Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

MONŞTRII APELOR

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

CAPITOLUL 1

CONSECINŢELE UNEI TELEGRAME „EXPRESS"» NE

REÎNTÂLNIM CU DOUĂ VECHI CUNOŞTINŢE • INTRĂ

ÎN SCENĂ BOREL • SADEK - CĂPITANUL „VIJELIEI"

• O CĂLĂUZĂ ISTEAŢĂ . UN WINCHESTER, O PUŞCĂ

MAGNUM ŞI UN COLT - TOVARĂŞI DE DRUM . CEASUL DEŞTEPTĂTOR VA SUNA LA 6 DIMINEAŢA...

De multă vreme pusesem la cale cu tovarăşul meu de călătorii şi vânători africane Laffite, o lungă expediţie pe fluviul Congo.

Acest important curs de apă, care porneşte prin trei braţe din regiunea marilor lacuri, se desfăşoară ca un imens arc străbătând unele dintre cele mai pitoreşti ţinuturi ale Africii Centrale, cale de 4000 km până ajunge să se verse în Oceanul Atlantic, în aval de localitatea Matadi.

Expediţia noastră urmărea pe de o parte să exploreze regiunea străbătută de acest fluviu, de-a lungul căruia se perindă un peisaj nebănuit de variat, cu munţi, păduri nesfârşite şi maiestuoase căderi de ape, iar pe de altă parte de a vâna sălbăticiunile ce populează mlaştinile, apele şi pădurile acestei imense regiuni.

Dintre vietăţile care trăiesc în râurile sau lacurile africane, în Marea Roşie ori în apele celor două oceane care scaldă coastele „continentului fierbinte", cele mai vorace şi mai primejdioase specii sunt, desigur, hipopotamii, crocodilii şi rechinii.

I-am numit, într-o formulă rezumativă, „monştrii apelor". Denumirea e izvorâtă dintr-o aprigă experienţă: în călătoriile mele, m-am aflat de multe ori în situaţii grele, datorită luptelor pe care am fost nevoit să le angajez cu ei; în orice caz mai multe şi mai grele decât cele întâmpinate în întâlnirile cu fiarele pădurii.

Această împrejurare m-a determinat ca în însemnările care alcătuiesc de fapt cuprinsul acestei cărţi, să mă ocup în special de aceste făpturi sălbatice şi agresive, „monştrii apelor" cum i-am numit eu şi cum mi-am intitulat şi cartea.

Eram de mai bine de o lună de zile oaspetele lui Laffite. În tot acest timp studiasem împreună, în amănunţime, itinerariul expediţiei şi făcusem toate pregătirile necesare.

Expediţia plănuită se deosebea mult de cele pe care le mai întreprinsesem până atunci, întrucât de data aceasta călătoria noastră urma să se facă aproape exclusiv pe apă.

În acest scop Laffite angajase o mică navă cu vele, înzestrată şi cu un motor foarte potrivit — ne asigura el — pentru călătoriile mai lungi în susul fluviului. Prietenul meu dăduse chiar un avans însemnat căpitanului navei, un anume Sadek, care — am aflat mai târziu — era totodată şi proprietarul vasului.

Dar deşi pregătirile erau pe sfârşite, nu izbuteam să pornim la drum ori de câte ori fixam ziua plecării, trebuia să se ivească un incident neprevăzut, care ne răsturna întreg programul.

Laffite, care conducea o factorie în Congo, se angajase în nişte tranzacţii comerciale, care-l ţineau ţintuit pe loc.

Zilele, săptămânile treceau. Şi noi nu ne mai urneam. Mă perpeleam ca pe jăratec.

Laffite nu ştia cum să mă mai liniştească, încercând să mă facă să înţeleg rostul nenumăratelor amânări.

- Ticane, dragul meu, ştii tot atât de bine ca şi mine, cât de mult am dorit să facem împreună această călătorie, dar — ce să fac — împrejurările îmi sânt potrivnice. Soarta...

- Soarta şi-o face omul — i-am răspuns înciudat. Ai un ajutor experimentat, inteligent: Maurice. El te va putea înlocui cât ai să lipseşti, câteva săptămâni...

El mă ascultă îngândurat. Se încruntă :

— Maurice ? E mult prea tânăr să rămână singur. Totuşi...

— Totuşi ? _— mă legai eu de acest cuvânt ce schiţa o posibilitate de a ieşi din impas...

—Voi reflecta la o soluţie.

Mă înseninai. Laffite adăugă după câteva clipe :

—Să sperăm că nu va interveni ceva neprevăzut.

Şi a doua zi, neprevăzutul — o telegramă „express" — intră brutal în acţiune.

— De data aceasta, Mihai, soarta a hotărât; va trebui să rămân aici. Ce vrei ? adăugă el —

Ideea că vom hotărî, în sfârşit, data plecării îmi vărsa argint în vine.

În noua situaţie creată, am pornit cu Laffite spre cafenea, pentru a revedea proiectul expediţiei.

I se zicea cafenea, deoarece nu i se putea găsi un alt nume mai potrivit. De fapt era un local modest, unde găseai de obicei o bere dulceagă, vin de palmier şi mai rar vinuri albe franţuzeşti. Ce ne amăgea îndeobşte acolo era însă cafeaua fierbinte, concentrată, cu o nomă neîntrecută. În faţa filigenelor aburinde am discutat o vreme. Apoi am părăsit cafeneaua, îndreptându-ne spre reşedinţa lui Laffite.

Se înserase. Un vânt căldicel ne mângâia faţa în ierburi zgomotoşii negrii africani îşi continuau concertul, nestingheriţi de zgomotul ce-l făceau paşii noştri. Laffite tăcea. Şi eu tăceam cu gândul departe la ierburile de aur ale câmpiei de sub munte, unde trăisem primii ani ai adolescenţei în câmpia aceea plină de arome aspre, sălbatice, unde alţi greieri — tot atât de zgomotoşi — se îngânau pe înserat... Un duduit de motor ne distrase din gândurile noastre.

—Iată-vă, în sfârşit! Unde tot rătăciţi ?

Nici nu băgasem de seamă că dinspre factorie se apropiase o maşină. Un „Ford" roşu, vechi, „cu mustăţi" cum i se spunea, fiindcă manetele ce reglau ambreiajul şi acceleratorul se aflau la stînga şi la dreapta axului volanului. Un automobil de patru cilindri vopsit într-un roşu aprins ca un semnal de alarmă. „Fordul" inginerului Borel. Conducea chiar el. Frână zgomotos şi închise contactul.

Faţa sa de lună nouă se împlinise parcă şi mai mult: râdea rotund, cum spunea mucalit un prieten comun.

— Bună, Laffite ! Mihai, pe când plecarea ?

Curând, curând, răspunsei eu prudent ca Stan-păţitul, încă nesigur că vom pleca peste două zile cum stabilisem împreună cu Laffite la cafenea.

- Voi când puteţi pleca ? — îl întrebă amicul meu pe Borel care coborâse şi se aşezase, nestingherit, pe scara maşinii.

Marsiliezul se scotoci prin buzunarele vaste ale vestonului său de pânză, scoase o lulea din spumă de mare, o pungă de tutun şi după ce îndesă cu grijă „Maryland"-ul în hornul lulelei, şi-o aprinse fără grabă şi pufăi de câteva ori, urmărind cu sclipiri ironice în ochi nerăbdarea ce se citea, neîndoielnic, în ochii mei.

—Când vreţi ! De asta am şi venit. Am primit azi telegrama aşteptată. Cerusem concediu la centrală eu şi Van Thyft, încă din ziua de când Laffite ne-a propus să-l însoţim.

— Şi ?

—Centrala ne-a comunicat că suntem liberi să ne folosim timpul cum vrem până la sfârşitul lunii, când vom trebui să ne deplasăm amândoi mai în nord, unde urmează să instalăm o cale ferată.

—Atunci ?...

Borel n-avea nevoie de cuvinte multe pentru a înţelege ceva. Se grăbi să răspundă, cu obişnuita sa bonomie :

—Atunci vom porni în Marea Aventură, ca cei trei muşchetari ! Fraza aceasta îmi reţinu atenţia : era limpede. Borel ştia mai de mult că Laffite nu ne va întovărăşi...

Mormăitul care-mi întovărăşea gândurile fu interpretat în felul său de marsiliez care — după ce se sculă uimitor de iute de pe scara maşinii, dat fiind cele 85 de kilograme ale sale — mă bătu pe umeri spunându-mi :

—Mihai, dragul meu, nu fă figura asta ursuză. Ai să te împaci bine cu Van Thyft.

Îl privii mirat mijind ochii.

Nu înţeleg de ce aminteşti de Van Thyft ? –

Eu... Borel nu mă lăsă să continui :

—Ştiu că te-au sâcâit destul tăcerile lui prelungite, dar n-are păr de lup. E un prieten credincios şi — deşi cine nu-l cunoaşte bine n-ar crede — ştie să preţuiască şi cuvântul de duh şi un pahar bun de vin. N-ai teamă. Te asigur că vom petrece de minune în tovărăşia ursului ăsta taciturn.

—Bine, dar eu...

Nici de data aceasta nu avui prilejul să-i explic marsiliezului că în fond eram bucuros să-l ştiu alături de noi în această călătorie pe care o prevedeam dificilă.

Renunţai să mai spun ceva. Borel nu. Continuă însufleţit:

—Gândeşte-te dragul meu ! Oricum, e mai bine să pleci într-o astfel de lungă călătorie cu un om căruia îi ştii metehnele, dar care s-a vădit a fi bun tovarăş de drum, decât cu un necunoscut pretenţios şi cu ifose...

Laffite urmărea amuzat pledoaria marsiliezului care — cu pipa stinsă în mână — gesticula :

—Ştii doar că la „Lacul elefanţilor" ne-a fost de mare ajutor.

—Bine, bine, ne-am înţeles — curmai eu discuţia. Vorbă lungă, sărăcia omului. Nu mai zăbovim decât o zi. Mâine dimineaţă plecarea !

—Adunarea — la mine acasă pe la opt... adăugă Laffite. Borel, cu ochii scânteietori, urcă la volanul bătrânului său „Ford" şi în exploziile repetate ale motorului porni spre casă să ducă vestea bună, prietenului său, Van Thyft.

—Diseară te ajut să pregăteşti bagajele. Acum aş zice că n-ar strica să-1 prevenim pe căpitanul Sadek, îmi spuse Laffite, după ce „Ford"-ul dispăruse după cotitură.

Să mergem Laffite. În drum o luăm şi pe călăuza noastră, Ibn Shad.

Haidem !

Pe Sadek ştiam că-l vom găsi la o locantă — un fel de bodegă — ţinută de un flamand — unde căpitanul îşi petrecea ceasurile de răgaz în tovărăşia celor ce voiau să-i asculte „aventurile" sale pe ape...

Sadek era o figură pitorească.

Pare-mi-se era originar din Senegal, unde trăise o bună bucată de vreme. Apoi, în împrejurări nedesluşite, a plecat din satul său şi s-a îmbarcat pe un vas fluvial. A ucenicit apoi pe lângă mai mulţi căpitani europeni, învăţând şi meşteşugul navigaţiei, dar şi pe cel al negustoriei. Călătoriile sale i-au dat prilejul să înveţe ceva franţuzeşte. Dar — din păcate — franceza sa era atât de scâlciată, încât pentru a te înţelege cu el era de preferat limbajul mut al semnelor.

Uscăţiv, cam puţintel la trup, nu era prea arătos. Se îmbrăca însă cu mare grijă. Tunica sa de pânză albă era totdeauna proaspăt spălată şi pantalonii călcaţi cu o dungă impecabilă. Era foarte mândru de uniforma sa şi mai ales de cascheta albă cu panglică albastră, pe care era fixată o strălucitoare ancoră de metal argintiu.

—Sadek, căpitan estem, stăpân de vapor estem. Nu există pe Congo corabie mai bun decât „Vijelia". Estem aşa ori nu estem? Aşa se recomandase căpitanul, când mi l-a prezentat la bodegă, Shad călăuza noastră — un congolez între două vârste, cu care Laffite mai călătorise de câteva ori în brussă.

Mergând spre bodegă, mi-am adus aminte de marea pasiune a lui Sadek, patimă de care am aflat tot cu prilejul primei noastre întâlniri, când Laffite vrând să încheie prieteneşte întrevederea i-a propus căpitanului să ciocnească un pahar de vin.

—Un pahar ? rotunji ochii căpitanul Sadek. De ce un pahar ? întrebă el cu uimire.

În primul moment am socotit că nedumerirea lui provine din faptul că nu înţelege subtilităţile limbii franceze, dar curând mi-am dat seama că altceva îl neliniştea pe căpitanul „Vijeliei". întrebarea lui suna de fapt: „De ce numai un singur pahar ?"

Din cele patru sticle de vin care au pecetluit înţelegerea noastră au rămas de fapt în grija lui Sadek trei. Îi cam plăcea căpitanului să închine paharul, deşi se socotea printre cei mai înflăcăraţi drept-credincioşi musulmani.

Se închina conştiincios de cinci ori pe zi şi chiar dacă ora rugăciunii îl afla la bodegă ori la cafenea, nu se ferea să-şi întindă covoraşul de rugăciune în faţa mesei pe care tronau buteliile cu vin. Şi acolo, spăşit, făcând temenelele rituale, se închina Profetului.

Pe Shad l-am găsit acasă. Stătea în pragul uşii, pe un scăunaş scund, răsucindu-şi tacticos o ţigară groasă de un deget. Se sculă vioi venindu-ne în întâmpinare.

—Mâine dimineaţă plecarea, Shad !

Precum aţi hotărât, aşa va fi. Ar trebui însă, domnule, să-l înştiinţăm pe căpitan. Altfel... Shad ştia el ce ştia : îi era teamă probabil că prea lunga aşteptare îl făcuse pe Sadek să caute prea cu sârg tovărăşia veselă a vinului.

De aceasta am şi trecut să te luăm, Shad. Vom merge împreună la Sadek.

Nu-şi sfârşi vorba Laffite şi Shad îşi şi îndreptă pasul în direcţia cîrciumii unde se afla de bună seamă căpitanul „Vijeliei". L-am găsit pe căpitan „în formă".

—Plecăm mâine dimineaţă, căpitane Shadek — îl întâmpină Shad„ de cum îl văzu. Faţa căpitanului se adumbri.

—Mâine ? Cum mâine ? Asta nu se poate...

Se vede însă că îşi epuizase vocabularul francez, ori nu-şi găsea cuvintele. Începu să turuie într-un dialect ce nu-mi era cunoscut.

Şi călăuza ne tălmăci mai departe şuvoiul de proteste pe care le debita Sadek pe limba lui. Sadek pretindea că, potrivit tuturor regulilor ar fi trebuit să fie înştiinţat cu cel puţin trei zile înainte de a se fixa data plecării.

Şi ce-i lipseşte pentru a putea pleca mâine, întrebai eu. Sadek mă privi încruntat : înţelesese întrebarea mea.

Nu lipseşte nimic. Dimpotrivă, am mai mult decât trebuie. Shad, după ce ceru lămuriri în dialect, lămuri cauza supărării căpitanului.

Shad susţinea că în cazul când „Vijelia" ridică ancora mai înainte decât s-a prevăzut, îi rămâne în cambuza vasului, neconsumată, o însemnată rezervă de vin cu care se aprovizionase, exact pentru trei zile cât socotise că va mai rămâne în port; plecând a doua zi dimineaţa — cum voiam noi — el se considera păgubit. Daunele nu erau mici : preţul a zece butelii de vin vechi.

—Spune-i că n-are decât să ia cu el, la drum, sticlele cu pricina şi astfel nu va mai fi păgubit — interveni oarecum iritat Laffite.

Dar Sadek nu se lăsă convins. Se ridică ţeapăn în picioare şi pri-vindu-ne cu o comică gravitate, zise :

—Asta nu, musiu, asta nu se poate. La bord nu estem voie să bem. Acolo treaba facem, nu petrecem. Eu căpitan estem şi nu vrem vapor ducem la fund.

Însfârşit, după multe dezbateri, la stăruinţele noastre, Shad a izbutit să-l convingă pe Sadek să-şi pregătească de plecare nava, urmând ca să-i plătim daunele cuvenite, în caz că va rămâne vinul nebăut.

—Ceea ce, fiţi siguri, nu se va întâmpla! ne spuse călăuza. Va avea el grijă să dea pe gât, în noaptea asta, tot vinul pe care plănuise să-l bea în cele două zile următoare, ba până-n zori poate să bea încă o porţie zdravănă pe deasupra...

De asta nu ne îndoiam. O singură temere aveam : să nu fim nevoiţi a doua zi, să-i ia unul din noi locul la cârma vasului...

O bună parte din noapte, până spre zori, mi-am petrecut-o pregătind bagajele şi verificând cu atenţie armele. Mi-am luat cu mine :

O carabină Winchester cu repetiţie... de care nu m-am despărţit în nici una din expediţiile mele cinegetice.

O puşcă Magnum cu ţeava dublă, armă de mare calibru potrivită pentru vânătoarea de elefanţi şi rinoceri.

Un pistol Colt, model mai vechi, dar cu care mă obişnuisem. Nu o dată, în împrejurări dificile, tovărăşia lui îmi salvase viaţa.

Un cuţit de vânătoare cu lama de oţel călit de Damasc şi cu un mâner de corn lucrat cu meşteşug. Era un dar al unei căpetenii zuluse. Aceasta mi l-a oferit în semn de recunoştinţă şi prietenie... La o vânătoare, un bivol sălbatic, îl lovise fulgerător, sfâşiindu-i umărul drept. Pornise a doua oară la atac, când printr-o lovitură norocoasă, l-am doborât.

O ladă de cartuşe.

O mică lădiţă cu praf de puşcă şi alice pentru vânătoarea de păsări.

Un cort cu pereţi dubli cauciucaţi, în care se puteau adăposti comod doi oameni, şi la nevoie — mai înghesuit — chiar şi trei...

Un „Kodak" şi o geantă cu filme şi plăci fotografice.

Pături, plase de ţânţari, cutia ermetică cu pansamente şi medicamente. Borel îmi adusese înainte de a se culca şi o cutie cu ser antitetanic şi seruri împotriva muşcăturilor veninoase ale scorpionilor şi şerpilor, un termos pentru cafea şi un scaun pliant cu un picior de aluminiu, foarte util în timpul pândelor îndelungate la adăpostul desişurilor.

— Câteva bluze albe de in, foarte practice în arşiţa soarelui tropical, două flanele subţiri de lână pentru nopţile friguroase, o uşoară, mantie de ploaie.

Veşminte de schimb completau echipamentul meu relativ sumar pe care-l burduşii — cu excepţia armelor şi a unui binoclu — în trei saci de pânză impermeabilă.

Şi ca totdeauna când plecam la drum, am mai verificat încă o data dacă am asupra mea, cele două lentile cu care — în cazul când chibriturile s-au udat — să pot aprinde focul, concentrând razele solare asupra unui mănunchi de ierburi uscate. Erau intacte în buzunarul de sus al vestonului, învelite în teaca lor moale din piele de antilopă.

Puteam să mă culc liniştit. Ceea ce am şi făcut, aruncând o ultima privire spre ceasul pe care-l potrivisem mai din vreme să mă deştepte la ora 6 dimineaţa.

CAPITOLUL 2

ORA H. ECHIPAJUL „VIJELIEI". GEKO – INAMICUL NR. 1 AL ŢÂNŢARILOR • O SURPRIZĂ NEAŞTEPTATĂ • LAFFITE RĂMÂNE PE MAL. CONGO - FLUVIUL-REGE . FORMULA MAGICĂ.

De-abia licăreau zorile, când la locuinţa lui Laffite, unde eram găzduit, se auzi o bătaie zdravănă în uşă. Tocmai mă sculasem şi, auzind bocănitul, mă grăbii să deschid : era de bună seamă călăuza cu care stabilisem de cu seară, să mă însoţească la debarcader cât mai devreme cu putinţă, până nu ne prindea zăduful.

Deschizând însă uşa — surpriză ! — în prag dădui cu ochii de figura jovială a lui Borel. În spatele lui — Van Thyft şi Shad călăuza, întovărăşiţi de trei oameni din echipa de purtători ce urmau să ne însoţească.

Ai făcut ochi, somnorosule ? — mă întâmpină marsiliezul, în loc de bună dimineaţa.

- Mda ! îi răspunsei cam ursuz. Dar, după câte ştiu, adăugai eu, rămăsesem înţeleşi ca Shad să treacă întâi pe la mine şi în drum să vă luăm şi pe voi.

Ochii lui Borel mijiră a şiretenie :

Da, aşa ne înţelesesem ; dar să nu-ţi fie cu supărare ; de teamă că ai să pleci fără noi, te ştiu totdeauna gata de farse — am luat-o înainte ca să fim mai siguri...

Să lăsăm glumele, n-avem timp de pierdut ; mai bine să pornim — interveni, spre mirarea noastră, Van Thyft, cel scump la vorbă.

Plecăm, plecăm cât mai degrabă — zise Borel, dar Laffite nu s-a sculat ! Vreau să ne luăm rămas bun de la el.

Laffite — le explicai eu — mi-a lăsat vorbă că vine direct la debarcader. Şi-a făcut probabil socoteala că până ne adunăm cu toţii mai are timp să tragă un puişor de somn...

—Atunci, la drum !

Glasul lui Borel suna voios. Van Thyft îşi consultă ceasornicul : voia de bună seamă să-şi însemne în memorie ora H, ora plecării.

Shad, prevenitor, îmi prelua sacul de călătorie şi lădiţa cu cartuşe, socotind de bună seamă că armele mă împovărează destul. Pornirăm cu toţii spre debarcader. N-am făcut însă nici douăzeci de paşi când ne auzirăm strigaţi din urmă.

Era Laffite, care prinzând de veste că suntem cu toţii împreună renunţase la dulcele somn al dimineţii şi alerga acum într-un suflet să se alăture grupului nostru, pentru a ne petrece până la bordul vasului.

L-am întâmpinat fireşte, încântaţi, cu strigăte voioase, bucuria noastră fiind alimentată mai ales de faptul că-l vedeam purtând un pachet mărişor — părea o lădiţă ; pentru câteva clipe am crezut că s-a răzgândit şi s-a hotărât să ne însoţească.

Ne înşelam. Am aflat surprinzătorul conţinut al pachetului, un ceas mai târziu, pe coverta navei.

În drum spre port, Borel se tot întreba cum îşi petrecuse noaptea căpitanul Sadek, pe care îl ştia băutor fără pereche. Preţuia mult şi vinul de palmier şi cel de smochine. Mai cu seamă îl ispitea însă licoarea strugurilor. Şi mai rămăseseră în cambuză — ştiam doar — multe sticle de Bourgogne vechi.

Nu-l doborâse oare tăria vinului ?

Shad s-a grăbit să ne îndepărteze orice temere în această privinţă, asigurându-ne că Sadek, deşi a băut temeinic, ne aşteaptă nerăbdător să pornim. Eram cam sceptici. Încă înainte de a ne urca pe punte, am auzit comenzile energice ale căpitanului.

Sadek ne-a întâmpinat grav.

Echipajul era adunat pe punte, înşiruit în linie, oarecum în ordinea înălţimii ; în capul rândului îşi bomba pieptul un congolez mai vârstnic, de o statură herculeană : depăşea cu un cap pe Van Thyft, care măsura — după cum vă amintiţi mai bine de un metru şi nouăzeci.

Cu ochii sur debarcader. Şi-a făcut probabil socoteala că până ne adunăm cu toţii mai are timp să tragă un puişor de somn...

Sadek ni-i prezentă pe rând :

—Acesta-i N'Kuba, ni-l înfăţişă el pe gigant, care destinzându-şi faţa într-un zâmbet larg ce-i descoperi dinţii strălucitori, adăugă cu mândrie nereţinută, într-o franţuzească destul de corectă : cârmaci şi şeful echipajului.

Căpitanul trecu mai departe. Îl bătu pe umăr pe următorul marinar, un tânăr zvelt, cu o extraordinară musculatură, ce ieşea şi mai mult în evidenţă sub tunica prea strâmtă ce-i strângea trupul. Acesta, într-o impecabilă poziţie militară, lipind reglementar călcâiele — goale ! — îşi rosti tunător numele, ca la un apel militar :

-Kwageriri.

- Îţi meriţi pe deplin numele, Kwageriri. Replica mea lumină faţa smolită a marinarului.

- Vorbiţi... vorbiţi baluba ? mă întrebă încântat, în dialectul său gutural.

- Nu prea bine, Kwageriri, dar ştiu că numele tău înseamnă cutremur, după cum cel al şefului de echipaj, în graiul vorbit în Kasai, — cred că nu mă înşel — înseamnă fulger.

N'Kuba încuviinţă:

—Aşa e !

Intervenţia mea spontană i-a câştigat pe marinari : în primele clipe păreau oarecum rigizi, stânjeniţi ; scurtul meu dialog cu Kwageriri i-a destins.

—Sunt N'deighi, se prezentă cel de al treilea, un bărbat voinic, cam de patruzeci de ani. Faţa sa ciocolatie era adânc brăzdată de cicatrice ; pe fiecare obraz trei tăieturi verticale, şerpuite, ale căror margini uşor răsfrânte îl însemnau pe viaţă cu semnul tribului său.

N'deighi purta un fel de şorţ de pânză decolorată, încins cu o funie ce-i înconjura trupul de câteva ori. Căpitanul Sadek, văzând fără îndoială că cercetam cu ochii miraţi neobişnuita cingătoare întunecată la culoare, se grăbi să-mi explice rostul ei:

—E un talisman, coborî el glasul, o funie purtătoare de noroc. N'deighi este un iscusit vânător ; după fiecare fiară ucisă, îşi scaldă funia în sângele prăzii sale. Şi niciodată el nu s-a întors cu mâinile goale de la vânătoare.

Van Thyft tuşi semnificativ, uitându-se la noi cu faţa înveselită.

Căpitanul ne indică apoi cu degetul un băieţandru suplu, negru ca tăciunele, ai cărui ochi se rostogoleau în orbite, cuprinşi parcă de teamă.

—Iată-l pe Mwulya : el va avea grijă de bagajele dv. Vă stă la dispoziţie.

Mwulya schiţă un zâmbet timid, care se şterse aproape de îndată, îşi schimba greutatea corpului de pe un picior pe altul, se foia neliniştit privind furiş spre căpitan. Bluza sa de cânepă groasă fremăta ciudat la piept. Înainte de a avea timp să-1 întreb ce se întâmplă, un căpşor ascuţit ieşi din despicătura bluzei. Doi ochişori strălucitori ne priveau miraţi.

Izbucniră râsete.

— Geko, Geko, strigau membrii echipajului, hohotind şi lovindu-şi palmele zgomotos.

Cu mişcări stângace, încurcat, Mwulya îi oferi lui Van Thyft, pe care îl socotea şeful expediţiei, micuţa şopârlă, ce fusese ascunsă sub bluză. El rosti încet câteva fraze într-un amestec bizar de cuvinte franţuzeşti scâlciate şi de propoziţii în dialectul kysmaili. Era un gest delicat. Ne oferea o pavăză împotriva ţânţarilor. Geko s-a vădit ulterior un extraordinar vânător de ţânţari şi de alte gângănii supărătoare, fără a izbuti însă să ne protejeze pe deplin împotriva valurilor continuie de ţânţari ce ne-au asaltat mai tot timpul călătoriei noastre.

Soarele se ridicase sus pe cer. Ardea fără milă. Eram leoarcă de sudoare. Bluza mi se lipise de spate. Borel se încinsese la faţă ca un rac fiert. Van Thyft, impasibil, asculta recomandările căpitanului :

—Acesta-i M'bio. L-am angajat într-un sat aflat la 1000 de mile de aici. E un foarte bun vânător, musiu. Are ochiul sigur şi ştie să mânuiască puşca bine, foarte bine.

Pe chipul de tuci, mat al lui M'bio, nu se putea citi dacă este impresionat sau nu de această laudă. Sadek, continuă :

—Un foarte bun vânător, musiu. Ştie să construiască şi capcane, musiu, dar e un prost marinar : până ridică el pânzele, trece vântul...

Era singurul om din echipaj pe care-l încondeia Sadek. De ce oare? Cercetai cu curiozitate faţa lui M'bio : nici o tresărire. Am aflat mai târziu că nu ştia o boabă franţuzeşte. Era originar dintr-un sat aflat nu departe de Basaka, către confluenţa marelui fluviu Lomani.

Ultimii membri ai echipajului, Matcafi, Okitalenga şi Magero ne fură înfăţişaţi mai în grabă. Toţi trei erau din sud, spre deosebire de ceilalţi care erau originari din regiunile vestice şi centrale ale ţării. Întâmplarea adunase laolaltă oameni din cele mai diferite seminţii : congoleze, baluba, mongo, lulua, m'bede...

O dată încheiată această neaşteptată ceremonie, Sadek ordonă oamenilor săi să-şi reia treburile.

Borel, mucalit i se adresă :

—Ia spune căpitane, ţi-ai potolit setea ? Sadek îl privi cu ochi mijiţi.

—Nu prea, musiu : noaptea lungă, băuturi puţin, foarte puţin estem.

În explozia de râs ce a urmat s-a pierdut pocnetul dopului sticlei de şampanie. Apoi a urmat o adevărată salvă. Conţinutul misterios al pachetului pe care-l purta cu grijă Laffite îşi dezvălui identitatea. Bunul nostru prieten se despărţise de cele mai preţioase rezerve ale pivniţei sale — şase butelii de „Veuve Cliquot". Grija sa mersese aşa de departe, încât în lădiţa căptuşită cu zinc aşternuse sticlelor un pat de gheaţă — atât de rară şi de preţioasă în aceste ţinuturi calde.

Surpriza fu, bineînţeles, şi mai plăcută pentru căpitanul Sadek, care până atunci nu băuse niciodată şampanie. I-a plăcut atât de mult încât, după ce a declarat cu naivă seriozitate că această băutură întrece chiar vinul de palmier, ne-a asigurat, apoi, că de îndată ce va avea prilejul să acosteze într-un port mai mare, îşi va umple cambuza cu această minunată băutură.

Într-o atmosferă de veselie şi de glume am închinat în cinstea lui Laffite — iar Laffite pentru deplina izbândă a expediţiei noastre.

Am vizitat apoi vasul, interesându-ne unde urmează să fim instalaţi. Mai puţin grijuliu în ceea ce priveşte confortul cabinelor, nedezminţind faima de gurmanzi ai marsiliezilor, Borel — a cărui foame pantagruelică nu înceta să ne urmărească — îl iscodi pe căpitan dacă sunt suficiente provizii în cambuză.

S-a liniştit după ce i s-au dat asigurări că sunt îndestulătoare şi puse la bună păstrare.

Discutarăm apoi cu Sadek itinerariul şi etapele călătoriei.

Am pus în vedere căpitanului că întrucât expediţia se îndreaptă în susul Congo-ului, pentru a economisi benzina şi pentru a nu reduce viteza din cauza curenţilor, va trebui să navigăm, pe cât e cu putinţă de-a lungul malurilor apei.

Se ştie că fluviul Congo are dimensiuni impunătoare care-l rânduiesc printre cele mai mari cursuri de apă ale lumii. În unele locuri apele sale se întind de nu-i vezi aproape malurile. Micile vase cu motor, cum era nava căpitanului Sadek, au nevoie în aceste zone de mai bine de jumătate de oră pentru a traversa fluviul de la un mal la altul.

E de la sine înţeles că, în cazul unui accident, al unei avarii sau al unui atac al hipopotamilor, atât de numeroşi în apele acestui fluviu, era mai prudent să nu ne depărtăm prea mult de mal.

