mare parte din aceşti indivizi, care

stau înşiraţi pe două rânduri sunt pungaşi de buzunare sau

aşa numiţii hoţii la tir... care aşteaptă sosirea străinului.

Profitând de înmărmurirea acestuia, ei îi bagă mâna în

buzunare şi îi ia portofelul...

21

Şi dacă nu-ţi dai seama imediat e zadarnic să mai cauţi sau

să anunţi poliţia. Portofelul dispare ca prin farmec. Însuşi

individul care ţi l-a luat nu-l mai are. Acesta este furtul la

tir, perfect organizat şi la care iau parte şi femeile. Căci

ele sunt, în general, acelea care duc la loc sigur prada,

după ce specialistul a scos-o din portofelul vizitatorului.

Trebuie, deci, să cunoşti prietena săptămânală a hoţului

pentru a ştii pe unde a putut zbura pachetul cu biletele de

bancă, sau portofelul furat;—a le găsi este mai greu dacă

nu imposibil.

Dar, dacă cu precauţiuni multiple, treci peste pragul de la

«Criolla», te vei găsi deodată într-un mediu cu totul

special. Un bar american închide partea dreaptă a loca-

lului. Scaune înalte fără spetează, sunt aliniate înaintea

comptoarului şi pe scaune stau femei şi bărbaţi tineri.

Atmosfera este apăsătoare, acră, înveninată. Mese mici,

dreptunghiulare sunt puse la câţiva paşi, lăsând liber un

mic loc de trecere, prin care ai acces la pista centrală, care

serveşte de scenă. În dreapta şi în stânga un şir de loji

suprapuse; în fundul localului sunt aşezate mai multe

şiruri de mese mari. Toate sunt ocupate de clienţi, care

beau, fumează, discută, sau se interpelează de la o masă la

alta. Plafonul este împodobit cu ghirlande de flori

artificiale, ca pentru un bal «musette». Serpentine şi

ghirlande multicolore atârnă din toate părţile. Coloane

imitând marmora susţin bolta rustică. O orchestră formată

instrumente de aramă şi de coarde umple spaţiul de

acorduri sonore. Se dansează rând pe rând şi se prezintă

câte un număr de varieteu.

Femei strălucind de frumuseţe, în rochii de seară sau, de

cele mai dese ori, îmbrăcate în costumul andaluz,

dansează său cântă acompaniindu-se cu castagnetele. Ei

bine, aceste femei, care se exibează în numere

surprinzătoare, nu sunt altceva decât tineri bărbaţi, din cei

pe care i-am semnalat la început, care imită la perfecţiune

manierele femenine. Dacă ai întâlni pe unul din aceştia pe

stradă, îmbrăcat în felul în care se exibează la «Criolla»,

22

aproape nu ţi-ai închipui ca aparţine genului masculin. Ba

mai mult, te-ar putea provoca să-i faci chiar curte. Iluzie

firească ce lasă, totuşi, după sine o senzaţie de jenă şi de

dezgust. Ori, atracţia principală a «Criollei» constă efectiv

în acest gen de manifestări, care începe la ora 10 seara şi

ţine până pe la 1—2 spre ziuă. De la această oră începe

«cabaretul>> propriu zis şi balul continuă până ajunge la

5—6 dimineaţa.

Dar, nu numai aspectul acestor «transformişti», invertiţi,

interesează publicul de la «Criolla». Artiştii masculini

feminizaţi,—căci este vorba chiar de adevăraţi artişti,—

formează atracţia principală a locului, sau cum s-ar spune

în Franţa, «le plat de resistance» al programului.

Ne vom ocupa de acest aspect.

Femeile, care se găsesc noaptea în local,nu au decât un

rol pur decorativ în fond nu sunt decât un artificiu pentru a

masca realitatea. Localul n-ar putea să trăiască cu femeile,

şi de fiecare dată când ordinele severe ale autorităţilor au

împiedecat prezenţa tinerilor întrebuinţaţi de local, clien-

tela a scăzut simţitor. După cum am spus, numai aceştia

formează punctul de atracţie pentru clientelă, nu numai

prin persoana lor, sau prin calitatea lor ruşinoasă, dar prin

caracterul extraordinar al lucrului care-l reprezintă, în

oarecare măsură cu totul nou în viaţa degenerată de azi.

După cum în cabaretele din lumea întreagă, femeile caută

compania bărbaţilor, beau şi vorbesc cu ei, la «Criolla»

tinerii casei au această atribuţiune. Ori în general , când un

tânăr menaj, sau doi prieteni aparţinând celor două sexe,

se prezintă în- tr-un astfel de local, femeile nu se apropie

deloc. Aici se petrec lucrurile cu totul altfel : tinerii

bărbaţi nu se sfiesc de a se instala la masa ocupată de o

pereche. Ei roagă pe cavaler să le plătească o consumaţie

şi încep conversaţia cu amândoi.

Bine înţeles că este vorba de a face pe clienţi să consume

cât mai mult posibil, căci la fiecare consumaţie ce se

aduce pe masa la care a luat loc unul din tineri, localul

rezervă o cotă parte antrenorului.

23

Este foarte necesar să semnalez de asemenea

îmbrăcămintea acestor «cancanas», care este din cele mai

originale. Cămaşa de mătase, sau, mai bine zis, bluza cu

guler răsfrânt este desfăcută la gât, lăsând un decolteu

destul de pronunţat. Aceste cămăşi sunt de culori foarte

vii, verzi, albastre, galbene sau maron roşcat. Ele au

mânecile scurte, lăsând să se vadă braţele date cu

depilator, şi pe care se răsfaţă diverse brăţări, lanţuri şi

mărgele; degetele acestor indivizi sunt pline de inele, iar

unghiile foarte bine întreţinute vădesc grija specifică a co-

chetăriei. Această bluză care seamănă foarte puţin cu o

îmbrăcăminte bărbătească este purtată într-un mod special:

ea flutură în jurul centurii, de unde începe un pantalon

bărbătesc, bleu-marin sau negru, foarte strâns până la

pulpe, lăsând astfel să se vadă formele rotunde ale

corpului.

Cea mai mare parte din aceşti artişti poartă încălţăminte de

femeie şşciorapi de mătase transparenţi. Tunşi, în general

«â la garcon», şi unşi cu multă briliantină, ei sunt

parfumaţi mai grozav decât femeile. Întrebuinţează, de

altminteri, batiste minuscule şi au la ei toate cele necesare

toaletei, ca de exemplu: pudriere, rimel şi roşu, pe care şi-l

trec pe buze cu gesturi absolut feminine.

Obiceiul spaniol, — care de altfel s-a generalizat aprope

peste tot, — de a-şi smulge sprâncenele şi a face o curbă

impecabilă, este o regulă imperioasă la aceşti indivizi.

Trebuie notat că, instalat la o masă, este foarte greu să-ţi

dai seama dacă este vorba de un bărbat sau de o femeie,

într-atât dereuşită este transformarea, dela cap până la

talie. S-ar spune chiar că atributul special al pieptului

există sub mătasea suplă a cămăşii, peste care ei nu poartă,

bine înţeles nici vesta, nici jacheta. Ochii mari, bine vop-

siţi, seamănă foarte mult cu acei ai frumoaselor andaluze.

Ei au ceva trist şi melancolic, care te surprinde. Oare

aceasta din cauza tristei meseriei?!

Căci, într-adevăr, în privirea acestor biete fiinţe este ceva

ciudat care surprinde pe observator. Degenerarea pare a fi

24

descălecat pe o figură de adolescent, pe care viciul nu se

vede decât pe jumătate. Ai avea tot dreptul să crezi că

acest viciu nu este decât un fel de a-şi câştiga existenţa de

toate zilele, puţin mai uşor poate,

sa. Totuşi sunt prea puţin stânjeniţi în genul lorde femei şi

aceasta în contradicţie flagrantă cu rolul într-adevăr

ruşinos.

În localurile unde aceşti tineri «cancanas», exercită

imitaţiile lor după «vedetele la modă» e greu să găseşti o

masă după miezul nopţii. În toate aceste localuri orchestra

rivalizează cu pianolele gigantice şi nici muzica, nici

zgomotul nu încetează până în zori. Conbinaţiile de

dragoste, promiscuităţile, veselia, durerea, ura,

convorbirile cu jumătate voce se încrucişează în cursul

nopţii. Şi cu cât se apropie dimineaţa, cu atât hărmălaia

este maî mare şi jazzul mai îndrăcit. După orele trei se

înlănţuiesc spre a dansa bărbaţii cu bărbaţi şi femeile cu

femei. Veselia vinului se amestecă cu veselia nopţii şi

stârneşte hohote de râs ale clienţilor în faţa exibiţiilor

impudice ale Adamilor şi Evelor.

Şi în acelaşi timp, jos, în strada mohorâtă, agenţii de

siguranţă, rezemaţi de faţada unei case, stau nemişcaţi şi

fără să vorbească sub casca şi pelerina lor sumbră...

*

* *

Dar, nu numai aspectul moral este straniu în acest loc de

pierzanie, care se numeşte «Criolla». Afară de

«transformiştii» (homosexualii) care nu interesează decât

pe câţiva desfrânaţi, pe câţiva căutători de iluzii murdare,

este aspectul cu totul special al locului.

Relaxarea moravurilor aduce după sine obiceiul viciului.

Trebuie să te duci pe teren ca să poţi înţelege această

comparaţie, altminteri rişti a te crede într-un loc oarecare

de prostituţie şi aceasta, nu este într-adevăr cazul.

Eu am vrut să cunosc toate amănuntele vieţii nocturne din

«Barrio-Chino» şi am încercat să pun la contribuţie

calitatatea mea de străin şi experienţa mea aventuroasă.

25

Când ai călătorit timp îndelungat, când te-ai izbit de tot

felul de oameni, când ai studiat moravurile stranii ale

Africei şi Americei, când cunoşti viaţa cea mai de jos a

Europei şi Africei, nu-ţi este prea greu să înţelegi şi să afli

firul misterului. De îndată ce luai loc la o măsuţă din

centru, un tânăr cu cămaşa de culoare verde, veni să se

aşeze alături de mine.

-Îmi permiteţi? îmi spuse el.

-Luaţi loc, i-am răspuns.

Să tot fi avut 22—23 de ani; brun, cu ochii mari negri,

părul ondulat, sprâncenele smulse, genele după moda

americană, iar buzele vopsite cu un roşu ca sângele. Dinţii

albi ca perlele se zăreau de cum deschidea gura. Ras bine,

de abia se putea distinge semnele unei bărbi tinere. Braţele

bine îngrijite, fără cel mai mic perişor, arătau o piele

bronzată, iar două brăţări care demonstrau suficient un

oarecare gust îi împodobeau braţul stâng. O manecură,

fără cusur, punea în evidenţă nişte degete de femeie,

împodobite cu inele, din care unul cu un briliant fals. Se

vedea foarte bine că aceste degete, aceste mâini nu au fost

folosite niciodată să lucreze.

-Îmi oferifi ceva? mă întebă el.

- Cuplăcere.

Chelnerul se apropiase. Îi ceru imediat un «estomacal» :

un fel de licheur spaniol foarte asemănător Benedictinei.

Pe farfurioară se afla o hârtie de 75 de centime, pe care

tipul o băgă imediat în buzunar cu un aer foarte distrat. De

câte ori va trebui el să bage în buzunar hârtii de 75

centime pentru a-şi câştiga ziua, sau mai degrabă noaptea?

Nu m-am putut opri să nu-l întreb:

- Câte pahare pe noapte iei?