Căpitanul Sadek s-a declarat întru totul de acord cu sugestiile noastre cu atât mai mult cu cât ele coincideau cu propriul său interes, acela de a economisi carburanţi şi de a sfârşi cât mai repede călătoria, spre a se vedea din nou instalat la măsuţa lui rotundă din cafeneaua de acasă, unde parcă şi vedea butelia verzuie cu eticheta roşie a vinului său preferat.

Pe când aflaţi la pupa vasului schimbam cu Laffite ultimele salutări şi recomandări, auzirăm, tunător, glasul lui Sadek care suna ca o comandă.

Ibn Shad se îndreptă spre un grup de indigeni, însărcinaţi să dezlege odgonul cu care era prinsă nava de chei, socotind că s-a dat ordinul de a se ridica ancora.

Dar glasul căpitanului răsună din nou contrariat :

— No ! Aşteaptă, omule ! Stăm pe loc !

Nu înţelegea nimeni motivul acestui contraordin precum nu pricepusem nici rostul primei comenzi, pe care o tălmăcisem a fi un semnal de plecare, miraţi că nava porneşte deşi Laffite se afla încă la bord. Am înţeles curând situaţia, când am observat apropiindu-se de chei silueta masivă a unui bărbat înalt, îmbrăcat într-o uniformă de pânză albă, cam şifonată. Era un ofiţer al poliţiei belgiene din Matadi, care venea pe bord să verifice documentele navei.

Din privirea încruntată aruncată de Laffite lui Sadek, al cărui chip smolit se întunecase şi mai mult, am înţeles că ceva nu era în regulă şi că vina o purta căpitanul nostru „fără-de-pereche" cum se lăuda chiar el.

Într-adevăr, lăsându-se pradă desfătării bachice din ajun şi onorând prea stăruitor generosul Bourgogne, Sadek neglijase să anunţe organelor poliţieneşti îmbarcarea noastră şi scopul călătoriei ce o întreprindem.

Sadek pălise.Amenzile în astfel de cazuri nu sunt de dispreţuit... În ce mă priveşte riscam să ne amânăm plecarea până la încheierea actelor de contravenţie — operaţiune care — odată pornită de maşina lentă a birocraţiei coloniale — putea să dureze câteva zile. Ce era de făcut ? Laffite a luat iniţiativa. El l-a informat pe ofiţerul de poliţie că noi de-abia acum ne urcasem pe vas; căpitanul n-avusese cum să afle numele nostru şi toate datele care ne priveau. Sadek, luminat la faţă, încuviinţă.

— Precum spune musiu Laffite ! Aşa e !

Delegatul, mormăi ceva la adresa căpitanului, dar cunoscîndu-1 pe Laffite, a acceptat — deşi evident neconvins — explicaţiile date.

După o verificare sumară a documentelor vasului şi a actelor noastre, ne-a salutat, urându-ne succes şi a coborât de pe navă.

Sadek, care în timpul discuţiei noastre cu poliţaiul îşi tot făcea de lucru de colo-colo, foarte preocupat, de îndată ce l-a văzut plecând şi-a făcut apariţia în mijlocul nostru, ţanţoş şi înfumurat ca şi când el singur ar fi câştigat bătălia.

Am izbucnit toţi în râs. Până şi mohorâtul Van Thyft s-a molipsit de veselia generală. Hazul a culminat cu gestul lui Borel, care, îndreptându-se spre Sadek, l-a salutat, prefăcut respectuos, cu un salamalec până la pământ, strigând de trei ori „ura".

În această atmosferă de veselie şi-a luat rămas bun Laffite, coborând pe cheiul înţesat de indigeni, care veniseră să participe la plecarea vasului, ca la un adevărat spectacol.

O briză uşoară sufla în dimineaţa aceea dinspre ocean. Ne bucuram ca de un semn favorabil, gândindu-ne că va înlesni simţitor plutirea noastră în susul apei.

Căpitanul a dat ordin să fie întinse pânzele. Om chibzuit, Sadek se gândea că vom păstra astfel benzina pentru vremea când nu vom putea folosi velele.

Vasul s-a desprins de chei, înaintând lent de-a lungul malului.

În urma noastră, pe chei o siluetă albă flutura o batistă.

— Rămâi cu bine, Laffite ! Cu bine ! Glasul lui Borel fu acoperit însă de zgomotul motorului.

Malul se depărta cu repeziciune.

Navigam cu greu în amonte. Vasul nostru, vechi şi uzat, biruia cu greu potrivnicia curentului. Într-o oră abia am parcurs vreo 5—6 mile. Regiunea prin care şerpuia fluviul părea nelocuită : nu se zărea nici o aşezare omenească. De-a lungul apei se răsfăţa o bogată vegetaţie tropicală. Predominau ierburi înalte şi arbuşti — unii cu flori mari de o infinită varietate şi frumuseţe.

Soarele urca tot mai sus pe cer, prinzând parcă mereu noi puteri ; simţeam din ce în ce mai vie arşiţa-i neîndurătoare.

După o vreme ne văzurăm siliţi să părăsim puntea de unde admiram priveliştea multicoloră de pe ambele maluri. Am pornit să căutăm un ungher adăpostit al vasului, pentru a ne feri de biciul de foc al astrului dogoritor. Am ales colţul de la prora vasului. Shad ne-a instalat acolo un fel de cort improvizat iar pe jos a aşternut un covor indigen, pe care ni-l dăruise — semn de bună prietenie —căpitanul Sadek.

Sub acoperişul de umbră al cortului, ne-am antrenat într-o discuţie de principiu : în ce poziţie urma să ne culcăm pentru a ne odihni cât mai comod în spaţiul limitat al adăpostului nostru.. Trebuia, totodată, să facem faţă unei cerinţe imperioase : asigurarea echilibrului vasului ameninţat prin amplasarea noastră nechibzuită. De aceea, eu susţineam că Borel, decanul de greutate al trio-ului nostru, ar angaja vasul în vrilă, dacă s-ar aşeza pe o latură. În consecinţă, pentru a menţine echilibrul vasului nu exista altă soluţie decât să plasăm greutatea şi volumul cel mai mare, pe Borel, la mijloc, între Van Thyft şi mine.

Auzindu-ne pomenind de legea gravitaţiei, Van Thyft, pasionat după tot ce amintea de ştiinţele fizico-matematice, a ciulit urechile. Dar tot nu s-a hotărât să rostească vreo vorbă.

De altfel trecuseră mai bine de două ore de când nu-i mai auzisem glasul.

Simulând o falsă enervare, Borel prinse momentul şi-l apostrofă :

— Dar mai taci o dată, „olandezule", că ne-ai asurzit cu pălăvrăgeala ta...

Aşa, cu glume şi alte şotii mai trecu încă o oră.

„Vijelia" îşi continua anevoie drumul. Căldura se înteţea mereu. Copleşit de zăduf, Borel începu să picotească. I-am urmat exemplul, întinzându-ne cât ne-a fost cu putinţă în spaţiul îngust ce ne-a mai rămas disponibil. Somnul ne-a furat repede şi am dormit de minune, cum n-am mai avut prilejul în cursul următoarelor trei zile.

Ne-am deşteptat târziu. Soarele era în crucea cerului. Căldura amiezii era toropitoare. Borel şi Van Thyft mai zăboveau în hamacuri, când auzirăm glasul molcom al călăuzei care se apropiase, ca de obicei, cu paşi vătuiţi de pisică :

—Căpitanul întreabă dacă vreţi să luaţi masa de prânz în cabina sa, ori aici, sub cort ?

Gândul de a intra în cabina supraîncălzită a lui Sadek nu ne surâdea de fel, aşa încât într-un consens general — ca niciodată — ne declararăm de acord cu Mwulya sa ne aducă prânzul pe punte, unde ne adăposteam de soarele incandescent al amiezii sub prelata udată din belşug de un marinar ce vărsa mai la fiecare sfert de ceas câteva găleţi de apă.

—Îl trimit atunci de îndată pe Mwulya. Cu aceste cuvinte Ibn Shad se depărta de noi pornind spre pupa.

Van Thyft oftă :

—Ce arşiţă cumplită ! Tare aş fi avut poftă să fac o baie. Din păcate însă, nu-i cu putinţă.

Călăuza care se depărtase câţiva metri îl auzi totuşi. Reveni spre noi întrebând mirat:

Dar ce vă împiedică să vă răcoriţi în apele fluviului. Nu ştiţi alte noutăţi ?

- De înotat ştiu eu, dar zona e periculoasă : mişună crocodilii.

- Sunt crocodili pe-aici, e adevărat. Dar dacă ştii să-i îndepărtezi, te poţi scălda fără teamă.

— Să-i îndepărtezi ? Dar cum ?

—Rostind formula magică.

- Ce formulă magică Ibn Shad ? Şi cine-o ştie ?

—Eu o ştiu... ne răspunse călăuza, coborând tonul; am fost învăţat de un bătrân înţelept să rostesc un descântec în stare să înspăimânte crocodilii...

Ibn Shad făcu o pauză, privindu-ne cercetător pentru a vedea ce efect au vorbele sale, apoi continuă :

—Mi-am însuşit formula magică care-i face pe crocodili neputincioşi, le sleieşte puterile şi-i împrăştie ca un pumn de praf aruncat in vânt.

Sprâncenele încruntate ale lui Borel vădeau din plin neîncrederea sa în forţele magice ale descântecului ştiut de călăuză. Ibn Shad ne privea liniştit:

—Văd pe chipurile dumneavoastră oarecare îndoială, zise el în vârful buzelor, nemulţumit.

—Trebuie să mărturisesc, îmi vine greu să cred. Dacă aş vedea..

—Prea bine, îi tăie el vorba lui Van Thyft, chiar în după amiaza aceasta vă voi dovedi puterea descântecului.

—Cum ? se informă Borel.

Voi înota pe lângă navă. Veţi vedea : crocodilii nu vor îndrăzni să se apropie de mine! Mai mult chiar, se vor depărta cât vor putea mai repede de corabie.

- Prea bine, Ibn Shad. Dă-ne de ştire când te hotărăşti să... ispiteşti crocodilii, îi replică, jovial Borel. Apoi, adresându-i-se lui Van Thyft, îl invită : ce zici dragul meu, n-ai vrea să verifici puterea formulei magice ?

—Să verific ? Cum ?

—Secondându-l pe Ibn Shad. Vei avea astfel prilejul — dat fiind şi memoria ta extraordinară — să înveţi pe de rost şi descântecul.

Ochii lui Van Thyft sclipiră maliţioşi de după lentilele groase ale ochelarilor :

—Nu zic nu. Dar am de pus o condiţie : după ce sfârşesc eu să mă scald, voi să mă urmaţi...

Ibn Shad plecă apoi grăbit să-l anunţe pe Mwulya că vom prânzi pe punte.

Mwulya se arătă a fi un iscusit bucătar. Ne pregătise bucate după chipul tradiţional. Într-un vas fumega răspândind o aromă îmbietoare o supă de carne : erau cele mai fragede bucăţi ale unei broaşte ţestoase tinere. Mugurii unei plante cu iz de mentă şi gust iute, asemănător piperului, condimentau plăcut fiertura ce strălucea auriu în castroane.

Batate — un soi de cartofi dulci — fierte în ulei de palmier, constituiau al doilea fel, căruia i s-a adăugat un peşte dolofan, cu carne albă şi fragedă, pe care isteţul nostru bucătar îl fripsese pe cărbuni,învelit în frunze mari de palmier.

Într-un coş de nuiele ne aşteptau fructe nu mai puţin îmbietoare. Van Thyft, ieşind din taciturna lui rezervă, exclamă

— Iată o surpriză neaşteptată ! îl îmbiai şi pe Ibn Shad să împartă cu noi prânzul acesta îmbelşugat. Primi cu vădită încântare.

Borel — după ce cotrobăi prin bagajele sale câteva minute — reveni arătându-ne triumfător o butelie verzuie : era o sticlă de Mavrodaphne, un excelent vin grecesc, tare şi dens ca uleiul.

CAPITOLUL 3

IZVOARELE DESCÂNTECULUI MIRACULOS • MARlILE MARABUT. O BAIE DE POMINĂ

În timpul prânzului, curiozitatea mă îndemnă să-l întreb pe Ibn Shad, cine l-a învăţat acel descântec „miraculos" şi cum se explică puterea lui asupra crocodililor.

Ibn Shad atâta aştepta. Ochii îi mijiră bucuroşi. Îşi mângâie faţa, cu degetele puţin răsfirate — aşa începea el toate poveştile sale în care era neîntrecut — şi, coborând parcă a taină glasul, zise :

— Ca să înţelegi tâlcul descântecului, trebuie să vă spun mai întâi povestea „marelui marabut" al poporului meu.

Această introducere ne-a aţâţat curiozitatea, întrucât, până atunci, nu mai auzisem nimic de „marele marabut".

Ştiam că marabutul este o pasăre, pe care unele triburi din Africa o cred sacră, după cum altele zeifică fiare ale pădurii, ori alte sălbăticiuni: tribul keita — hipopotamul ; kuibalii — leul; sani aki — elefantul ; dialii — găinile. Toţi membrii comunităţilor tribale respective se socot înrudite cu animalele sacre ; acestea sunt „tabu" pentru membrii ginţilor respective ; nu le este îngăduit nici să le vâneze şi nici să mănânce din carnea lor ; mai mult, este interzis chiar de a le atinge, în orice împrejurare.

Cam de mărimea unei gâşte, marabutul are pieptul alb, aripile negre, iar de gâtul roşu şi golaş atârnă falduri de piele rozacee ca o pungă moale, golită de conţinut. Ciocul foarte mare se potriveşte de minune cu mărimea labei.

Mai ştiam, de asemenea că în unele dialecte indigene denumirea de „marabut" se dă preoţilor-vraci, care la unele triburi sunt învestiţi şi cu puteri judecătoreşti. Marabuţii se bucură de o mare autoritate în rândurile băştinaşilor, care-i socotesc înzestraţi cu virtuţi şi puteri supranaturale.

În fapt, autoritatea vracilor îşi are ca temei mai mult spaima populaţiei indigene faţă de vrăjile şi descântecele făcute de marabuţi care oficiază adesea în cadrul unui ritual spectaculos.

Nu ştiam ce legătură ar putea fi între pasărea marabut şi preotul-vraci cu nume asemănător.

Mă gândeam că marabutul ar putea fi socotit pasăre sacră, pentru că stârpeşte, fără odihnă, multe reptile veninoase şi alte asemenea jivine. De bună seamă acestui fapt i se datorează identitatea numelui său, cu cel al preotului-mag.

Oricum ar fi fost, am lăsat călăuza să ne depene povestea, „marelui marabut", care chipurile avea printre alte virtuţi tainice şi puterea de a alunga crocodilii.

— M-am născut — începu Shad — într-un sat numit Fular, statornicit din moşi-strămoşi pe malul râului Congo, cam la trei zile depărtare de Matadi. Eram un băieţandru, când marele marabut, să fi tot avut pe atunci vreo 60 de ani — îmi spusese odată că oficia de la vârsta de 20 de ani, ceea ce 1-a impus grozav în ochii mei de copil. Era un bărbat de statură înaltă, impunătoare, avea cunoştinţe multe, vorbea o seamă de limbi străine şi,ce era mai neobişnuit, înţelegea graiul păsărilor şi al fiarelor pădurii. Da, musiu, pricepea chiar graiul animalelor ! Am văzut cu ochii mei cum le vorbea corbilor şi ei veneau în zbor la el şi se aşezau pe umeri, şi-i pieptănau cu ciocul părul şi barba-i lungă.

Shad mă privi atent căutând să desluşească pe chipul meu dacă-l cred sau nu.

Apoi, mulţumit de curiozitatea ce-mi licărea probabil în pupile, continuă cu glas domol :

Marabutul stătea apoi la sfat cu ei, vorbindu-le şi iscodindu-i despre fel de fel de întâmplări. După aceea ne tălmăcea nouă ce i-au răspuns păsările : că într-un loc s-au aprins ierburile, că în altă parte apele inundaseră un sat, ori că un fiu îşi ucisese părintele...

Era un neîntrecut învăţat marabutul nostru şi un mare sfânt, vestit în toate colţurile ţării şi slăvit de toţi oamenii din Congo. Când se întâmpla ca o căpetenie să se îmbolnăvească, soseau emisari de-ai săi, încărcaţi cu aur şi fildeş, cu fructe şi cu aramă, să-1 roage pe marabut să meargă la căpătâiul bolnavului, pentru ca prin harul lui să înduplece pe Alah să-1 ierte şi să-1 lecuiască pe suferind.

Marabutul însă dispreţuia atât aurul şi bogăţiile cât şi toate deşertăciunile pământeşti. El refuza orice răsplată i se oferea pentru binefacerile pe care le împărţea printre cei aflaţi în sărăcie şi necaz.

Trăia sărac şi în singurătate. Sălaşul lui se afla lângă al părinţilor mei şi când îi lipsea hrana, venea să mănânce cu noi.

În aceste împrejurări l-am cunoscut, devenind nu numai admiratorul său, dar chiar protejatul şi, într-un fel, prietenul său.

El a fost profesorul şi îndrumătorul meu în tainele Coranului. Mi-a desluşit sensul învăţăturii marelui nostru profet Mahomed. Am citit şi răscitit cartea sfântă din scoarţă în scoarţă de zeci de ori, vorbă cu vorbă ; chiar şi acum ştiu pe de rost sute şi sute de versete...

Urmăream povestirea lui Shad, fără a întrevedea legătura cu ceea ce ne stârnise interesul : taina supunerii şi izgonirii crocodililor.

Borel, mai nervos şi mai nerăbdător decât mine, încercă să-l aducă mai repede la subiectul de care se îndepărtase ; dar călăuza, pasionat povestitor, ca mulţi dintre semenii săi şi crezându-se pe deasupra şi iscusit la vorbă, clătină dezamăgit din cap, în semn de dezaprobare ; prin mustrarea lui mută părea că ne compătimeşte pentru ignoranţa şi lipsa noastră de credinţă, în poveştile sfinte, în Coran şi în marele marabut !

Dar fără să stăruie prea mult cu meditaţia asupra necredinţei noastre, îşi reluă senin şirul povestirii :

—Când se întâmpla ca marabuţi de prin alte locuri să întâmpine greutăţi în rezolvarea unei chestiuni complicate, veneau în satul meu ca să-i ceară sfatul marelui marabut; se spunea că acesta, în numele şi cu puterea neţărmurită a lui Alah, izbutea să găsească de obicei dezlegarea cuvenită. Într-o bună zi — continuă Shad, după ce-şi aprinse o ţigară pe care o ţinea de mult între degete — într-o bună zi, zic, am fost eu însumi martorul unei astfel de întâmplări. Pe vremea aceea învăţam Coranul sub îndrumările sale. Tocmai intrasem în casa sa, când sosi un marabut străin, dintr-un sat îndepărtat din junglă. Părea neliniştit. El spuse că ar vrea să-i comunice marelui marabut anumite fapte, deosebit de grave.

Socotind că nu se cade să rămân de faţă, mă îndreptai tăcut spre uşă.

—Nu e nevoie să pleci, îmi zise învăţătorul şi protectorul meu. Nu am nimic de ascuns faţă de tine, Shad, fiule. Rămâi !

Atunci, străinul începu să-şi depene durerea :

—Satul meu — oh, mare marabut ! — e bântuit de grele nenorociri : femeile nu nasc la timpul lor şi mor înainte de a da viaţă pruncului; altele nasc copii morţi. Bărbaţii se plâng că Alah şi-a întors încruntat faţa de la ei şi nu ştiu cu ce au păcătuit. Vin la mine şi mă întreabă ce să facă. Dar nu mai ştiu nici eu ce să le răspund. Învaţă-mă, înţeleptule şi prea sfântule marabut, ce trebuie făcut ?

Marabutul rămase câteva clipe îngândurat, apoi ridică ochii spre cer şi îngenunchind cu faţa spre răsăritul soarelui, se rugă mult timp în tăcere, implorând sprijinul divin. Într-un târziu îl auzirăm grăind :

- Nu fiţi îngrijoraţi! Alah s-a mâniat numai pe cei care săvârşesc crime şi fărădelegi. Averile multora dintre sătenii tăi sunt agonisite din furtişaguri şi înşelăciune, deci spre paguba celorlalţi credincioşi iubiţi de Alah. Întoarce-te în satul tău, şi dă de veste că mânia lui Alah e mare şi că nimeni dintre furi şi vicleni nu va mai vedea soarele dacă nu va da profetului averile dobândite necinstit de la alţii.

Dar se poate înfăptui oare aceasta, înţeleptule marabut ?

— Se poate ! îndeamnă-i pe toţi să-şi împartă averile la cei sărmani !

Marabutul străin se întoarse atunci în satul său ; şi îndată după ce sosi chemă oamenii şi-i lumină asupra celor ce trebuiau să facă.

Dintre toţi cei vinovaţi, doar trei n-au ascultat povaţa. Şi în aceeaşi noapte muriră, chinuindu-se cumplit. Iar cei ce au urmat sfatul înţeleptului marabut au fost dezlegaţi de blestem şi au trăit împăcaţi şi liniştiţi cinstind învăţătura sfântă.

—Ehei, era fără seamăn marabutul din satul meu. Un om sfânt, mult iubit de cel veşnic !...

— Toate bune, Shad, toate bune, dar nu ne-ai spus până acum nimic de crocodili, interveni pripit ca întotdeauna, Borel.

—Aveţi răbdare, ajung de îndată şi la povestea cu crocodilii. Am socotit că este bine să ştiţi mai întâi cine a fost marabutul din satul meu, ca să puteţi pricepe restul... Aşa că acum vă voi povesti şi ceea ce vă interesează atât de mult.

Shad tăcu vreo câteva clipe, apoi îşi reluă povestirea.

Întâmplarea cu crocodilii s-a petrecut chiar în satul meu. Oamenii de la noi sânt pescari. Pescari iscusiţi. Avem în râu mulţi peşti, dar şi mulţi crocodili...

- În sfârşit, iată-ne ajunşi şi la oile... hm — mai exact, la crocodilii noştri — întrerupse din nou Borel, de data aceasta înveselit.

— Ziceam, musiu, să sunt mulţi crocodili pe la noi — continuă cam înciudat Ibn Shad, nemulţumit că e mereu întrerupt, dar niciodată n-au fost atât de numeroşi ca în ziua despre care vă povestesc. Atât de mulţi, încât mai că acopereau albia fluviului ; erau cât iarba şi unii treceau şi peste maluri forfotind până aproape de palisada satului. Nimeni nu putea să-şi vadă de treburi ; de fapt nici nu îndrăzneam să ieşim din casă. Ştiţi doar cât sunt de înspăimântătoare jivinele astea ! Ei bine, în timp ce toată lumea stătea pitită prin case şi ascunzători, s-a înfăptuit minunea : singur marabutul a ieşit din lăcaşul său şi a pornit să se plimbe liniştit printre ei, atingându-i din când în când cu toiagul parcă ar fi fost nişte căţeluşi. Oamenii vorbeau chiar că la trecerea lui, animalele acelea cumplite se grăbiseră să-i facă loc ca să poată înainta printre ele.

—Suntem condamnaţi să murim de foame, copiii sunt flămânzi şi mamele nu-şi pot alăpta pruncii, se plânseseră de atâtea ori oamenii satului, când dădeau cu ochii de el.

Într-o zi marabutului i s-a făcut milă de ei ; s-a gândit îndelung şi în cele din urmă le-a spus :

—Acum e amiază. Când Soarele va începe să coboare în apă, veţi putea ieşi liniştiţi din casele voastre. Ascultaţi ce vă spun. Încă înainte de asfinţit, nu se va mai vedea nici un crocodil prin partea locului.

Au fost unii care n-au dat crezare vorbelor sale. Mi-aduc aminte ca acum, înainte de a apune Soarele, cele spuse de marabutul nostru s-au adeverit : nu se mai vedea nici urmă de crocodil... Nici pe uscat şi nici măcar în apele râului...

Am dat o goană până la locuinţa marabutului, care, cum am mai spus, se afla în apropierea casei noastre. Dar nu l-am găsit acolo. Mă întrebam unde putea să fie oare ?

Unii săteni ziceau că s-a lăsat dinadins mâncat de crocodili, jertfindu-se pentru a ne salva pe toţi ; alţii socoteau că a plecat împreună cu ei, şi câte şi mai câte vorbe deşarte nu s-au spus atunci.

—Şi ? — îl iscodi Van Thyft.

Shad parcă nici nu-l auzi. Privea undeva departe, parcă scruta nişte semne misterioase. Tăcu o vreme. Apoi reluă firul povestiri.

—L-am căutat în toate părţile în zadar.

Îl credeam pierdut, când un pescar veni să ne spună că L-a văzut pe celălalt mal, într-un loc numit Roca, stând în mijlocul crocodililor, care îl însoţiseră până acolo ca nişte câini credincioşi.

Când ajunse cu povestirea în acest punct, călăuza suspină şi înainte de a avea timp să-i punem vreo întrebare, continuă :

—Am împins bărcile în apă şi ne-am îndreptat, lopătând cât am putut de repede spre locul unde aflasem că se găseşte marele marabut.

Dar, înainte de asta, am observat cu uimire că de la mal nu lipsea nici o luntre, ceea ce ne-a făcut să credem că sfântul trecuse râul pe spinarea crocodililor...

Am ajuns. Cele spuse de pescar se adevereau. Marabutul era acolo şi în jurul lui sumedenie de crocodili. La apariţia noastră, jivinele au îndreptat spre noi priviri fioroase. Am înlemnit cu toţii. Ne simţeam ispitiţi să ne întoarcem, dar frica ne împietrise picioarele...

—De ce vă temeţi ? ni se adresă atunci marabutul. Nu vă vor face nimic, mă aflu doar aici cu voi. Apropiaţi-vă !

Nimeni nu îndrăznea să facă vreo mişcare. Singur, eu îmi luai inima în dinţi şi mă apropiai de marabut, trecând printre crocodili. Când ajunse povestea aici, Borel mormăi ceva nedesluşit. Shad îl fulgeră cu o privire.

—Nu vă vine poate să credeţi, dar aşa a fost. Credeţi-mă !

—Nu-ţi întrerupe povestirea Shad, te ascultăm cu toată atenţia, îl îmbunai eu, uitându-mă pe furiş la Borel, care înţelegându-mi mesajul mut, adăugă :

—Povesteşte-ne, Shad. E foarte interesant ce spui... Shad reluă firul rupt.

—Ei bine, m-am aşezat lângă marabut şi acesta îmi zise :

- Ţie, fiule, nu ţi-e teamă de crocodili, fiindcă nu eşti viclean, nici înrăit; ceilalţi se tem pentru că ei judecă animalele după firea lor.

Lui Ibn Shad îi scăpărau ochii.

—Astfel mi-a vorbit marabutul, încheie el fraza. Tăcu. Socotirăm că a sfârşit şi tocmai mă pregăteam să intervin în dis, când el reluă vorba.

Oamenii au căutat atunci să se apropie, dar marabutul nu le-a mai dat nici o atenţie, nemulţumit de neîncrederea lor. Într-un târziu, lăsându-şi mâna pe umărul meu şopti :

- Numai ţie, Ibn Shad, îţi voi împărtăşi secretul magic, care-ţi dă puterea de a te împrieteni cu zburătoarele şi cu fiarele, taina care-ţi dă forţa de a le supune voinţei tale, formula magică care te face stăpânul sălbăticiunilor dacă ţinteşti să faci bine folosind această putere tainică.

Shad dădu grav din cap şi căutând să citească pe feţele noastre impresia ce o face povestirea lui continuă după câteva clipe.

Şi m-a învăţat musiu, într-adevăr, o rostire — rugăciune şi descântec totodată — care are darul magic de a supune şi îndepărta crocodilii.

Nu ne-o poţi destăinui şi nouă Ibn Shad? interveni plin de interes, Van Thyft, împotriva oricărui obicei al său.

-Cu neputinţă, musiu : sunt legat prin jurământ!

Şi ai avut prilejul cândva să rosteşti acel descântec salvator ?

—Oh, da, de multe ori am pronunţat acele vorbe sacre şi la auzul lor crocodilii se îndepărtau imediat din calea mea şi

dispăreau cu toţii. Chiar azi dimineaţă, când îşi făceau baia oamenii noştri am rostit vorbele sfinte şi crocodilii au pierit în apă şi nu s-au mai întors. E mare şi puternic descântecul marelui marabut. Ibn Shad se înclină şi se îndepărtă tăcut.

Inutil să adaug, că, în ce mă priveşte n-am dat nici o clipă crezare năstruşnicelor povestiri ale călăuzei. Cu atât mai puţin aş fi putut fi convins de puterea supranaturală a cuvintelor magice pe care pretindea că le-ar fi învăţat de la marele marabut.

Dar Van Thyft, nu era de aceeaşi părere. El voia cu orice preţ să se verifice puterea descântecului. Propuse deci să cerem povestitorului să ne facă pe loc, sub ochii noştri, dovada vorbelor sale.

Shad n-a stat mult pe gânduri:

—Puteţi să vă scăldaţi în râu chiar acum fără nici o teamă, ne îmbie el,

—Ce spuneţi, prieteni ? Facem o baie ?

Vocea tunătoare a lui Van Thyft nu stârni nici un ecou în noi. Întâmplarea făcu ca tocmai atunci, câţiva oameni din echipaj să se apropie de căpitan, cerându-i învoirea de a se scălda.

Acesta privindu-ne pieziş, încuviinţă.

Curioşi, ne îndreptarăm cu toţii spre pupa vasului, ca să asistăm la baia marinarilor.

Băieţii s-au aruncat gălăgioşi în apă, în timp ce Shad, cu privirile înălţate spre cer, murmura vorbele sacre, pe care zicea că le-a învăţat de la marele marabut.

Şi, într-adevăr, o vreme — s-a scurs pe puţin o jumătate de oră — nici un crocodil nu se văzu apărând prin acele părţi.

Încurajat de această împrejurare — şi poate ca o înfruntare a scepticismului nostru, Van Thyft ne anunţa laconic că s-a hotărât să intre şi el în apă. Dar cum nu ştia prea bine să înoate, a trebuit să fie legat de mijloc cu o funie şi coborât binişor în apele Congo-ului.

Shad îl ţinea tot trăgând de funie la suprafaţa apei şi în timpul acesta rostea cu privirile fixe îndreptate spre soare litania miraculoasă. Din timp în timp, ochii călăuzei grijulii se îndreptau spre undele fluviului, urmărind mişcările dezordonate ale lui Van Thyft.

soare funia care-1 susţinea pe Van Thyft cedase puţin şi bietul „olandez" se afundase cu capul în fluviu, înghiţind o porţie bună din apa tulbure, mocirloasă.

Îl traserăm grabnic pe punte; tuşi de câteva ori înecându-se, bolborosind şi apoi potopi scândurile punţii, vărsând copios apa înghiţită, în acest timp noi îl năpădirăm cu întrebările :

—Ai verificat aşadar, puterea magică a formulei ? Mai vrei şi alte verificări ? îl crezi acum pe Shad ? Cum ţi s-a părut la gust apa Congoului ?

Borel, mai perfid, îi sugeră :

—Dragul meu Van Thyft, trebuia să fi luat lecţii de înot înainte de a intra în apă.

Van Thyft tăcea mâlc, privind înfiorat apele tulburi ale fluviului. Nu ne-a mărturisit, dar sunt sigur că iscodea dacă au apărut sau nu crocodilii...

O jumătate de oră după această întâmplare, alţi băieţi din echipaj se aruncară din nou în apă. Borel se oferi îndată să-i dea lui Van Thyft o lecţie de înot. „Olandezul" nu pregetă şi, ajutat de călăuză coborî din nou în apă, legat de mijloc şi de astă dată cu o funie zdravănă de cânepă.

Borel luă funia din mâna călăuzei, şi poznaş cum îl ştiam, se gândi să-i joace prietenului nostru o farsă. Îl susţinu câtva timp la suprafaţă, indicându-i prin semne şi îndemnuri cum să se menţină singur pe apă. Încântat, Van Thyft pretinse chiar că a şi început să înoate. Atât a aşteptat Borel, ca să slăbească funia. Bineînţeles, Van Thyft înghiţi iar o porţie zdravănă de apă nu prea gustoasă pare-se dat fiind modul scârbit în care o înapoie fluviului.

Oamenii lui Sadek, după ce se zbenguiră un timp în apele încropite, se urcară pe punte. Funia era iar bine întinsă. Van Thyft se bălăcea în apă, supraveghind, însă, atent împrejurimile.

Deodată la câteva zeci de metri, înspre mal, apărură pe neaşteptate din apă capetele mai multor crocodili. Pierzându-şi cumpătul, Van Thyft scoase un ţipăt, bătând dezordonat apa cu mâinile. Scăpa funia, apoi o prinse iar, trăgea de ea cu mişcări smucite, strigându-ne:

- Ce mai aşteptaţi ? Crocodilii ! Ridicaţi-mă pe punte ! Repede !

Borel se prefăcu că este speriat şi că scapă funia din mâini, ceea ce mări înfrigurarea „olandezului", care-şi ieşi, de astă dată cu totul din calmul şi impasibilitatea lui obişnuită.

În sfârşit, l-am tras pe punte. Urcarea sa precipitată lăsase urme. Palmele erau însângerate şi câteva zgârieturi prelungi îi tatuaseră braţele. Pufăia înfuriat. La câţiva paşi de el, nemişcat, în picioare, Ibn Shad, cu ochii ridicaţi spre cer mormăia cu îndârjire formulele lui misterioase.

Van Thyft se încruntă furios când călăuza încercă să-l convingă că, neîndoielnic, crocodilii nu s-ar fi apropiat nicicum de el.

CAPITOLUL 4

LUMEA ZBURĂTOARELOR. LIMBAJUL ANIMALELOR GARDIENII CROCODILILOR. STRATEGIA LUI IBN SHAD ŞI CIFRUL SǍU • PEŞTII-TIGRU.

Parcurgeam o zonă relativ plată, cu maluri scunde, ici-colo înmlăştinate. Apele fluviului se scurgeau molatece. Parcă aţipiseră. Cine şi-ar închipui privind aici cursul său leneş, că ele aduc tribut oceanului mai bine de optzeci de mii de metri cubi în fiecare secundă ? Optzeci de mii de metri cubi de apă dulce care învinge apele sărate ale Atlanticului; în dreptul estuarului apele oceanului îşi capătă atributele ştiute de-abia la vreo douăzeci de kilometri de ţărm. Un estuar de dimensiuni extraordinare, de altfel : lărgimea lui depăşeşte doisprezece kilometri. Apele gălbui-cenuşii, tulburi de nămoluri, pe care nava le străbătea acum, erau atât de diferite de cele ale cursului mijlociu al fluviului, încât era greu să suprapun în amintire imaginea Congoului impetuos pe care navigasem cu câţiva ani înainte. După ce coboară săltând pe giganticele trepte de piatră ale Cascadei Stanley. Congo se desfăşoară — cu o măreţie egalată doar de Nil în spaţiul african — amplu, covârşitor, antrenând imense mase de apă ce se lăţesc între maluri pe o distanţă greu de cuprins cu imaginaţia unui european : treizeci şi chiar patruzeci kilometri despart un ţărm de altul. El îşi capătă aceste uriaşe dimensiuni datorită în mare măsură bogaţilor săi tributari din aceste zone : Aruhuimi, Rubi, Mongala, Ubanghi, care se întrec cu ceilalţi afluenţi ai săi — Lomani, Ikenga, Kassai — pentru a spori vigoarea fluviului ce străbate defileie sălbatice şi mari terase de piatră de pe care coboară spumegând spre ocean.

În apele repezi, răscolite, ale regiunilor de la poalele treptelor de piatră, crocodilii nu se simt la îndemână. De aceea, acolo n-ai să-i prea întâlneşti, în vreme ce, aici, unde cursul e mai liniştit, crocodilii sunt numeroşi.

Din când în când, departe de vas, apare din undele fluviului spinarea crestată şi apoi creştetul cenuşiu-verzui al câte unuia. Deschid larg botul lătăreţ pentru a lua o gură de aer. Dar deocamdată se menţin la o distanţă strategică.

„Vijelia", în ciuda numelui său furtunos, de-abia înainta. Motorul tuşea astmatic, învârtind elicea fără prea mult spor. Fluviul părea şi el toropit de căldură. Şuviţe înguste de nisip alb întovărăşeau malurile joase, întrerupte de lungi distanţe de perdele dense de vegetaţie . Pătrunsesem într-o zonă de smârcuri şi bălţi ce se întindea, pare-se, mai adânc spre interior.

Rrron-rron-ahş-ahş... răsufla greu motorul, dar continua să rămână activ.

Deasupra trestiilor şi a tulpinilor de papirus, cerul era senin şi decolorat. O singură pată de culoare desena zborul unui pelican, care vâslea leneş peste stufărişuri. Berze cu penaj alb învârstat cu negru, spatii şi ibişi zvâcneau din când în când din umbrele trestiilor, luându-şi speriate zborul. Zgomotul neobişnuit al motorului alunga liniştea păsăretului : cârduri de porumbei verzi, stoluri de raţe sălbatice şi găinuşe de apă se refugiau grabnic spre zone mai sigure. Şi când credeai că zumzetul motorului le-a izgonit pe toate, zvrr !, zburătăceau gaiţe, cocori, sau un soi de stăncuţe cu cioc roşu. Ici-colo, de-a lungul malurilor, apăreau pâlcuri de mimoze şi crânguri dese de palmieri pitici ori mango. Papagali, nenumărate soiuri, adăstau pe crengi, asemenea unor bizare fructe multicolore.

Profitând de acalmia acestor ceasuri, mă pregăteam tocmai să-mi arunc undiţele. Mă aflam la babord. Lângă mine, îşi verifica lanseta, Marius Borel. Un strigăt ascuţit şi icnit răzbi dinspre pupă. Urmară alte strigăte. Ridicai ochii de pe pânza calmă a apei. Oamenii din echipaj alergau în dezordine pe punte, făcând gesturi fără noimă, parcă se luptau cu un inamic invizibil.

- Ce se întâmplă, Ticane ? Borel mă privea nedumerit.

- Asta aş vrea să ştiu şi eu !

Mă ridicai în picioare să văd mai bine ce se petrece la pupa vasului, în clipa aceea N'Kuba, care se afla lângă parapet, prinzându-se de corzi, făcu un salt peste bastingaj, urmat apoi de Mwulya. Larma deveni asurzitoare. Membrii echipajului săreau peste bord unul după altul.

—Stoop ! Glasul căpitanului suna răguşit. Câţiva oameni mai rămaseră câteva clipe pe punte, nehotărâţi, dar în cele din urmă, continuând să facă gesturi largi, de neînţeles, încălecară parapetul şi fără multă cumpănire săriră şi ei în apele Congo-ului.

—Ne scufundăm. Asta-i! A pătruns apa în vas..., îmi şopti palid la faţă Borel, care rămăsese încremenit cu lanseta în mână.

Greoi şi foarte jos, un nor dens, verzui, ce sclipea din când în când, în soare, se apropia de noi întovărăşit de un zumzet puternic.

Matcafi, leoarcă de sudoare, cu vestonul descheiat se apropie de noi în fugă.

- Siki! Siki! ne strigă el şi fără a mai adăuga ceva sări în apă, aşa îmbrăcat cum era.

- Siki ? ! Drace, n-avem de ales.

- Sări, dragul meu, e singura soluţie ! Şi dezbrăcându-mi în fugă bluza, mă azvârlii pe jumătate îmbrăcat în Congo.

Borel nu mai ceru explicaţii suplimentare. Sări după mine. Norul verzui — miriade de ace arzătoare — ne cuprinse şi pe noi. Siki — muştele minuscule ale Congou-lui înaintau fără stavilă învăluind vasul într-un văl viu, implacabil.

Mă mai întâlnisem cu ele pe una din insulele mlăştinoase ale râului Ubanghi, unul din afluenţii fluviului Congo şi numai rostirea numelui lor îmi urzică pielea. Sunt mici cât un vârf de ac, dar mai de temute decât viespile aţâţate. Înţepătura lor dureroasă arde şi epiderma rămâne apoi, multă vreme, umflată şi sângerândă. Iată de ce m-am grăbit să adopt soluţia — nu lipsită de primejdie — aleasă de indigeni. Doar Sadek a rămas pe vas, închis în strâmta cabină a navei, care — aşa cum am putut verifica mai târziu — s-a dovedit însă o slabă pavăză. Siki au izbutit să se insinueze prin crăpăturile pereţilor de lemn ai cabinei, lăsând pe faţa şi pe mâinile căpitanului mii de minuscule puncte însângerate.

Am avut noroc : nu s-a apropiat nici un crocodil de noi; de bună seamă fuseseră speriaţi de larma făcută de membrii echipajului, care înotau zgomotos pe lângă vas, strigând cât îi ţineau puterile.

Doar Mwuyla tăcea, bătând calm apa cu picioarele. Ţinea atent în mâna dreaptă ridicată deasupra apei pe Geko, prietena sa şopârla.

Dar dacă larma alungase crocodilii, siki nu s-au lăsat intimidaţi. Mii de ace erau gata să înţepe de îndată ce ne ridicam capul din apă. Ne scufundam mereu, încercând să rămânem imerşi cât mai mult. Tâmplele mi se zbăteau şi inima bătea atât de tare după câteva cufundări prelungite, încât am preferat să rămân la suprafaţa apei şi să îndur acele arzătoare ale sikilor. Dar n-am rezistat mult. M-am scufundat iar. După o vreme — răstimp în care mă afundasem de nenumărate ori, ajuns iar la suprafaţă, am constatat bucuros că norul se depărtase de vas ; înainta acum spre mlaştinile ce întovărăşeau malul drept al fluviului.

—Bună baia ? strigă cu ochi râzători Borel.

Faţa sa rubicondă plutea ca o minge roşie în apropierea mea. Siki lăsaseră semne neîndoielnice pe chipul său care vădeau că nu prea i-a priit baia.

—Excelentă, dragul meu !

Dialogul nostru fu întrerupt de vocea sonoră a căpitanului, care ordona echipajului să revină la bord. Pe punte, Sadek, grijuliu, făcu apelul.

- N'Kuba !

- Aici!

- Okitalenga !...

- S-aici...

Ne grăbirăm să ajungem la „tabăra" noastră de pe punte pentru a ne schimba pantalonii şi pantofii uzi leoarcă.

De îndată un gând îmi fulgeră prin minte. Unde-i Van Thyft ? În zăpăceala generală creată de invazia agresivelor siki, am uitat cu totul de el. În apă nu-1 văzusem : nici n-ar fi intrat, dat fiind că nu prea ştia să înoate... Atunci ?

Un mormăit ursuz îmi aduse răspunsul. Van Thyft se desfăcea icnind şi suflând greu pe nas din grămada de pături în care se înfăşurase. „Olandezul" găsise o metodă inedită de a se apăra de ofensiva sikilor.

Curând, ordinea se restabili pe punte, motorul „Vijeliei" începu iar să gâfâie.

Malul, în dreapta noastră, era scund, pierzându-se în înguste plaje nisipoase, pichetate ici-colo de tufărişuri dese de un verde măsliniu. Încălzindu-se leneşi la soare, câţiva: crocodili, dintre care unul să fi avut pe puţin patru metri, dormitau nemişcaţi pe nisipurile albe ce tiveau malul fluviului.

Un stol de păsări se ridică de pe plajă. Ţipetele lor făceau o larmă neobişnuită. Erau „gardienii" crocodililor. Simbioza lor cu reptilele era perfectă. Crocodilii le asigurau din belşug hrana lăsându-se cu plăcere curăţaţi de căpuşele de apă şi de lipitorile prinse de pielea mai subţire de pe abdomen şi-şi deschideau larg fălcile pentru ca păsările să le poată curăţa lesne resturile de cărnuri rămase între dinţii lor ascuţiţi şi colţuroşi. Pe de altă parte păsările veghează împrejurimile cu vigilenţa mereu trează dând alarma, ca acum, ori de câte ori se iveau fiinţe străine în apropiere.

Crocodilii, alertaţi, ieşiră din somnolenţa lor de plumb şi începură să se târască spre apă lăsând o urmă alungită în nisipul fierbinte, Borel, aplecat peste balustradă îi urmărea atent.

—Când îi vezi deplasându-se aşa indolenţi nu te miri că ating vârste matusalemice, mormăi el ca pentru sine.

—Matusalemice ? Cred că exagerezi, intră în discuţie „olandezul". Crocodilii — o ştie oricine — nu trăiesc mai mult de optzeci — o sută de ani.

—...dacă-i lasă în pace vânătorii, adăugai eu.

Van Thyft, nesocotind intervenţia mea îşi urmă firul gândului:

—Sunt o seamă de alte animale africane cu o viaţă mai agitată care trăiesc mai mult, elefanţii de pildă : ei ating nu rareori vârsta de 130 şi chiar 150 de ani... O însuşire remarcabilă a crocodililor, care-i deosebeşte de cele mai multe dintre animale, e alta: aceste reptile cresc mereu toată viaţa...

Borel aruncă o vorbă :

Aşadar un „tânăr" care la 50 de ani are trei metri lungime poate măsura la o sută de ani, şase metri!

Da, e posibil ca un asemenea centenar să aibă către sfârşitul vieţii peste şase metri, aşa cum am văzut în urmă cu trei ani un crocodil bătrân, răpus cu o dublă lovitură, de către amicul nostru Laffite în Tanganyka...

Van Thyft încuviinţă :

—Are dreptate Tican.Apoi „olandezul" se prăvăli într-o tăcere mută.

Îl lăsarăm în apele lui urmărind cum intră mica ceată de crocodili în apele mâloase ale fluviului, înotau prudent pe lângă mal. Marius tot mormăia înciudat:

- Afurisite animale! Păcat că sunt prea departe.

- Vrei să vânezi crocodili, Borel ?

- Cât mai mulţi, ucigaşii !

- Ce le reproşezi ? îl întrebai eu amuzat de aprinderea pătimaşă cu care vorbea.

Mii şi mii de crime. Ştii doar în fiecare an crocodilii ucid sau schilodesc mii de oameni — cât leul, leopardul, tigrul şi şerpii socotiţi laolaltă...

Aşa-i... Un temei puternic să nu-i cruţăm, dar — Vezi bine ! sunt departe de noi, prea departe pentru a-i atinge bătaia puştilor noastre.

Parcă bănuind ostilitatea noastră crocodilii se afundară în undele tulburi ale fluviului şi nu mai reapărură. Se refugiaseră în vreunul din cotloanele lor tainice.

Vasul se legăna uşor, clătinat de apele fluviului. Nu puteam dormi. Ascultam clipocitul uşor al apei, când deodată, dinspre mal se auzi un miorlăit puternic, aspru, scurt: miauuu, rauh, rup... Van Thyft se ridică în capul oaselor.

—Ce-i asta ?

Nu se mai auzeau decât strigătele răguşite ale pescăruşilor argintii. Trecură aşa, în liniştea nopţii un minut, poate două... Miorlăiturile reîncepură, întrerupte din când în când de un răget cavernos.

—Un leu ; e înfometat. Răgetul său sună a dezamăgire : i-a scăpat probabil prada.

—Să sperăm că îşi va căuta alt teren de vânătoare : trebuie să recunoşti, nu-i prea liniştitoare tovărăşia sa ! Nu ne despart de mal decât câţiva metri... Felinele fac salturi, uneori, de cinci şase metri... — o ştii doar, ce să-ţi mai spun eu !...

Glasul lui Van Thyft suna a îngrijorare.

Borel ascultase tăcut conversaţia noastră, ce se desfăşura cu voce scăzută — nu ştiu de ce : poate pricinuită de o precauţie instinctivă. Neaşteptat, marsiliezul interveni.

—Dacă leul ar fi pândit pe mal, n-aş fi stat liniştit sub pătură. Dar — după cât cred eu, aşa cum se aud răgetele leului, fiara trebuie să fie departe, undeva prin tufărişurile din interior...

între timp răgetele se mai răriră.

Ascultam încordat. Avea dreptate Borel : dacă sălbăticiunea s-ar fi aflat în apropiere, răgetele sale ar fi fost mult mai puternice. Uneori când bate vântul din direcţia în care hălăduieşte fiara, răgetele leului se aud cale de mai mulţi kilometri, vestind încă de departe în ce dispoziţie se află stăpânul necontestat al sălbăticiunilor. Un vânător experimentat ascultând miorlăiturile ori răgetele surde ale animalului poate tălmăci sentimentele ce-1 domină în acele clipe: teamă, furie, dezamăgirea de a fi pierdut victima fugărită, foame, ori mânie.

Când leul se simte stingherit de vreun obstacol ori e nedumerit în faţa unei situaţii insolite, pufăie scurt: pruf !... ruff...

După ce şi-a doborât prada, mârâie mulţumit, exprimându-şi satisfacţia printr-un soi de sforăit sacadat — râiuaa..., hruh... heohr...

Când lupta cu alte animale mari — cum e elefantul — se arată aprigă şi leul e rănit, răgetele sale capătă tonalităţi când joase, când înalte, spasmodice, înfiorând toată lumea pădurii.

Leul „nostru" era însă înfometat. Urletele sale aspre o vădeau din plin. După o vreme ele se pierdură în noapte. Se schimbase şi direcţia vântului. Dinspre mal se auzea şuieratul unei păsări : ki-oo-eee, ki-oo-ee...

Netulburat, Ibn Shad stătea cruciş pe punte lângă balustradă, la câţiva metri de culcuşurile noastre, cu o trestie în mână, o undiţă improvizată de care atârnase o sfoară groasă la capătul căreia fixase, cu ajutorul unei sârme subţiri de aramă, găsită prin cine ştie ce colţ al magaziei „Vijeliei", un cui subţire încovoiat ca un cârlig. Mă ridicai în capul oaselor :

—Ce tot meştereşti Ibn Shad ?

— O undiţă, o undiţă anume pentru peştele-tigru, musiu.

- Şi crezi că ai să prinzi tu cu cârligul ăsta un peşte-tigru ? Acum noaptea ?

- Mai mult ca sigur, musiu, mai mult ca sigur, fiindcă am tocmai momeala ce-mi trebuie. Şi cu cea mai mare seriozitate, scoase din teaşca sa de piele de care era nedespărţit o linguriţă strălucitoare de metal. O şterse bine parcă ar fi vrut să-i sporească luciul şi o ataşă de sfoară învălătucind strâns în jurul ei o bucată lungă de sârmă. Undiţa era gata. Se ridică în picioare şi lansă cârligul în apa fluviului care în acest loc era limpezită de curenţi iuţi.

Neavând ce face, îi urmăream mişcările. Stătea imobil, agitând doar din când în când trestia pentru a face să se clatine momeala argintie. Dar nici un peşte nu se arăta deocamdată lacom să înşface cârligul. Ibn Shad avea răbdare. Ştia că peştele-tigru se prinde greu.

Aceşti peşti carnivori, înrudiţi cu agresivii pirania din apele tropicale ale Americii de Sud, au carnea savuroasă, suculentă, mult preţuită de indigeni. Unele exemplare ating dimensiuni considerabile : 1,5 m. Trăiesc în cârduri nu prea numeroase în gropile mai adânci din patul apelor şi uneori în zonele agitate de curenţi. Sunt vicleni şi-s greu de prins.

Călăuza noastră avea o altă părere şi rezultatele strategiei sale îmi demonstrară că avea dreptate. Licărul momelii sale sau dibăcia cum arunca undiţa aduse curând pe punte câţiva peşti-tigru dolofani pe care Ibn Shad se grăbi de îndată ce-i ajunseră la îndemână să le scurteze zvârcolirile, tăindu-le capul cu o mişcare fulgerătoare a cuţitului său de vânătoare.

În ziua următoare nu s-a întâmplat nimic deosebit. Ceasurile se scurgeau, unul după altul, egale şi monotone.

Ca să ne mai treacă plictisul, i-am rugat pe indigeni să cânte şi să danseze. N-au aşteptat să-i îndemnăm şi a doua oară, într-o clipită s-au prins în joc, însufleţiţi, încântaţi. Dansau în sunetele unui tam-tam improvizat, lovind cu suliţele în nişte scurtături de lemn mai groase, — scobite pe dinăuntru — care înlocuiau tobele. Ritmul la început lent căpătă curând o cadenţă înfrigurată, bătăile ropotind din ce în ce mai rapid ca o ploaie torenţială.

Unul din dănţuitori, vrând să-şi arate îndemânarea făcu un dublu salt dar îşi pierdu echilibrul şi căzu drept în apă spre hazul tuturor . Râse chiar şi mohorâtul Van Thyft. Dansul continuă până târziu spre miezul nopţii.

Înainte de a ne duce la culcare, Borel, văzându-1 pe „olandez" meditând, grav, închis din nou în turnul lui de fildeş, aparent străin de tot ce-1 înconjura, îl întrebă ce gânduri îl preocupă.

—Mă gândesc la puterea spirituală a marabutului şi caut să-mi explic puterea formulelor rostite de el asupra sălbăticiunilor...

—Tot nu ţi-ai alungat din minte această obsesie ? îl necăji Borel. Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet gândindu-mă la peripeţiile prin

care trecuse „olandezul" în timpul zilei sub stăpânirea poveştii cu marabutul.

— Nu trebuie să judecăm lucrurile pripit şi cu uşurinţă— replică Van Thyft, zeflemisiţi lucruri serioase. Este vorba aici de forţe psihice, de fenomene încă necercetate, al căror domeniu vast şi complicat studiile şi cunoştinţele savanţilor de-abia încep să-1 pătrundă.

Dăinuie în această privinţă încă multe taine şi de bună seamă, viitorul ne rezervă încă multe surprize, dragii mei. Comunicările telepatice, fenomenele de clarviziune şi hipnotism — continuă el, implică o mare putere de concentrare a voinţei, o putere în stare să transmită altora gânduri, impulsuri, sentimente. În definitiv chiar unii dresori de fiare se slujesc de aceste forţe spirituale în exercitarea profesiunii lor, nu ?

Van Thyft, după ce reteză cu o mişcare rapidă capătul unei ţigări de foi, şi-o aprinse şi continuă, pufăind din când în când :

— Mă gândeam deci, dragii mei, că puterea stranie a marabutului are o bază strict materială şi anume faptul că este înzestrat cu o putere excepţională de a-şi concentra voinţa şi de a o transmite altora; cuvintele sale... magice, nu sunt altceva, decât un mijloc de a-şi transmite sugestia... Ce ziceţi ?

Atât eu cât şi Borel n-am răspuns nimic la acest început de disertaţie în care se antrenase prietenul nostru. De bună seamă, cunoştinţele lui în acest domeniu erau mai ample decât ale noastre.

Dar mai degrabă cred că şi mie şi lui Borel ne cam venise Moş Ene pe la gene şi abia aşteptam să ne aşternem somnului. Oricum, Van Thyft n-a înregistrat tăcerea noastră. Fără să ne aştepte răspunsul se afundă iar în meditaţia sa încruntată.

Am mai stat aşa o vreme în preajma focului apoi am plecat spre vas.

În drum mi-a venit în minte faptul că în tot timpul cât a durat scăldatul, nu s-a ivit nici un crocodil prin jur. Iar când Van Thyft a intrat pentru a doua oară în râu, reptilele au apărut doar câteva clipe, la o distanţă relativ mare, înotând leneş, toropite parcă, pe lângă mal, fără să se apropie de noi.

Curioasă întâmplare, mi-am zis.

Până m-am spălat şi am schimbat câteva vorbe cu unul dintre marinari. Borel adormise : sforăielile lui sacadate, întovărăşite de fluierături pe trei octave, ne prevesteau o lungă şi cumplită insomnie...

Înnoptându-se de-a binelea, căpitanul Sadek începu pregătirile

pentru popasul de noapte.

Căpitanii vaselor ce navighează pe Congo au obiceiul de a nu călători decât în timpul zilei. Noaptea, ei îşi ancorează nava în larg ori dacă se află în apropierea vreunei aşezări omeneşti statornicită lângă malul fluviului, acostează.

„Vijelia" a fost în consecinţă ancorată în larg, după ce au fost coborâte velele.

— E mai sigur aşa, a căutat să ne desluşească motivele acestor manevre, căpitanul Sadek : şi în franceza sa scâlciată ne explică cu gesturi largi că dacă am fi acostat la mal, în timpul nopţii, puteam risca să fim atacaţi, fie de fiarele de pe uscat, fie de jivinele apei.

Am încuviinţat. Mi se întâmplase odată, pe când mă aflam la bordul unui mic vas cu pânze, ce ancorase la mal, în preajma unor desişuri ce întovărăşeau malul Nigerului să primim o asemenea vizită neaşteptată. O panteră, atrasă probabil de mirosul sângelui — aveam la bord o antilopă răpusă cu câteva ceasuri înainte — sărise atunci pe vas, mult după miezul nopţii, stârnind o panică de nedescris, printre membrii echipajului ce dormeau întinşi pe punte. Aşa că i-am dat dreptate prudentului căpitan Sadek. Şi ca o măsură suplimentară de prevedere, am dispus ca în tot timpul nopţii să rămână de gardă pe punte doi mateloţi: unul la proră iar celălalt la pupă ; potrivit regulilor marinăreşti, ei urmau să fie schimbaţi de alţi doi membri ai echipajului după un răstimp de patru ore. Aşa cum se procedează în toate călătoriile pe apă, am aprins un felinar roşu la babord şi un altul verde la tribord.

Toate aceste măsuri le-am luat din propria noastră iniţiativă,, deoarece căpitanul, ca să economisească petrolul, n-avea de gând să aprindă luminile de bord în timpul popasului.

În caz de alarmă, mateloţii de gardă urmau să-1 trezească pe căpitan.

Trecuse mult de miezul nopţii dar nu izbuteam să adorm. Sforăiturile lui Borel, agresivitatea ţânţarilor, care izbutiseră să se strecoare prin plasa protectoare cât şi cerga aspră, îmi alungaseră somnul.

Mă perpeleam, minunându-mă cât de uşor se lasă prins de somn Borel, care, în pofida aşternutului incomod şi a odgonului făcut colac ce-i servea ca pernă, dormea cu un zâmbet senin de deplină mulţumire.

A trecut aşa o oră. Îmi simţeam oasele frânte şi-mi vâjâiau urechile Ascultam duetul de sforăieli pe toate gamele, ale celor doi însoţitori ai mei, pe care îi invidiam.

În sfârşit, într-un târziu mă cuprinse o vagă moleşeală. Eram toropit dar auzeam lămurit tot ce se petrecea în jurul meu. Apoi — după o vreme, aţipii. Nu trecu mult şi mi se păru că nava noastră se clatină într-un chip cu totul neobişnuit. Apa râului se zbătea spasmodic. Deschid ochii. Zgomotul ce se înteţea m-a deşteptat de-a binelea. Vasul se clătina, în mişcări neritmice, zgâlţâit parcă de furtună, inexplicabil. Pavilionul navei atârna inert văzând că vântul nici nu adia măcar.

—Ce se petrece oare? mă întrebam fără să găsesc răspunsul. Negrii de pază n-au dat alarma...

Molatic, îngânat se auzea un cântec. Trebuie să fie gardianul de la proră, îmi zic. De bună seamă nu e nimic de temut. Liniştit, am încercat din nou să aţipesc. Mi-am adus aminte de o reţetă împotriva insomniei ce mi-o dăduse cândva un prieten : numeri încet până la o sută şi îţi destinzi muşchii. Nu te gândeşti la nimic altceva... Număr : unu, doi, trei, patru... Dar n-am izbutit să verific metoda pe care amicul meu o socotea infailibilă. Vasul începu să trepideze din nou. Carcasa lui bătrână se zguduia puternic. Mă ridic în capul oaselor. Vreau să mă scol dar vasul e zgâlţâit şi mai puternic. O nouă zguduitură îl azvârli pe Borel, cât era de dolofan la câţiva paşi de aşternutul în care împărăţise până atunci. Van Thyft îl urmă, rostogolindu-se.

—Ce este, ce s-a întâmplat ? strigară amândoi, buimăciţi, încercând să se desfacă din pături.

—Nu ştiu — le răspunsei ; vasul se tot clatină aşa de câteva minute în timpul acesta cântecul matelotului se auzea într-una, ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi petrecut.

Mişcările dezordonate ale vasului ancorat continuau, când mai puternice, când foarte încete, aproape imperceptibile. Borel încă somnoros, îşi păturea cerga. Nu-i de dormit, mormăi el.

Vasul începu să se zgâlţâie din ce în ce mai tare. Urmă un zgomot straniu, ca şi cum duduia un motor în plină funcţiune ; apa râului începu să se zbată uşor...

—Haideţi — luă iniţiativa Van Thyft — trebuie să cercetăm ce se petrece. Nu mai am răbdare. Ciudate lucruri se mai petrec cu vasul acestui năstruşnic Sadek !

Îşi luă arma şi porni spre tribord. Noi după el. Deodată cântecul negrului încetă. Încetă şi tangajul. Borel mă întrebă :

- Dar unde e omul de gardă ?

- Trebuie să fie la proră.

Domnea un întuneric dens : nu se vedeau nici stelele, nici luna pe cer. Tot spaţiul, apa, ţărmurile, erau învăluite într-o beznă atât de opacă de parcă ne-am fi aflat în camera obscură a unui fotograf. Nu se întrezărea decât licărul slab al lanternei roşii.

N-am fi dibuit poate nici locul unde ştiam că trebuia să se afle omul de gardă, dacă acesta n-ar fi fost încins cu obişnuita faşă albă în jurul mijlocului.

O nouă zguduitură mă aruncă cu violenţă spre Borel, care icni surd. În aceeaşi clipă Van Thyft îl izbise de partea cealaltă.

Omul de veghe începu din nou să îngâne un cântec. Cine ştie unde-1 purtau gândurile. Nici nu ne auzi apropiindu-ne. Sări speriat, când ne zări lângă el. Ne privea cu ochii mari de spaimă.

—Ce se petrece cu vasul ? îl întreb eu.

Neînţelegând limba franceză în care-i vorbisem şi socotind că vrem să vorbim cu Shad, ne făcu semn să aşteptăm şi se îndreptă în grabă spre pupa vasului, lăsându-ne fără nici o explicaţie.

Până a sosit Shad vasul s-a mai zguduit de câteva ori.

Ibn Shad se înfăţişă după puţin timp. Era încă buimăcit de somn. Nu putu să ne dea nicio desluşire. Dormise dus până l-a deşteptat omul de cart. Mai adineaori a simţit cum se zgâlţâie vasul dar nu-şi poate explica pricina. Privi spre frunzişul copacilor de pe ţărm, apoi spre apă.

—Nici frunzele nici apele nu-s mişcate de vânt. E de neînţeles tot ce se întâmplă — mormăi el încurcat. Ar fi mai bine să-l trezim pe căpitan.

În sfârşit, Sadek fu deşteptat şi cu o lanternă în mână se îndreptă cu paşi grăbiţi spre tribord unde vasul se cutremura mai tare. Ridică felinarul şi privi încruntat, încordat, în jurul vasului şi pe deasupra apelor. Ibn Shad, călăuza, se apropie de el. Noi de asemenea. Felinarul, prin geamurile lui afumate şi murdare, răspândea o lumină tulbure, pâcloasă, pe luciul râului. Nu zăream nimic. Deodată în zona luminată apele forfotiră şi o masă întunecată, informă se ridică la suprafaţă.