- Oh... aceasta, depinde domnule. Pentru a putea acoperi

cheltuelile mele, ar trebui să găsesc zece clienţi, care ca şi

d-ta să-mi plătească un pahar. Aceasta face în fond 7.50

pesetas, pe care îi adaog la cei 7.50 pesetas ce-mi plăteşte

patronul... Dar, credeţi-mă, nu fac întotdeauna 10

consumaţii. Şi apoi dacă clienţii sunt zgârciţi şi nu-mi

26

oferă decât o cafea sau o limonadă, în acest caz eu nu

ajung să completez suma. Pentru consumaţiile din a doua

categorie, casa nu-mi oferă decât 50 centime!...

Şi apoi, după o clipă de tăcere:

-Ascultaţi numai puţin: trebuie să plătesc camera, rufăria,

hainele, încălţămintea, să mănânc şi să mai păstrez trei

pesetas pe zi pentru coafor şi manecură.... Nu este tocmai

uşor. Din fericire, unii clienţi îmi mai dau bacşişuri şi dacă

trebuie în plus «o viaţă plină de plăceri».., câteodată câştig

dela 15—20 pesetas. Dar aceasta nu se întâmplă în fiecare

zi, şi criza actuală...Dar aceasta nu se întâmplă în fiecare

zi: este la modă,nu e nimic despus, şi un faapt sigur este,

că toată lumea suferă.

Tovarăşul meu rămase mut, fixând cu aer melancolic un

punct invizibil din

U punct invizibil din sală, în timp ce instrumentele de

aramă produceau, mai exact, un zgomot infernal decât un

«paso doble».

Am crezut atunci că toate confidenţele făcute îmi puteau

permite să-l întreb ceva mai mult şi riscai o întrebare;

-Nu este cumva şi «coco>> pe aici?

-Sincer vă spun,domnule, văd că sunteţi străin şi vă

răspund, căci poliţia ne atrage în cursă fără milă şi dacă ne

găsesc cea mai mică participare într-o afacere de droguri,

nu mai vedem mult timp lumina zilei. Ne aplică maximum

de pedeapsă; justiţia este neînduplecată faţă de noi!..

-Dar, în sfârşit, eu...

-Ştiu, ştiu. Dacă vreţi «zahăr», «opium», «morfină»... se

găseşte de toate în acest cartier, dar trebuie să vă conduc.

Vor trebui luate precauţiuni. Risc mult... pentru dvs. nu

este nimic. Pe mine mă consideră vinovatul. Or, vedeţi

bine, eu vreau să vă ajut. Ce-mi daţi? De cât puteţi

dispune?... Eu nu vă pot servi de conducător decât contra a

25 pesetas, şi va trebui să aşteptaţi ora 4 de dimineaţă,

pentru că nu pot părăsi localul înainte de a-mi termina «lu-

crul»...

-De acord, de acord! voi aştepta!

27

Pactul încheiat, partenerul meu îmi ceru permisiunea de a

face un tur prin sală,

care să vrea să-i plătească o consumaţie.

De altminteri, nici nu întârzie mult să găsească unul. Apoi

fu rândul unui menaj englez; ea, tânără, subţirică, blondă,

fină şi aristocrată, privea cu un aer disperat pe tânărul

partener, care venise să se aşeze la masa lor, repetând

aceiaşi întrebare pe care mi-o făcuse şi mie. El, rece,

voinic, serios, pufăind din pipă, permiţând femeii sale să

se întreţină cu ciudatul lor oaspete, în limba spaniolă, pe

care ea o cunoaştea puţin. Nu era degeaba englez. De data

aceasta viitorul meu cicerone a obţinut două consumaţii.

Surâsul său zeflemist devenise mulţumitor, ba chiar

încântător. Dar îndată ce le bău lăsă pe tânăra pereche,

pentru a se apropia de o altă masă şi a mai face rost de

încă o consumaţie...

............................................................................

Priveam pe acela care se angajase să-mi procure preţiosul

drog, zicându-mi că trebuie să fie convins că-mi face un

nepreţuit serviciu şi fără voie îmi veni în minte povestirea

pe care mi-o făcuse un prieten despre modul cum se

procură uneori «divinul coco>> în Barrio Chino şimai

ales despre modul în care se trag adesea pe sfoară clienţii

în trecere pe acolo. În adevăr, de cele mai multe ori, în

pacheţelul pe care chelnerul luxosului local, sau tânărul

«cancana» îl strecoară cu mii de precauţiuni clientului

amator de senzaţii nepermise, nu se găseşte decât un praf

inofensiv ca acidul boric, de pildă... Dar, în general,

vânzătorul pacheţelului nu cere o sumă prea exagerată şi

când clientul îşi dă seama că a fost păcălit, îi este, mai

curând recunoscător că l-a ferit astfel de agusta plăcerea

blestemată...

*

* *

Este ora două după miezul nopţii. Localul este arhiplin.

Orhestra zbârnâie din ce în ce mai zgomotos. Sala este

plină de un nor gros de fum şi perechile care dansează par

28

învăluite într-o ceaţă deasă. Numerele de varieteu au luat

sfârşit şi toată lumea dansează în marele pătrat din

mijlocul sălii. Tinerii «cancanas» dansează cu bărbaţii.

Tânărul meu... amic, care se numeşte «Rosario» (!) vine

din când în când, —după fiecare dans,—să mă anunţe că

timpul trece şi că foarte curând vom putea pleca spre

misterioasele culcuşuri.

Aşteptând, privesc cu atenţie şi observ pe cei din jur. Îmi

dau seama că afară de tinerii „impiegaţi", întrebuinţaţi de

local, alţii sosesc din timp în timp, singuri sau întovărăşiţi.

Şi pe măsură ce ora înaintează, atmosfera devine din ce în

ce mai nerespirabilă, iar îndrăciţii care evoluează par că

sunt din ce în ce mai nebuni. Este nebunia beţiei. Câţiva

clienţi, sau obişnuiţiai localului nici nu se mai ţin pe

picioare. Alţii caută pricină vecinilor. Alcoolul,

licheururile şi-au făcut efectul. Certurile izbucnesc deo-

dată...

Dar, direcţia localului a prevăzut toate acestea. Şi pentru

ca certurile să nu degenereze în încăierări, ea are un om al

său, aşa numitul „maton“, un negru voinic, a cărui misiune

este de a expulza „fără mănuuşi" pe clienţii care ţipă prea

tare, sau pe care alcoolul i-a făcut iresponsabili de faptele

lor.

Acest „maton", care în limba spaniolă însemnează

„omorâtor", este un voinic, un uriaş cu o muşchiulatură

extraordinară. Când el se apropie de omul pe care

„camareros“ (chelnerii) sau patronul îl semnalează,

scandalagiul se dă înapoi îngrozit. Există totuşi şi unii care

vor să se împotrivească, sau care cred că pot lupta cu

negrul. Lucru zadarnic, căci „maton“-nul ia pe recalcitrant

de mijloc şi-l înalţă ca pe un balon, după care îl depune

liniştit în stradă, nu fără ai da un... picioruş undeva.

Toate acestea, să nu credeţi că se pretrec întotdeauna în

ordine. Sunt uneori indivizi care doresc să se apere şi

aceasta numai pentru a arăta calitatea lor de „chulo“ şi

capacitatea lor muşchiulară. Aceştia nu se lasă cu una cu

două; ei vin cu intenţia de a se bate, şi de aceea şi-au şi

29

luat măsuri de precauţie. Ei sunt poate, chiar înarmaţi şi au

intenţia de a produce scandal şi învălmăşeală...

Dar, direcţia localului mai are şi poliţia sa: ea ştie de ce

sunt capabili aceşti indivizi. Ea, de asemenea, îşi ia

măsurile sale de precauţie. Negrul nu mai este singur ca să

facă faţă scandalagiilor. Mai sunt alţii acolo, care sunt gata

să intervină la rândul lor, dacă lucrurile ar lua o întorsătură

urâtă! Şi dacă din întâmplare se trag şi câteva gloanţe de

revolver, dacă un cuţit sau vreun stilet îşi arată tăiuşul

strălucitor, atunci este chemată poliţia statului, care

intervine

numaidecât. Dar aceasta se întâmplă numai cu multă

băgare de seamă, într-un loc ca la «Criolla»... căci poliţia

care nu poate lucra liber într-un local închis, găseşte oca-

zia cea mai nimerită pentru a pune mâna atunci, pe diverşi

indivizi, căutaţi, poate, de multă vreme.

În asemenea ocazii se produce o învălmăşeală grozavă.

Primul foc tras, sau primul strigăt de ajutor este însoţit de

o retragere generală. Obişnuiţii şi clienţii localului oşterg

cât mai repede posibil, bine înţeles, fără a plăti

consumaţiile. Mesele şi măsuţele sunt răsturnate, vesela

cade pe jos şi se sparge, scaunele zboară. Şi poliţiştii

lovesc în dreapta şi în stânga, căci trebuie să potolească pe

scandalagii cu aceleaşi procedee, mai mult sau mai puţin

identice, cu acelea cu care se potolesc revoluţionarii.

Iar când, după câteva minute terenul este curăţat, răniţii

trec la spitale, pe când răzvrătiţii în şir, cu cătuşe la mână

iau drumul comisariatului din Atarazanas, care este foarte

aproape; patronul şi funcţionarii localului dau zor să pună

lucrurile la locul lor, iar clienţii se înapoieaz pentru a

asista la ultima parte a spectacolului...

*

* *

Este ora patru şi jumătate dimineaţa Tânărul Rosario se

apropie de mine.

—Pregătiţi-vă, îmi spune el, este timpul.

30

El trebui să se schimbe, să se îmbrace civil. Nu putea ieşi

în stradă cu

şi o haină pe deasupra îi schimbă înfăţişarea. Acumeste

un simplu tânăr, pe a cărei figură se vede o oarecare

feminitate, dar atâta tot.

-Să plecăm, îmi spuse el deodată.

Mărturisesc că tovărăşie tânărului meu interlocutor nu mă

încânta deloc. Cei ce mă vedeau plecând cu el puteau să-şi

facă tot felul depresupuneri pe seama mea. Dar, când vrei

să cunoşti anumite lucruri ascunse, trebuie să laşi deoparte

prejudiciile, să uiţi pentru câteva momente această

«demnitate», care este în fond, stăpâna propriului nostru

destin.

Aceasta nu însemnează însă, că m-amarătat cu Rosario pe

străzile Barcelonei... Pentru a masca, pe cât posibil această

această apareniă prietenie, compromiţătoare, de la început

oprii primul taxi care trecea prin faţa localului şi rugai pe

ghidul meu să dea şoferului adresa,

-Opriţi la colţul străzii Salmeron şi Ros de Olano, la

Gracia, spuse el cu un ton hotărât. Apoi îmi explică

motivul acestei indicaţii. Nu vroia să dea adresa şoferului

care putea fi un credincios al poliţiei. «Odată ajunşi în

cartierul Oracia, vom merge pe jos; este o chestie de

elementară prudenţă»...

Am acceptat.

Ajunşi pe Paralelo ne îndreptarăm pe Ronda, traversarăm

Piaţa Universităţii şi prin aristocraticul cartier „ Paseo de

Gracia“ ajunserăm în mahalaua Gracia, după un sfert de

ceas de cursă vertiginoasă.

De îndată ce puserăm piciorul pe trotuar, la încrucişarea

străzii «Salmeron» cu «Ros de Olano», tipul îmi făcu

următoarea recomandaţie, cu jumătate glas:

—Trebuie să ne despărţim. Dvs, veţi lua-o înainte,- iar eu

vă voi urma la câţiva paşi. Când va trebui să faceţi la

dreapta vă voi spune «dreapta», iar când va trebui să vă

întoarceţi spre stânga vă voi spune «stânga». Poliţia, care

mă cunoaşte, ne-ar putea urmări, astfel că prefer să iau

31

această măsură. Eu cunosc pe poliţişti şi dacă observ ceva

anormal vă las să fugiţi. Dar nu vă întoarceţi de loc. Faceţi

aşa ca şi cum aţi fi singur... m-aţi înţeles?

Nu prea mă simţeam asigurat de această recomandaţie,

însă sincer vorbind, chestiunea devenea din ce în ce mai

misterioasă. Oare nu vroia să-mi joace vre-o festă? ..Parte

nerul meu nu era oare înţeles cu câţiva bandiţi sau cu

câţiva «pistpleros» pentru a-mi fura puţinii bani şi

bijuteriile ce le aveam cu mine? Dar, pe de altă parte, aş fi

putut refuza? În definitiv nu era necesar să urmez

indicaţiile,— indiferent cum erau, — ale lui Rosario,

pentru a cunoaşte faimoasa fumărie de opium, despre care

îmi vorbise?! Când eşti ca mine, obişnuit cu aventurile,

când consideri ca o misiune necesitatea de a iniţia pe

cititor, când în sfârşit vrei să cunoşti un lucru rar, trebuie

să rişti puţin. A te abţine este oarecum o laşitate. Am

acceptat, deci, numaidecât. Aceste idei mi-au trecut prin

cap numai ca un fulger. Nu am făcut altceva decât să

răspunâd «muy bien» (foarte bine) afirmativ Şi întorsei

spatele lui Rosario, îndreptându-mă pe Strada Ros de

Olano.

Nu ştiu cât timp am umblat aşa. Din când în când Rosario

care mă urma mereu şi ai cărui păşi îi auzeam, îmi dădea

câte un ordin: «dreapta» sau «stânga>> chiar, că m-a făcut

să ocolesc de câteva ori mi s-a părut că anumite colţuri pe

unde, mai altminteri, nu eram singuri locuitorii acestui

cartier popular se duceau la lucru. Barurile şi tavernele îşi

închideau uşile. Aurora trandafirie apărea pe cerul

cenuşiu.

La un moment dat simţii pe cineva alături de mine. Am

tresărit aproape, când simţii că-mi pune mâna pe umăr.

Întorcându-mă recunoscui pe Rosario, care îmi spuse la

ureche un misterios: «Aici este»...

Ne găseam în faţa unei vile, sau mai de grabă a unei

căsuţe, cu un etaj care părea că doarme. Transperantele şi

obloanelebine închise dovedeau că locatarii se odihneau

liniştiţi. Dar, portiţa grădiniţei, care preceda locuinţa era

32

deschisă. Rosario o împinse şi îmi făcu loc să trec primul.

Înaintea uşii închise a casei, Rosario se opri liniştit şi în

loc să sune, făcu să joace gratiile oblonului care se afia în

dreapta uşii. Deodată, ca prin farmec, aceasta se deschise

iar noi pătrunserăm în casă.

O sală mare, luminată de două mici candele, îţi făcea

impresia unui cavou. Două divanuri, o masă rotundă şi

patru fotolii, constituiau întregul mobilier. Pe pereţi erau

agăţate câteva tablouri, dar al căror subiect nu l-am putut

distinge din cauza

care domnea. Trei uşi dădeau în această sală, din care una

se deschise aproape imediat, lăsând să treacă o femeie ca

de vreo cincizeci de ani, ale cărei trăsături, de asemenea

nu le-am putut distinge prea bine. De altminteri fără a mă

saluta, ea se adresă lui Rosario:

-Un străin?

- Da.

- Foarte bine. Ce-i trebue? Făină sau pastă ?

-Pastă.

-Aşteaptă-mă o clipă.

Ea dispăru. Credea că eu nu cunosc limba spaniolă ?

Poate... Probabil că el venea des pe aici, căci se înţelegea

foarte bine cu Rosario prin cuvinte convenţionale, care

însemnau desigur, cocaină sau opium. Se vedea bine că

Rosario era un obişnuit al casei, că venea foarte adesea

întovărăşit de „clienţi". Poate că primea chiar vreun

comision din partea acelei matroane, care trebuie să fie

directoarea întreprinderii de otrăviri sociale...

În timpul cât lipsi femeia, liniştea fu completă în întregul

imobil. Nici un fel de zgomot nu ajunsese la urechile

mele. Ai fi putut spune că nimeni nu locuieşte în această

casă, şi că numai eu şi Rosario eram singurii vizitatori. Şi

totuşi, mai erau şi alţii, după cum vor vedea cititorii mai

departe.

Fapt sigur este, că ceea ce cerusem eu lui Rosario, şi pe

care acesta îl ceruse, la rândul său, patroanei acestei case,

nu mă interesa de loc. Dorinţa mea era doar să vizitez

33

această fumărie. Eu nu eram client,ci un curios. Vroiam să

vizitez o instalaţie europeană în acestgen. În fond eram

încântat că mă aflam acolo, spre a putea apoi descrie

impresiile, dar nu vroiam deloc să gust din plăcerile

artificiale ce produce stupefiantul şi încă şi mai puţin—

mărturisesc —în tovărăşia ciudatului personaj, care mă

însoţea.

Mă întrebam, totuşi, cum puteam să-i spun patroanei că

prezenţa mea nu era motivată decât de curiozitatea

naturală a ziaristului şi scriitorului.

În timp ce Rosario, care era vizibil obosit după noaptea

plină de mişcare, petrecută la «Criolla», se întindeape

unul din divanuri, îmi trecu prin cap o soluţie, relativ clară

Mă apropiai de individul cu aparenţă de femeie şi îi spuse-

i încet de tot:

Ascultă, dragul meu Rosario, nu ştiu de ce mă simt atât de

rău; probabil că am

băut prea mult. Nu crezi că ar fi preferabil să revenim

mâine, aici? Sper că ai

încredere în mine... Mă doare capul şi stomacul. Drept să-

ţi spun nu mă simt deloc bine. Îţi voi plăti, bine înţeles,

suma cuvenită şi mâine voi încerca să nu mai beau ca să

putem reveni. Ce zici ?

Cuvintele mele făcură să tresară pe tânărul femeie.

Într-adevăr, este regretabil... pentru D-vs, îmi spuse el.

Dar, dacă vă simţiţi rău... Este prost de altminteri pentru

bătrână, căci s-a dus să prepare... În sfârşit îi voi explica

aceasta şi sper că nu va spune nimic. Mai cu seamă cum

sunteţi străin, va avea încredere, poate...

Dar, pentru că suntem aici,— reluai eu, —şi mai ales că

va trebui să plătim, am putea vedea puţin această

instalaţie. Să facem o mică vizită... Ce zici ? Cere aceasta

bătrânei. In fond, ea nu va pierde nimic....

În acest timp «bătrâna» se întoarse şi cu un aer autoritar ne

spune: «treceţi»!

-Ascultă, «tanti», îi spuse Rosario. Acest domn este puţin

cam «mareado», —adică beat—şi ar vrea să revie pentru

34

aceasta mâine. El va plăti, de altminteri, azi. Este un foarte

bun client; sunt sigur de el. Nu este aşa că mă vei ierta că

te-am deranjat ?...

Femeia mormăi câteva vorbe de neînţeles; nu părea deloc

încântată. I-a făcut chiar

explicaţiile sale şi mereu îşi cerea scuze. Eu, în acesttimp,

pentru a tăia scurt această conversaţie scosei din buzunar

câţiva duros, însoţiţi de alte câteva mici biîete de 25

pesetas. Fu cel mai bun talisman, căci la vederea

argintului «ţaţa» îşi schimbă înfăţişarea şi atitudinea.

— Bine, spusa ea, nu se obişnueşte a se face asemenea

lucruri, în această casă, dar în sfârşit... Dacă n-aţi fi fost

străin, aceasta v-ar fi costat foarte scump, căci nu-şi poate

nimeni bate joc de mine. În sfârşit să nu mai vorbim de

asta.

Rosario îmi indică suma pe care trebuia s-o dau la care eu

mai adăogai doi duros (10 pesetas) ca bacşiş, ceea ce

produse o foarte bună impresie zgripţuroaicei.

Dar, pe când î£ număram banii, îi spusei deodată, căutând

sâ vorbesc cât mai prost spanioleşte:

—Ascultă, Doamnă, n-aţi putea să-mi permiteţi a vizita

puţin localul d-v.?

Ea rămâne uimită. Însă, după o mică tăcere, ca să se

liniştească, încercă să iscodească din nou pe Rosario, dacă

eram într-adevăr străin, şi dacă mă cunoştea de de mult

timp. Acesta afirmă că eram foarte buni «prieteni>> şi că

avea în mine o mare încredere. Cu toate obiecţiunile

făcute, până la urmă ea sfârşi prin a accepta propunerea şi

ne invită s-o urmăm.

*

* *

Precedată de «ţaţă», trecurăm prin uşa prin care intrase ea.

După un mic palier venea o scară, care se scobora în

subsol. Acest subsol nu era de altminteri decât catul de jos

al aripei din spate a casei. Erau ferestre cu obloane ermetic

închise şi apoi o uşe mare care probabil că dădea în

grădina situată la nivelul inferior a terenului, ce

35

corespundea cu intrarea principală a casei. Ne îndreptarăm

apoi printr-un mic coridor, în dreapta căruia se deschideau

trei uşi. Ea deschise pe prima şi ne făcu loc înăuntru.

Rosario, desigur, eraun cunoscător al acestui fel de local,

căci fără ca eu să-i pun vre-o întrebare, începu să-mi dea

tot felul de explicaţii:

—Aceste săli sunt «adevărata fumărie». Este cea mai

bună şi cea mai luxoasă din câte sunt instalate în Spania.

«Tanti» a lucrat la Şanghai, aşa că cunoaşte bine

tic, care serveşte pe fumători. Acum trebue să fie culcat;

este foarte târziu. De câte ori soseşte vreun client îl scoală

şi el prepară «pasta». Trebuie un chinez să prepare

aceasta, căci altminteri ai mai puţine iluzii...

Te culcă pe una din aceste sofale. Pipa se agaţă de aceste

curele de tavan; aşa nu

apasă de loc. Clientul n-are decât să tragă.

Chinezul prepară drogul şi clientul fumează, iar puţin

după aceia îl cupride somnul cu vraja lui. Aţi fumat

vreodată pastă?...

—Da, da, îi răspunsei eu, sec.

Mă uitam la camera aranjată cu lux asiatic. Erau aici trei

sofale acoperite cu covoare orientale. O lumină albăstrue,

care te ameţea umplea încăperea. Pe pereţi erau agăţate

tablouri reprezentând nuduri destul de îndrăzneţe Flori şi

cactuşi completau mobilierul. Deasupra fiecărui divan de

două locuri, atârnau curele, pe care se pot sprijini pipele şi

care permit fumătorilor să se întoarcă şi să se mişte

nestingherţii. Dar, curelele erau numai pentru o singură

pipă, deasupra fiecărei sofale, ceea ce mi se păru foarte

straniu şi întrebai de Rosario.

—Aceasta, pentru că fiecare pereche fumează din aceiaşi

pipă, îmi explică el. Nu se concepe,—adăugă,— la

Barcelona ca să se fumeze «pasta», singur... Din cauza

aceasta divanurile sunt de două locuri şi pentru că fiecare

pereche este destul de intimă, poate foarte bine a fuma

dintr-o aceiaşi pipă.

36

Ori, dacă eu aşi fi vrut să fumez, trebuia să împart pipa cu

Rosario... Numai această idee îmi provocă scârbă; dar cum

nu acesta era scopul venirii mele, mă stăpânii repede.