Căpitanul şopti ceva lui Shad. Acesta, îngrijorat, ne lămuri identitatea oaspeţilor nepoftiţi.

-Hipopotami ? întrebă Borel înviorat.

-Da, ne confirmă Shad.

-Repede, aprindeţi focurile ! comandă căpitanul.

-Ce facem ? Îi împuşcăm ? mă iscodi Borel. Sadek, înainte de a formula eu un răspuns, interveni.

- Nu acum... încă nu. Aşteptaţi !

Voiam să-i cer o explicaţie dar căpitanul se depărta cu paşi repezi. Pornise să trezească pe ceilalţi mateloţi.

De pe punte priveam spre râu : vreo trei hipopotami dădeau târcoale vasului, înotând zgomotos. Unul din ei se apropie mult de vas.

Apele dislocate de monstru loviră ca un berbece în coasta corăbiei. Un butoi prost ancorat se rostogoli până la parapet: puţin a lipsit să nu-i zdrobească picioarele lui Van Thyft.

Ne-am stăpânit cu greu impulsul de a trage în hipopotami câteva salve. Aşteptam însă cuvântul căpitanului, ştiind că neputând ţinti datorită beznei, focul carabinelor noastre n-ar fi făcut altceva decât să-i îndârjească.

Hipopotamii răniţi devin foarte agresivi ; aţâţaţi de furie şi mugind înfricoşător, ei atacă cu o mare rapiditate şi cu o forţă de şoc redutabilă. Dacă tirul nostru s-ar fi vădit ineficient mica noastră navă ar fi fost serios periclitată în înfruntarea cu aceşti temuţi monştri acvatici.

Oricum, neştiind cum se va sfârşi această întâlnire neaşteptată ne-am încărcat armele cu cartuşe explozive. Între timp Ibn Shad a aprins focuri mari, în două puncte astfel alese, încât flăcările să lumineze bine suprafaţa apei la tribord, zonă în care înotau aţâţaţi din cine ştie ce pricini hipopotamii. Văzând pălălaia focurilor, monştrii s-au lăsat la fundul apei şi din mişcarea valurilor, ne-am dat curând seama că se depărtau rapid de vas.

Curând bezna îi mistui. Valurile provocate de deplasarea cetei de hipopotami se liniştiră curând.

Ştiam că focul are darul de a îndepărta fiarele uscatului; de data aceasta am constatat că aceeaşi putere o are şi asupra monştrilor apelor, licărul flăcărilor înspăimântându-le.

Totul se petrecuse atât de repede încât n-am mai apucat să tragem un singur foc de armă.

Mai aveam încă trei ceasuri până în zori. Ne grăbirăm să ne regăsim cergile. Şi parcă niciodată n-am avut pernă mai îmbietoare decât colacul de frânghie pe care mi-am rezemat capul în noaptea aceea.

CAPITOLUL 5

N'DHEIGHI – OMUL CU CATRICE PREGĂTESTE MINGI PENTRU HIPOPOTAMI.

Dormisem bine două sau trei ore — nu mai mi-amintesc exact — când deodată ne-am deşteptat în strigătele alarmate ale lui Ibn Shad. Ne trezirăm surprinşi şi buimăciţi de somn fără a înţelege dintru început despre ce era vorba, aşa cum se întâmplă mai totdeauna când eşti deşteptat pe nepusă masă dintr-un somn adânc.

Clipeam cu ochii orbiţi de felinar, nefiind în stare să desluşim în primele clipe sensul vorbelor, turuite cu o repeziciune uimitoare de Ibn Shad, care ne sculase din somn.

Înainte de a cere vreo explicaţie tangajul vasului ne-a desluşit pricina alarmei.

Nava noastră, de astă dată, era zguduită mult mai puternic decât în toiul nopţii.

Lovituri aprige făceau să trosnească din când în când coastele fragilei noastre nave.

—Hipopotamii! exclamă Van Thyft, care-şi recăpătase primul sângele rece. El sări în picioare, îşi luă arma şi încingându-şi cu mişcări repezi centura cu revolverele, porni spre pupă, unde se vedeau licărind câteva felinare.

—Ne-au îndrăgit hipopotamii, se pare ! mormăi Borel.

—Nu ne rămâne decât să le facem onorurile unei fastuoase recepţii — îi replicai eu.

Căpitanul Sadek dăduse poruncă să se aprindă iar focurile ; era deocamdată cea mai potrivită măsură. Flăcările aruncau lumini stacojii peste faţa sticloasă a fluviului. Spinările măslinii-cenuşii ale monştrilor apăreau ici-colo din ape. Nu erau de loc timizi. Focurile aprinse pe punte se pare nu le mai stârneau frică ; de data aceasta, mult mai numeroşi, dădeau agitaţi târcoale navei noastre care se înclina îngrijorător.

Vasul ancorat şi la proră şi la pupă se afla la o depărtare de numai opt-zece metri de mal. Apa nefiind în această zonă prea adâncă, hipopotamii se deplasau mai lesne în partea opusă malului în apropierea căruia ne găseam.

Se adunase o ceată întreagă. Din când în când se auzea mugetul surd al unuia din ei, la care răspundeau alţii. Erau agitaţi. îşi închipuiau de bună seamă că au în faţă un vrăjmaş necunoscut. Tangajul vasului, cu cât era mai puternic, cu atât îi îndârjea mai tare.: Începură să se apropie. Se aflau doar la câţiva metri. Ne vor ataca ?

— Sunt mulţi, şopti lângă mine Van Thyft, vom putea să-i înfruntăm ? Avem doar trei carabine...

Nu i-am răspuns. Priveam atent monştrii care se apropiau din ce în ce ; păreau nişte diforme trunchiuri de arbori. Erau atât de aproape încât duhoarea lor năpădi pe punte. O duhoare cumplită de nămol dospit, de stârv şi alge putrede... Apele se zbuciumau în jurul „Vijeliei". Sadek amuţise, privind ca hipnotizat ceata monştrilor ce se pregăteau de asalt. La ce se gândea oare ?

Nava era din ce în ce mai zgâlţâită. Trebuia oprit cu orice preţ tăvălugul viu ce înainta.

Forţa acestor monştri e atât de mare, încât numai o singură izbitură în coasta vasului dată cu toată greutatea trupurilor lor sau un asalt urmat de o cădere peste puntea vasului ar fi putut să-1 frângă în două ca pe un beţigaş.

Mă înfiorai gândindu-mă la o astfel de eventualitate. Dându-mi seama că balansările navei se accentuau, datorită valurilor mari iscate de hipopotami, mă sfătuii cu însoţitorii mei, dacă nu e momentul să încercăm forţa gloanţelor noastre explozibile.

Căpitanul dăduse însă ordin să nu tragem nici un foc de armă până nu va da el semnalul. Dar semnalul întârzia. Mai puteam, oare, zăbovi ?

În acest timp am observat că, ajutat de N'Kuba, gigantul şi Kwageriri, căpitanul meşterea ceva în apropierea cabinei de comandă. Mă apropiai. Toţi trei lucrau de zor ; Sadek pregătise un soi de arcan iar N'Kuba tocmai sfârşea să îndoaie un drug lung de fier al cărui vârf fusese bine ascuţit la unul din capete : un soi de cange.

N'deighi — omul cu cicatrice, vi-1 amintiţi, desigur — cu gesturi sigure şi rapide, din pânze vechi întocmea un fel de mingi pe care de îndată ce sfârşea să le facă le arunca în apă. Acestea — mi-a desluşit Sadek — puţin cam sâcâit de curiozitatea mea — erau un fel de momeală spre a atrage fiarele spre tribord, unde un grup de marinari aştepta clipa potrivită şi — evident — semnalul căpitanului pentru a interveni. Momentul de a acţiona fu declanşat de încercarea unui hipopotam de a se arunca împotriva vasului. Oamenii lui Sadek scoţând un chiot prelung lansară o cange de fier ; aceasta se înfipse adânc în pântecele animalului care se lăsa la fund smucind din răsputeri funia de care era legată cangea ; când hipopotamul îşi scoase capul său enorm din apă, ridicându-şi totodată şi partea superioară a trunchiului, M'bio — cel pe care Sadek mi-1 lăudase ca un excelent vânător — cu un gest sigur, aruncă cu forţă arcanul.

Strigăte de triumf izbucniră din piepturile indigenilor, când laţul cuprinse trupul masiv al animalului. Funiile zdravene de care erau legate cangea şi laţul fură apoi slăbite.

Hipopotamul captiv, simţind că slăbeşte strânsoarea funiilor, încercă să se depărteze de vas şi — după ce mai înotă câţiva metri — se afundă greoi în apă. Se mai cufundară şi alţii. Unul dintre ei trecu cu iuţeală pe dedesubtul frânghiei, acum încordate la maximum, de care era prins cel dintâi şi în acelaşi timp izbucniră strigăte. Blestemau într-un şuvoi neîntrerupt, în graiul lor N'Kuba, Mwulya şi M'bio. îşi manifestau dezamăgirea. Funiile atârnau rupte.

Hipopotamul ce fusese rănit scăpase din prinsoare. Din câte am înţeles din discuţia aprinsă ce s-a încins apoi ei se necăjeau că le-a scăpat din mâini un vânat atât de preţios. Indigenii preţuiesc mult carnea de hipopotam, pe care o mănâncă cu plăcere după ce o afumă îndelung.

Între timp, un alt hipopotam — un exemplar uriaş dacă judecam după capul său enorm — zărind una din mingile-momeală plutind la suprafaţa apei, se avântă spre ea, apropiindu-se mult de vas. Căpitanul şi câţiva din membrii echipajului aflaţi la tribord aruncară din nou cangea şi arcanul. Urmăream cu sufletul la gură noua tentativă. Până şi imperturbabilul Van Thyft, uitând că e membru de onoare al unei Asociaţii pentru protecţia animalelor, se lăsă furat de spectacol, urmărind cu încordare desfăşurarea manevrei, dornic să nu piardă vreun amănunt din peripeţiile ei.

Strigătele stridente ale indigenilor ne vestiră că manevra a izbutit : cangea se înfipsese între coastele animalului, care se zvârcolea învolburând apele. Zorii mijeau.

N'Kuba, căruia i se alăturase M'bio şi Kwageriri ţineau încordaţi funia. În vremea aceasta nava noastră începu să se încline simţitor spre tribord, datorită faptului că hipopotamul se zbătea şi întindea de odgon, încercând să se îndepărteze. Sângera abundent. În jurul său apele se înroşiseră. Monstrul trăgea de funie cu înverşunare. Vasul se înclină atât de mult încât parapetul de la tribord atingea aproape luciul apei. Dintr-o clipă în alta se putea întâmpla o catastrofă.

—Mai daţi puţin drumul funiei! se auzi atunci glasul răguşit de emoţie a căpitanului Sadek.

N'Kuba şi ajutoarele sale executară manevra ordonată, astfel încât hipopotamul putu să se depărteze câţiva metri de navă.

—Armele ! Pregătiţi armele ! se auzi din nou, îngroşat, glasul lui Sadek.

Era şi timpul, întrucât monstrul trăgea cu atâta înverşunare de funie, încât ne aşteptam din clipă în clipă s-o vedem destrămându-se. Erau primejduite totodată şi lanţurile ancorei mari; dacă ancora

s-ar fi desprins, vasul era la îndemâna monstrului, care l-ar fi târât după sine cine ştie spre ce vâltoare ori l-ar fi răsturnat ca pe-un arbore găunos.

Sadek, cumpănind bine situaţia strigă : — Foc !

L-am ascultat; am trimis primul cartuş explozibil ţintind spre capul fiarei. Hipopotamul ajunsese la o distanţă de 8—10 m de vas, făcând mari sforţări să se elibereze de arcan şi să-şi smulgă cangea, care însă, pe măsură ce amfibia se zvârcolea, i se înfigea tot mai adânc în trup.

Van Thyft şi Borel nu întârziară să deschidă şi ei focul. Salvele carabinelor noastre spărgeau liniştea zorilor. Spre satisfacţia noastră rezistenţa hipopotamului începu să slăbească văzând cu ochii. N'Kuba, ajutat de ceilalţi, trăgea vârtos de frânghie apropiindu-1 cu tot mai mare uşurinţă de nava noastră. Nu era încă mort; când l-am văzut ajuns la patru-cinci metri de corabie, i-am mai tras un glonţ exploziv între ochi ; hipopotamul îşi deschise larg botul său enorm şi scoase un muget ce ne înfiora.

Fără a pierde timpul, Borel îi mai trase câteva focuri în fălcile deschise. Un glonţ nimerindu-1 în plin, i-a sfărâmat baza craniului, îndată după această ultimă lovitură l-am văzut scufundându-şi capul în apă, cu o răsuflare puternică. Ultima !

Trupul monstrului se afundă spre adâncul fluviului iar indigenii trăgând cu nădejde funia, îl apropiară de vas legând apoi odgonul de pălimar ei remorcară hipopotamul răpus ca pe o luntre uriaşă.

Ceilalţi hipopotami, înspăimântaţi de zgomotul detunăturilor, simţind primejdia, după ce buimăciţi asistaseră la capturarea şi uciderea tovarăşului lor mai înotară o vreme prin jurul nostru, la o distanţă prudentă apoi se depărtară . Curând nu i-am mai zărit.

Se luminase bine de ziuă. Soarele mijea vesel clipind parcă încurajator.

— Totul e în ordine ! rosti calm căpitanul Sadek, cu chipul strălucind de mândrie şi mulţumit că a dus la bun sfârşit această operaţiune în care înfruntase atâtea primejdii.

N'Kuba, cârmaciul cel uriaş, scoase un chiot puternic, înalt. Glasul său sună apoi vibrant, modulat, ca şi cum şi-ar fi chemat tovarăşii de vânătoare în brussă. Un strigăt amplu, aspru, ce se ghemui apoi, stingându-se brusc. Urmă o clipă de linişte. O linişte adâncă, neaşteptată... Strigătele celorlalţi ţâşniră aproape simultan, ritmate lent.

— Oooh, rruf !... Ooh rruf, ruff !... Cu strigăte guturale, scurte, N'deighi începu să bată tactul, tropotind pe scândurile punţii, întâi într-un tempo egal, molatic, apoi din ce în ce mai repede. Unul câte unul, N'deighi, Mwulya, Okitalenga, Magero, intrară în joc, urmaţi curând de ceilalţi membri ai echipajului, înşiruindu-se într-un lung monom ce se rotea câteodată în cerc. Din când în când N'Kuba ce conducea şirul dansatorilor, striga :

— Arrh, oh... Arrh ! Oh ! !...

Ca un triplu ecou dansatorii îi răspundeau repetând sunetele întâi cu glas tunător, apoi domolit treptat.

Strigătele indigenilor cuprinseră puntea. Era o reproducere simbolică a strigătelor hipopotamilor. Priveam atent jocul lor ce ilustra — cu o mare putere de expresie — cum ne încercuiseră fiarele fluviului, câtă spaimă crease printre ei atacul monştrilor şi cum fuseseră abătuţi şi respinşi hipopotamii prin forţa isteţimii. Torsurile musculoase ale indigenilor erau lucii de sudoare. Dansul îi absorbise cu totul. Concentraţi, cufundaţi parcă în transă dansau într-un ritm din ce în ce mai viu. Deodată auzirăm sunând surd, înăbuşit un tam-tam. Mwulya care se desprinsese din monom — fără să-1 fi zărit — revenise aducând — din cine ştie ce cotlon al vasului — o tobă de lemn cu timpanele făcute dintr-o piele de zebră. Bătea direct în ea cu palmele, ritmând dansul care căpătă un tempo mai lent. Dansatorii luară altă formaţie : trei câte trei, faţă în faţă, întregul grup evoluând în cerc în jurul unui negru foarte înalt... Dacă mi-aduc bine aminte era Ulu, unul din purtătorii noştri. Acesta — ca o statuie de metal luciu, asemenea bronzurilor din Benin, stătea imobil, cu fruntea înălţată rostind cu o mare rapiditate o cascadă de cuvinte uşor cântate. Vorbea în dialectul kikongo, pe care nu-1 ştiam prea bine. Întorsei faţa spre călăuză, care încă de la începutul dansului rămăsese lângă mine rezemat de balustradă. Shad îmi tălmăci întrebarea mută şi-mi şopti :

Acum cer duhurilor hipopotamilor ucişi să se depărteze. Se invocă spiritele protectoare să-i apere şi de-acum înainte. Invocaţiile continuară o vreme, oamenii scandând cuvintele marabutului, potrivit ritualului, apoi dănţuitorii chiuind începură să tropăie cu vigoare în vreme ce torsul şi mâinile rămâneau imobile : iubitorii îşi exprimau în limbajul însufleţit şi simbolic al dansului victoria, bucuria că şi-au învins vrăjmaşii; satisfacţia că nava lor — aflată în mare primejdie — a fost salvată. Spectacolul era tulburător nu numai prin ineditul şi vigoarea lui, prin frumuseţea sălbatică a dansului şi culorile izbitoare ale costumelor dănţuitorilor. El era tulburător prin semnificaţia lui: flăcările brussei, tradiţiile străvechi pământene, lumea magică a satului african se vădise prezentă, nealterată, izbucnind puternic în decorul atât de neverosimil al punţii vasului. Dansul ritual fusese condus de timonier, bun cunoscător al navigaţiei fluviale moderne, priceput mânuitor al compasului.

Dansul mai continuă o vreme. Bătăi repezi, repetate, ale tobei retezară apoi dintr-o dată gesturile repezite ale dansatorilor. Căzură istoviţi pe punte.

Sadek care urmărise dansul echipajului şi al oamenilor din grupul purtătorilor de poveri rămase gânditor câteva minute, fără a face o mişcare. Apoi, deodată bătu din palme strigând :

— N'Kuba, N'deighi, Okitalenga !

Cei strigaţi se ridicară sprinteni parcă s-ar fi sculat atunci dintr-un somn odihnitor.

Le dădu, în dialect, ordine N'Kuba, şeful echipajului chemă câţiva oameni şi — cu mişcări, pricepute, sigure, începură să înalţe pânzele, în vreme ce N'deighi şi Kwageriri se repeziră spre pupă pentru a împlini corvezile ordonate.

—Şi hipopotamul, l-am întrebat pe Ibn Shad, nu-l ridicăm pe bord ?

Nu, nu avem macarale. Şi chiar dacă am avea riscăm să ne afundăm. E mult prea greu. Vasul, de altfel — o ştiţi — e supraîncărcat.

Atunci ? îl lăsăm aşa, legat de corabie ; ne va însoţi până ce vom acosta. Acolo îl vom tăia şi îl vom pune la uscat ori la afumat. De-aţi şti ce carne gustoasă are !...

Ştiind — aceasta-i altă poveste — ce gust nesuferit are carnea vânătă, aţoasă şi acidă a hipopotamului — m-am mulţumit să ridic sceptic din umeri.

Sadek ordonă să se ridice ancorele în vreme ce se făceau pregătirile de plecare, doi oameni din echipaj desfăcură de pe pălimar funia de care era priponit monstrul răpus şi o fixară de un tambur aflat la pupă, astfel ca leşul animalului să ne poată urma, asemenea unui şlep tras de remorcher. De pe ţărm se auzea larma păsărilor pădurii. Vasul se urni greoi, înaintând prudent în susul fluviului.

CAPITOLUL 6

LA SAKAT . URMELE SACRE • „CUVÂNTUL MAGIC" • TABU-URILE SATULUI AFRICAN • OBÂRŞIILE INTERDICŢIEI DE A VÂNA HIPOPOTAMI

Cu toate că eram osteniţi, frânţi de nesomn, totuşi emoţiile şi buciumul prin care trecusem în timpul acelei nopţi de pomină ne ţineau încă nervii încordaţi, alungând orice gând de odihnă.

Ibn Shad veni lângă noi şi ne comunică :

- În curând vom sosi la Sakat.

- Sakat ? Nu era prevăzut în itinerariul călătoriei noastre, replicai, eu intrigat.

-E adevărat. Dar la Sakat am putea poate găsi ce ne trebuie pentru a pregăti cum se cuvine carnea hipopotamului.

Hipopotamul vânat are — după socoteala mea — câteva mii de kilograme. N-apucaţi să-1 spintecaţi bine şi începe să viermuiască.

Nicigând ! Oamenii noştri ştiu să-lusuce şi să-1 prepare repede şi bine ; o să vă facă şi dvs. poftă să gustaţi din carnea lui...

Puşchea pe limbă-ţi ! strigai eu pe româneasca mea de-acasă, ceea ce făcu pe buna noastră călăuză să socotească că abia aşteptam să mă ospătez din hipopotamul vânat.

Nu trecuse decât o oră de când navigam încetişor pe apele fluviului, când Shad ne informă că am ajuns în dreptul satului Sakat.

Un chei improvizat alcătuit dintr-un parapet de bolovani aşezaţi unul peste altul, indica celor ce veneau cu luntrile că acolo e un vad bun unde îşi pot lega ambarcaţiile de oricare din copăceii ce creşteau de-a lungul malului.

Cu pânzele strânse şi graţie îndemânării căpitanului Sadek, corabia noastră putu să acosteze lesne la „chei".

în timpul manevrei pentru acostarea vasului, cei trei-patru băştinaşi ce se aflau pe ţărm nu vădiră că dau vreo atenţie sosirii noastre, în ciuda curiozităţii native binecunoscute a indigenilor. Dispărură însă curând printre arborii ce mărgineau malul.

De pe ţărm, un drumeag bătătorit ducea spre un crâng în preajma căruia se afla satul — potrivit relatărilor călăuzei.

Dar unde sânt oamenii ?

Cine ştie ?!... dădu din umeri Shad... întrebarea lui Borel nu părea să-i pună probleme.

Or fi la vânătoare...

Am pătruns în crâng. Arborii nu erau prea înalţi. Ici-colo câte un pâlc de arbori zvelţi, un soi asemănător salcâmului şi numeroşi palmieri de ulei. Întâlnirăm în cale şi înfoiate desişuri de mimoze. Deodată drumeagul răzbătu într-o curătură : o silişte recent făcută. Arborii fuseseră doborâţi şi cei mai tineri smulşi din rădăcini. Solul era pârjolit, înnegrit de cenuşa arborilor şi plantelor arse. Se făcea loc ogoarelor. Terenul cobora în pantă. Curând ajunserăm într-o luncă ; un sat alcătuit din vreo treizeci de colibe, ce se arcuiau în jurul unei pieţe rotunde, apăru deodată în faţa noastră.

Un curs de apă — un neînsemnat afluent al fluviului, străbătea într-o latură aşezarea. Ogoare de mei, manioc şi igname se desfăşurau spre răsăritul acestei mici aşezări care — văzută de pe dâmbul pe care ne aflam — părea părăsită.

La vreo zece metri de intrarea satului de colibe, se înălţau stinghere două furci : mai exact trunchiurile unor accacii curăţate de coajă şi cu crengile tăiate scurt, astfel încât ca fiecare copac dezgolit, cu cele trei cioturi ce mai fuseseră păstrate, să constituie un postament pentru o mare urnă de argilă arsă, vas ce se afla acoperit
cu o rogojină vopsită în roşu cărămiziu.,

—Ciudate ornamente zise Borel îndreptându-se spre cele două furci izolate.

—Stai ! Ce vrei să faci ?

—Mai nimic. Vreau să văd mai de aproape ce reprezintă aceşti stâlpi bizari.

Îl oprii. Mă gândeam că vasele de lut suspendate ar putea fi nişte monumente funerare. Unele triburi africane îşi ard morţii şi suspendă urnele ce cuprind cenuşa celor dispăruţi în crengile unor arbori înalţi din pădure. Mi-era teamă că apropiindu-ne şi cercetând vasele să nu stârnim mânia indigenilor, care — aproape sigur — refugiaţi în colibe ne urmăreau suspicioşi mişcările. Trupa noastră armată le stârnise probabil temerile.]

Morminte suspendate ? Nu cred. N-am citit nicăieri că în

această zonă a ţării să se practice asemenea rituri. Mai degrabă consider că sunt vase magice. Van Thyft — care după cum am mai amintit era o adevărată enciclopedie în ceea ce priveşte civilizaţiile africane — Ai dreptate. Mi-am adus aminte că în susul fluviului le-am mai întâlnit odată, instalate însă pe vârful unei uriaşe termitiere părăsite asemenea vase sacre.

Ele au un rost ritual înlăuntrul lor, tăinuite sub rogojina roşie, află însemnele duhurilor protectoare ale obştei respective: ierburi, nisip alb, carapace de broască ţestoasă, şopârle şi câte şi mai câte obiecte greu de identificat, cărora indigenii le conferă anumite puteri magice. În fiecare zi femeile vin şi toarnă la baza stâlpilor ce susţin marile vase de lut, câte un căuş din fierturile zilei. Hrănesc duhurile şi-şi asigură astfel bunăvoinţa lor. Ne-am depărtat prudenţi de urnele sacre. Ibn Shad o porni cu paşi repezi înaintea noastră. Ajuns în piaţa goală, începu să strige.

La început nu-i răspunse decât lătratul agresiv al câtorva câini. Apoi, dintr-o colibă mai arătoasă — apăru un tânăr înalt şi voinic, în jurul căruia se strânseră în câteva clipe încă vreo şase-şapte bărbaţi.

Călăuza le vorbi repezind parcă silabele într-un dialect necunoscut mie.

Strigăte puternice, repetate, izbucniră din rândurile micului grup adunat în jurul lui. Apoi ca la un semnal satul se însufleţi.

Solemn, înveşmântat într-o splendidă piele de leopard, un bărbat trupeş cu barba căruntă se desprinse din mulţime şi înainta spre marginea pieţei satului unde ne oprisem pentru a urmări rezultatul tratativelor duse de Ibn Shad.

Bătrânul — şeful tribului — întovărăşit de Shad, era escortat la o distanţă de vreo doi metri de aproape toată suflarea satului care — spre mirarea noastră — manifesta semnele unei bucurii cu totul deosebite.

— Ce le-o fi spus călăuza noastră de i-a însufleţit într-atât ? Borel se tot minuna, repetând mereu aceeaşi frază. Ochii lui rotunzi sclipeau de curiozitate.

Curând am aflat „cuvântul magic". Călăuza le spusese că prietenii lui vânătorii albi le oferă jumătate din carnea vânatului răpus de ei în dimineaţa acelei zile, vânat ce va ajunge să potolească foamea tuturor sătenilor o săptămână şi mai bine. Entuziasmul obştei nu mai avea nevoie de alte explicaţii.

După încheierea ceremonialului de primire, mai toată obştea porni spre ţărm înarmată cu securi şi cuţite. Copiii purtau în spate lese plate de nuiele — un soi de tăvi — precum şi plase împletite din fibră şi oale mari de lut ars la soare.

Alături de zece din oamenii noştri, care debarcaseră — restul rămânând la bord din ordinul căpitanului — sătenii din Sakat începură să jupoaie pielea rugoasă a hipopotamului. Lucrau cu sârg, însufleţiţi, deosebit de bucuroşi.

Gândul că se vor ospăta peste câteva ceasuri cu carne proaspătă le dădea puteri sporite.

Nu prea au deseori prilejul de a mânca, pe săturate, carne grasă iar carne de hipopotam arareori au mâncat, fiindcă — mi-a explicat — prin intermediul călăuzei — unul dintre bătrânii obştei, în sat, dăinuie din vremuri vechi interdicţia de a vâna şi ucide „fiara apelor".

Atari interdicţii — ce au obiective diverse : să nu atingi căpetenia, să nu te apropii la mai aproape de zece paşi de „casa vrăjilor" unde se desfăşoară ritualurile religioase şi câte şi mai câte asemenea tabu-uri stăpânesc viaţa celor mai multe dintre triburile africane.

Viaţa de toate zilele a indigenilor, pe cât de degajată, simplă şi uşor de înţeles pare, este dependentă de o seamă de superstiţii şi tabu-uri pe care băştinaşii le respectă cu cea mai mare stricteţe. Interdicţii de tot soiul limitează în fapt acţiunile cele mai simple, actele cele mai fireşti. Ce poate fi mai natural atunci când crocodilii primejduiesc viaţa copiilor ce se scaldă în râu ori când reptilele atacă chiar şi pe cei vârstnici ? Fiarele să fie vânate fără cruţare — ar fi răspunsul firesc. Şi totuşi multe triburi încearcă o spaimă superstiţioasă faţă de monştrii apelor şi vracii comunităţilor respective interzic uciderea hipopotamilor. Temeiul ? Un străvechi tabu — interdicţie a cărei obârşie a fost uitată de mult de bătrânii tribului ori care este legată de cine ştie ce legendă confuză.

Iată — potrivit desluşirilor vraciului satului — care sunt obârşiile interdicţiei de a vâna hipopotami. Cândva, foarte de demult, satul a fost atacat de vrăjmaşi care au incendiat colibele, au pustiit ogoarele cu mei şi au răscolit cu suliţele câmpul cu igname. Ei au ucis căpetenia obştei şi pe toţi acei bărbaţi care nu izbutiseră să fugă în adâncul pădurii şi au răpit fetele şi femeile. Câţiva dintre vrăjmaşi, setoşi de sânge, au pornit pe urmele fugarilor, urme pe care aceştia — în spaima lor — n-avuseseră grijă să le şteargă prea bine.

Citind urmele pe pământul udat de ploaia ce căzuse în ajun ei au ajuns în dreptul unui desiş de accacia spinos unde fugarii se ascunseseră în ciuda faptului că spinii ascuţiţi le pătrunseseră în carne făcându-i să sângereze abundent.

Picăturile de sânge rămase pe frunze şi spini i-au trădat. Vrăjmaşii erau gata să arunce o ploaie de săgeţi şi să-şi înfigă lăncile în desiş când, deodată, dintr-o parte, ieşi pe neaşteptate din frunziş o făptură întunecată ce sforăia furioasă duhnind cumplit a mocirlă: era un hipopotam singuratic. Înspăimântaţi de această apariţie neaşteptată, atacatorii — socotind că, prin voinţa duhurilor, căpetenia răpusă s-a transformat într-un monstru, aruncară lăncile şi arcurile fugind cât le îngăduiau puterile, pentru a se depărta cât mai repede de acel loc blestemat.

Astfel au scăpat teferi fiii căpeteniei satului asaltat şi câţiva dintre tovarăşii lor. Ei refăcură satul şi socotind că stirpea lor a fost salvată

Fiind duhul apelor, întruchipat într-un hipopotam, statorniciră că a vâna asemenea locuitori ai mlaştinilor e interzis tuturor, pentru totdeauna. Încălcarea unei asemenea interdicţii atrage asupra satului acesta şi o seamă de mari nenorociri.

—Acesta-i adevărul ; aceasta e pricina — ne tălmăci Ibn Shad care cu faţa lucie de transpiraţie se ostenise să urmărească şuvoiul de cuvinte şi gesturile vioaie cu care vraciul îşi completa explicaţiile.

Şeful tribului, nemişcat, ne privea cu ochii cercetători, parcă ar fi vrut să citească pe faţa noastră ce efect ne-au făcut vorbele vraciului.

—Dar — se pare — nu există nici o interdicţie de a mânca hipopotami.

Intervenţia nedibace a lui Van Thyft mă nelinişti. Căpetenia s-ar fi putut mânia de o atare întrebare. Dar răspunsul — tradus de călăuză — mă linişti. Calm, netulburat, bătrânul ne lămuri :

— Nu, nu există o asemenea interdicţie. Nu ne este îngăduit să omorâm un hipopotam. Dacă însă acesta este răpus de altcineva, răzbunarea spiritelor va cădea asupra acestora...

În timp ce Shad ne traducea, priveam atent spre bătrân. Faţa sa era luminată de foc. Nu se citea pe ea nici o umbră de zâmbet...