Observai, de asemenea că trei perechi,—pentru că erau

trei sofale, în încăpere,—trebuie să evolueze, prin forţa

lucrurilor, în aceiaşi cameră. Rosario ,însă, îmi dete şi la

aceasta explicaţia cuvenită: uşura mult serviciul casei şi pe

de altă parte, fumătorii se întreţineau,—după părerea sa,

— observându-se unii pe alţii. În camera dela mijloc erau

şase sofale şi în ultima patru. Astfel că atunci când sălile

erau complet ocupate, se găseau acolo 13 clienţi, adică 13

perechi; căci clienţi,—după Rosario,—erau numai cei ce

plăteau, cei care îi însoţesc nefiind clienţi..

A doua încăpere, cu şase sofale, nu era goală. Cinci din ele

erau ocupate. Pe una erau două femei, aproape goale: una

din ele, foarte tânără, cu părul de un blond auriu, părea a fi

englezoaică, cealaltă avea părul de andaluză.

O altă pereche, sub influienţa stupefiantului se zvârcolea

straniu. În ciuda luminii slabe, care era în cameră, nu se

puteau distinge destul de bine expresiile de pe figurile

acelea ce păreau îngheţate ca la apropierea morţii... Unul

dintre acei nenorociţi avea chiar aspectul de adevărat

cadavru care, totuşi, îşi mişca într-una capul pe o pernă

orientală, ca pentru a spune «nu»... O tristeţe nesfârşită mă

cuprinse şi o imensă compătimire se revărsă asupra acestui

om blestemat de soartă

- S-ar zice că suferă, îi spun lui Rosario.

- Nu, nu-l credeţi. El este, în orice caz inconştient. Trebuie

să aibă vreo viziune ciudată înaintea ochilor. De altfel

este un obişnuit al localului.

De câte ori am venit aici l-am văzut. Trebuie să ştie el

pentru ce vine, bine înţeles, cu siguranţă că nu pentru ca să

sufere.

În acest timp omul continua mişcările sale din cap.

Fantezia mea, plină de vedenii, excitată, înfrigurată şi

nervoasă mă făcea să cred că acest nenorocit mă implora

37

sau mă sfătuia... Credea el, poate, că am venit să pun capăt

visului său?

Mă implora oare, ca să-l las să guste în pace beţia sa

artificială? Presupunea el că-l observăm?

Nu; era mai curând omul care într-un moment de

luciditate pasivă, m-ar fi implorat, -poate, să nu fac ca

dânsul, să nu gust din teribila otravă.

Aerul din acel loc, rarificat de fumul şi respiraţiile greoaie,

somnul care îmi lipsea, apoi spectacolul cu totul imoral,

la care asistam în acest loc al perdiţiei, îmi produseră un

fel de ameţeală; mă simţii, la un moment dat, complet

bolnav. Încă puţin şi credeam că leşin...

—Hai să mergem, îi bolborosii lui Rosario.

Şi el, cunoscând, probabil, efectul care-1 produce asupra

noilor veniţi, acest spectacol, mă trase uşor de braţ şi ne

întoarserăm înapoi pe coridor.

Ajunşi în sala de la intrare, respirai uşurat. Bătrâna ne

urma de aproape. La uşă ea îmi spuse un «hasta manana»

(pe mâine), însoţit de un surâs drăcesc, după care ea se

evaporă, ca prin farmec şi uşa se deschise în faţa noastră,

şi se închise singură, după ce ne lăsă o trecere de câteva

secunde.

Era amiaza mare când părăsii pe Rosario, dându-i

întâlnire în aceiaşi seară. El se miră mult că nu voii să-l

însoţesc acasă la dânsul. Eu pretextai încă a fi bolnav şi

astfel mă putui întoarce la hotel.

Petrecusem o noapte groaznică. În tot timpul cât dormii,

—şi aceasta fu până la ora patru, după amiază,— avui în

faţa ochilor teribila scenă a celei de a doua săli de fumat.

A fost un teribil coşmar. M-am sculat cu capul greu şi de

abia putând rezista la o nouă excursie nocturnă. Oricum

trebuia s-o întreprind. Nu puteam face altfel de frică să nu

pierd firul primelor investigaţii. Pe de altă parte, Rosario

mă aştepta. Ar fi putut crede, dacă nu mă duceam, că eram

vreun spion sau vreun agent al poliţiei. Trebuia să mă

înapoiez la «Criolla», chiar în seara aceea...

38

Un curios presentiment îmi spunea că această seară va fi

cu mult mai interesantă decât precedenta. Îmi rămâneau,

de asemenea, alte localuri de vizitat. În sfârşit, gândind la

toate acestea, pornii şi ajuns în port briza mării sfârşi prin

a mă reface. Mă grăbii să notez tot ce văzusem în noaptea

trecută şi după o plimbare, o masă bună, o cafea specială

şi o ţigară de foi, mă îndreptai spre Criolla.

*

* *

Intrarea localului, pe care cititorul îl cunoaşte, era de data

aceasta mai îmbulzită de lume decât de obicei. Localul

anunţaseun program nou, cu numere extraordinare. Era

într-adevăr ceva care se putea numi o «schimbare de

program», şi aceasta consta în schimbarea <<vedetelor>>

care trebuiau să debuteze în acea seară. Când este mai

multă lume la Criolla, este şi mai multă în jurul ei, pentru

că pungaşii de buzunare îşi găsesc acolo cu mai multă

uşurinţă prada.

Prin această mulţime nebună, care striga, râdea gesticula,

îmi fu foarte greu să găsesc pe Rosario. Lăsând de o parte

calitatea sa respingătoare, care, o repet, nu mă interesa

deloc, am găsit pe acest băiat simpatic şi interesant. El

înţelesese, desigur, că nu eram pentru el unul din clienţii

depravaţi, pe care-i întâlnea de obicei. Şi acum,— îmi

închipui cel puţin, că ceea ce îl interesa mai ales, era să-şi

câştige existenţa în ziua aceea, şi cum eu îl plăteam pentru

a-mi servi de călăuză părea încântat din toate punctele de

vedere.

Cert este că el mă căuta de asemenea, căci găsindu-mă nu

putu să-şi oprească o exclamare de mulţumire. Credea,

oare, că-l păcălisem şi cănu voi mai reapare? Probabil...

Ceru să i se servească consumaţia obişnuită şi după

întrebările, dacă am dormit bine, dacă mă simţeam mai

bine, etc. ctc... îmi spuse:

—Astă seară vom ieşi ceva mai devreme. Am obţinut de

la Director permisiunea de a pleca cu o oră mai înainte.

39

Veţi avea tot timpul să petreceţi în linişte la «tanti», apoi

pe la două după amiază vă puteţi întoarce la hotel...

Dar, în timp ce-mi Rosario spunea aceasta, o ciudată

hărmălaie se produse în sală. La un moment dat strigătele

deveniră foarte puternice. Negrul «maton» interveni.

Oamenii se luptau. Un scaun fu azvârlit în aer. O măsuţă

se rostogoli la pământ, apoi un strigăt de ajutor ajunse la

urechile mele, după care se auzi horcăiala unui om rănit.

Şi debandada se produse în localînainte chiar de a-mi fi

dat seama de ceea ce se petrecea. Consumatorii fugeau,

femeile se retrăgeau spre interior, îngrozite, descompuse.

Rosario, însuşi, fără a-mi spune ceva, se ridică deodată şi

îl pierdui din ochi.

Am vrut să prind din zbor pe un chelner şi să-i cer

explicaţii, căci mă găseam în fundul sălii şi învălmăşeala

se petrecuse aproape de uşa de intrare. Pentru a ieşi, ar fi

trebuit să străbat câmpul de bătaie... Dar, chelnerul părea

că nu mă ascultă. De altfel în aceiaşi clipă o detunătură

răsună, apoi o a doua şi o a treia. Strigăte de spaimă le

urmară. M-am ridicat şi mă refugiai într-un colţ cu alţi

câţiva clienţi ai localului. Dar eu sunt înzestrat cu un

sânge rece puţin obişnuit, astfel că după primul moment

de surpriză, nu mă putui reţine să nu mă duc să cercetez

cazul la faţa locului, şi să iau firul întâmplării de la

început. Şi cu toate sfaturile şi recomandările de prudenţă,

ce mi se făcură, înaintai spre locul învălmăşelii şi în

câteva clipe mă găseam printre beligeranţi. Un om zăcea

la pământ, scăldat în sânge. Gărzile de asalt care

năvăliseră în sală opriră câţiva indivizi. Un inspector de

poliţie căuta prin buzunarele câtorva asistenţi, care mai

rămăseseră în local. Un altul examina rănitul,— un om ca

de vreo 35 ani, brunet, voinic şi bine făcut,— care mai

dădea încă semne de viaţă. Un taxi fu oprit de poliţie şi

sergentul împreună cu un inspector ridicară uşor pe rănit

şl-l luară cu ei. Celălalt inspector împreună cu alţi agenţi

puneau cătuşele la anumiţi «oameni de treabă»,din care

unul dădea semne de mare enervare. El ţipa, gesticula şi

40

dădea asigurări că nu are nimic comun cu incidentul. Con-

gestionat tot şi furios la culme el se lăsa târât de un

gardian, spre ieşire.

Nu mă putui opri să nu protestez pentru acest mod de a

lucra. Îmi aminteam că văzusem acest cap stând liniştit

alături de o femeie, foarte aproape de uşa de intrare.

Credeam că mărturia mea putea să servească la ceva şi

interpelai un sergent din compania de jandarmi, care părea

că ar conduce operaţiunile.

-Mi se pare, domnule sergent, că acest om nu are nici un

amestec în afacerea asta.

-Comisarul este judecătorul; o să vedem...

-Dar nu văd pentru ce îl luaţi! Aveţi vreo bănuială? Aţi

văzut ceva? Îl cunoaşteţi? În aceste condiţiuni m-aţi putea

opri şi pe mine, care mă găseam de cealaltă parte a sălii...

Sergentul nu păru a fi mulţumit. Ba chiar observaţiile mele

nu-i plăcură de loc. Ceea ce-l interesa, era să transporte cât

mai multă lume, ce-i părea dubioasă, la post, pentru a-şi

arăta zelul său superiorilor. Şi înainte să fi avut timpul să

termin fraza, el ordonă repede unui agent să mă oprească

şi pe mine.

- Pardon, — replicai eu, — sunt ziarist străin şi eram aici

întâmplător; de altfel nici nu ştiu ce s-a întâmplat...

-Bueno, bueno. Veţi explicatoate acestea Domnului

Comisar.

Această brută nu voi să ştie nimic. Dar, lucrurile

începuseră să mă intereseze grozav de mult şi crezui că

merita să nu insist prea mult şi să mă las condus la post,

împreună cu ceilalţi. Aveam interesul să cunosc detaliile

crimei care se produsese în local. Ce altă ocazie mai bună

puteam întâlni pentru a mă putea informa bine ?!

Trebuie să cred că sergentul a avut oarecare consideraţie

pentru mine, căci toţi ceilalţi fură încătuşaţi, iar pe mine

mă întrebă dacă vreau să mă duc cu taxiul, pe cheltuiala

mea. Acceptai numaidecât şi mă urcai într-un vehicul cu

un agent care primise ordinul să mă conducă «liber» la

comisariat. Astfel că sosii la post înaintea celorlalţi şi fusei

41

imediat pus în contact cu comisarul. Acesta,văzându-mă

liber, întreabă pe agent:

-Este un arestat sau un martor?

-No lo se Senor! ( Eu nu ştiu domnule).

-De ce v-a adus aici, mă întreabă el în urmă, cu oarecare

bunătate

-Nu ştiu, Domnule Comisar. Un sergent m-a oprit când

m-am apropiat de locul învălmăşelii. Sunt ziarist străin,

după cum vedeţi. Mă găseam în local şi am văzut că toată

lumea fuge.Am rămas şi neînţelegând nimic m-am

apropiat de grupul arestaţilor pentru a mă informa. În

urmă m-au oprit şi m-am lăsat să mă ridice crezând astfel

că voi putea avea în modul acesta toate amănuntele care se

petrecuseră acolo.

-Puteţi să-mi confirmaţi cu documente calitatea D-vs?

- Desigur, Domnule Comisar.

Prezentai carnetul de presă şi alte acte justificând

calitatea mea de ziarist.

Comisarul era un bărbat foarte inteligent. Mi-am putut

închipui imediat că nu era la prima greşeală a subalternilor

săi şi că funcţia sa cuprindea şi misiunea dea aranja

prostiile comise de către agenţii ordinei publice. Încet,

afectos, înţelăgător şi mai ales foarte fin, se făcu că se

supără, mă făcu să înţeleg că puteam cere o pedeapsă con-

tra sergentului, dar adăugând numaidecât după aceasta că

«bietul om» vroia să-şi arate meritele şi că în fond el

comisese această imbecilitate cu «bună credinţă».

În faţa acestor explicaţii curtenitoare, şi dat fiind că

aventura, în fond, mă interesa, declarai că nu aveam nici o

pretenţie să aplice bietului agent vreo pedeapsă. Adăugai

chiar că eram foarte mulţumit că o procedat astfel, căci aşa

mi-a dat ocazia să pot cunoaşte un om atât de inteligent şi

politicos ca d-l Comisar!

Comisarul îşi frecă mâinele de satisfacţie. Parcă ar fi

vrut să spună că era un mare diplomat. El se întreba,

poate, cum se făcea că guvernul republican nu s-a gândit

la el ca să-i încredinţeze Ambasada din Paris sau Berlin...

42

Între timp sosiră şi ceilalţi deţinuţi.

-Dacă aceasta nu este contrariu legilor şi obiceiurilor.

-Sincer vorbind, obiceiul se opune. Dar, cum Dvs, sunteţi

ziarist eu vă pot autoriza să asistaţi. Eu sunt în momentul

acesta reprezentantul Ministerului Public şi am toate

drepturile...

După un moment de tăcere, în timpul dăruia Comisarul

observa impresia ce putuse face cuvintele sale, sună şi

dădu ordin să se aducă arestaţii. Faimosul sergent explică

pe scurt intervenţia sa şi Comisarul îl invită să introducă

unul după altul indivizii arestaţi, printre care erau două

femei şi amicul meu, Rosario

Sergentul scoase din nou din biroul Comisarului toată

banda, şi odată ieşiţi în sala cea mare, îi aşeză în şir şi

invită pe primul să treacă în birou. De prisos să adaug că

bietul sergent văzându-mă aşezat într-un fotoliu, în faţa

comisarului, era gata să-şi piardă cumpătul. Desigur, că se

întreba dacă nu comisese o mare prostie arestându-mă. Şi

se aştepta ca să-i spună ceva cu privire la mine. Dar,

Comisarul care-şi dădea seama de înmărmurirea lui, nu

aminti de cazul meu. Palid, sufocat, sergentul mă privea

doar cu coada ochiului şi privirea sa era un straniu punct

de întrebare.

*

* *

Voi dispensa pe cititor de detaliile interogatoriului.

Ce se întâmplase la «Criolla»? Să revenim la fapte: Pepita

şi Rosita, două fete de moravuri uşoare, descoperiseră că

aveau un întreţinut comun.

Manuel Aliaga, — astfel se numea acest Don Juan, —

originar din Galicia, emigrase foarte tânăr în Argentina şi

învăţase o meserie foarte uşoară, care-i aducea venituri

destul de însemnate. El se lăsă să fie întreţinut de femeile

publice. Şi făcea în aşa fel, încât fiecare din ele secredea

singura iubită de Manuel. Ori , în ziua din ajunul

scandalului Pepita descoperise că Manuel se ducea acasă

la Rosita. Odată informaţiile culese ea căută şi se convinse

43

de aceasta, —adică de faptul că Rosita era prietena lui

Manuel în aceleaşi condiţiuni ca şi dânsa. Conform

acestor informaţii, Manuel îşi petrecea în mod obişnuit

seara la «Criolla», unde, — se pare,—că avea alt client

care îi plătea deasemenea un venit zilnic. La prima

anchetă s-a putut stabili acest fapt, dar Comisarul era

încredinţat de aceasta şi după toate probabilităţile

arestarea lui Rosario era motivată de această

circumstanţă...

Totul făcea să se creadă că Pepita a întâlnit pe

homosexualul exploatat ca şi ea de Mannel şi că amândoi

au fost autorii sau instigatorii crimei. Lipseau, totuşi, pro-

bele. Martorii nu puteau afirma nimic precis în această

privinţă şi indivizii arestaţi după săvârşirea crimei nu

aduceau nici cea mai mică lumină în această afacere. În

realitate sergentul arestase, indiferent pe cine...Nu eram

ceamai evidentă probă?

După ce toţi arestaţii făcură declaraţii aupra celor ce

ştiau... Comisarul, frecându-şi mâinele cu satisfacţie îmi

spuse:

-Cu siguranţă că nu am pe asasin printre aceşti oameni;

totuşi am luat informaţii preţioase cu ocazia acestei

lovituri. Îi voi băga pe toţi la dubă. Judecătorul se

va descurca. În definitiv, asasinatul lui Manuel Aliaga este

aproape un bine pentru societate. Un dsfrânat mai puţin în

«districtul meu».

În acel moment chiar, sergentul bătu la uşă şi imediat ce

intră făcu cunoscut Comisarului că un «cancana» dintre

deţinuţi vroia să-i vorbească personal. Mare nu-mi fu

mirarea când văzui intrând în cameră pe amicul meu

Rosario...

Mă gândii imediat că el trebuie să fi fost la curent cu

împrejurările asasinatului lui Manuel Aliaga. Comisarul,

auzind că unul din arestaţi dorea să-i vorbească în

particular, îmi spuse surâzând:

—Este ora confidenţelor: Iată unul care vrea să

vorbească...

44

Dar, ne înşelasem amândoi. Rosario nu vroia să denunţe

pe nimeni; el voia pur şi simplu să-şi recapete libertatea.

Spera că prezenţa mea la Comisar putea să-i fie de folos.

Puteam să mărturisesc, de exemplu, ca Rosario se găsea

cu mine în momentul crimei şi astfel să-şi creeze un alibiu

de nediscutat, silind peComisar să-i dea drumul.

Într-adevăr, Rosario nu căuta altceva; el mai voia apoi să

scoată din cauză încă pe trei arestaţi, cu această ocazie. Dar

prietenia mea subită cu Comisarul putea să sufere oarecare

alterare dacă acesta ar fi aflat că eu eram în legătură cu un

astfel de om. Cert este că Rosario nu merse pe patru cărări

ci de abia introdus în birou, unde mă aflam cu Comisarul,

spuse:

-Domnule Comisar, nu ştiu pentru ce am fost arestat şi

pentru ce mă ţine încă

aici. Sunt cu totul străin de crimă. Cunoşteam numai din

vedere victima, este adevărat, cum cunosc de altfel pe

Pepita şi Rosita. Acest domn,—el mă arătă cu degetul, —

ştie, de altminteri, că nu ştiu nimic. Eram cu domnia sa la

o masă din fundul localului când a izbucnit scandalul.

Cred că nu va mărturisi altfel; chelnerul v-ar putea

confirma aceasta. Acest domn mi-a plătit o consumaţie.

45

Nu am băgat nimic de seamă până în momentul crimei. Pe

urmă dându-mi seama de scandal am crezut că era mai

bine să părăsesc locul. La uşă, însă, un agent mă arestă.

Acest domn a fost de asemenea arestat. S-a arestat toată

lumea... Nu sunt cu nimic vinovat...

Aceste declaraţii ale lui Rosario erau de natură, să

convingă pe un reprezentant al Parchetului. Comisarul

ştia, sigur, cu mult mai mult. El îşi cunoşte oamenii şi nu

păru deloc surprins de aceste declaraţii, la care aproape se

aştepta. Şi fără a-mi cere mărturia mea el îi spuse lui

Rosario într-un mod foarte blând, mai de grabă prietenesc:

—Ştiu bine că tu nu eşti vinovat în această afacere, dartu

ştii de asemenea că trebuie să te reţin pentru obiceiurile

tale perverse. Ori, dacă vrei să te liberezi va trebui să mă

ajuţi. Voi băga pe toţi la la răcoare... Acolo tu vei vorbi cu

ceilalţi şi vei încerca să-i tragi de limbă. Vei face astfel

lucrurile, încât să ţi se spună că eu, cu toată mărturia

acestui domn, refuz să-ţi dau libertatea şi că trebuie să te

trimit la judecător. În urma informaţiilor ce vei obţine, te

voi pune în libertate. Vei economisi asfel 15 zile de

închisoare şi o amendă de 100 pesetas, care corespunde cu

20 zile în plus la «închisoarea model». Nu fii prost;

lucrează bine şi vei avea şi tu un folos.

Rosario voi să protesteze, dar tonul Comisarului era aşa

de hotărât, încât sfârşi prin a accepta târgul ce i se

propunea. El întrebă foarte simplu apoi, la ce oră îl va

chema de la arest, iar Comisarul îl asigură că aceasta se va

întâmpla pe la orele 7 de dimineaţă.

Îndată ce Rosario părăsi camera, Comisarul încântat, mă

făcu să înţeleg că spera să aibă toate firele afacerii.

— Nu este vorba de vre-o mărturisire,—adăugă el,—

dar aşa acest băiat va încerca să obţină cât mai multe

informaţii posibile. Printre aceşti indivizi arestaţi sunt unii

care ştiu destule lucruri asupra crimei. Aş putea astfel

ajuta pe judecător. Şi crede-mă, căutând să scap de

închisoare pe acest nenorocit nu fac nici un rău. După cele

15 zile de închisoare şi amenda reglementară, el tot nu-şi

46

va schimba viaţa. Apoi nu este unul din aceia care îşi plă-

teşte amenda. Va trebui deci să-l ţii şi sau hrăneşti 35 zile.

Asta tot nu-l va îndrepta şi Statul, cel puţin, nu va mai

pierde atâţi bani cu hrana...

Vorbele Comisarului: «Nu este unul din aceia care-şi

plăteşte amenda», mă făcură să mă gândesc la faimoasa

«regină a Barrio-Chino-lui>>, acea despre care un cunos-

cător al locurilor afirmase că, luându-şi în serios rolul de

suverană a acelui Montmartre barcelonez,— intervenea

ori de câte ori unul din protejaţii săi avea vre-o

încurcătură cu poliţia, ba chiar la nevoie plăteai pentru ei

amenzile la care erau supuşi.

Întrebai, deci, pe comisar dacă ea nu va interveni şi de

data aceasta, şi omul poliţiei îmi răspunse râzând:

—Văd că sunteţi bine informat asupra moravurilor acestui

cartier şi că ştiţi de existenţa acestei «regine», o fată de

vreo 25 ani, nu prea frumoasă şi infirmă, dar vicioasă, al

cărui rol dubios în «bohema» barrio-ului a pus de multe

ori în încurcătură poliţia.

—Vorbiţi de boema barrio-ului, zisei eu; din cine se

compune ea?

—Bine înţeles, nu din tineri «cancanas», din întreţinuţi

sau proxeneţi, ci dintr-o mână de aşa zişi «artişti», în

general rataţi, al căror mijloc de existenţă, în fond, e tot

viciul, excrocheria şi chiar furtul. Da, avem pe aici câţiva

pictori neînţeleşi, poeţi decadenţi, artişti căzuţi în

dizgraţie,— zic ei,—şi tocmai ei alcătueisc curtea reginei

barrio- ului...