—Ce spui, despre această perspectivă, Ticane ? — mormăi încruntându-se Van Thyft.

Borel părea înveselit de întorsătura ce o luase discuţia noastră. Faţa sa bucălată strălucea de voioşie...

—Van Thyft eşti superstiţios ? Mă înşel eu, ori te-a mohorât ideea unei înfruntări cu duhurile... ?

S-a respectat „obiceiul pământului" : vânătorilor să li se asigure părţile cele mai grase şi bune. Sadek a oprit pentru oamenii noştri — coapsele şi muşchii pieptului — bucăţile cele mai fragede şi mai gustoase. Restul a fost împărţit în întregime localnicilor.

Pentru ca împărţeala să se facă în bune condiţiuni, am socotit de cuviinţă să organizăm un serviciu de ordine în toată regula, la care am luat parte şi noi.

Borel şi Van Thyft supravegheau încolonarea indigenilor şi perindarea lor în ordine, iar eu îndeplineam — cum a definit-o plin de duh Borel — funcţia de „comisar general al aprovizionării şi distribuţiei".

Mulţumită acestor măsuri nu s-a produs nici un incident aşa că fiecare sătean a plecat mulţumit şi surâzător, ducându-şi într-o frunză mare, bucata de carne primită.

Rămânând în sfârşit singuri, abia atunci ne-am dat seama că dacă oamenii noştri îşi asiguraseră cele necesare unui adevărat banchet, noi nu prea aveam cu ce să încropim o masă mai acătării. De conserve şi pesmeţi uscaţi ne cam săturasem...

Am hotărât atunci ca în vreme ce oamenii noştri îşi vor pregăti prânzul din carnea de hipopotam, noi să pornim pe ţărm pentru a vâna raţe, zburătoare destul de numeroase la acel timp în regiune.

Am rămas înţeleşi să fim însoţiţi la vânătoare de Shad şi câţiva oameni, iar căpitanul Sadek să rămână pe navă pentru a îngriji de toate cele necesare pe bord.

Înainte de plecarea noastră, membrii echipajului se grăbiră să aprindă focurile pentru a frige carnea. Ei au pus la fript doar muşchii de la piept ai hipopotamului, restul fiind destinat zilelor următoare. În acest scop au pus la uscat cele două coapse zdravene ale animalului, atârnându-le de gabierul catargului principal al corăbiei.

Dar întrucât un asemenea ospăţ n-avea nici un haz dacă nu era bine stropit, ne pomenirăm cu Sadek cerându-ne învoirea de a trimite pe cineva în sat să aducă vin de palmier.

Am dat, fireşte, îngăduirea cerută, socotind că o astfel de carne nici n-ar fi putut fi mistuită fără o băutură tare în timp ce la „chei" şi pe vas se făceau asemenea pregătiri, eu şi tovarăşii mei, însoţiţi de Shad, ne-am luat puştile şi am pornit de-a lungul apei, în căutarea vânatului. Nu ne-am depărtat prea mult de punctul de acostare şi norocul ne-a surâs. În scurt timp am putut doborî cinci raţe dolofane, fiecare cam cât o găină bine hrănită.

Bucuroşi de rezultatul incursiunii noastre cinegetice, am grăbit pasul, dornici a ajunge cât mai repede la bord, ca să dăm în primire bucătarului raţele vânate. Pe drum atenţia ne fu atrasă de chiuiturile şi cântecele de veselie ce s-auzeau din direcţia locului unde ancorasem.

Banchetul a şi început, vinul din Sakat îşi face efectul, continuă Borel fără a face alte comentarii.

— Iar căpitanul Sadek, trebuie să fie în al nouălea cer ! adăugai amuzat.

Când am ajuns la bordul „Vijeliei", petrecerea era în toi şi veselia aceea ca o vâltoare din om în om, explodând în cântece şi chiuituri.

Oamenii, strânşi roată în jurul căpitanului, dănţuiau neobosiţi, trecându-şi din mână în mână o tigvă mare plină cu vin ; alţii cântau şi băteau din palme, subliniind ritmul dansului.

Uitând de învăţăturile sfinte, căpitanul Sadek se afla într-adevăr în al nouălea cer, în tovărăşia, mai veselă şi mai pământească a stăpânului zeu Bachus.

Nici nu începuse împărţirea mâncării şi conţinutul tigvelor cu vin de palmier aduse din sat fu mistuit de aprigii băutori, care, prin grija părintească a bravului căpitan, aşteptau însetaţi sosirea celui de al doilea transport.

Trecuse o bună bucată de vreme de la întoarcerea noastră şi deşi eram flămânzi nu ne-am îndurat să întrerupem serbarea oamenilor din echipaj şi a însoţitorilor noştri, făcându-ne plăcere s-o privim până la sfârşit.

Grupul petrecăreţilor se afla la pupa vasului şi în mijlocul lor trona, ca un paşă cu trei tuiuri, căpitanul Sadek, iar lângă el se afla un cazan mare, în care erau îngrămădite bucăţi mari de carne, mai mult crudă decât friptă. În jurul cazanului, doi indigeni executau nişte stranii paşi de dans care semănau oarecum cu charlestonul dancingurilor noastre iar într-un cerc mare trepidau ceilalţi jucători.

La un strigăt scurt al căpitanului dansul se opri ; Sadek, după ce umplu o tablă mare cu bucăţi de carne friptă începu să se plimbe din om în om cu tava întinsă, invitându-1 mărinimos pe fiecare să se servească după pofta inimii.

Tocmai când admiram acest gest de fraternitate şi egalitate, observai că, unul dintre comeseni, — micuţul Mwulya — fu apostrofat de Sadek, cu cuvinte dezaprobatoare, care-ldeterminară pe acesta să lase grăbit bucata aleasă, schimbând-o cu alta, la întâmplare.Întrebându-1 pe Shad, ce s-a întâmplat, el ne lămuri senin :

— Îşi alesese tocmai bucata pe care o prefera căpitanul Sadek... Mai apoi când căpitanul se arătă iar mânios, faţă de alt indigen,

Întrebai din nou călăuza :

- Şi bucata asta tot pentru el o rezervă ? Ibn Shad ne lămuri prompt:

- Nu, o păstrează pentru mine.

Către sfârşitul mesei s-au golit şi ultimele tigve cu vin de palmier. Sadek avusese grijă să-şi rezerve două tigve pântecoase pline-ochi, după ce băuse cât şapte din provizia comună. Simţea nevoia, se vede, de a-şi afirma şi pe calea aceasta superioritatea şi autoritatea sa, nedezminţită de altfel...între timp, Shad încredinţase bucătarului raţele vânate de noi spre a fi fripte. Cina fu curând pregătită şi cum câteşitrei aveam o foame de lup, graba cu care ne-am repezit la raţele fripte nu se deosebea mult de lăcomia cu care însoţitorii noştri devoraseră cu puţin timp înainte carnea de hipopotam.

Pe la şase dimineaţa am părăsit Sakatul cu destinaţia Musirah, localitate aflată la depărtare de numai câteva ore de navigaţie, ne-a informat Sadek.

Am navigat însă toată ziua ; se lăsase de mult înserarea şi totuşi nu se desluşeau în zare casele Musirahului. Vântul, care suflase din plin în vele până atunci, încetase şi de mai bine de jumătate de oră înaintam cu ajutorul motorului, consumând benzina.

—Dar, la urma urmei, de ce trebuie să ajungem numaidecât în noaptea asta la Musirah ? mă întrebă Borel.

Ridicai din umeri. Mă încercă o bănuială : nu cumva Sadek voia să debarcăm la Musirah numai pentru simplul motiv că ţinea să-şi mai împrospăteze provizia de vin de palmier?M-am sfătuit cu Borel şi Van Thyft. Borel se mânie :

—Cum adică ? Pentru cheful lui Sadek să navigam în plină noapte, la voia întâmplării, expuşi atâtor primejdii ? Nu sunt de acord. S-ar putea să ne lovim de vreo insulă plutitoare ori să ne împotmolim într-un banc de nisip...

Van Thyft, cu o mişcare scurtă din mână îşi manifestă taciturn consensul vădind că se aliază lui Borel.

- Sadek, îl strigai eu, de răsună puntea. Căpitanul se ivi cu o întrebare mută în privire.

- Sadek ! vom ancora la mal, chiar în punctul acesta ; vom petrece noaptea în aceleaşi condiţiuni ca şi ieri !

- Cum voieşte, domnule — răspunse aparent calm căpitanul, înclinându-se uşor.

După mai puţin de un sfert de ceas ancorele fură aruncate în apă ; au fost postaţi doi oameni de veghe pe punte şi se făcură toate pregătirile pentru a petrece noaptea în larg.

„Vineţii" lui Sadek ar fi vrut să-şi mai frigă o bucată de carne din pieptul hipopotamului, dar cum pentru aceasta era nevoie să aprindă un foc mare, Sadek — din nu ştiu ce pricină — nu permise, însă, să se aprindă focul pe punte. Vrând-nevrând, renunţară la friptură; se mulţumiră să-şi pregătească mâncarea lor obişnuită de toate zilele: păsat din făină de mei cu puţin peşte uscat. La rândul nostru nu ne mulţumirăm cu ceea ce ne mai rămăsese din raţele vânate în ajun : câteva aripi şi vreo două hartane fripte.

La un ceas mai târziu ne-am aşezat la masă, noi la proră, echipajul la pupă. După cină ne-am fumat lulelele pe punte, ascultând în tăcere cântecele negrilor.

Către ora zece ne-am îndreptat spre culcuşurile noastre, de pe punte.

Van Thyft, care era întotdeauna în contratimp, avea chef de vorbă. Surprinşi de această schimbare a dispoziţiei lui obişnuite, ne-am fi dorit să-i fim pe plac. Dar când aflarăm tema discuţiei în care vrea să ne angajeze : spiritism, hipnotism, clarviziune, ne-a pierit buna dispoziţie şi ne-a fugit somnul; „olandezul" avea vervă. Instinctul s-a dovedit însă un leac fără de greş împotriva insomniei şi cel dintâi care i-a simţit efectul a fost Borel. Nu ştiu cât timp Van Thyft şi-a mai depănat peroraţia, întrucât, urmând exemplul lui Borel, am adormit şi eu, tun.

Noaptea trecu în cea mai desăvârşită linişte. Nici o alarmă nu ne-a întrerupt somnul până în zori. Am dormit atât de liniştit, încât nici aşternutul aspru cu care ne înzestrase Sadek nu mi s-a mai părut atât de insuportabil.

De îndată ce răsări soarele, au fost ridicate ancorele şi corabia şi-a reluat cursa cu velele întinse de briza ce sufla uşor ca în toate dimineţile răcoroase prin aceste ţinuturi. După un ceas am ajuns în dreptul satului Musirah.

- Ancorăm aici ? întrebă Shad.

- Ce hotărâţi ? mă adresai însoţitorilor mei.

Dar înainte de a avea timp să-mi spună părerea, un gând mă pătrunse. Oprindu-ne la Musirah, cu greu vom putea stăpâni echipajul şi mai ales pe căpitan să nu prăznuiască escala printr-o nouă petrecere...

—N-avem de ce să ne oprim în satul acesta — comunicai eu călăuzei.

- Atunci ne continuăm drumul ?

Fireşte.

Ghidul plecă să comunice căpitanului hotărârea noastră.

— Dar de ce nu ne-am opri puţin aici ? mă întrebă Borel, care nu apucase să-şi exprime părerea.

Îi explicai motivul, dar el îmi dădu asigurări că-şi ia răspunderea, susţinând că va folosi toată energia şi autoritatea sa ca să împiedice tentativa echipajului de a repeta cheful de ieri.

La urma urmei voi organiza munca echipajului în timpul escalei în aşa fel încât să ne putem continua călătoria în cel mai scurt răstimp. Voi da dispoziţii să se frigă toată carnea — şi în felul acesta scăpăm o dată şi de pacostea hoitului care atârnă deasupra capetelor noastre, în loc de steag. Îndată după asta „Vijelia" va putea porni.

- Şi dacă se vor îmbăta şi nu vor mai fi în stare să manevreze vasul ?

- Ştiu eu să-i strunesc — se grozăvi Borel.

- Faceţi cum credeţi, dar nu uitaţi, v-am prevenit ! fu răspunsul meu.

Contraordinul, adică hotărârea de a face escală la Musirah fu primit cu nespusă bucurie de către echipaj. Cred că nici nu e cazul să amintesc excelenta dispoziţie pe care a arătat-o căpitanul când i s-a comunicat vestea.

Când Borel le-a pus însă în vedere — pe tonul cel mai energic de care era în stare — că escala va dura exact timpul necesar frigerii cărnii pe mal şi că îndată după aceasta ne vom continua drumul, ţi-era mai mare jalea să priveşti feţele dezamăgite ale echipajului ; parcă s-ar fi întors de la înmormântarea unei rude dragi.

După un ceas „Vijelia" acostă la ţărm. Debarcarăm. Pe mal Uluy Mwulya şi M'bio au aprins un foc mare, la care începură să frigă carnea. După ce bucătarii improvizaţi îşi terminară treburile şi carnea a fost adusă pe punte pe nişte table de fier găsite prin magazia vasului, Borel ceru căpitanului să pornească nava. Vântul slăbise. Adierea sa de-abia o simţeam ; Sadek puse în funcţiune motorul.

Am ajuns într-un târziu — erau orele trei din noapte — la Majemek, un mic port, în preajma căruia era instalată — după câte îmi relatase Laffite — o mare factorie.

Aici ar trebui să facem escală — încercă să-mi sugereze Ibn Shad.

Să ne oprim la Majemek ? De ce ?

Pentru că de aici încolo, timp de câteva zile nu vom mai întâlni, alt sat situat pe ţărm. Majemek este ultimul port de pe acest râu. După el urmează Bowar, care se află însă la o sută de kilometri depărtare de-aici, şi Bowar nu-i decât un sătuleţ, alcătuit din treizeci de colibe.

Îl cercetai pe Borel cu privirea. El înălţă tăcut din umeri, vrând să spună : „Ce importanţă are pentru noi dacă nu vom mai întâlni în cale nici un sat ?"...

I-am ghicit gândul ; bănuia că Sadek i-a inspirat această propunere: o escală la Majemek i-ar fi îngăduit să-şi refacă încărcătura de vin de mult epuizată.

— Ne continuăm drumul fără escală, Ibn Shad. Transmite te rog hotărârea noastră căpitanului.

CAPITOLUL 7

AGITAŢIA CĂPITANULUI SADEK E CONTAGIOASĂ .

HIPOPOTAMII DEVIN AGRESIVI . VAN T HYFT IA INIIATIVA.

O oră mai târziu ne aflam într-o regiune cu totul nouă. Pe ambele maluri se întindea o vastă pădure cu o vegetaţie atât de deasă şi întunecată încât privirea nu putea străbate în interiorul ei. Arbori înalţi şi tufişuri încâlcite împodobeau ambele maluri.

Apa în apropierea malului nu era adâncă. În unele locuri era atât de scăzută, încât auzeam din când în când cum. carena corăbiei aluneca, fâşâind, prin nămolul vâscos al fluviului.

Trebuie să navigam doar prin mijlocul apei. Mai sigur e aşa, ne informă Sadek — cam încurcând gramatica şi pronunţând stropşit cuvintele.

Prea bine, căpitane Sadek. Ia măsurile necesare ! Sadek se îndepărtă grăbit spre timonă. îşi cunoştea meseria : avea dreptate. Navigaţia de-a lungul ţărmului devenise primejdioasă ; în orice clipă riscam să ne împotmolim în vreun banc de nisip sau în nămolul dens, ori să ne lovim de vreun colţ de stâncă ascuns sub ape, ceea ce ar fi constituit un adevărat dezastru. Fără navă am fi rămas izolaţi, prizonierii vastei şi încâlcitei păduri virgine ce se desfăşura întunecată şi neospitalieră de-a lungul ambelor maluri.

După puţin timp corabia părăsi vecinătatea malului, M'Kuba, cârmaciul îndreptând-o spre mijlocul fluviului. Peisajul îşi schimba din loc în loc aspectul, desişurile alternând cu mici luminişuri încântătoare şi pâlcuri de arbori uriaşi despărţite de boschete de accacia cu frunzişul de un verde deschis şi mimoze gigantice.

Înserarea coborî atât de rapid încât aproape fără tranziţie furăm învăluiţi în faldurile de beznă ale nopţii tropicale.

Sadek decise să ancorăm chiar în locul unde ne surprinsese întunericul nopţii. Cârmi cu prudenţă vasul mai în apropierea ţărmului, ancorându-1 în poziţia cuvenită, astfel încât dimineaţa următoare să ne putem continua drumul nestânjeniţi de curenţi.

Au fost aruncate ancorele, s-au aprins lanternele la babord şi tribord şi se pregătiră toate cele necesare pentru a ne petrece noaptea la bord.

Am observat însă că Sadek se plimba pe punte îngândurat. De obicei, atât de calm, era cuprins de o nelinişte ciudată. Făcea zece-douăzeci de paşi şi apoi se oprea, rezemându-se de balustradă : privea lung apele negre ale fluviului o vreme, apoi îşi relua plimbarea iritată.

Nu ne puteam explica pricina nervozităţii lui.

—Ia vezi, Borel, ce necazuri are căpitanul nostru ?

—Asta mă întrebam şi eu, îmi răspunse el şi se îndreptă de îndată spre Sadek.

Câteva minute mai târziu Borel reveni.

—Căpitanul, îmi relată el, se arată cam ursuz astă seară. Tot ceea ce am reuşit să înţeleg din mormăielile lui era faptul că i se pare cu totul nepotrivit locul în care am ancorat.

Formidabil, mă mirai eu. Dar nu-i el acela care a stabilit doar locul unde va staţiona vasul ? Borel schiţă un gest evaziv.

—Şi ce anume nu-i place căpitanului ? Nu ţi-a spus ? Borel înălţă din umeri.

—Poţi să înţelegi ce spune, Mihai ? Mormăie tot timpul ca un urs înţepat de un roi de viespi...

Curând un nou incident ne puse pe gânduri. Potrivnic obiceiului, Sadek dăduse ordin ca în noaptea aceea să se întărească paza : în loc de doi oameni să fie postaţi patru : câte unul la pupă şi proră, altul la babord şi cel de al patrulea la tribordul navei.

Întrebând pe Shad care-i pricina acestei măsuri, călăuza mi-a răspuns că Sadek e stăpânit de temerea că vom fi atacaţi de fiare, regiunea fiind bântuită de animale neobişnuit de sălbatice.

—Ce fiare ne-ar putea ataca, Shad ? Ne aflăm cu nava ancorată în mijlocul apelor fluviului ?

Shad clătină din cap.

—Ştie căpitanul Sadek ce face — vorbi el cu glasul scăzut, ca pentru sine. Şi se îndepărtă repede pentru a coborî sub punte unde dormea mai toate nopţile.

— Ar fi bine, totuşi — sugeră Van Thyft, să mai luăm unele măsuri de precauţie. Nu ar fi rău să avem la îndemână o cantitate suficientă de combustibil, pentru a putea aprinde mai multe focuri, dacă va fi nevoie. Încuviinţarăm. Borel se duse să-1 caute pe Sadek pentru a-i sugera să ia măsurile cuvenite.

Curând oamenii de veghe se instalară la locurile ce le hotărâse Sadek.

Cerul era senin şi apele Congo-ului calme. Din când în când se auzeau dinspre ţărm strigătele păsărilor de noapte. Începusem să simţim oboseala. Ne-am îndreptat spre locul nostru de odihnă de pe punte. Agitaţia căpitanului se vădise contagioasă : pe câteşitrei ne încerca o neînţeleasă nelinişte.

Ne-au risipit, în parte, îngrijorarea, cântecele tărăgănate ale străjilor şi, legănaţi de ele, ne-a furat curând somnul.

N-a durat însă decât un ceas-două odihna noastră. Am tresărit buimaci din somn, zguduiţi de o smucitură puternică. Urmară îndată altele şi mai violente şi fiecare zguduitură era însoţită de strigătele echipajului cuprins de spaimă.

—Dar ce este, ce s-a întâmplat ? tot întrebam eu, alarmat de zăpăceala şi descumpănirea generală a oamenilor din echipaj.

—Fiarele !... rosti cu glas răguşit, Van Thyft.

—Nu vă pierdeţi cu firea ! Trebuie cu orice preţ să ne păstrăm sângele rece — şopti înfrigurat Borel. Altfel, nu mai putem stăpâni oamenii, continuă el mai calm. Auziţi-i ! Sunt înnebuniţi de frică... nu mai putem face nimic cu ei...

Situaţia era gravă. Nava era zgâlţâită atât de puternic, încât abia izbuteam să ne mai ţinem în picioare. „Vijelia" noastră se înclina, când într-o parte, când în alta, de parcă era o biată coajă de nucă, gata din clipă în clipă să se răstoarne.

Musiu, musiu ! se auzi deodată vocea tremurătoare a călăuzei, şi chemarea lui fu repetată din gură în gură, ca un strigăt de deznădejde, ca un semnal de mare pericol.

Să mergem repede la ei ; nu mai e timp de stat pe gânduri, strigai eu. Şi cu mâna dreaptă strângând zdravăn carabina, iar cu stânga sprijinindu-mă de ce-mi ieşea în cale, am pornit împleticindu-mă spre punctul de unde se auzeau strigătele.

Clătinându-se, poticnindu-se mereu, cei doi tovarăşi mă urmară.

Simţeam o senzaţie de gol în capul pieptului, cum se întâmplă oricui în faţa unei mari primejdii, mai ales când nici nu ştii precis ce fel de pericol te ameninţă, de unde provine şi care sunt proporţiile lui. Mergeam bâjbâind în beznă.

În emoţia şi zăpăceala generală, uitaserăm să aprindem focurile, măsură pe care ar fi trebuit să o luăm din capul locului şi care ne-ar fi dat cel puţin putinţa să identificăm natura pericolului. Cu mare greutate am izbutit să ajungem la pupă, punctul de unde izbucniseră strigătele de alarmă. Ajunşi aici, tot n-am putut afla mare lucru. Nu ştiam ce trebuie să facem...

- O fiară, musiu ! Un monstru înfricoşător — auzirăm într-un sfârşit, glasul tremurat al lui Shad. Din beznă se auzeau strigăte. Panica cuprinsese echipajul. Era greu să ne adunăm gândurile şi să ne recăpătăm sângele rece, să putem cerceta în linişte situaţia.

În mijlocul acestui haos de nedescris, am auzit atunci tunând vocea autoritară a căpitanului Sadek, ordonând ceva în dialect, în acelaşi timp, am zărit silueta lui alunecând pe lângă mine.

I-am prins braţul şi l-am ţintuit locului.

- Spune, Sadek, ce se petrece ? De ce monstru este vorba ? Hai vorbeşte odată ! Strigătele din jur fragmentau cu zeci de pauze frazele îndeobşte încâlcite ale căpitanului :

- Oh, musiu, musiu... ajută... mare pericol... „Vijelia"... monstrul... ancora... rupe... lanţuri... răstoarnă vasul... pierduţi !...

Borel, care era lângă mine şi înţelesese gravitatea situaţiei îmi strigă în urechi pe un ton de nu ştiai dacă e mucalit, aşa cum îi

era obiceiul, sau serios :

—Unde-i Ibn Shad ? Să vină o dată să-şi rostească descântecele şi să izgonească monstrul...

—Ţi-ai pierdut minţile, Borel ! Lasă glumele ; e timpul să întreprindem ceva. Nu putem sta cu mâinile încrucişate în asemenea situaţie !

—Voiam să-ţi mai alung spaima Ticane. Trebuie să acţionăm, ai dreptate — dar împotriva cui ? Mă calmă bonomia lui.

Şi vrând să-1 consult şi pe Van Thyft îl strigai. Nici un răspuns.

—Borel, unde-i „olandezul" ?

- Nu ştiu... Era adineauri lângă noi... Strigai cât putui mai tare, dominând tumultul de pe punte.

Van Thyft! Van Thyft ! Van Thyft. Strigă şi Borel. Nici un răspuns de nicăieri. Din cauza zgomotului asurzitor care domnea pe bord, ne-am închipuit că n-am putut auzi răspunsul. Aprinsei un felinar. Ne uitarăm atenţi în jurul nostru. Nimic.

—Unde o fi ? Să fi căzut în apă ?

Aplecaţi peste bordaj repetarăm strigarea :

—Van Thyft! Van Thyft!...
Câteva clipe mai târziu, o umbră zvâcni ca o săgeată pe lângă mine, purtând în braţe un maldăr de ramuri uscate.

În fugă mă izbi zdravăn cu cotul, ceea ce îmi smulse o înjurătură la adresa grăbitului. Dar Borel, care avea ochii mai buni decât ai
mei, îmi puse mâna pe braţ, şi îmi şopti :

-Ştii cine ne-a lovit ?

Un membru din echipaj, probabil ! Borel chicoti

-Te-nşeli : Van Thyft în carne şi oase, pentru care ne-am omorât cu firea până acum...

Unde a fost ? Unde s-a dus ? Parcă l-a mistuit întunericul.

- Încotro alerga ? Hm... Unde trebuia să fim şi noi de mult. A luat de sub punte lemne şi — uite-l..! — aprinde focul la proră.

În acest timp, trecu pe lângă noi căpitanul Sadek, cu felinarul în mână, venind de la tribord.

Exemplul pe care ni-l dădea Thyft şi sforţările pe care vedeam că le depunea Sadek ca să-şi cheme oamenii la ordine şi să stăpânească situaţia, fură pentru noi un imbold ca să ieşim din pasivitatea în care încremeniserăm şi să intrăm în acţiune.

Am tras revolverul din centură şi am înaintat spre locul unde Van Thyft înteţea focul. Lângă el, Sadek, aplecat peste bord luminând cu felinarul, cerceta atent apa. În acelaşi moment de pe punte o limbă de foc ţâşni în văzduh, luminând viu împrejurimile.

O zguduitură teribilă ne rostogoli pe scândurile punţii şi nici azi nu-mi explic cum s-a întâmplat că Sadek, care sta aplecat peste balustradă, n-a fost azvârlit în apă. Mica noastră navă începu să salte ca o minge. Tumultul pe vas spori.
— Hipopotamul ! Hipopotamul ! îl auzirăm pe Sadek strigând. Ne-am repezit spre el.

Van Thyft, care sosise înaintea noastră, dădu la o parte pe cei câţiva oameni din echipaj care se buluciseră lângă bordaj şi creând un spaţiu liber, duse carabina la umăr şi trase. Un foc, două... trei.

Alte detunături urmară. Trăgeam toţi trei, ţintind forma monstruoasă care se menţinea la nivelul apei. Lumina focului care se reflecta în apă îi colora capul şi spinarea într-un roşu luciu, ca de purpură.

Nava continua să se clatine, dar, spre mirarea noastră, deodată începu să descrie o mişcare rotitoare, îndreptându-şi pupa înspre malul care se zărea acum limpede, iluminat ca de un incendiu.

—Ce poate să însemne asta ? mă întrebă „olandezul". Nu i-am răspuns : eram şi eu tot atât de mirat. „Vijelia" evolua în mişcări sincopate, spasmodice.

Hipopotamul, încordându-şi trupul, făcea sforţări evidente să se apropie de mal. Ciudat era faptul că vasul nostru se deplasa în

aceaşi direcţie cu pupa îndreptată spre ţărm. Ne-am dat curând seama că monstrul târa vasul după el. Cu alte cuvinte, ne aflam înspăimânta.

CAPITOLUL 8

„SUS ANCORELE”

Vâvătăile mereu reînsufleţite ale focului — care era fără odihnă înviorat de Ulu şi alţi doi indigeni — ne îngăduiră să urmărim tot timpul mişcările monstrului şi ori de câte ori vedeam că îşi înalţă capul deasupra apei, trăgeam înfriguraţi toţi trei deodată. Dar din pricina emoţiei şi a luminii tremurătoare a flăcărilor, mai toate gloanţele noastre se pierdeau în beznă, fără a atinge ţinta, ori ricoşau de pe pielea rugoasă şi jilavă a fiarei apelor. Hipopotamul se zbuciuma înspăimântat şi el. Râul era răscolit de mişcările dezordonate ale animalului cuprins de panică.Valurile formate se izbeau de vas, ca nişte berbece. Uneori izbitura era atât de puternică, încet eram nevoiţi să ne proptim unul de altul, ori să ne încleştăm cu amândouă mâinile de bordaj, ca să nu cădem în apă.

De la o vreme, nava nu mai înainta. O mai scuturau din când în când apele răscolite de hipopotam dar vasul rămase pe loc. Se împotmolise. Ne aflam într-un cot al fluviului unde pe patul apei se acumulaseră mari bancuri de nisip şi mâl. Această împrejurare — în ciuda dificultăţilor ce au urmat — ne-a fost deosebit de prielnică : dacă albia apelor ar fi fost stâncoasă, după atâtea izbituri şi scuturături carena vasului ar fi fost de mult străpunsă de vreun colţ de piatră.

În situaţia creată, pericolul de a se produce avarii mai grave era pentru moment înlăturat.

Indigenii întreţineau cu grijă focul şi palele lui roşietice ne permiteau să supraveghem permanent împrejurimile.

Hipopotamul se afla în apropierea malului. Am tras din nou câteva salve.

După ultimele detunături de armă auzirăm o răsuflare grea, ca un grohăit ; animalul, atins de gloanţe se zbătea gâfâind. Din când în când se mai afunda în apă încercând, de bună seamă să-şi potolească durerile.

Van Thyft fu de părere să nu mai tragem nici un foc. Era inutil demonstra el — monstrul fără îndoială e grav rănit. În orice caz nu mai are forţa necesară pentru a ne mai târî după el.

Bine şi-atunci, ce facem ? întrebă Borel.

Eu zic să aşteptăm să moară ; dacă între timp va interveni o schimbare a situaţiei, vom chibzui atunci cum să acţionăm, sugeră Van Thyft. L-am ascultat. Aşteptam deznodământul, îngrijind ca toţi să fie mereu atenţi.

Hipopotamul părea inert. Nu murise totuşi. I se auzea răsuflarea înăbuşită şi, din când în când, un muget tremurat sfâşia tăcerea nopţii.

Trecură astfel câteva ore fără să se petreacă nimic deosebit. Deşi eram obosiţi şi cu nervii hărţuiţi din cauza încercărilor prin care trecusem în cursul acestei nopţi de pomină nici unuia din noi nu-i ardea de somn.

Oamenii lui Sadek, învioraţi de gândul că pericolul trecuse, uitând cu o uşurinţă copilărească de ceasurile de tensiune pe care le trăiseră începură să cânte. Curând, aţâţaţi de ritmul cântecului, începură să danseze. Doar căpitanul Sadek stătea însingurat la tribord privind tăcut apele întunecate ale fluviului.

La ivirea primelor raze ale soarelui, ne-am putut da seama mai bine de situaţie. Hipopotamul se afla la o distanţă de numai cinci-şase metri de noi. Nu murise încă. Îşi trăia ultimele clipe. Capul său enorm avea din când în când slabe tresăriri spasmodice, iar apa de lângă ţărm era înroşită de sângele scurs.

În timpul nopţii nu ne dumiream cum izbutise monstrul să ne remorcheze şi să rotească nava, târând-o după el.

Acum totul se lămurea. Dând târcoale vasului, hipopotamul s-a prins în lanţurile ancorelor. Tot zvârcolindu-se ca să se elibereze, n-a izbutit altceva decât să smulgă ancorele din fundul nisipos al fluviului unde erau fixate. Agitându-se din ce în ce mai violent, în tendinţa sa de a scăpa din capcana în care se prinsese singur, ascuţişul braţelor unei ancore i-au intrat în piept şi cu cât se zvârcolea vergile de fier îi pătrundeau mai profund în carne sfâşiindu-i trupul.