După cum v-am spus, fata asta ne-a dat adesea de lucru,

căci în multe încăierări iscate în localuri, ea a fost aceea

care a pus în mâna agresorului cuţitul ucigător, dacă n-a

fost chiar ea care a lovit... Dar ştie atât de bine să se

strecoare printre chiţibuşurile legii încât rareori a putut fi

reţinută la arest. Nu mai departe decât acum câteva

săptămâni s-a petrecut un furt într-un local şi bancnotele

după ce au trecut din mâna în mână au ajuns la această

regină,care le-a ascuns într-un loc atât de extraordinar

47

încât nimănui nu i-a dat în gând să le caute acolo când i s-

a făcut percheziţia. În urma acestei afaceri însă,— pe care

am descoperit-o când nu mai puteam face nimic, — ea s-a

retras pentru câtva timp dinarenă şi iată de ce nu cred s-o

vedem intervenind în cazul de faţă.

După această digresiune, Comisarul îşi reluă firul

întrerupt al chestiunei care-l preocupa în acel moment:

—Veţi vedea cum limpezesc eu această afacere!...

Aveam tot dreptul să mă îndoiesc de optimismul

Comisarului. Meseria de spion mi ee păru cu mult mai

proastă decât profesiunea ruşinoasă a lui Rosario. Se va

preta el să-şi divulge prietenii? Şi aceşti prieteni îi vor

vorbi deschis? Nu se vor teme că vor fi denunţaţi? ..

Aşteptând, Comisarul comandă să vină două cafele cu

lapte. Şi în timp ce savuram conţinutul paharelor, mă

gândii să profit de ocazie şi să cer Comisarului să-mi

povestească ceva despre impresiile sale asupra hoţiilor

barceloneze. Era, de altfel, cel mai nimerit pentru aceasta.

Comisarul sectorului al V-lea din Barcelona, este într-

adevăr acela care face cele mai multe arestări într-o lume

cu totul specială.

În aceste condiţii era cel indicat să-mi dea satisfacţie.

—Această afacere pe care aţi trăit-o nu este atât de

simplă cum vi se pare, începu el. S-ar zice, la prima

vedere că este o crimă obişnuită, consecinţa firescă a

moravurilor din acest cartier. Dar, nu, e ceva mult mai

complicat. Eu unul, presimt că ne va da mult de lucru şi că

are foartenumeroase ramificări. Dacă mai staţi câteva zile

aici, veţi vedea că vor fi o mulţime de implicaţi, direct sau

indirect în această afacere. Ştiţi, poate, de asemenea, că nu

există crimă pasională. În înalta societate un bărbat nu

omoară niciodată pe femeia care l-a înşelat. În această

nenorocită societate a oamenilor decăzuţi, ea există şi mai

puţin. La mijloc nu e decât chestiunea interesului ce-l pre-

zintă bărbatul. Din partea femeii de moravuri uşoare, e o

chestie de amor propriu...

48

Comisarul se opriun moment pentru a goli conţinutul

paharului şi apoi reluă conversaţia cu aceiaşi vervă:

—Numai acei, care, ca şi mine, au petrecut ani de zile în

acest comisariat, pot să-şi dea seama de această

mentalitate cu totul specială. Eu voi spune, că este pur şi

simplu barceloneză. De câte ori nu am avut aici colegi

francezi, care au rămas uimiţi în faţa descoperirilor şi a

consecinţelor unei afaceri oarecare. Cu alte cuvinte că

«pistolero» de aici nu este agresorul de aiurea; că

«întreţinutul» de aici are obiceiuri cu totul diferite; că

femeile care fac trotuar, se comportă cu totul deosebit. În

sfârşit, că totul este nou în acest district. Totul este diferit

chiar de celelalte districte ale Barcelonei.

Astfel, detectivul, în zadar face planuri şi calculează

probabilităţi, bazându-şi cercetările sale pe concluzii

logice; aceasta nu foloseşte la nimic. Totul este lipsit de

logică, sau mai bine zis e contrariu a ceea ce se numeşte

logică în alte părţi. De aceea, de câte ori se petrece ceva în

acest district parchetul lasă ca să se adune cât mai multe

informaţiuni. Judecătorii însăşi nu se bazează decât pe

informaţiile noastre, căci altminteri ei s-ar pierde în lanţul

încâlcit al afacerii...

Sunt câteva zile de când am fost sezizat de o crimă

întâmplată pe «calle del Cid», foarte aproape de «Criolla».

Victima, grav rănită, a mai putut vorbi înainte de a-şi da

sufletul şi mi-a spus că agresorul era unul din prietenii săi

cu care se certase din cauza unei femei, foarte cunoscută

de altminteri. Am trimes să mi se aducă femeia, care mi-a

„făcut mărturisiri, absolut corespunzătoare celor ce-mi

făcuse muribundul. Şi, băgaţi de seamă că femeia nu se

afla acolo în momentul atentatului; ori, trebuia

caracterizată crima ca un atentat pasional din cauza ge-

loziei. Dar mă abţinui să pun o concluzie în acest sens. Nu

vedeam de loc limpede în această afacere cum să omoare

pe altul din cauza slăbiciunilor sentimentale. Aşa ceva nu

se pomeneşte aici. Trebuie să fi fost altceva... altă cauză.

49

Aşa, lăsând deoparte chestiunea agresiunii, oprii femeia,

pe care o cercetai cu amănuntul. Aceasta însă era foarte

greu. Ea îmi prezentă tot felul de alibiuri. Dacă judecă-

torul ar fi avut-o în mâinele sale, n-ar fi putut face altceva

decât s-o pună în libertate. Eu, însă, trecui puţin dincolo

de stricta legalitate. Această femeie trebuia să vorbească şi

să-mi dea cheia misterului. Izbutii, de alminteri, s-o fac să-

mi dea nume şi adrese de persoane care o cunoşteau şi

care puteau să-mi dea referinţe asupra sa. Şi pe măsură ce

ea dădea aceste nume, de care luam notă cu multă atenţie

un inspector pleca imediat în căutarea lor. Chestiunea era

ca să dau de aceşti oameni, înainte ca arestata să-i viziteze.

Eu o asiguram că voi cita pe toţi, şi dacă îmi vor da

informaţiuni bune o voi pune imediatîn libertate.

—Vedeţi bine, că toate aceste persoane vă vor da cele mai

bune informaţii asupra mea.; sunt o fată de stradă, este

foarte adevărat, dar nu există nimic altceva ce mi s-ar

putea imputa.

Când persoanele indicate ca să dea referinţe asupra

arestatei veniră, dădui ordin să izoleze femeia şi apoi

primii unul după altul, pe indivizii în chestie. Natural, că

în loc de a le cere informaţii asupra femeii arestate, despre

care aveam un dosar întreg, le ceream sub pedeapsă gravă,

să spună ce relaţiuni au avut ei cu victima cu agresorul, —

dacă-l ştiau:...Am avut numaidecât impresia ca toţi

cunoşteau pe agresor şi victimă şi bine înţeles, de ase-

menea pe prietena victimei, pe care o ţineam închisă.

Această circumstanţă mă făcu să presupun că mă aflam în

prezenţa unei bande de răufăcători. Printre persoanele

indicate de arestată era şi un comersant, un telal, girantul

unui bar şi un individ cu aere de nobil, care se intitula

„artist». Această îndoită pereche mi se părea suspectă; dar,

cum cei patru nu mi-au spus nimic special cu privire la

crimă, poruncii să-i izoleze şi dădui ordin să fie adusă în

cabinetul meu femeia, căreia îi vorbii cam în felul acesta

—Am citat pe «prietenii» tăi, pentru a obţine referinţe

asupra ta. Aş avea nevoie poate de o garanţie materială

50

pentru a te elibera. Este vreunul din ei care ar putea să dea

suma de 2000 pesetas?

Deţinuta rămase un moment uimită. Apoi curajul îi reveni

şi îmi spuse că artistul era persoana capabilă să depună o

garanţie materială. Ea, însă, se abţinu să-mi spună că acest

individ era «artist». Îmi spuse numai că acest individ

trăieşte din „rentă” neştiind, bineînţeles, că eu îi luasem

interogatorul. Această unică coutrazicere îmi fu suficientă.

Era ceva suspect acolo. Fără a pierde timpul, sunai să-mi

aducă artistul. ÎI întrebai dacă avea mijloace de trai şi el

mă asigură că «ştie să se descurce», dar că nu are

deocamdată o ocupaţie fixă. Ordonai imediat să i se facă

la domiciliu o percheziţie, în urma căreia se găsii într-un

sertar aproape 4000 pesetas şi într-o altă mobilă 3500

pesetas. Asupra lui avea de asemenee 4000 pesetas.

Acasă la el, inspectorii mei nu găsiră nimic suspect, afară

de diverse telegrame primite, în care era vorba mereu de o

mamă care nu era bine, care mergea mai bine, «febră

40°», etc... Ori, artistul nostru îmi declarase la început că

nu avea nici mamă, nici tată, că rudele sale cele mai

apropiate locuiau în Vechea Castilie. Totdeodată, aceste

telegrame erau expediate din Taragone şi erau semnate cu

un «Encarnacion», pronume care era acel al arestatei...

Pe de altă parte, portăreasa imobilului, unde locuia

artistul, cunoştea din vedere pe victimă. Ea cunoştea, de

asemenea pe, Encarnacion şi văzuse de multe ori pe

agresor suind la chiriaş... Atunci, vrând să ajung mai

repede la ţintă, la un moment dat schimbai tonul şi întrebai

pe Encarnacion:

-Ce căutai tu la Taragone, la acea dată ?

-Mă dusesem să văd o bolnavă, o rudă îndepărtată. A

murit săraca acum câteva zile.

-Cunoşti pe un domn care locuieşte pe calle Montserat la

Nr. 31, etajul 2?

-Dar, este tocmai cel care vă va depune garanţia

materială... Nu văd de ce mă întrebaţi aceasta. V-am dat

doar numele şi adresa lui..

51

- Da, dar nu mi-ai spus că este fratele tău...

- Cine v-a spus că este fratele meu ?

-Şibolnava de la Taragone este mama ta, sau aceia a

fratelui tău?

-Sincer vă spun, nu înţeleg absolut nimic, Domnule

Comisar. Ce poveste mai e şi asta? Spuneţi.

-Eu mă înţeleg foarte bine... Şi tu de asemenea. Tu ai

vorbit cam mult fără să vrei. Am aici telegramele tale de la

Taragone şi chiar originalele cu scrisul tău. Cât priveşte

tipul tău,—care, natural nu este fratele tău,— l-am închis

şi mi-a mărturisit tot... Este inutil să mai negi. Dacă vrei să

scapi, trebuie să vorbeşti clar. De altminteri, eu cred că tu

nu poţi fi mult compromisă în această afacere. Dacă îmi

vei vorbi şi clar ne vom înţelege. Clienta mea sfârşi prin a

mărturisi că fusese trimisă la Taragone de către artist

pentru a-i aranja o «afacere».

Am insistat din nou şi mai aflai căpatronul barului era

asociat cu artistul în acestă «afacere». Insistai iarăşi şi ştiui

că agresorul era un... «funcţionar»... al artistului şi al

patronului de bar. Cât priveşte celălalt, victima atentatului,

era întreţinutul lui Encarnacion. Şi tocmai acesta cunoştea

toate amănuntele «afacerii»... Acest amănunt nu mi l-a

spus ea, dar l-am ghicit foarte uşor.