Aşa se explicau balansările, salturile şi înclinările navei, pe care uriaşul cuprins de panică o smucea şi o scutura zdravăn, târând-o—de altfel inconştient — după sine. Cea de-a treia ancoră, care se afla la proră — deşi hipopotamul se zbătea cu atâta înverşunare — nu s-a desprins din adâncul fluviului, unde se înfipsese. Această împrejurare a determinat, ca mişcarea de rotire, impusă de hipopotam în sforţările lui de a ajunge la mal, să se facă pe loc ; numai pupa corăbiei a putut fi întoarsă spre mal, nava fiind împiedicată, astfel să se deplaseze din amplasamentul ei iniţial. Altfel, corabia ar fi rămas cu totul în voia monstrului. Dar, poate — cine ştie ?! — chiar după ce se crease această situaţie, hipopotamul — care era un exemplar uriaş ce măsura aproape cinci metri în lungime, ar fi izbutit să tragă vasul, desprinzând şi cea de-a treia ancoră. Împotmolirea corăbiei — în urma mişcării de rotire a pupei în direcţia malului, a fost salvatoare. Dar, în bună măsură au contribuit la terminarea cu bine a acestei aventuri, gloanţele noastre dum-dum, care au măcinat treptat forţele monstrului.

O dată trecute aceste ceasuri de încordată tensiune, simţeam nevoia unei destinderi. Am fi vrut să ne vedem iar pe mal, să simţim sub picioare pământul. Şi apoi să ne odihnim câteva ceasuri. Dar mai înainte de toate trebuia să ne asigurăm că hipopotamul îşi dăduse ultima suflare.

Voi verifica de îndată — zise Borel — şi îndreptând carabina spre trupul inert al imensei amfibii trase un glonţ. L-a nimerit în ochiul drept. Masa de carne s-a cutremurat. A mai tresărit o dată aproape imperceptibil, apoi labele lui diforme s-au zgârcit înţepenite. Membrii echipajului izbucniră în urale.

-Ancorele sus! ordonă Sadek. Trei oameni săriră în apă. Printre ei era şi Mwulya. Ei încercară să recupereze ancorele, dar acestea erau prea adânc împlântate în pântecele animalului. Cu toate eforturile celor trei, ancorele rămâneau prizoniere. Pe de altă parte, lanţurile de care erau legate acestea se aflau blocate sub trupul masiv — să tot fi avut patruzeci de chintale — al hipopotamului răpus.

Din păcate, nici ancora de la proră — cea de a treia — nu putu fi ridicată, fiind prea adânc intrată în patul nisipos al fluviului. Situaţia era destul de îngrijorătoare. Dacă de voie, de nevoie, am fi putut renunţa la primele două ancore — întrucât era foarte dificilă, dacă nu imposibilă, extragerea lor din trupul hipopotamului, fără ancora de la proră n-am fi putut executa nici măcar manevrele de acostare. Ne sfătuirăm :

—N-avem altă cale : trebuie să spintecăm animalul — îşi dădu părerea Ibn Shad.

—Mai înainte de toate, să încercăm să despotmolim vasul — veni căpitanul Sadek care până atunci se zăvorâse într-o lungă tăcere.

—Dar cum ?

Întrebarea lui Van Thyft nu-lgăsi nepregătit pe Sadek :

—Motorul ne scoate din încurcătură, musiu.

După ce fură desprinse lanţurile ancorelor de pe roţile dinţate, motorul fu pus în mişcare. Duduia, gâfâia sub impulsul acceleratorului. Degeaba. Vasul nu se clintea o palmă din loc. Era prea adânc împotmolit.

— Trebuie să uşurăm vasul. Poate aşa...

Soluţia sugerată de Van Thyft fu acceptată de toţi. Sub privegherea lui Sadek, echipajul începu să transporte pe mal lăzile noastre, mobilierul vasului precum şi butoaiele de apă şi de benzină, trecându-le din mână în mână.O funie lungă fu legată de prora vasului iar celălalt capăt fu aruncat pe mal. Un marinar îl prinse cu îndemânare şi-llegă bine le trunchiul unui arbore zdravăn. Se desfăşurară velele şi motorul fu pus în mişcare.Briza dimineţii sufla uşor în pânze, vântul aliindu-şi forţa cu cea a motorului.

Auzeam din când în când pârâituri uşoare ; vasul se cabra, strunit parcă de o mână puternică apoi începu să vibreze. Ascultam înfriguraţi cum scrâşneşte carcasa micuţei noastre nave. Apoi, deodată, vasul se înclină uşor spre babord, trepida şi se desprinse în sfârşit din încleştarea ce-1 ţinuse ţintuit. Se coborâră velele şi vasul fu menţinut în poziţia sa cu ajutorul odgonului ce-llegasem de arborele de pe mal...

Apoi, căpitanul Sadek execută o scurtă mişcare rotativă, care a avut drept rezultat deplasarea hipopotamului şi o dată cu el a lanţurilor în care se încurcase. Această manevră abilă ne-a dat posibilitatea de a recupera ambele lanţuri. Ancorele au rămas însă înfipte în trupul animalului.După ce a fost evacuată întreaga încărcătură de pe vas, a trebui să părăsim şi noi puntea. Apa în dreptul vasului era mai adâncă decât un stat de om. Am pornit spre mal înot întovărăşit de Borel. Van Thyft şi Ibn Shad.Pe Van Thyft, care nu era prea sigur de lecţiile de înot teoretice, pe care i le predase Borel, a trebuit să-1 legăm cu o funie de mijloc, pe care o traserăm după noi. „Olandezul" bătea cam dezordonat apa cu braţele şi picioarele, dar înainta singur. Maliţios, Borel nu s-a putut stăpâni :

— „Olandezule", înainte de a intra în apă, ar fi fost bine să-l rogi pe Ibn Shad să rostească descântecul sacru pentru alungarea fiarelor. Pe aici — aş pune prinsoare — sunt şi crocodili...

Fără descântece, dar nu prea lesne am izbutit să-laducem pe „olandez" la mal. Toată iscusinţa noastră nu l-a împiedicat însă să înghită câteva porţii bune de apă.

—Bună supa, Van Thyft ? îl întâmpină Borel pe mal, văzându-l cum scuipa oţărât.

—Cam sălcie — răspunse acesta flegmatic.

—S-o fi amestecat cu sângele hipopotamului — insinua mucalitul Borel.

Fapt e că, după o noapte de zbucium şi nesomn, baia din fluviu ne prinsese bine.

CAPITOLUL 9

SOSIREA LA. BUWAR• UN SISTEM INGENIOS DE A TE URCA LA BORD... • REMORCĂ PUŢIN OBIŞNUITĂ • O PĂLĂRIE BIZARĂ» MODA AFRICANĂ ŞI CAPRICIILE EI • „PODOABELE" FEMEILOR DIN CIAD – FAIMOASELE SARA DINJDO

În răstimpul popasului nostru pe mal, mă întrebam dacă motorul va avea destulă putere să desprindă hipopotamul de pe fundul nămolos al apei, în care iar se împotmolise, după cum din nou se împotmolise şi pupa navei.

Van Thyft susţinu că din punct de vedere tehnic el a şi găsit soluţia tuturor problemelor ce le iscase noua situaţie creată.

—Va trebui să înlăturăm mai întâi nămolul din jurul pupei şi a hipopotamului. Vom căuta ca trupul acestuia din urmă să fie afundat complet în apă. În felul acesta va fi degajat motorul, aşa că vasul va putea fi mişcat cu uşurinţă. Vor fi suficiente poate chiar numai pânzele, fără a mai fi necesar ajutorul motorului.

Acestea fiind stabilite, o parte din membrii echipajului începură să lucreze pentru a înlătura nămolul din jurul hipopotamului şi al pupei, iar alţii cărau înapoi bagajele noastre pe puntea vasului.

—Daţi-mi mie să duc veşmintele — se oferi unul din mateloţi — un tânăr smolit, care se afla în preajma noastră pe mal.

- N-ai să le uzi ?

- N-am să le ud, musiu. Veţi vedea... deîndată, musiu.

Am acceptat mai mult de curiozitate, fiind sigur că nu va izbuti să treacă lucrurile fără a face o baie în toată regula, întrucât — cum am mai amintit — în apropierea vasului apa depăşea înălţimea unui bărbat de statură mijlocie.

M-am îndreptat înot spre vas, ajungând primul pe punte : eram curios să văd cum se va descurca tânărul congolez. Borel şi Van Thyft urcară şi ei, curând, pe punte.

Tânărul, însoţit de un alt băieţandru, înainta în apă în direcţia corăbiei. Curând apa îi ajunse până la brâu. El făcu un salt uşor şi se cocoţă — spre mirarea noastră — pe umerii tovarăşului său. Au continuat să înainteze aşa până când apa ajunse la gâtul celui de ai doilea băiat.

Mai aveau vreo trei metri până la vas.

— Acu e-acu ! zise Borel, aşteptând încordat să vadă ce manevră ingenioasă mai pot născoci cei doi.

Deodată băieţandrul, care ducea pe cap bagajele mele, strigă ceva către oamenii aflaţi pe bord. Un catarg de rezervă ce se afla pe punte fu întins orizontal, la nivelul punţii, în direcţia celui care strigase. Acesta, instalat cum era pe umerii tovarăşului său, prinse cu mâna liberă catargul ce i se întinsese şi se agăţă bine de el, sprijinindu-se apoi şi cu braţul în care ţinea strâns bagajele.

Oamenii de pe bord ridicară pârghia şi o aduseră până deasupra punţii, depunând apoi pe covertă pe matelotul zburător împreună cu toate bagajele pe care apa nu ajunsese să le ude. Celălalt tânăr înota pe lângă navă. Îi fu aruncată o funie pe care se căţără cu iuţeală ajungând un minut mai târziu la bordul „Vijeliei".

Am aplaudat ingeniozitatea sistemului folosit de cei doi marinari, oferindu-le deîndată şi o răsplată.

— Iată un sistem ingenios de îmbarcare, pe care — pe cinstea mea ! — l-aş adopta, comentă întâmplarea Van Thyft, stârnindu-ne interminabile hohote de râs.

Van Thyft nu se înşelase în calculele sale. Totul s-a petrecut întocmai cum prevăzuse.

O dată pornit vasul, hipopotamul prins ca în cange de braţele ancorelor, fu dislocat din mâl şi ne urmă tot timpul călătoriei, ca o uriaşă remorcă, până la localitatea cea mai apropiată — Buwar — unde plănuiam, ca ajutaţi de indigeni, să-l scoatem pe mal şi să-lcăsăpim, operaţie de pe urma căreia vor avea fără îndoială parte bună.

Către amiază, nava a acostat în dreptul satului Buwar.

Ca şi la Sakat, debarcaderul primitiv era construit din bolovani, aşezaţi asemenea unui parapet, care înlesnea oarecum acostarea bărcilor şi a vaselor. Buwarul nu era statornicit pe mal ci puţin mai departe pe o înălţime ce domina ca un pinten apele fluviului. Ajunşi în piaţa circulară a satului, am fost deodată încercuiţi de vreo treizeci de bărbaţi.

Buwarezii ne priveau cu neîncredere. Unii au schiţat chiar gesturi de ostilitate, socotind, pe semne că am venit la ei cu gânduri vrăjitoreşti. După ce le-am împărţit câteva daruri mărunte s-au mai liniştit.

Ne-au urmat până pe malul fluviului, împinşi de curiozitate. După ce am ajuns la debarcader, şi au zărit hipopotamul la pupa vasului, bănuind că se vor înfrupta şi ei din carnea lui, nu au aşteptat mult pentru a răspunde cererii noastre de a ne ajuta la jupuirea animalului. Mulţi dintre ei începură să lucreze ascultând de ordinele lui Sadek. După puţin timp câţiva indigeni, care rămăseseră pe de lături privind cum este tăiat în bucăţi hipopotamul începură să danseze, voind, fără îndoială, să-şi exprime astfel bucuria pe care o încercau.

Curând, la început sfioase şi tăcute, apoi mai îndrăzneţe, bărbaţilor li s-au alăturat femeile satului. Copiii n-au întârziat să-şi facă apariţia, dar erau mult mai timizi şi au trecut multe ceasuri pînă când s-au amestecat în mulţimea pestriţă ce invadase malul.

Când a început dansul, femeile aşezate roată în jurul dănţuitorilor subliniau tactul, bătând ritmic din palme.

Unele dintre ele purtau un fel de pălării a căror mărime şi formă păreau a fi cu totul nepotrivite pentru a servi la acoperirea ori împodobirea capului. Ca înfăţişare puteai să le asemeni mai degrabă unor... coşuri.

Într-o oarecare măsură eram familiarizat cu fantezia africanilor în ce priveşte coafura şi podoabele cu care se ornează. Pălăriile femeilor din Buwar aveau însă alt rost, deosebit de practic.

Dar, ca să aflaţi taina, vă voi povesti, dragi cititori, cum am avut prilejul să dezleg acest secret.

Mă rătăcisem o dată pe insula Tiburon, tot în regiunea tropicelor, unde am petrecut, după cum veţi vedea, o neaşteptat de interesantă după-amiază.

Insula îşi trage numele de la faptul că în apele din jurul ei evoluează fără astâmpăr cârduri de rechini (tiburon = rechin, în spaniolă). O altă caracteristică a acestui pământ insular o constituie numărul covârşitor de şerpi din nenumărate neamuri ce o populează.

Însoţit de câţiva tovarăşi de vânătoare, poposisem aşadar în insula Tiburon pentru scurt timp şi ca să ne ferim de atacul periculoaselor reptile, ne instalaserăm corturile pe o plajă în apropierea ţărmului. Soarele dogorea cumplit. Sub acoperişul încins al corturilor, aerul era fierbinte şi uscat ca într-un cuptor. Mercurul se ridicase în termometru până la 56 de grade, iar în vecinătate nu se vedea nici un arbore mai acătării, care să ne ofere binefacerile umbrei sale.

Rămăsesem singur. Tovarăşii mei plecaseră să exploreze interiorul insulei. Pentru a mă răcori puţin mă plimbam pe plajă. Valurile mângâiau, din când în când, nisipul alb strălucitor.

Pe când îmi bălăceam cu gândul hai-hui picioarele goale în apa călduţă a mării în faţa mea apăru o făptură stranie. Am socotit o clipă că e o năzărire, efectul unei stări febrile, atât de frecvente în climatul ţinuturilor prea calde. Dar nu, nu era halucinaţie. în faţa ochilor mei se proiecta silueta unei făpturi omeneşti, a unei femei brune înalte, cu bustul gol. Restul trupului era înfăşurat într-o fustă de pânză viu colorată în roşu, galben şi violet.

Pe cap purta o pălărie uriaşă, formată dintr-un bogat mănunchi de pene, care mă făcu să mă întreb prin ce miracol îşi păstra echilibrul.

Văzându-mă ieşind din apă, femeia duse mâna la inimă, înfricoşată. Se uita uluită la mine, paralizată de spaimă. Aveam la mine câteva nimicuri sclipitoare — daruri pe care le ofeream de obicei indigenilor. Îi oferii o brăţară de metal auriu incrustat cu rubine şi smaralde... de sticlă. Femeia o luă, cu un gest grăbit, ca o pisică flămândă şi neîncrezătoare.

O văzui apoi că surâde încântată, radioasă, întorcea brăţara pe toate feţele, chicotind într-una. Văzând însă că nu ştie ce să facă cu bijuteria ce i-o dăruisem, m-am apropiat cu câţiva paşi. Tânăra era cât p-aci s-o ia la fugă. Mi-am dat mult osteneala până s-o liniştesc. Îi arătai pe îndelete cum se prinde brăţara pe mână. Îmi urmărea mişcarea degetelor cu ochii mari, gândindu-se probabil că preţioasa comoară va dispare tot atât de neaşteptat cum i se dăruise.

Când văzu cercul de pietre sclipitoare bine fixat pe mână, nu se mai sătura contemplându-l. Părea cuprinsă de o vrajă. Îşi plimba mereu privirea de la podoaba scânteietoare la mine şi de la mine la podoabă. Trecu aşa o vreme. O priveam surâzând. Într-un târziu începu aş roti mâna pe pântece luând o mină întristată. Era uşor de tălmăcit semnul: îi era foame. Îi făcui semn să mă urmeze spre corturi. M-a întovărăşit tăcută, mergând cu câţiva paşi — potrivit obiceiului locului — în urma mea. Când am ajuns în cortul meu tocmai se pregătea prânzul.

Intrând în cort, văzui şi auzii ceva cu totul neaşteptat: pălăria musafirei mele începu să ţipe, iar penele din vârf se legănau bătute parcă de vânt. Femeia citind pe faţa mea cât de mirat sânt de cele întâmplate râse voioasă. Îşi înălţă amândouă mâinile şi cu un gest sprinten îşi scoase „pălăria" de pene de pe cap ; ţipetele încetară ca prin minune.

Mă apropiai şi ce văzui ? În pălărie un pui de om ciocolatiu era aşezat ca într-un cuib de păsărică...

Mi-am dat seama atunci, înveselit, că la tropice poţi avea parte şi de aventuri mai puţin înfricoşătoare decât cele prilejuite de întâlnirile cu fiarele sălbatice în savană, pe apă ori în pădurile virgine. În ce priveşte pălăria-cuib n-am mai întâlnit-o la alte triburi. Era o „modă" locală. Şi fiindcă veni vorba de modă pot să vă spun că şi în alte regiuni ale Africii mi-a fost dat să văd lucruri mult mai bizare cum sânt de pildă „podoabele" femeilor din Ciad, faimoase Sara Dinjo, care-şi mutilează înfiorător chipul în numele unor arbitrare principii estetice. Încă din anii fragezi ai copilăriei, fetelor din tribul Săra, cantonat în sudul Ciadului, li se spintecă buza superioară, incizia făcându-li-se aproape de gingie. În tăietură se introduce, de îndată, un soi de paie groscioare, care sunt mereu preschimbate pentru a nu se uni cumva marginile rănii. După cicatrizare, în despicătură se introduce un beţişor plat, cioplit din lemn uşor bine netezit, destinat să întindă mult fâşia de piele,, care rămâne legată de faţă numai la colţurile buzei. Cu vremea, beţişorul e înlocuit cu altul mai lat.Acesta, la rândul lui, va fi şi el înlocuit ulterior, după o serie de astfel de substituiri — printr-un disc ale cărui dimensiuni ating în final mărimea unei farfurioare. Câteva luni mai târziu de la prima incizie, tânăra suportă o altă asemenea operaţie, de astă dată, despicându-i-se buza inferioară. Urmând acelaşi bizar procedeu şuviţa de piele se întinde mereu până când, după mai mulţi ani de extensiune progresivă, ea cuprinde un platou de lemn a cărei circumferinţă egalează dimensiunile unei farfurii obişnuite. Femeile cu buzele „ornate" cu asemenea podoabe ce le desfigurează se bucură de admiraţia consătenilor lor, admiraţie-direct proporţională cu mărimea discurilor.

M-am întrebat adesea ce imbold confuz le determină pe acestei femei să-şi mutileze astfel faţa? Care-s obârşiile acestei tendinţe care, de altfel, am observat, nu este proprie tuturor femeilor din regiune ?

Profesorul Leroy, un pasionat etnograf, cu care discutasem îndelung asupra acestui subiect, socotea că bizara practică îşi are originile într-o perioadă mai îndepărtată, când satele africane erau bântuite de traficanţii de „abanos viu".Şefii triburilor din Ciad luaseră hotărârea de a desfigura astfel femeile pentru a nu mai ispiti pe negustorii de sclavi chibzuind că aceştia, socotindu-le o marfă nesigură nu le vor mai răpi. Nu ştiu dacă explicaţia dată de Leroy era cea mai plauzibilă dar — câţiva ani mai târziu — în cursul unui popas mai îndelungat în regiunile meridionale ale Ciadului am putut să-mi dau seama că femeile-cu-discuri-în-buze — vreo zece, numai — erau socotite printre notabilităţile satului; aveau o puternică influenţă asupra celorlalte membre ale tribului — ce nu purtau atare podoabe — şi constituiau totodată o „partidă" foarte râvnită ; bărbaţii ce doreau să le ia de neveste, făceau preţioase daruri viitorului socru pentru a le încuviinţa însoţirea.

De altfel, cu astfel de „podoabe" extravagante se mai mândresc şi tinerii din tribul rendille care-şi ornează urechile cu mici discuri de fildeş ori de lemn colorat. Uneori valoarea estetică a bijuteriilor este preţuită în funcţie de alte criterii. Astfel tinerele din tribul congolez kakamolka încep să poarte pe la zece-doisprezece ani —vârsta iniţierii — brăţări largi de aramă în jurul gleznelor şi al braţelor, adesea şi în jurul gâtului, podoabe al cărui număr creşte o dată cu anii, părinţii dăruindu-le mereu altele mai cu seamă în anii ce preced vârsta când fetele urmează a se mărita. Mărimea şi numărul brăţărilor arată nu numai cât de preocupate sânt fetele kakamolka pentru a arăta cât mai frumos împodobite. Mărimea lor vădeşte totodată cât sunt de bogate familiile lor.

Dar, în fond, oare numai fetele şi femeile se vădesc atât de preocupate de a-şi împodobi chipul şi trupul ?

Am constatat, nu în puţine situaţii că bărbaţii le întrec în imaginaţie. In Dahomey luptătorii din tribul semfo îşi străpung nările şi introduc în orificiile practicate colţii redutabilului porc sălbatic de râu — potamocer ; alţii îşi mai perforează şi buza inferioară în care introduc bastonaşe de fildeş ori pene viu colorate.

Dar ne-am cam depărtat de subiect.

Să ne reîntoarcem la bord.

Extragerea celor două ancore din trupul hipopotamului ne-a dat multă bătaie de cap întrucât trebuia lucrat numai în apă şi sub apă.

După câteva ceasuri, cu mari eforturi a putut fi desprinsă una din ancore. Căpitanul Sadek şi Ibn Shad dirijau „operaţia". Loviturile securilor ce se abăteau în masa de carne produceau un sunet curios, metalic. Când securile atingeau vreun os al monstrului, ni se părea că e lovit oţelul ancorei.

Pentru a înlesni degajarea celei de a doua ancore, Sadek a dispus să se taie şi să se desprindă din trupul hipopotamului carnea din jurul braţelor de fier împlântate în pântecele monstrului.

Dar atât oamenii noştri din echipaj cât şi localnicii din Buwar, când au văzut că s-au tăiat mai multe ciosvârte zdravene de carne, n-au mai avut răbdare să continue lucrul. Au lăsat securile şi revenind grabnic pe mal au şi început împărţeala.

Îndatorat, căpetenia satului ne invita să împărţim cu el cina. Pregătită — am aflat mai târziu din ultimele rezerve ale căpeteniei satului — cina fu alcătuită din mai multe soiuri de bucate.

Ni se oferiră — aşezate pe frunze mari de palmier — cele mai bune bucăţi alese din carnea hipopotamului răpus : ochii, inima şi creierul, pregătite fiecare într-alt fel. Ochii aproape cruzi, perpeliţi doar deasupra jeraticului, erau înmuiaţi într-un sos dens, de o frumoasă culoare verde, preparat din ierburi bine mărunţite şi zeama unui ardei verzui, asemănător unei păstăi — al cărui suc arzător ne-a fript cerul gurii. De arsură n-am scăpat decât golind câteva tartăcuţe cu hal — o băutură aromată, răcoritoare şi pregătită din seminţele arborelui parkia, lăsate la dospit la umbră, vreme de câteva zile. Se pare că, pentru indigeni, parkia e o adevărată binecuvântare. Tot din seminţe, băştinaşii pregătesc — măcinând boabele o pastă gălbuie care amestecată cu apă şi cenuşa unei plante bogată în sare serveşte la prepararea unei azime destul de plăcută la gust asemănătoare oarecum turtelor de manioc.Câteva asemenea azime plate şi de dimensiunile unei farfurii întinse — au întovărăşit

creierul şi inima, fierte în apă, laolaltă cu piper şi nişte buruieni cu gust de mentă.

—Nu-s deloc rele bucatele..., comentă Borel, care stăpânit de uriaşa sa poftă de mâncare, era gata să încerce cele mai extraordinare experienţe gastronomice.

Eram întru totul de acord. Van Thyft gustă cu neîncredere. Neputând să încalce politeţea,

a răspuns la îndemnurile repetate şi zgomotoase ale căpeteniei satului, continuă să mănânce cu gesturi măsurate tăind cu khamerul său bucăţi mici din creierul hipopotamului.

Batate prăjite în ulei de palmier şi o fiertură cam fadă de orez sălbatic fură aşezate apoi în faţa noastră.

Câteva fete, cu o coafură complicată — părul le era împărţit în numeroase codiţe împletite — aduseră în tigve, ornate cu desene geometrice roşii, albe şi negre, felurite fructe. Unele semănau cu prunele gălbioare de pe dealurile Câmpulungului, dar aveau sucul mai acid şi uşor astringent. Ne-au furat privirile o grămadă de globule roşii, mari cât merele domneşti, ce se aflau pe masă pe un aşternut de frunze de baobab.

Intercepându-ne privirea, Sanguru, căpetenia, ne invită cu gesturi largi să le încercăm gustul. Van Thyft, prudent, ne lasă să le încercăm întâi noi. Erau excelente. Carnea lor era moale şi dulce, aromată cum sunt fragii de munte.

—Credeţi că...

Nu-llăsarăm să continue pe Van Thyft.

— Orice nouă experienţă trebuie plătită prietene, îi zisei eu sentenţios. Borel izbucni în râs. Ştia el ce ştia...Cu câteva zile înainte, Van Thyft, cu prilejul unui scurt popas, muşcase dintr-un fruct pădureţ, auriu, cu vine roşietice, a cărui zeamă amară şi astringentă îi făcuse gura pungă, dându-i o neuitată lecţie de prudenţă.

În vreme ce noi terminaserăm aproape cina îmbelşugată ce ni se-oferise, ospăţul indigenilor era de-abia la început. Satul sărbătorea însufleţit această zi de neaşteptat festin. Oamenii — printre care se amestecaseră şi membrii echipajului nostru — mâncau hulpav. Concentraţi, cu ochii aţintiţi doar pe bucata de carne Crâmpoţită din care îmbucau grăbiţi. O sfâşiau cu dinţii.Întregul sat era prins parcă într-un angrenaj, ce acţiona într-un singur sens. Părea un sistem de articulaţii ce executau aceeaşi mişcare ritmică. Focurile împrăştiau lumini roşietice, ce dădeau un extraordinar relief acestei scene. Înainte de orice, ospăţul era însă un spectacol sonor. Răzbătea până departe crănţănitul oaselor sparte şi ronţăite, loviturile seci ale satârelor care despicau noi hălci din ciozvârte, strigătele copiilor, lătratul agresiv al câinilor, care se luptau arţăgoşi pentru un os golit de măduvă.

Feţele sătenilor unse de grăsime sclipeau. Ochii le erau aprinşi, înveseliţi. Un ospăţ de pomină cum n-au fost multe în sat de vreme îndelungată.

- Mănâncă fiecare cât şapte ! Şi cu ce lăcomie !...

- Lacomi ? Nesătui, aş zice, amice... Van Thyft se încruntă nedumerit:

—Ce spui ? Nesătui ? Dar au dat gata, Ticane, doar în câteva ceasuri câteva sute de kilograme de carne !

În aparenţă aşa puteau fi judecate faptele. Realitatea, era, în fond alta : realitatea multor altor comunităţi băştinaşe din Africa. Aceste regiuni sunt bântuite de musca ţe-ţe, muscă asemănătoare ca mărime columbacei din ţara noastră, dar a cărei înţepătură provoacă moartea vitelor de povară — fie ele cornute, asini sau cai. Anumite specii ale acestei muşte ucid chiar şi câinii. În regiunile unde bântuie musca ţe-ţe băştinaşii nu pot creşte vite. Carnea nu şi-o pot procura decât din pădure. Dar nu totdeauna vânătoarea se încheie mulţumitoare. Rareori răpun cu armele lor primitive câte un bivol sălbatic, sau altă sălbăticiune mai mare. Se mulţumesc cu zburătoare, facoceri, ori — în caz că norocul le-a surâs — cu o antilopă.

Nu rareori, din pricina ploilor, a secetei ori a incendiilor ce izbucnesc pe neaşteptate în savană, aprinse de fulgere ori de scânteile
vreunui foc de tabără, vânatul se răreşte sau migrează în alte zone mai îndepărtate. Carnea apare mai rar printre alimentele zilnice.
Domneşte aproape o foame cronică de carne în multe sate africane.
O suplinesc cum pot: consumând — mai rar — peşte şi scoici, şopârle — a căror carne albă, fadă, o mănâncă friptă — rozătoare de
pădure, termite şi în unele perioade, lăcuste.

Borel — care cutreierase în peregrinările sale de inginer hotarnic, prin multe ţinuturi ale Africii răsăritene şi centrale, îmi dădu dreptate. Muşcă din ultimul fruct ce mai rămăsese în tigvă şi începu să ne povestească, o întâmplare petrecută de el în Guineea.

—Străbăteam, acum trei, nu, acum patru ani, o savană cu ierburi înalte, întreruptă din când în când de pâlcuri de pădure. Anul acela fusese mai secetos ca oricând : ierburile erau parte secătuite. Şi pădurea se decolorase parcă sub arşiţă. Vânatul se rărise. Rareori izbuteam să dobor câte un facocer ori o gazelă. Şi aveam de hrănit 25 de purtători de poveri, a căror foame părea că nu poate fi domolită oricum.

—Nu aveai provizii ? întrebă Van Thyft.

- Ba da, dar nu prea multe. Socotisem că voi asigura cea mai mare parte din hrană vânând. Am luat cu mine, totuşi, câteva lăzi cu carne uscată, făină de grâu şi orez, dar un accident nefericit — ruperea unui pod de liane — m-a făcut să pierd cea mai mare parte din alimente, lăzile prăbuşindu-se într-un torent.

- Şi ? Van Thyft aştepta cu curiozitate să asculte cum s-a descurcat rubicondul nostru amic.

—În cădere, lăzile s-au dislocat şi vă închipuiţi ce s-a putut face cu carnea uscată, cu făina... În câteva clipe totul s-a transformat într-o pastă lipicioasă pe care a înghiţit-o repede apa. Nu mi-am dat seama de la început cât de gravă e pierderea. În zilele următoare n-am izbutit să împuşcăm decât un singur potamocer costeliv şi câteva găinuşe de pădure...

Povestirea lui Borel îmi stârni curiozitatea. Şi Van Thyft îl asculta atent. Căpetenia, deşi nu înţelegea limba franceză, urmărea discuţia, plimbându-şi tăcut privirea de la unul la altul.

—Veni o zi când nu vânarăm nimic. Şi a doua zi nenorocul ne urmări iarăşi.Mâncam o dată pe zi ce izbuteam să adunăm din pădure. Atunci am gustat pentru prima oară seminţe de parkia, fructele acide, aţoase, ale baobabului, muguri... şi câte şi mai câte fructe pădureţe dintre care unele numai amintindu-mi-le îmi fac şi azi gura pungă. Într-o dimineaţă, şeful hamalilor indigeni, un nigerian uscăţiv — Baduma îi zicea, dacă mi-aduc bine aminte — se apropie de mine spunându-mi că oamenii sunt slăbiţi şi că va trebui să părăsim o parte din bagaje...

Cântăream în minte la ce aş putea renunţa când deodată auzirăm strigăte. Un purtător — un tânăr tare dezgheţat pe care-1 poreclisem „veveriţa" — venea în goană dinspre un luminiş ce se întrezărea din locul unde ne instalasem tabăra.