Atunci chemai pe ceilalţi doi din bandă. Ştiam bine că

artistul şi patronul barului nu vor vorbi deloc. Din contră,

cu informaţiile culese îmi era foarte uşor să fac să

vorbească ceilalţi doi, figuri secundare în traficul care-l

făceau, căci nu era vorba decât de un trafic cu stupefiante.

Înteţiţi cu tot soiul de întrebări, cei doi «cumetri» sfârşiră

prin a-mi spune că, cunoşteau pe agresor şi căunul din ei

cunoştea chiar pe victimă, care la un moment dat îi

strigase ameninţându-l că vă va denunţa «o lovitură»

despre care ştia numai Encarnacion, prietena sa.

Ţineam deci firele chestiunii. Nu mai era vorba de o crimă

ordinară între oameni, care se certaseră pentru o femeie.

Era o crimă de interes; rezultatul vreunui şantaj, poate.

Victima, imformată de către arestată asupra mişcărilor

52

bandei de traficanţi, îi silea desigur să-i dea bani pentru a-i

cumpăra tăcerea. De aceea ei s-au gândit să-l suprime....

Deci, paralel cu această crimă se mai găsea o altă afacere

tot atât de interesantă ca şi prima; un trafic de stupefiante

şi o afacere de şantaj, care provocase tocmai atentatul.

Aţi văzut, deci, că agresorul nu era autorul efectiv al

crimei, ci numai un simplu executor. Această crimă fusese

comisă din îndemnul şefului bandei,— artistul. Crimi-

nalul propriu zis nu era decât un subaltern.

*

* *

În timpce comisarul povestea această întâmplare cu un

lux de amănunte, de care am vrut să scutesc pe cititor, se

făcuse ora 6 dimineaţa. Atunci, crezui de cuviinţă să-l

întreb pentru a-i aminti că promisese lui Rosario să-l

cheme înainte de ora 7 dimineaţa. Credeam că îşi uitase

promisiunea în entuziasmul său de povestitor al succesului

obţinut în afacerea descoperită. Dar comisarul era un tip

care, chiar dacă-i plăcea să-şi facă singur reclamă, nu uita

deloc obligaţiunile sale.

-Oh! fii sigur că nu l-am uitat. Dar este devreme. Cu cât îl

voi lăsa să vorbească mai mult cu pungaşii aceia, cu atât

îmi va putea da mai multe informaţii. Va întrebuinţa orice

clipă pentru a afla adevărul, dacă în realitate nu ştie nimic.

-Credeţi, într-adevăr că Rosario ar putea şticeva? obiectai

eu intrigat,

-Este foarte posibil. Vad bine că d-vs. nu cunoaşteţi

îndeajuns acest mediu. Vă închipuiţi că toţi aceşti oameni

sunt nişte mieluşei nevinovaţi. Nu trebuie să uitaţi că

afacerea care v-am povestit-o se aseamănă oarecum cu

crimade astăseară. Sunt două femei şi un bărbat, prieteni

comuni... Una din ele îşi dă seama de trădarea amantului

său. ÎI omoară. Răzbunare? Gelozie? Nu, cu siguranţă.

Este ceva cu mult mai profund îndărătul acestor motive

aparente. Veţi vedea numai...

Primele raze ale dimineţii intrau prin cele două ferestre ale

cabinetului comisarului. Se putea stinge chiar lămpile care

53

luminau localul. Afară, în anticameră, se auzeau voci.

Erau persoane care veniseră să reclame câteva furturi de

portofeluri, sau vreun furt la domiciliu. Toţi aceşti oameni

depun, în general, o plângere contra necunoscutului, care

este transmisă «ipso facto» direcţiei siguranţei şi

judecătorului de instrucţie. Aceste afaceri sunt, de

altminteri ,de o importanţă secundară într-un comisariat ca

acesta din sectorul V-lea.

Comisarul, nici nu se deranjează pentru aceasta. Secretarii

săi primesc plângerile şi îndeplinesc formalităţile

necesare.

La ora 7 fără ceva, Rosario fu chemat. După conversaţia

ce avusesem cu comisarul, nu pot să ascund interesul ce

avem să văd dacă tânărul va da într-adevăr ceva informaţii

pentru a-şi căpăta libertatea. Când jandarmul, care făcea

pe uşierul anunţă pe Rosario, am tresărit aproape.

-Ia să vedem, îi spuse comisarul cu vocea gravă; şezi jos

şi vorbeşte deschis. Ai aflat ceva? Eu îmi voi ţine

promisiunea. Dacă informaţiile tale sunt interesante vei fi

pus în libertate imediat. Altfel te vei duce şi tu cu ceilalţi

la Palatul de Justiţie. Atunci, ce zici? Vorbeşte!...

—Am aflat puţine lucruri, domnule comisar...

-Spune ce ştii. Vom vedea.

—Mi se pare că Pepita este într-adevăr dezolată de

asasinarea omului ei; cealaltă pare mulţumită. Ea a vorbit

tot timpul cu un tip înalt şi subţire, care se numeşte Luis,

şi care pare a fi andaluz. Nu am putut să-i scot nici o vorbă

acestuia. Parcă i-ar fi frică şi de umbra lui. Vă pot spune

însă că sunt doi tineri, complet străini de această afacere şi

care nici nu ştiu măcar ce s-a petrecut la «Criolla» ...că s-a

omorât un om...

Faptul existenţei unui individ slab, care părea a nu avea

încredere şi care cunoştea pe Pepita, pentru că discutase

mult timp cu ea, îi păru comisarului un indiciu destul de

interesant.

-Altceva nu mai ştii nimic? îl întreabă comisarul.

— Nu, domnule. N-am mai putut afla nimic, v-am spus.

54

Rosario vorbea cu un aer de sinceritate perfectă.

Comisarul nu voi să forţeze prea mult interogatoriul şi

spre marea mea mirare, văzui că dădea ordine unui poliţist

să aranjeze astfel ca să pună în libertate pe Rosario. Dar

mai întâi îl trimise la Palatul de Justiţie spre a fi pus în

libertate prin intermediul Judecătorului, căci altminteri

ceilalţi arestaţi şi-ar fi dat seama că tânărul homosexuual

vorbise...

-La ora opt vă voi trimite pe toţi la Judecătorul de

Instrucţie, îi spuse el. Judedecătorul te va libera. Poţi fii

sigur. Până atunci caută să mai afli ceva. Acum trebuie să

chem pe tipul slab, care vorbea cu Pepita. Tu îmi vei

spune apoi ce comentarii a făcut. Vei veni aici să-mi spui,

sau îmi vei comunica chiar prin telefon, căci după vreo oră

vei fi liber.

Şi porunci să-l ducă din nou la «răcoare».

Mă minunam de siguranţa comisarului.

-Este obligat să revină aici, sau să-mi telefoneze, căci

altfel, el ştie bine că-l voi închide, adăugă comisarul, în

loc de orice altă explicaţie pentru uimireace se citea pe

faţa mea.

Când «tipul slab» fu în faţa noastră, comisarul îl

întreabă, fără nici o altă introducere :

-Cunoşti de mult timp pe fata Pepita, care a fost arestată

cu tine, în noaptea asta?

— O cunosc din vedere. Acum câteva minute am legat

prietenie cu ea. I-am cerut chiar câteva amănunte asupra

afacerii care a adus arestarea noastră, căci în realitate nu

ştiu nici acum pentru ce ne ţineţi aci.

-Şi ce ţi-a spus?

-Oh, nimic important. Ea era prietenă cu victima şi pare a

fi foarte dezolată de nenorocirea care s-a abătut asupra ei...

-Dar, îmi face impresia că D-vs m-aţi chemat să-mi luaţi

un interogatoriu asupra pretinsei mele participări la crimă,

şi nicidecum asupra impresiilor ce am despre codeţinuţii

mei...

55

- Într-adevăr, reluă comisarul serios, mă mir că nu

cunoaşteţi pe Pepita decât din vedere când ea m-a asigurat

că o cunoaşteţi de mult timp şi că sunteţi foarte buni

camarazi.

Până aici, individul în chestie avea o siguranţă perfectă.

Dar, de îndată ce Comisarul îi făcu această observaţie,

schimbă imediat tonul şi îşi pierdu sângele rece de la

început. Acum omul se bâlbâia. El căută să convingă pe

Comisar că ceea ce a spus Pepita,—dacă a spus într-

adevăr aceasta,—este cu totul fals, că nu o cunoaşte, etc.

etc.

— Este inutil să continui această comedie, Luis, îi spuse

aspru comisarul; am aici un dosar de informaţii asupra ta.

Ştiu bine că Pepita a fost adeseori la tine şi chiar înaintea

crimei te-a văzut. Dacă nu vrei să vorbeşti, cu atât mai rău

pentru tine. Vei vorbi înfaţa judecătorului. Am o

mulţime de probe irefutabile contra ta. N-o să mă faci să

cred că totul e o năpastă căzută pe nedrept pe capul tău. Se

prea poate, de altfel, dar, eu unul mă îndoiesc. Şi tocmai

pentru aceasta îţi cer amănunte, căci cu toateacestea, mie

nu-mi place să acuz oamenii pe nedrept; aici vom aranja

totul. La judecător va fi prea târziu. Şi să nu crezi că

negând realitatea ne vom înţelege. Schimbă tactica, băiatul

meu!...

Luis era palid. El se întreba, poate, dacă Pepita nu-l

vânduse. Dar eu aveam siguranţa că într-adevăr nu era

străin de crimă. Comisarul îl observă cu atenţie şi din când

în când îmi arunca câte o privire de satisfacţie. În acest

timp Luis protesta mereu susţinându-şi nevinovăţia.

—Ia să vedem unde erai în momentul crimei?

-Înăuntru la «Criolla».

—Ce veniseşi să faci acolo?

-Să petrec seara.

-Totuşi, nu vii prea des acolo; nu eşti un obişnuit al casei.

Cum se face că chiar în seara asta te-ai decis să te duci cu

alţi prieteni; crima s-a petrecut aproape de tine?

-Nu ştiu de loc... Ceas rău...

56

- Pepita nu era cu tine?

-Nu, ea şedea la o măsuţă de alături.

- V-aţi vorbit? Martorii afirmă aceasta.–

Am schimbat câteva cuvinte .

-Cum se poate, dacă tu nu o cunoşteai!-după cum mi-ai

spus.

Au fostvorbe banale ce se adresează oricărei femei care se

aşează alături de tine, într-un local ca la «Criolla».

Cu toate acestea, ea spune că aţi mai discutat mult timp...

Nu este posibil. Şi apoi nu este nici adevărat...

Vrei s-o chem ca s-o confrunt cu tine? Ea îţi va spune

aici, chiar. Dar aceasta nu este decât un amănunt, ceea ce

mă interesează să ştiu,—în propriul tău interes, — este

de ce natură erau relaţiile tale cu Pepita. Prieteneşti ?-

Relaţii de la patron la funcţionar? Intime?... În sfârşit,

explică-mi tu, căci această chestiune este primordială.

Inutil să mai spun că Pepita nu semnalase comisarului

nimic din toate acestea. Dar, afirmaţiile acestuia erau aşa

de convingătoare, încât Luis rămase perplex.

După câteva minute de şovăire şi când ne aşteptam mai

puţin, Luis începu să vorbească .

-Nu vreau să vă fac să aşteptaţi zadarnic. În realitate o

cunosc pe Pepita şi o cunosc încă de mult timp, înainte de

plecarea ei în Uruguay. Şi nu văd de ce nu v-aş spune

totul; am fost prietenul ei. Ea m-a părăsit pentru a se

încurca cu Manuel Aliaga, care a trimis-o în America

unde, se pare că a fost exploatată în mod nedemn.

Dar, d-vs cunoaşteţi toate acestea; nu este aşa?...