— Dibuise urmele unei turme de antilope, mă grăbii eu să anticipez, cursul povestirii.

—Nu. Anunţa descoperirea unei termitiere. Asta a fost salvarea noastră.

Ce vrei să spui ? Van Thyft îl privea pe Borel intrigat.

- Ai răbdare : ai să înţelegi de îndată ce s-a întâmplat, intervenii eu bănuind oarecum ce a urmat.

În vreme ce vorbeam căpetenia ne umplu ceremonios tărtăcuţele ce le aveam în faţă cu băutura aromată pe care o lăudasem la începutul ospăţului.

Borel o goli dintr-o înghiţitură şi-şi continuă şirul povestirii.

Nu înţelegeam ce strigă. Vorbea într-un dialect necunoscut mie. Baduma, şeful purtătorilor, auzindu-1 însă se înveseli deodată. Porni cu paşi repezi spre bizarul vestitor, strigându-mi pe după umăr :

- Veniţi cu mine, musiu : masa bună aşteaptă !... La început, n-am priceput de ce se agitau cu toţii în jurul movilei roşcate de pământ — cuibul termitelor. Pe cine să întreb? Toţi erau agitaţi şi preocupaţi. Nu-i interesa decât un singur lucru : să distrugă termitiera : ei o asaltară cu securile care, lovind peretele rigid al cuibului, săreau înapoi parcă ar fi întâlnit rezistenţa metalului...

Dar ce îi îndemna să le năruie locaşul? întrebă mirat Van Thyft. Apoi după o clipă, înainte ca Borel să aibă timpul de a răspunde adăugă : cred că înţeleg... o superstiţie, de bună seamă... socoteau termitele vinovate de dispariţia vânatului... Odată când mă aflam în Gabon...

Borel, mirat întâi de şuvoiul neaşteptat de cuvinte, rămase câteva momente descumpănit, apoi interveni, tăind scurt elanul „olandezului" :

—Nici vorbă de aşa ceva ! Căutau doar hrană... Olandezul se miră :

—Hrana termitelor? Dar ele — cine nu ştie ? — se hrănesc cu: celuloză !...

Nu-lmai recunoşteam pe Van Thyft. Borel nu-i mai răspunse la întrebare. Sorbi jumătate din conţinutul tărtăcuţei, iarăşi plină prin, bunăvoinţa gazdelor, şi-şi continuă fraza întreruptă :

Securile se arătau neputincioase. Oamenii se sfătuiră. Apoi fu aprins un foc de ierburi uscate la baza termitierei. Unul din oameni aruncă peste flăcări un pumn de pulbere vegetală pe care-o obţinuse, pe loc, răzuind cu cuţitul scoarţa unui arbust ce creştea prin apropiere. Un fum acru şi înţepător se ridică curând năpădind termitiera. Mă îndepărtai puţin de cuib nemaiputând suferi fumul usturător ce ne învăluise asediatori şi asediaţi laolaltă. Tocmai atunci izbucniră strigăte vesele şi unul din oamenii noştri îşi lansă suliţa cu o putere că ar fi străpuns şi un bivol sălbatic...

în cine şi-a aruncat suliţa ?

—Ai răbdare, „olandezule", îi domolii eu curiozitatea nerăbdătorului : lasă-1 să-şi sfârşească vorba. Dacă îl tot întrerupi...

Tiarei continuă :

—Strigătele nu mai conteneau. Mă apropii. Prin perdeaua de fum albicios de-abia distingeam siluetele oamenilor. Păreau că se luptă să ţină strâns în funii un animal. Să le dau o mână de ajutor, îmi zic Mai fac doi paşi. Deodată ca scăpat din praştie unul din indigenii ce asaltaseră termitiera fu proiectat cu putere înspre mine. Ne-am rostogolit amândoi la pământ. Câteva clipe nu mi-am revenit: mă lovisem puternic de un ciot. Fumul se mai risipise. Şi-atunci am văzut cu cine se luptau să-1 stăpânească oamenii : un şarpe a cărui coadă scăpată din funie după ce ne zvârlise ca pe o ramură uscată se zvârcolea biciuind aerul. Van Thyft îşi soase ochelarii şi uitându-se cu ochii mijiţi întrebă nedumerit:

—Un şarpe ? De unde răsărise ?

—Din termitiera. Cuibul termitelor fusese părăsit de constructorii săi. Şi locuinţa n-a rămas multă vreme liberă. Şi-a găsit culcuş înlăuntrul ei şarpele şi...

Van Thyft nu-şi mai găsea locul.

—Ai zis şi... Vrei să spui că şarpele mai împărţea termitiera şi cu alţii ?

—Da, ce-i de mirare ? Ştii doar că unele asemenea „edificii" pot sa aibă o circumferinţă de treizeci de metri; cât priveşte înălţimea unele ating zece şi chiar doisprezece metri. Termitiera „noastră", cea despre care vă vorbesc, nu era chiar atât de vastă, deşi n-avea mai puţin de douăzeci de metri înconjur şi depăşea cu mult înălţimea unei case cu un cat... Aşa că — înţelegeţi?! spaţiu era destul în diferitele sale etaje.

Şi cine erau ceilalţi locatari ? întrebai eu, molipsit de curiozitatea „olandezului".

O seamă de mici rozătoare — care o zbughiră care încotro de îndată ce palele fumului le invadară vizuinile — şi un pangolin. A ieşit ultimul, după ce oamenii începuseră să lovească cu lăncile în pereţii termitierei pentru a face zgomot.

—Şi n-o să spui că v-aţi ospătat din carnea pangolinului !?

—Nu. Şarpele ne-a furnizat friptura acelei seri şi trebuie să vă spun fără sfială că avea o carne excelentă : moale cum e cea de pui,

suculentă grasă...

Căpetenia asculta cu zâmbetul pe buze povestirea, care i-o tălmăcea, cât se pricepea Ibn Shad.

Cina mult prelungită se sfârşi spre miezul nopţii.

Reîntorşi pe mal ne-am dat seama că locuitorii satului absorbiţi de petrecere lăsaseră hipopotamul căsăpit pe jumătate : din cea de a doua ancoră nu se vedea decât inelul de care fusese fixat lanţul. Lucrul a fost reluat de membrii echipajului. Aceştia erau sleiţi de oboseală şi nesomn. Munceau, cu mişcări domoale de mai bine de o oră. Se pregăteau tocmai să facă o pauză când se auzi un zgomot ciudat. Deodată văzurăm pe oamenii noştri părăsind brusc lucrul şi urcându-se, care cum putea mai repede, la bord.

Priveam nedumerit la forfota dezordonată ce se produsese ; nici n-am apucat să întreb ce se întâmplase şi de ce fug, când auzii glasul lui Borel, care se afla pe coverta corăbiei :

Crocodilii !

Iată ce ne mai lipsea! exclamai eu înciudat.

Împreună cu Van Thyft ne-am urcat pe covertă. De aici se putea vedea cum o ceată de crocodili înota spre locul pe care abia îl părăsiseră oamenii noştri. Alţii, atraşi fără îndoială de mirosul stârvului, înaintau pe uscat, deschizând şi închizându-şi din când în când boturile lor hâdoase, ce clămpăneau înfricoşător.

Crocodilii se apropiau cu destul de mare iuţeală.

Nu mai aveam timp de aşteptat; ne-am luat armele şi când reptilele au ajuns — după socoteala noastră - la distanţa potrivită, am tras toţi trei câte un foc, fiecare ţintind câte un crocodil.

Dar reptilele erau numeroase. La auzul detunăturilor crocodilii îşi înteţiră asaltul, aţâţaţi, furioşi.

Am tras o nouă salvă. Unul lovit în ochi sări cu labele în aer apoi se prăbuşi fără suflare. Ceilalţi bătură în retragere, îndreptându-se spre mal. De aici priveau ţintă în direcţia noastră, mişcându-şi agitaţi cozile şi plesnind cu ele pământul şi ierburile din jur.

Unde era Ibn Shad ? — întrebă Van Thyft, observând că reptilele nu se hotărau să părăsească definitiv locul.

- Dar ce ai cu el ?

- Mai mă întrebi ? Să vină să alunge crocodilii. Acum e cel mai potrivit prilej de a folosi formula magică a marabutului.

- Da, da, uitasem această poveste — răspunsei eu, gândindu-mă mai mult la reprezentaţia amuzantă ce ne-o va oferi Ibn Shad — pus într-o situaţie dificilă — decât la eficacitatea descântecului.

Ca prin farmec Ibn Shad se apropie de grupul nostru.

- Repede ! Rosteşte-ţi descântecul — îi spusei eu.

- A... acum nu se poate, musiu !

- De ce ?

- Pentru că aceste animale vin aici să-şi astâmpere foamea...

- Ei şi ? Ce ne priveşte pe noi foamea lor ?

- Pe mine mă priveşte, musiu, replică Ibn Shad încreţind fruntea. Marabutul mi-a spus că nu trebuie să pricinuim vreun rău animalelor Domnului, când ele cer de mâncare. Avem destulă hrană pentru noi; ce rămâne, Alah a hotărât să fie pentru ele...

Ibn Shad făcea aluzie la carnea — jumătate din trupul monstrului, în care rămăsese înfiptă ancora, carne al cărei miros atrăsese, de altfel, ceata de crocodili...

- Lăsaţi-i să mănânce, musiu, nu-i împiedicaţi şi în scurt timp se vor îndepărta, toţi, continuă călăuza.

- Deci nu vrei să-i alungi ?

- Nu-mi este îngăduit. Nu, musiu. Nu pot încălca porunca marelui marabut...

În acest timp, crocodilii se apropiară iar de carcasa în parte dezgolită a hipopotamului. Ne încărcarăm din nou armele. Borel, avu atunci o idee pe cât de năstruşnică pe atât de înţeleaptă :

- Staţi ! ne opri el după primele focuri. Ce rost are să ne prăpădim muniţiile? De ce să omorâm crocodilii? Să-i angajăm în treaba noastră...

—Cum adică ? Ce vrei să spui ? — îl întrerupse Van Thyft.

—Iată la ce m-am gândit, îşi continuă ideea lansată, Borel. Lăsându-i în pace să devoreze ce a mai rămas din trupul monstrului vom putea recupera fără multă osteneală ancora.

—Are dreptate Borel, dar „operaţia de curăţire" se poate săvârşi în timp ce înaintează „Vijelia" ar putea porni fără să ne mai pierdem vremea staţionând aici de florile mărului — mi-am dat eu cu părerea.

— Şi crezi că ne vor urma crocodilii ? întrebă Van Thyft.

— N-aveţi nici o grijă, musiu — interveni Ibn Shad. Nu lasă ei aşa uşor prada râvnită. În jumătate de oră, ancora va fi eliberată, Ibn Shad v-o spune...

L-am chemat pe Sadek şi i-am comunicat hotărârea noastră. S-a declarat de acord, cu atât mai mult cu cât începuse să se simtă o adiere de vânt prielnică navigaţiei cu vele.

Porunci imediat să se întindă pânzele; cu ajutorul unor prăjini, corabia a fost desprinsă de la mal şi ne-am văzut din nou navigând pe apele fluviului.

În timp ce vasul îşi continua lent drumul, Crocodilii s-au repezit în urma noastră ; ciocnindu-se, încăierându-se, ei s-au năpustit cu o lăcomie fără margini asupra prăzii. Dar după mai bine de o oră am constatat că ancora tot n-a fost eliberată.

Aici calculul nostru dăduse greş. Fie din cauza deplasării vasului, fie datorită învălmăşelii produse, numai puţini crocodili izbuteau să smulgă câte un hartan mai zdravăn de carne, majoritatea rămâneau cu dinţii înfipţi în pielea dură a hipopotamului...

— Trebuie să ne oprim — spuse Borel. Altfel nu vor izbuti să devoreze hoitul, şi noi vom rămâne în continuare cu ancora captivă.

„Vijelia" a stopat. Ca la un semnal, jivinele s-au strâns din nou în ceată şi au năvălit asupra stârvului pe care l-au năpădit curând de nu se mai zărea nimic decât o învolburare de ape sângerânde.

Eram siguri că de data aceasta nava va fi eliberată. Timpul trecea, dar rezultatul mult aşteptat nu se arăta. Dimpotrivă, interveni — asta ne mai lipsea — un incident, ce puse în primejdie vasul.

Greutatea crocodililor îngrămădiţi pe hoitul hipopotamului era atât de mare, încât pupa vasului începuse să se încline şi să balanseze îngrijorător. Mereu se adăugau alte reptile, care se căţărau peste celelalte, periclitând echilibrul navei.

Ibn Shad, văzându-ne alarmaţi, interveni.

—Nu vă neliniştiţi ! Acum o să isprăvească... mai aşteptaţi puţin — ne îndemnă el.

Nici nu ne gândeam să mai aşteptăm. încărcarăm armele, dar când să tragem, Van Thyft ne opri :

—Staţi ! Am o idee ! Să punem întâi motorul în funcţiune. Sunt sigur : zgomotul lui îi va goni cu siguranţă...

Ideea nu era rea, mă gândeam, cumpănind : dacă am fi tras, detunăturile armelor ar fi provocat, neîndoielnic, panică printre crocodili — cum s-a întâmplat şi cu prilejul primei noastre întâlniri — dar de data aceasta s-ar putea să nu mai fim aşa norocoşi...

— Motorul ! Strigai eu lui Sadek, care se apropia de noi cu paşi domoli. Repede ! Poate îi înspăimântă...

Aripile elicei, lovind cu putere apa, stârniră o mare agitaţie printre reptile. Nava începu să se balanseze îngrijorător. Mormanul crocodililor era însă prea mare pentru ca motorul să poată înfrânge rezistenţa reptilelor care nu voiau să cedeze prada. Pe de altă parte riscam şi un alt pericol : era cu putinţă ca aripile elicei să fie frânte, izbindu-se de crestele cornoase ale crocodililor.

—Sus pânzele ! ordonă pe neaşteptate căpitanul.

Velele umflate de vânt sporeau fireşte forţa motorului, dar nu obţinurăm nici de astă dată rezultatul aşteptat. Dimpotrivă ; pupa se înclină din ce în ce ; la fiecare smucitură mai puternică apa năvălea pe punte : primejdia sporise.

Ne aflam în mare cumpănă. Nimeni nu ştia ce-i de făcut. Chiar lui Van Thyft, care de obicei în atari clipe îşi păstra totdeauna sângele rece, i se citea în ochi un licăr de spaimă.

Căpitanul Sadek începu să recite cu glas stins rugăciuni iar Ibn Shad îi ţinea isonul.

Oamenii din echipaj alergau fără rost pe punte, cuprinşi de panică. Nimeni nu-şi mai dădea seama ce se întâmplă, ce se va întâmpla...

Instinctul de conservare însă şi-a spus în cele din urmă cuvântul. Fără să ne consultăm, fără să ne adresăm un singur cuvânt, ne-am aflat toţi, la pupă, cu armele la umăr şi ţevile îndreptate spre grămada forfotitoare a crocodililor.

Am tras câteva salve.

De data aceasta speriată de explozii, ceata jivinelor a început să se destrame. Se împrăştiau buimăcite, care încotro apucau, liberând de balastul lor astfel carcasa hipopotamului care, acum era aproape pe deplin dezgolită.

Reluându-şi poziţia orizontală, „Vijelia" putea să-şi continue, acum, în linişte, cursa.

Oamenii de pe punte avuseseră grijă să strângă la timp lanţurile ce susţineau ancorele.

Am socotit că şi cea de a doua ancoră rămasă înfiptă în trupul hipopotamului fusese, în sfârşit, eliberată din carcasa pahidermului ; ea rămăsese încă înţepenită în ceea ce crocodilii mai lăsaseră din hoit şi pe care aceştia n-a mai putuseră înghiţi, fălcile lor întâlnind tăria fierului şi a cârligelor ancorei.

Căpitanul fu de părere să stopăm pentru a degaja ancora şi a o ridica la bord.

N-am avut nimic de obiectat. Din când în când aveam grijă însă să mai tragem câteva focuri de armă, pentru a ţine la o distanţă mai mare ceata crocodililor, care, strângându-şi rândurile, încercau să se apropie iarăşi de navă.

În aceste ceasuri mulţi crocodili au căzut victime ale gloanţelor noastre. A fost însă o vânătoare neaşteptată, cu totul accidentală. Am mai vânat şi altă dată crocodili, dar ca şi acum, prilejuite numai de întâlniri întâmplătoare cu aceste jivine, fără să le fi căutat şi fără să fi intrat în obiectivele expediţiei noastre cinegetice. În unele împrejurări, am putut vedea şi modul în care vânează crocodili indigenii.

Sistemul lor este foarte primitiv şi primejdios, de aceea nu-1 folosesc decât vânătorii experimentaţi şi curajoşi.

Este o încercare încordată între forţa brutală dezlănţuită a fiarei şi isteţimea, iuţeala acţiunii şi temeritatea chibzuită a omului.

Vânătorul întâmpină fiara, aţâţată de larma hăitaşilor ce-i taie drumul spre apă, având în mâini doar o toporişca cu mâner lung.

Această secure are o lamă zdravănă, lungă de vreo trei palme cu două tăişuri.

Vânătorul se apropie cu paşi repezi de crocodil. Ajuns la o distanţă de câţiva paşi, aşteaptă cu privirea atentă clipa în care crocodilul se pregăteşte de atac. Atunci fiara îşi deschide larg botul, înarmat cu dinţi lungi şi ascuţiţi ca pumnalele. E clipa hotărâtoare. Un salt avântat şi vânătorul înfige adânc securea în gâtlejul fiarei. Tot secretul acestei mişcări îl constituie faptul că toporişca trebuie astfel ţinută — cu lama îndreptată vertical — încât cele două tăişuri să intre adânc în gâtlejul animalului, atunci când furios şi înspăimântat totodată de ceea ce i s-a întâmplat, acesta îşi închide printr-o rapidă mişcare reflexă, maxilarele. Bineînţeles, vânătorul nu foloseşte decât câteva fracţiuni de secundă pentru a săvârşi această mişcare: el lasă înfiptă securea şi face un salt înapoi, depărtându-se câţiva metri de temutul său adversar, pentru a se feri de loviturile de coadă ale crocodilului, lovituri năprasnice, nu mai puţin de temut decât colţii săi.

Cu cât încearcă să se elibereze de fierul ascuţit ce i s-a înfipt în cărnurile moi ale gâtlejului, cu atât tăişurile pătrund mai profund. Sângerând din belşug, înnebunit de durere, crocodilul mătură terenul cu lovituri straşnice de coadă.

E cel de al doilea moment critic al acestei vânători temerare. În acele clipe, vânătorul se aţine la distanţă, supraveghind mişcările crocodilului. El aşteaptă acel ceas, ce nu întârzie mult când fiara îşi va epuiza forţele tot zvârcolindu-se în neputinţa ei de a se dezbăra, de securea ce o face să sufere. Sângele curge din belşug. Reptila se moleşeşte încet, încet şi coada sa cuirasată cu zimţi cornoşi ca un. ferăstrău de-abia mai mişcă. Atunci vânătorul, chibzuindu-şi bine avântul, se repede asupra crocodilului şi cu o bine ţintită lovitură de lance îi străpunge ochiul, îndreptându-şi arma puţin oblic pentru a pătrunde până în creier.

O ultimă zvâcnitură şi fiara se moleşeşte, răpusă. Saltul şi lovitura de lance nu durează, de asemenea, decât câteva fracţiuni de undă, şi de astă dată vânătorul sărind cu repeziciune în lături pentru a evita posibilitatea de a fi lovit de coada crocodilului. Numaidecât fiara aparent epuizată îşi adună toate resursele vitale în rugul morţii şi-şi despică în două adversarul printr-o ultimă zvâcnitură a cozii.

Îndeobşte europenii vânează crocodilii cu carabina, folosind gloanţe explozibile. Dat fiind cuirasa cornoasă ce acoperă trupul uriaşului amfibiu, acestea nu se vădesc eficiente decât

dacă se ţintesc anume zone şi puncte vulnerabile : încheieturile subsuorilor, unde pielea e mai subţire, ochii şi gâtlejul când animalul îşi deschide larg maxilarele.

Adesea când stă la pândă, ascuns în tufişuri, crocodilul scoate un ţipăt amăgitor, asemănător cu scâncetul copilului.

Vânătoarea de crocodili se întreprinde de obicei în timpul nopţii când fiara doarme întinsă pe iarbă ori pe îngustele plaje, cu nisip alb, ale fluviilor.

Fie că îşi abat victimele, spintecându-le sau zdrobindu-le coloana vertebrală cu o lovitură de coadă, fie că le înhaţă în fălcile lor ca nişte imense capcane, crocodilii îşi târăsc prada de pe mal în apă unde o ţin afundată o vreme pentru a fi sigure că le-au răpus. În adâncul apei ei îşi devorează prada, nestingheriţi de nimeni, întrucât nici chiar uriaşii monştri ai apelor — hipopotamii — nu îndrăznesc să-i atace.

Sistemul folosit de indigeni pentru a răpune crocodilii se aseamănă în mare măsură cu cel practicat de băştinaşi atunci când vânează rechini.

Şi cum rechinul face parte din aceeaşi familie înfricoşătoare a „monştrilor apelor", care fac obiectul acestor povestiri, cred că va interesa pe cititor, dacă, făcând o scurtă digresiune de la povestirea aventurilor petrecute în decursul expediţiei noastre pe fluviul Congo, voi descrie în cele ce urmează o vânătoare de rechini la care am fost martor pe când navigam pe apele Mării Roşii.

După ce a ieşit din canalul Suezului, vaporul „Chantilly", pe care eram îmbarcat şi care urma să mă debarce la Djibuti, primul port al Somaliei, naviga de şase zile pe apele Mării Roşii, marea biblică, marea legendelor sacre...

Trecusem pe lângă cele două insuliţe gemene, în preajma cărora se afundau zeci de pescuitori de perle şi intram în zona marii arşiţe tropicale.

Marea, care până aici fusese de un albastru siniliu, profund, ce punea în umbră cobaltul palid al cerului, renegându-şi astfel numele de „El bahar, el-ahmar", pe care i l-au dat corăbierii arabi — ceea ce înseamnă „marea cea roşie" — şi-a schimbat deodată nuanţa, undele ei căpătând o coloraţie pal-stacojie.

Explicaţia ? În apele încropite ale mării se dezvoltă colonii imense de alge microscopice a căror pigmentare împrumută undelor o nuanţă vag roşietică.

A străbate Marea Roşie, în tot lungul ei — de la Port-Said, de unde m-am îmbarcat eu, până la golful Aden, în care intri prin strâmtoarea Bab-El-Mandeb — nu aduce întru nimic nou ceea ce, obişnuit, numim o călătorie „de agrement". Dimpotrivă, tot acest parcurs, care durează de regulă cam o săptămână, este, mai ales pentru călătorul ce vine din ţări cu o climă temperată, un calvar nesfârşit. De cum am intrat în zona apelor tropicale, am simţit în toată intensitatea ei dezlănţuirea soarelui ecuatorial.

Cerul — deşi transparent şi strălucitor — este greu şi apăsător, aerul parcă tremură înaintea ochilor împăienjeniţi de moleşeală şi te miri cum apa nu dă în clocot, sub apriga dogoare a focului solar, în zadar rătăceşti pe punte căutând să prinzi o undă firavă de adiere.

Dar chiar când bate vântul, acesta nu e decât o undă de jar venită din nisipurile calcinate ale Arabiei, pală fierbinte şi mistuitoare de care nu ştii cum să te fereşti. Nu ajută nimic, nici adăpostul pânzelor ude întinse oblic deasupra punţii, nici ventilatoarele ce se rotesc încontinuu, nici răcoritoarele ce le iei, mereu însetat.

Căldura excesivă şi monotonia peisajului ne moleşiseră în aşa măsură, încât toţi pasagerii aşteptau nerăbdători o schimbare de decor, un eveniment — fie chiar o furtună sau un ciclon, ca o descătuşare salvatoare.

Până acum fiecare zi se asemănase întru totul cu cea precedentă, în faţa ochilor, acelaşi unic tablou cu două planuri: pe de o parte întinsul apelor înfierbântate, pe de alta, cerul înalt, neschimbat, toropit şi el parcă de arşiţa solară.

Fâşâitul adormitor al apelor despicate de carena vasului mărea şt mai mult senzaţia de moleşeală şi plictis ce ne cuprinsese pe toţi.

Când şi când câte un stol de păsări, istovite de zbor lung, coborau sleite de oboseală pe marginile vaporului, eveniment salutat de pasageri ca un divertisment binevenit. Marinari şi călători ne întreceam să le facem onorurile de gazde, azvârlindu-le firimituri de pâine şi apărându-le de zburătoarele de pradă care le urmăresc până aici.

Alteori, ne pierdeam ore întregi privind cârdurile de rechini ce înotau în urma vaporului, distracţie care, de la un timp şi-a pierdut farmecul.

Veţi spune poate : oricum aveaţi în fiece zi două minunate spectacole: răsăritul şi asfinţitul soarelui. De bună seamă la ecuator priveliştea acestor ceasuri ce punctează începutul şi sfârşitul zilei trebuie să fie un spectacol cu totul deosebit. Aşa am crezut şi eu dar realitatea s-a vădit a fi mai puţin seducătoare. Aici, la ecuator, mi vezi perindându-se acel convoi spectaculos al nuanţelor de roşu, portocaliu, violaceu sau auriu, care nimbează aurora şi crepusculul pe meleagurile noastre. Parcă grăbit să pârjolească totul în calea lui, discul solar, aici, ţi pare la orizont, deodată întreg, aproape fără nici o tranziţie, şi tot astfel dispare, grăbit, scufundându-se în unda apelor. Nu-1 întâmpină şi nu-1 însoţeşte acea minunată variaţie de culori, care face farmecul răsăriturilor şi apusurilor de soare prin ţinuturile noastre.

Monotonia peisajului marin la care se adaugă arşiţa nu făcea decât să aţâţe nervozitatea noastră.

Şi, într-o zi, neprevăzutul se ivi. Dormitam în cabină, toropit de năduf ; îmi dădui seama, la un moment dat, că tangajul vasului a încetat. Nu se mai auzea nici ron-ronul monoton al maşinilor.

Ce se întâmplase ? Urc pe covertă. Secundul mă informează că vasul s-a oprit din cauza defectării unei turbine ; avaria nu era gravă, mă linişti el, adăugând că în cel mult patru-cinci ore nava îşi va relua cursa.

Neprevăzutul se produse, este adevărat, dar — ce folos ?! — el nu aducea cu sine nimic îmbucurător. Dimpotrivă. Incidentul, oprirea aceasta neprevăzută întârzia sosirea mea la Djibuti, unde socotisem să ajung încă înainte de a se înnopta.

Toate acestea — este uşor de înţeles — nu făceau decât să sporească nerăbdarea şi neliniştea mea. Nici ceilalţi pasageri nu se arătară mai bucuroşi. Priveau indiferenţi, de pe covertă, la zborul gălăgios al păsărilor de apă.

Când ne aşteptam însă mai puţin, iată că un fapt nou veni la timp pentru a ne scoate din toropeală.

Câţiva membri ai echipajului — care nu erau de serviciu în acele ore ale dimineţii — bucătarul şi trei mateloţi hotărâră să folosească acest popas forţat pentru a vâna rechini. Pregătirile lor erau privite

cu viu interes de toţi pasagerii. Se rupea lanţul plictiselii şi al monotoniei, oferindu-ni-se un spectacol inedit, neprevăzut.

Mărturisesc că, pentru mine, vânătoarea de rechini era o noutate. În numeroasele mele călătorii pe mări şi oceane, văzusem fireşte,, multe cete de rechini, înotând iuţi în urma navei, dar nu asistasem niciodată la o astfel de vânătoare.

Când eramcopilandru, în satul meu Berevoeşti-Pământeni, citisem o seamă de poveşti despre atât de temuţii monştri ai mărilor calde, Vă aduceţi aminte, desigur, de păţania năstruşnicului Ţăndărică, veşnic neastâmpărat, care fusese înghiţit de un rechin uriaş; apoi, cum se întâlnise în pântecele rechinului cu un unchiaş, ce sta la o masă mare, pe tăblia căreia, într-un sfeşnic de lemn, ardea o lumânare. Şi mai departe, cum, acolo, în pântecul rechinului, s-au ospătat moşul şi cu Ţăndărică, de-a mai mare dragul, ca la ei acasă.

În mintea mea de băieţandru, nu prea instruit, aceşti peşti grozavi luau proporţii extraordinare, ajungând până la mărimea unei case - unei case ţărăneşti, bineînţeles, deoarece case de oraş nu văzusem încă la acea vârstă.

Şi acum, aflându-mă în cuprinsul Mării Roşii, acolo unde, în acei ani îndepărtaţi nici nu visasem să navighez vreodată, poveştile copilăriei se reanimau, stârnindu-mi un fugar zâmbet îngăduitor.

Rechinii forfoteau în jurul navei, scoţând din când în când capul lunguieţ din valurile ce le stârneau înotând. Parcă tot pândeau o pradă nevăzută, dar a cărei prezenţă o adulmecaseră. înotau elegant cu o supleţe deosebită. Trupurile lor masive, spintecau apa cu vigoare, într-un neastâmpăr mereu însufleţit.

În acest timp marinarii — ce se instalaseră la pupa navei — îşi pregăteau uneltele şi momeala. Marinarii ce nu erau de cart, pentru a se distra, aruncau peste bord tot soiul de obiecte devenite inutile pe bord, îndeosebi cutii goale de conserve, spre care, mereu flămânzi, nesătui, aceşti căpcăuni ai mărilor, se repezeau să le înhaţe. Erau pe puţin douăzeci de rechini în jurul navei. Unii — cât puteam aprecia de pe punte, aveau pe puţin trei metri lungime. Vânătoarea se anunţa bogată.

Să ne înţelegem însă : vânătoarea rechinilor nu este lesnicioasă şi nici lipsită de pericole. Principala unealtă folosită de vânătorii indigeni este o cange mare de oţel, ce are întrucâtva forma unei undiţe, ale cărei dimensiuni nu depăşesc mărimea unui creion gros ; vârful ascuţit al căngii are o îndoitură lungă cam un lat de palmă.

Câteva asemenea undiţe enorme şi-au meşterit la repezeală şi marinarii noştri. În vârful căngilor ei au prins câte o halcă de carne fixată de plumb ca să angreneze undiţa şi să se afunde mai mult în adânc. Urmărind evoluţiile rechinilor, ei au aruncat mai multe undiţe la distanţe potrivite între ele. Obişnuiţi cu resturile de mâncare pe care bucătarul le aruncase în zilele anterioare, de la pupa vasului, rechinii s-au repezit să le înhaţe iar cei mai ageri le-au şi înmulţit.

Socoteam că o dată ce rechinii au înfulecat momeala, marinarii se vor grăbi să-i tragă iute pe punte, aşa cum tragi peştele din baltă sau din râu.

Nicidecum. Ei s-au îngrijit mai întâi să se asigure dacă undiţele au fost bine înghiţite; pentru a face această verificare au început să o tragă încetişor de cablul de care erau legate undiţele. Cablurile, tot de oţel ca şi undiţele, groase cât degetul mare al mâinii şi nu mai puţin de 30 de metri, erau legate de câte o funie de manilla, ce măsura aproape două sute de metri. Sistemul folosit numai rareori dă greş.

Marinarii noştri s-au dovedit pricepuţi şi isteţi iar desfăşurarea vânătorii ne-a oferit un spectacol deosebit de interesant, pe care l-am urmărit cu acelaşi viu interes cu care urmăreşti o luptă aprigă în arene.