- Da, da, într-adevăr.

-Ori, în timp ce Pepita, pensionară într-o casăde

toleranţă, lucra pentru Aliaga, care încasa lunar toate

beneficiile, acesta îşi găsise la Barcelona o altă

«comoară», care îi dădea deasemenea venituri,

apreciabile. Această «comoară» era Rosita, care lucrează

cu Mario, homosexualul care se numeşte laCriolla «Mario

de la O». Ea mi-a tot povestit acum în arest, trista sa

aventură căci de la înapoierea ei din Uruguay,cu toate că

57

am văzut-o de nenumărate ori, nu mi-a spus absolut nimic.

În noaptea asta întâmplarea a făcut să ne întâlnim la

Criolla. Ea mi-a spus acum vreo trei zile să mai vin seara

pe acolo, dacă vroiam s-o văd. Şi m-am dus acolo numai

în acest scop. Am rămas foarte surprins şi eu de această

crimă; dar habar n-am, nu ştiu absolut nimic, La Criolla nu

am vorbit decât câteva clipe cu ea şi mi-a spus foarte

simplu că probabil noaptea asta va veni să şi-o petreacă la

mine. Nu ştiu mai mult Puteţi controla ceea ce v-am spus;

tot ceea ce v-am comunicat este adevărul curat. Nu ştiu

cum Pepita a putut să vă spună altceva. Şi dacă sunt

amestecat înaceastă afacere, desigur, eu n-am nici o vină.

Cunosc pe Pepita, am fost amantul ei, este tot ceea ce pot

spune în legătură cu această crimă...

-Pepita ar fi deci, după d-ta autorul crimei? Şi pe «Mario

de la O» l-ai văzut în noaptea asta la Criolla?

- Nu, Domnule.

-Bine văd că sunt silit să te trimit judecătorului. Acolo te

vei explica mai bine, şi dacă este aşa cum spui, vei fi pus

în libertate de dânsul. Eu îţi recomand, acum să nu spui

nimic la nimeni despre această conversaţie. Nu te încrede

mai cuseamă Pepita. În fond ştiu că tu eşti inocent.

Raportul meu către judecător va fi făcut în acest sens. Dar,

dacă vei vorbi, va fi nevoie se facă confruntări şi

controlări. Căci, ea se va apăra, după cum este şi natural.

De altfel, nu cred ca ea să fie vinovată...

—Acest om minte, îmi spuse Comisarul, de îndată ce

gardianul îl scoase afară. Este foarte abil. Aruncă vina pe

Pepita. Şi aceasta nu corespunde deloc cu versiunea lui

Rosario. El pretinde că Pepita este foarte afectată şi că

Rosita nu pare a fi deloc.Contrariul ar fi mai natural:

Rosita era prietena actuală. Pepita, furioasă de trădare fi

putut într-adevăr să atenteze la viaţa lui Manuel. Dar, ea ar

fi fost încântată de ceea ce s-a petrecut; ea nu mai putea

simţi nici un pic de dragoste pentru el, ci mai de grabă ură.

Nu este aşa? Fapt precis este, că atât Pepita cât şi Rosita,

ca şi tânărul pervers supranumit „Mario dela O“ aveau

58

motive să urască pe Manuel Aliaga. Însă mobilul crimei

nu poate fi simpla gelozie; este cu totul altceva.

Comisarulchemă din nou pe rând pe Pepita, Rosita,

Rosario şi Jesus Gomez, un individ cu nişte antecedente

îngrozitoare, dar care propriu zis n-avea nimic comun cu

afacerea morţii lui Manuel Aliaga. Acesta fu interogat, pur

şi simplu, ca informator. Pe de altă parte, comisarul

ordonă oarecare percheziţii la domicilii, care nu aduseră

nici un rezultat apreciabil. A putut afla doar, că Pepita se

hotărâse să trăiască din nou cu Luis. Acesta din urmă avea

aceiaşi profesiune ca Manuel şi în consecinţă, Pepita putea

duceaceiaşi viaţă cu el.

Nu putuse fi arestat «Mario de la O»; însă un inspector îl

aştepta acasă la dânsul, pentru a-1 duce la comisariat,

îndată ce se va reîntoarce.

Numai el ar putea clarifica această afacere, îmi spuse

comisarul, care începu să-mi demonstreze oarecare

contraziceri. Dacă mi-i aduce aici, îl voi face să vorbească

numaidecât. Dacă îl predă judecătorului totul va fi pierdut.

Veţi vedea că firul afacerii este acolo. Şi că Luis a luat

parte la crimă...

Nu terminase să-mi spună tot, când văzu intrând în

cabinet un tânăr foarte simpatic. Inspectorul care-1 însoţea

spuse că este într-adevăr «Mario dela O». Ochii obosiţi ai

comisarului străluciră deodată. Eu, care începusem să

moţăi, tresării.

Eram mai curios ca oricând si aş mai fi pierdut încă 24 ore

de somn, numai să cunosc sfârşitul acestei poveşti.

—Unde ai fost în seara asta? Ştii că l-a omorât pe Manuel

Aliaga, prietenul tău?

Ce crezi despre această moarte? Ai văzut pe Pepita după

amiază sau aseară?...

Aceste întrebări veneau ca o avalanşă. Încurcat de la

început, el răspunse totuşi cu tact:

-Am petrecut seara la «Sacristan». Ştiu că a fost omorât

Aliaga la Criolla şi n-am nici o părere despre aceasta. Am

văzut pe Pepita când intra la Criolla, pe la 8 şi jumătate.

59

-Era singură?

-Nu era însoţită de doi bărbaţi, pe care nu-i cunosc. Unul

era înalt şi subţire, cam de vreo 35 ani; l-aş cunoaşte dacă

l-aş vedea, căci m-am uitat bine la el.

-Dă-mi semnalmentele.

Semnalmentele date de «Mario de la O» corespundeau

absolut în totul cuale lui Luis. Dar, cum se făcea că acesta

era necunoscut de către «Mario de la O»: În aceste

condiţiuni, prima ipoteză cu privire la participarea

perversului la asasinat cădea de la sine. În orice caz,

impresia comisarului era că Luis minţise în tot timpul

declaraţiilor sale.

Ora înainta. Era opt şi ceva, iar comisarul vroia să trimită

pe toţi acei indivizi la Palatul de Justiţie. Trebuia lămurită

totuşi participarea lui Luis în această afacere,

Contradicţiile relevate prin declaraţiile lui „Maria de laO”

spuneau multe. De altminteri, mai erau şi alte contraziceri

de relevat...

Nu voi părăsi serviciul, cu toate că mi-am făcut timpul

de gardă,—îmi spuse deodată comisarul,—până ce nu

voi termina aceasta. Aş vrea, cel puţin, să dau jude-

cătorului o impresie aproape de adevăr. Şi adresându-se

gardianului, care se găsea la uşa cabinetului, îi spuse să-l

aducă din nou pe Luis. Acesta părea din ce în ce mai

nervos. Nu se aştepta, desigur, la un nou interogatoriu.

Credea că totul s-a terminat şi comisarul era convins de

neparticiparea la asasinarea lui Manuel Aliaga. Dar,

Comisarul era sigur de contrariu! Ceea ce nu putea el

înţelege numai, era motivul pentru care Luis se

amestecase, sau pentru ce fusese chiar instigatorul crimei.

Între oamenii de rând este foarte rar într-adevăr să vezi că

răzbună pe o fată exploatată de altul, părăsită sau trădată,

când tocmai executorul răzbunării are şi ei intenţia de a

face la fel...

Ceea ce am putut constata este că Luis pierduse siguranţa

din primele momente; se vedea pierdut... Obosit,

surexcitat el părea sub apăsarea unei grele poveri, care îi

60

strivea pieptul. Se vedea bine că făcea eforturi

supraomeneşti pentru a răspunde convenabil la întrebările

comisarului. Dar, se sustrăgea de la răspunsuri foarte greu

şi insistenţa comisarului îl copleşea din ce în ce.

-Intră pe calea mărturisirilor, îi spuse comisarul.

-Doriţi să mă declar vinovat cu orice preţ?

-Nu, deloc. Ştiu că nu eşti singur şi cu siguranţă, tu eşti

cel mai puţin responsabil din toţi. Îţi dau încă odată ocazia

de a te salva. Vorbeşte! Judecătorul te va trata, în mod

neîndoios, ca principalul autor responsabil. Dacă, însă, eu

voi avea firul afacerii, va fi cu totul altceva.

Niciodată n-am putut înţelege de ce toţi criminalii,

aproape din toate ţările, vorbesc mai mult decât ar socoti...

Puteau avea pe socoteala lui Luis tot felul de bănuieli.

Dar, în bănuielile ei, Justiţia este întotdeauna iertătoare.

Dimpotrivă, mărturisirile complică întotdeauna situaţia

acelor care le fac.

Aceasta trebuie să fie psihoza aceluia care se simte hărţuit

şi care crede că se ştie mai mult decât se poate şti asupra

chestiunii care-l priveşte. Dar Luis, urmărit, cu siguranţă

de ideia că reprezentantul forţei publice nu ar putea afla

mai multe noutăţi din mărturisirile sale, şi cu siguranţă că

Justiţia va fi mai iertătoare dacă ar vinde pe camarazii săi,

sfârşi prin a mărturisi:

—Manuel ştia că vroiam să reiau legăturile cu Pepita.

Aceasta, într-un moment de supărare i-a spus-o. Şi cum

era un om care ştia să-şi facă afacerile, a căutat să afle un

secret al vieţii mele şi se gândea să mă denunţe dacă îmi

puneam în aplicare bunele mele intenţii. Chiar ieri după

amiază a venit la mine să mă vadă şi m-a ameninţat. Mi-a

spus că-mi dă şase ore de gândit şi dacă persist să i-o iau

pe Pepita mă va denunţa. Dacă eu renunţam, el nu-mi mai

căuta pricină. Şi când a plecat mi-a spus că va aştepta

răspunsul meu definitiv la Criolla, unde m-am dus ca să

i-1 dau. Răspunsul a fost, bine înţeles, negativ. Amorul

meu propriuera rănit. Nu puteam admite ca un individ

oarecare să se pună de-a-curmezişul intenţiilor mele şi mai

61

ales cu ameninţări. Eu nu m-am temut niciodată de nimeni

şi Manuel nu era omul care să mă facă să-l ştiu de frică.

Aşteptând, am văzut pe Pepita, căreia Manuel îi spusese

hotărârea mea. Atunci Pepita veni să mă întrebe dacă mă

gândeam să cedez ameninţărilor lui Manuel şi dacă o voi

lăsa să continue a trăi mizerabila ei viaţă. Ea venea la

mine ca să se răzbune de trădarea lui Manuel şi îi promisei

protecţia mea. Nu mai puteam să-mi iau cuvântul înapoi.

Trebuia să mă gândesc. În mediul nostru sau eşti un om,

sau fugi ca un iepure. Nu puteam admite aceasta...

M-am gândit să mă hotărăsc. Rămâneam cu Pepita şi voi

învăţa minte pe obraznicului de Manuel. M-am dus la

Criolla cu ea şi cu un alt prieten, pe care l-am întâlnit pe

Calle del Cid, şi care nu ştia absolut nimic despre această

chestiune îi spusesem numai când ne-am aşezat, că aveam

de aranjat o socoteală în noaptea aceasta, Pepita se aşeză

la o măsuţă de alături: eu nu vroiam ca ea să intervină în

explicaţiile mele cu Manuel. Acestea trebuiau să se facă

între noi bărbaţii:

Prietenul meu, văzând că seara va fi cam agitată mă părăsi

imediat după ce bău un pahar. Avea altceva de făcut. Eu