Când rechinii au înghiţit momeala şi au simţit înţepătura undiţei, au început să se agite violent, sucindu-se în toate direcţiile. Dar, tot învârtindu-se astfel, undiţa se înfigea tot mai adânc în gâtlejul lor.

Înnebuniţi de durere, zvârcolindu-se, apoi zvâcnind spre larg, ei căutau să se depărteze de vas. Vânătorii desfăşurau rapid funia de pe colac. Apoi strângeau iar funia, aducându-i forţat spre vas. Acest joc încordat a continuat aşa mai bine de o oră.

Rostul lui — e uşor de înţeles — era acela de a obosi prada, de a-i slei forţele până la extenuare.

Într-adevăr, când au socotit că rechinii au ajuns aproape de capătul puterilor, vânătorii au început încet manevra destinată a-i apropia de pupă.

Dar chiar şi în această ultimă fază — atunci când prada se afla la un metru-doi de vas —ei acţionau cu multă prudenţă, neridicându-i prea mult la suprafaţa apei, ci numai atât cât să înlesnească ajutoarelor să înfigă în trupul monştrilor cârlige imense cu mânere de lemn.

Întrucât nici acestea nu li se păreau prea sigure, au intervenit aşa-zişii „ochitori" ; cu îndemânarea unor adevăraţi cowboy, ei aruncau un laţ — improvizat din corzile aflate la bord — în jurul fiecărui rechin, înfăşurându-1 de câteva ori.

Au sărit într-ajutor apoi şi alţi marinari, pentru a ridica şi rândui vânatul pe puntea vasului.

Însângeraţi, grav răniţi, rechinii prinşi se zbăteau, prinzând parcă noi puteri. Botul lor mare, înfricoşător, înarmat cu trei rânduri de dinţi, se deschidea şi se închidea spasmodic. Dar expuşi soarelui arzător şi lipsiţi de elementul lor vital, apa, puterile îi părăseau văzând cu ochii. După un sfert de ceas, trupul abia le mai zvâcnea. În ultimele momente ale agoniei, marinarii au trecut la faza finală a operaţiei : înjunghierea şi jupuirea prăzii.

Bucătarul chinez se vădea tare preocupat să taie înotătoarele rechinilor.

— E cea mai gustoasă parte a rechinului — mi-a explicat el, surâzând puţin ironic faţă de mirarea cu care-1 priveam. E o delicatesă pe care vă invit diseară să o gustaţi, m-a îmbiat cu un zâmbet copilăros.

— Ne faci şi o fripturică ? l-am întrebat eu neştiutor.

— Vă fac, dar n-o să vă placă. Carnea e tare zgârcioasă şi — pe cinstea mea — nu-i prea ispititoare la gust...

Marinarii jupuiau cu grijă rechinii vânaţi. Se prinseseră în undiţe, parcă fuseseră înadins ţintiţi şase exemplare splendide, cântărind fiecare între 150 şi 250 kg. Unii măsurau aproape trei metri. Feţele vânătorilor străluceau de mulţumire. Pieile de rechin se vând bine ca şi dinţii şi grăsimea...

Osteneala lor şi-a primit o cuvenită răsplată...

În timp ce se despica trupul rechinilor, s-au adunat în jurul animalelor zeci de marinari ce iscodeau cu privirile ţintă, cum pătrundeau cuţitoaiele în măruntaie. Pe feţele lor se putea citi o încordare nefirească, parcă aşteptau să se producă vreo minune.

Secundul m-a lămurit: nu rareori în pântecele rechinilor, se găsesc bijuterii, ceasornice şi alte obiecte preţioase... Iată explicaţia febrilei curiozităţi a echipajului.

Dar norocul e capricios. De data aceasta nu s-a arătat.

Dar să revenim la bordul „Vijeliei". Vasul naviga fără grabă pe apele gălbui ale fluviului. Ne îndreptam spre ţărm. Apa nu era prea adâncă.

Am fi putut alege, desigur, un loc mai nimerit pentru escală, dar nici noi, nici Sadek nu ţineam să transportăm o veşnicie hoitul hipopotamului după noi, situaţie care ne expunea la repetate atacuri din partea crocodililor ; apoi stârvul, alterându-se ne-ar fi invadat duhoarea, în afară de acestea, aveam tot interesul să ne scăpăm de carcasa hipopotamului ca să eliberăm o dată ancora.

Cu toate pânzele desfăşurate şi cu motorul în mişcare, înaintam cu precauţie la o distanţă de trei-patru metri de mal.

Câţiva marinari au sărit în apă şi s-au apucat să desprindă ancora. Operaţia nu era prea anevoioasă, întrucât pe carcasa monstrului nu mai rămăsese decât puţină carne şi ligamente.

După o jumătate de oră, ancora a fost, în sfârşit, eliberată şi carnea, cât mai rămăsese, a fost adusă pe corabie.

Tocmai ne felicitam că toate s-au sfârşit cu bine şi că am scăpat de necazuri, când deodată auzirăm tuşind motorul. Apoi urmă o linişte deplină. Sadek urcă pe punte încruntat.

— S-a terminat benzina ! — ne informă el cu un glas alb. Van Thyft încercă să ne liniştească :

- Atâta timp cât ne putem folosi de pânze, nu trebuie să fim îngrijoraţi. Cu ajutorul velelor ne vom continua drumul până la prima factorie, de unde, fără îndoială, ne vom putea aproviziona cu benzină.

Toate bune — interveni Borel — dar până atunci cine suflă în vele ? Iată, nu se simte nici pic de adiere...

Şi cea mai apropiată factorie se află la vreo două zile de drum — mormăi în barbă Ibn Shad.

N-avem de ales. Vom naviga încet, încet, folosind fiecare pală de vânt şi în trei sau patru zile vom ajunge. Nu întrevăd altă soluţie, zisei eu.

Ce spuneţi -sugeră Borel - n-am putea trimite câţiva dintre oamenii noştri înapoi, la Buwar, ca să cumpere de acolo benzină ?...

Sadek interveni : După câte mi-aduc aminte, depozitul de la Buwar era gol... Oricum, am pierde mult timp. Parcă a început să adie vântul. Să ridicăm velele !

Într-adevăr se simţea o vagă adiere.

Am desfăşurat pânzele, dar suflul anemic de vânt se stinse deodată. Pânzele au căzut inerte. N-aveam altă alternativă decât să staţionăm aici până s-o înfiripa vântul.

Echipajul „Vijeliei" nu părea preocupat câtuşi de puţin de acest incident. Dimpotrivă, oamenii păreau foarte bucuroşi : râdeau cu poftă, povesteau şi îşi spuneau glume în dialectul lor sonor, gutural.

Ne-am culcat târziu, tot iscodind spre vârful catargului unde se afla o flamură albă. Nici o fluturare. Vântul dormea dus. Numai de noi nu se lipea somnul.

Eram nevoiţi să ne petrecem noaptea aici, aşteptând până în zori când speram să se pornească briza mult aşteptată.

Tare mi-e teamă că vom primi iarăşi vizita monştrilor în noaptea asta — intră în vorbă Ibn Shad.

-Nu este exclus! Va trebui să aprindem iar focurile pe punte — replicai eu.

După ce oamenii au adunat vreascuri şi crengi uscate au aprins mai multe focuri pe mal, spre a preveni un eventual atac al fiarelor din pădure, apoi am aprins şi două focuri pe corabie, unul la tribord şi altul la babord ca de obicei. Au fost desemnaţi apoi oamenii de pază, iar noi ne-am dus la culcare, după ce le-am dat consemnul să vie să ne trezească la cel mai mic semn de primejdie, înainte chiar de a deştepta pe căpitan şi călăuză. Am dat acest consemn spre a putea înfrunta de la început primejdia, înainte ca panica să se producă şi toată lumea să-şi piardă cumpătul.

Ne-am culcat apoi liniştiţi în cortul întins mai devreme pe malul fluviului. Abia dinspre ziuă auzirăm strigăte de alarmă ; unul din oamenii de veghe se apropie de cort.

- Ce s-a întâmplat, Magero ?, îl întrebai, recunoscându-1 după flanelul său alb.

-Musiu, musiu, un animal mare ! — mă înştiinţa el, cu vocea tăiată, arătând cu mâna în direcţia vasului.

Tovarăşii mei se ridicară în grabă. Ne-am luat carabinele îndreptându-ne în fugă spre corabie, care se afla cu pupa foarte apropiată de mal.

Liniştea dimineţii era impresionantă. Numai paşii noştri grăbiţi scârţâiau moale pe nisipul mărunt de pe mal. Cu acest prilej am renunţat bucuroşi că de astă dată — echipajul rămas pe vas, îşi păstra ordinul, în ciuda primejdiei.

Cârmacii aţâţaseră toată noaptea focurile ; numai către revărsatul zorilor le lăsaseră să se stingă şi acum se temeau să nu-i certăm pentru neglijenţa lor.

Magero, care ne deşteptase, ne arăta mereu cu mâna în direcţia din care venisem cu corabia.

Ţărmul era acoperit de o vegetaţie bogată. La o distanţă de vreo 100 de metri se întrezărea dintre tufărişuri o siluetă masivă, întunecată, ce nu era greu de recunoscut. Era un hipopotam, şi încă unul de dimensiuni considerabile. Se distingea numai o parte din trup ; capul şi-1 ţinea ascuns în ierburi. Nu făcea nici o mişcare.

Îl privirăm tăcuţi câtva timp. Ezitam să-lprovocăm. Ce rost avea să-1 întărâtăm împotriva noastră ? Apoi — socotirăm noi — distanţa ce ne despărţea de animal era prea mare. Oricât de intens ar fi tirul nostru erau puţini sorţi să-1 nimerim.

— Ce facem ? întrebai eu.

Borel şopti :

— Rămânem în aşteptare; să vedem : se apropie sau se depărtează...

Oamenii ce ne întovărăşeau se tot foiau în spatele nostru.

Hipopotamul, după o vreme, se clinti greoi din loc şi mişcându-şi capul când într-o parte, când într-alta, bănuind o primejdie, parcă, o porni în direcţia noastră.

După ce parcursese câţiva zeci de metri înaintând prin tufişurile dense ce creşteau de-a lungul malului, se îndreptă brusc spre apă. Abia atunci ne puturăm da seama că pe urma lui veneau tropăind grăbit, încă doi : erau fără îndoială puii.

În drum spre apă vedeam cum aceştia se tot opreau prin locurile unde vegetaţia era mai deasă. Mama se întorcea când şi când spre ei, îndemnându-i cu mugete surde s-o urmeze, dar puii se jucau şi zburdau prin iarbă fără să se sinchisească de încordarea şi îndemnurile mamei, care neliniştită privea spre corabie. Ţinând linia malului, grupul celor trei înainta cu spor spre noi. Ne-am strâns cortul la repezeală şi ne-am suit cu toţii pe punte, pregătindu-ne să întâmpinăm un eventual atac. Deocamdată, însă, n-am putut observa vreo mişcare din care să reiasă vreo intenţie agresivă din partea hipopotamului.

Pe măsură ce se apropiau cei trei hipopotami, am observat însă în rândurile membrilor echipajului o frământare ciudată — amestec de frică şi dorinţă. Le era frică de hipopotamul cel bătrân dar nu-i pierdeau din ochi pe cei doi pui — a căror carne o şi vedeau rotindu-se în frigări.

Ei ne cerură, gălăgioşi, cu stăruinţă, să doborâm măcar unul din pui.

Pahidermul auzind strigătele însoţitorilor venea întins spre noi urmat îndeaproape de puii săi.

Pe aceştia din urmă ne-ar fi fost lesne să-i doborâm. Dar mama ar fi fugit oare spre a se salva ? Mai degrabă era de prevăzut — şi experienţa altor vânători mă învăţase — că uciderea lor o va întărită. Şi un hipopotam dezlănţuit în teren deschis — aşa cum ne aflam acum — constituia un adversar de temut.

Cumpănind situaţia în care ne aflam, am hotărât să nu atacăm atâta vreme cât nu eram nevoiţi s-o facem. Borel, cu voce înceată, dar cu gesturi energice, căuta să domolească pe însoţitorii noştri care nestăpâniţi vociferau îndemnându-ne să deschidem focul.

În acest răstimp, hipopotamii îşi continuau înaintarea, aţâţaţi, pe semne, de larma stârnită în dreptul unui pâlc de arbori ce dominau tufărişurile din jur, se opriră brusc, fără a ne pierde din ochi. Se aflau la numai o sută, o sută douăzeci de metri de corabie.

Frânghii ! ordonă Sadek câtorva marinari aflaţi în preajma sa. Borel îl privi înciudat.

-Ce vrei să faci, căpitane ?

Sadek nu răspunse, privind ţintă spre mal. Animalele se clintiră de lângă copaci şi înaintau greoi, spre mal. Apoi, după o scurtă ezitare, femela intră în râu, flancată de cei doi pui.

înaintau fără grabă spre noi ; curând ajunseră la o distanţă de numai opt-zece metri de vas. Hipopotamul cel mare pufnea furios dislocând cu violenţă apa. Era de prevăzut că se va năpusti spre noi.

— Ce zici ? îmi şopti Borel.

— N-avem încotro — îi zisei eu, încărcându-mi arma : un 410 Magnum, care mai mă scosese teafăr şi din alte împrejurări grele. Era evident că nu mai puteam să evităm lupta. Am fi vrut să cruţăm femela, dar...in vreme ce reflectam dacă prietenul nostru Thyft, membru al Societăţii internaţionale pentru protecţia animalelor, este de acord cu noi, avurăm surpriza să constatăm că prima detunătură a pornit din carabina lui. Glontele ricoşa pierzându-se în apă.

Monstrul, în avântul său, izbi cu forţa în coasta vasului; şocul a fost atât de puternic încât puţin a lipsit să fim azvârliţi peste bord.

Strigătele oamenilor, izbitura în sine ori cine ştie ce altă pricină, îl făcură pe hipopotam să se depărteze puţin de vas. Dar deruta sa nu ţinu mult. Îşi reînnoi atacul. Se năpusti din nou asupra „Vijeliei", cu o înverşunare atât de mare, încât nava — rupându-se odgonul cu care era priponită — se desprinse de mal, aşa cum într-o corridă jucătorul este proiectat cu violenţă spre marginile arenei atunci când calul său primeşte în pântece teribila lovitură a coamelor taurului înfuriat.

Dar — surprinzător ! — învelişul vasului rezistă şi de data asta şocului şi monstrul buimăcit se depărta iar, privind cu ochii injectaţi spre noi.

Va sfârşi prin a ne sfărâma — comentă îngrijorat Borel.

— Dacă nu-l sfârşim noi cât mai curând ! Mormăitul lui Van Thyft demonstra că-mi susţine părerea. Nu mai aşteptarăm o nouă „şarjă" a fiarei ci traserăm toţi trei o salvă spre el. Gloanţele se risipeau fără nici un efect. Ne-am dat seama curând care era pricina. De cu seară vânaserăm o mică antilopă pentru cină. În zăpăceala noastră am uitat că schimbaserăm cartuşele. Cu asemenea cartuşe pentru vânat mic puteam să tragem zeci de salve asupra pahidermu-lui, fără nici un rezultat. Borel fugi spre prora unde se afla lădiţa cu cartuşele explozive. Pe punte, în spatele nostru, câţiva mateloţi îndrumaţi de Sadek improvizau arme pentru echipaj : laţuri şi un soi de lănci groase prevăzute cu cârlige ascuţite.

Hipopotamul ajunsese la al cincilea asalt şi era mare mirare că bordajul şi coastele navei mai rezistau încă. Între timp, puii înspăimântaţi de detunăturile armelor, se depărtaseră la oarecare distanţă.

Asaltul monstrului împotriva corăbiei dura de mai bine de o jumătate de oră. Îl ajunseră mai multe gloanţe explozive, dar nici unul nu-lrăni grav. Îi sfârtecaseră crupa şi-i zburaseră o ureche. Cârligele mânuite de oamenii din echipaj nu izbutiseră decât să-i zgârie pielea. Sângera din plin.

Pe marinarii noştri însă nu-i interesa prea mult hipopotamul-mamă. Socotind că tirul puştilor noastre va sfârşi prin a-1 doborî, toată atenţia le era concentrată asupra puilor. Ţineau laţurile gata pregătite pentru a-i captura.

Dar femela — deşi de la o vreme începu să dea semne că i-au slăbit forţele — nu se arăta grăbită să capituleze. După încă două izbituri mai anemice, dându-şi seama că puterile o părăsesc şi că nu va izbuti să-şi învingă adversarii, se depărta de navă, îndreptându-se spre puii săi. Urmărea, de bună seamă să-i pună la adăpost, în pădure.

Între timp, Sadek poruncise să se lanseze înspre hipopotam funiile cu căngile.Puii, văzându-le arcuindu-se prin aer şi apoi căzând greoi în râu, se îndreptară în neştire spre frânghii. Femela, descumpănită, se îndreptă iar spre navă. Câteva laţuri fură aruncate spre ea. Două îşi atinseră ţinta. Hipopotamul era prins în funii. Cinci oameni începură să tragă vârtos de frânghii. Fiara se cabra zbătându-se. Se prinseră şi alţii de funii.

Corabia se înclină, ameninţător, spre babord, gata-gata să se afunde în apă. O parte dintre oameni săriră atunci pe mal, continuând să tragă de funii din toate puterile. În ajutorul lor săriră Ibn Shad şi căpitanul. Până într-un sfârşit izbutiră, poticnindu-se mereu, să apropie pahidermul de mal. Cei doi veneau grăbiţi, la câţiva metri în spatele acestuia, zăpăciţi, scoţând din timp în timp ţipete surde.

Deşi grav rănit, pahidermul, găsi resurse să se mai împotrivească, încordându-şi forţele izbuti să se fixeze locului, când dădu cu picioarele de fundul apei, la mal.

— Mai mulţi oameni ! Să vină încă cinci... ! strigă răguşit Sadek.

Dar înainte de a veni într-ajutor alţi oameni, una din funii se rupse, pârâind. în câteva clipe se rupseră şi celelalte.

Simţindu-se eliberat de arcane, hipopotamul scoase un strigăt prelung, ca un apel, puii se buluciră în juru-i, apoi porniră toţi trei, înotând spre mal.

Neaşteptându-se la acest deznodământ, oamenii lui Sadek rămaseră un moment uluiţi, apoi începură să suduie, fiecare pe limba lui, copleşind fiarele cu sudalme... Căpitanul Sadek era cel mai înverşunat.

I se învineţise faţa de mânie şi necaz. Furia dezlănţuită a echipajului nu tulbură însă cele trei pahiderme care se aburcau acum pe mal.

Cu paşi repezi, Sadek se apropie de noi şi ne rugă să împuşcăm, cât mai e vreme, micii hipopotami, care, neştiutori, se ţineau scai de mama lor.

I-am fi putut atinge cu siguranţă, întrucât fugarii se aflau încă în raza carabinelor noastre. Dar eu, cel puţin, nu am vrut să trag în pui. Aveam certa convingere că aceleaşi gânduri îi stăpânesc şi pe tovarăşii mei, când auzii lângă mine o detunătură de armă. Trăsese Borel.

- De ce tragi ? îl apostrofai înciudat.

Drept răspuns, răsună altă detunătură şi apoi alta, şi alta...

In ciuda tirului viu fugarii îşi continuau nestingheriţi retragerea fără se opri. Păreau neatinşi. I-am mai urmărit cu privirea, până s-au mistuit printre ierburi...

-— Ce te-a făcut, omule, să tragi în pui ? îl întrebai iar puţin mai târziu, pe Borel.

Van Thyft se asocia şi el întrebării mele, fixându-1 încruntat pe marsiliez.

Borel începu să râdă cu o voie bună ce ne înfurie de-a binelea. Ne privea senin şi împăcat.

CAPITOLUL 10

BUPHAGUS - TOVARĂŞA PAHIDERMELOR • „VESTITORUL MIERII" CUM SE PREPARĂ OTRAVA . PE URMELE ALBMARULUI

Treceau orele şi nu se simţea nici o adiere. Corabia rămânea imobilizată. Ne aflam izolaţi la câteva zeci de mile departe de orice aşezare omenească.

Cum ne-am putea petrece mai cu folos răgazul neaşteptat ce ni-l oferea întâmplarea, decât pornind la vânătoare ? împărtăşii prietenilor mei acest gând. Eram sigur că vor accepta cu căldură această sugestie. Dar — spre surprinderea mea — Borel nu se arătă de loc entuziasmat de o atare perspectivă.

Propunerea mea risca deci să cadă baltă, dacă excelentul şi îndatoritorul Van Thyft nu s-ar fi oferit să mă însoţească — poate chiar numai din spirit de camaraderie.

O idee bună — spuse el. Ce zici, Borel ?

Pe zăpuşeala asta, nici gând !

Ei, atunci la revedere, „porumbelule" — mă adresai din nou lui Borel, făcând aluzie la o veche pasiune a lui : tragerea la ţintă în porumbei zburători, sport în care se lăuda că este mare maestru,, premiat la toate concursurile la care participase.

Călătorie sprâncenată !

Tocmai ne sfârşisem pregătirile, când auzirăm glasul lui Borel.

— Ce ? Vreţi să plecaţi singuri ? ! Nici gând ! Vă întovărăşesc. M-am răzgândit.

Mirarea reflectatăde privirile noastre uimite nu-Lstânjeniră. Mucalit, ne explică motivul care-Ldetermină să ne însoţească :

— Cum adică să vă las — aşa proşti ţintaşi cum sunteţi — pradă sălbăticiunilor ?

Van Thyft îl bătu pe umăr :

— Să te vedem în pădure cum ţinteşti lăudărosule. Şi, fără a mai adăuga un cuvânt porni la drum, potrivindu-şi degajat cartuşiera...

Pornisem să vânăm într-o regiune absolut necunoscută. De aceea eram hotărâţi să nu ne angajăm prea departe în inima pădurii. Am pătruns în pădurea necunoscută. Ne însoţeau Ulu şi N'Kuba — pe care Sadek îi socotea vânători pricepuţi. De-abia am pătruns în pădure când, deodată, ţipete stridente, întretăiate, se auziră dinspre desişurile mărăcinoase de pe mal. Apoi o pasăre micuţă zvâcni pe neaşteptate din inima frunzişului făcând mici ocoluri deasupra vegetaţiei încâlcite. Distrat, nu dădui faptului prea mare atenţie.

— Ei, unde apare ea trebuie să hoinărească şi tovarăşii săi copilări prin jur.

Remarca lui Van Thyft mă făcu să privesc mai bine evoluţiile păsării care cobora acum mai jos săgetând într-o linie oblică cerul. Era Buphagus, care trăieşte în bună tovărăşie printre alte mamifere şi cu rinocerii. Prietenia lor nu e dezinteresată. Pasărea curăţă minuţios pielea animalului de căpuşe care se instalează îndeobşte în zonele de la încheieturi şi în jurul ochilor, unde tegumentele nu sunt apărate de scuturi chitinoase : ea îşi dobândeşte astfel hrană îmbelşugată iar rinocerul scapă de paraziţi. Dar folosul ce-1 are acesta de pe urma micuţului său asociat este mult mai mare ; păsările buphagus, sensibile la zgomot şi foarte sperioase, îşi iau zborul de pe trupul animalului de îndată ce simt apropierea vreunui alt animal sau a omului. Ele avertizează astfel rinocerul, al cărui văz e deficient, ca şi auzul de altfel — semnalându-i, prin ţipete stridente, apropierea nepoftiţilor.

Alte câteva asemenea păsări evoluau agitate deasupra tufărişurilor şi a smârcului ce întovărăşea malul fluviului. Să se ascundă vreun rinocer în desiş ? Prezenţa acestor gardieni zburători ai rinocerului nu-i totdeauna un indiciu sigur că în apropiere se află vreun pahiderm cuirasat. Ele se hrănesc nu numai cu căpuşele rinocerilor ci şi cu larve, gândaci şi alte minuscule vietăţi pe care le vânează în bălţi şi mlaştini ori pe malul apelor. Oricum ca o măsură elementară de prevedere îmi controlai arma , încercatul meu Magnum. Ceilalţi socotind că am observat o mişcare suspectă care le scăpase îşi desprinseră iute armele de pe umăr şi îndreptându-le în direcţia smârcului mă întrebară încet:

- A apărut ?

Crezi că ne-a simţit ?

Van Thyft adaugă după o clipă : o fi singur ? Frunzişul tremură.

Cu degetul pe trăgaci aşteptam înfriguraţi. Deodată dintre tufe zvâcni o antilopă.

— Trage, musiu !

N-am mai avut răgazul. Antilopa dispăruse înghiţită parcă de umbrele măslinii ale pădurii. N'Kuba mă privi mirat şi dojenitor totodată.

— A dispărut, ce mai aşteptăm ? înainte ! Borel se arătă grăbit.

L-am urmat. Înaintam cu precauţie, de teamă să nu călcăm din neatenţie pe vreun şarpe veninos. Desişurile dese prin care treceam puteau constitui un loc prielnic de adăpost pentru reptile în acest ceas fierbinte al zilei. Umiditatea frunzişului le proteja somnolenţa. Şerpii veninoşi africani îndeobşte nu atacă omul decât atunci când se simt ameninţaţi, când sunt atinşi ori se găsesc pe neaşteptate în prezenţa omului. Atunci se reped fulgerător şi-şi înfig dinţii în glezna imprudentului, injectând otrava adesea în jeturi repetate.

Ca unul ce încercasem febra şi durerile paralizante ce ţi le provoacă veninul şerpilor, scotoceam cu privirea ierburile şi tufişurile de iarbă zbârlită.

- Ticane, priveşti drumul de parcă ai vrea să identifici zăcămintele tainice ale Africii, îmi zise cu un licăr vesel în ochi Van Thyft.

- Îţi recomand aceeaşi atenţie, dragul meu. N-aş vrea să te văd îmbrăţişat de un hamadryas.

Replica mea îl făcu să se încrunte.

- Cobra regală ? ! Crezi că ne-am putea întâlni cu o cobră aici ? De pe faţa lui Borel se şterse zâmbetul său bonom.

E un locuitor obişnuit al savanelor, al pădurilor rare, bogate în desişuri. Ne aflăm într-un mediu ce-i este prielnic. Dar a scotoci ou privirea doar tufărişurile e o greşeală. Cobra regală se aciuieşte adesea în scorburi şi pe crengile înalte ale arborilor.

- Ai dreptate Van Thyft, dar îţi repet; ea nu atacă decât arareori omul, nestârnită. Aşa că...

Convorbirea noastră fu întreruptă de un fâlfâit uşor de aripi. O pasăre micuţă zburase jos, deasupra noastră, aproape să ne atingă.

— Cik-ciur-ciur...

Tăcurăm urmărind zborul agitat al păsării ce se rotea deasupra noastră strigând mereu :

- Cik-ciken-ciken, cik-cik...

Oamenii noştri care ciuliseră urechile de la primele sunete se uitau la noi înveseliţi.

Insistentă, pasărea îşi continua apelul :

— Cik ! cik-ciken-ciken...

Era „vestitorul mierii", o zburătoare nu mai mare ca un porumbel, care prin strigătele ei atrage atenţia că în apropiere se află un stup de albine sălbatice. Îi place, dar nu poate ajunge la licoarea zaharată a fagurilor decât prin intermediul altora. Ea semnalează stupina şi te conduce apoi până la locul unde a descoperit-o. Dacă o urmăreşti — şi ea îşi dă seama astfel că „a fost înţeleasă" şi că şi-a câştigat tovarăşi în expediţia împotriva albinelor — pasărea zboară întins spre stup, indicându-ţi direcţia ce o ai de urmat. Nu trebuie să-ţi fie teamă că o pierzi din vedere. Ea se reîntoarce şi într-un neobosit „du-te-vino" te călăuzeşte până la ţinta râvnită.

Cik-cik, ciken, cik..., firul sonor al călăuzei înaripate e un indicator nedezminţit.

- Ati — pasărea indicatoare de miere ! O urmăm ? ne întreabă. Ulu, cu glas scăzut de teamă să nu sperie zburătoarea.

- Desigur, desigur, se grăbi să încuviinţeze Borel, ai cărui ochi se aprinseră la gândul fagurilor aurii.

Pasărea, văzându-ne porniţi, ţâşni spre est. Deviam într-o măsură, de la drumul nostru dar socoteam că stupina nu poate fi departe şi vom regăsi lesne urmele lăsate pentru a ne reîntoarce de unde ne-am întâlnit cu călăuza noastră înaripată.

— Ciken-ciken-cik-cik ! pasărea ne chema mereu. După o vreme — trecuse mai bine de jumătate de oră — ea se opri şi rotindu-se în cercuri strânse, zburătăcind, strigând însufleţită, ne indică veselă, că am ajuns unde îi era voia.

Ulu şi N'Kuba, până atunci grăbiţi să lungească pasul pentru a atinge mai degrabă ţinta, se opriră tăcuţi, preocupaţi, scrutând cu încordare frunzişul des, uşor roşcat al salcâmului sălbatic în dreptul căruia ajunsesem.

- Ce e ? îl întrebai eu pe Ulu.

Trebuie căutat cu grijă... S-ar putea pericol mare...

— Vă e teamă că vă atacă albinele ? Adunaţi iarbă uscată şi coajă, putredă să le afumăm. Pe urmă lăsaţi pe mine... — interveni „olandezul".

—Nu asta pericol, musiu Tif, răspunse Ulu. Nu asta...

El ne desluşi apoi că păsările indicatoare de miere conduc uneori, pe cei ce-i ascultă chemarea spre scorburi ori cotloane, unde sunt

cuibărite reptile sau sălbăticiuni periculoase. O asemenea întâlnire nedorită se poate încheia tragic.

Cercetarăm cu atenţie împrejurimile şi copacul.

— Nici o primejdie ! strigă N'Kuba, şi se caţără spre ramurile mai înalte unde în furca a două crengi se afla întocmit din lut şi fărâmiţe vegetale, stupul albinelor, o construcţie greoaie, cenuşie de o vagă formă ovoidă. După ce afumară din belşug albinele, acestea părăsiră amabile stupul, lăsându-ne fagurii pradă. Gustai primul.

Mierea sălbatică — nearomată — avea o stranie culoare roşu-sângeriu, dar gustul ei mi se păru plăcut şi răcoritor. Împărţirăm fagurii fără a uita recompensa cuvenită călăuzei zburătoare.

„Recolta" n-a corespuns aşteptărilor noastre. Fagurii se vădiseră nu prea bogaţi. Vestitorul de miere însă era încântat.

După ce şi-a sfârşit ospăţul său dulce, cântecul său puternic, vesel, însufleţit ne-a adus mulţumiri zgomotoase.

Apoi fără alt semn de bineţe şi-a luat zborul în căutarea altor stupi tot atât de darnice.

— Cik... cik... ciken... cik..., semnalul său se auzea din ce în ce mai îndepărtat până s-a topit în frunziş.

Am pornit înapoi mergând după urmele lăsate.

— Ulu — mereu îndatoritor — îmi arăta din când în când câte un arbore, lăudându-mi însuşirile lui ori atrăgându-mi atenţia că fructele acestuia sunt veninoase sau rele la gust.

Pe unele le cunoşteam mai de mult din peregrinările mele prin Africa, dar mă arătam încântat de tot ce-mi povestea. Şi atunci Ulu surâdea mulţumit, arătându-şi dinţii săi albi, puternici, ca ai unui pui de panteră.

- Iată copacul acesta — îmi indica el câte un arbore, îl cunoşti ?

- Da, Ulu, e un parkia.

- Dar ştii la ce sunt bune frunzele lui ?

Nu ştiam. Ulu le cunoştea virtuţile tămăduitoare încă din anii copilăriei. Şi mă învăţa să prepar leacuri, după „reţete", transmise din tată în fiu. De la el am aflat cu acest prilej, şi mi-au prins cândva bine cele învăţate atunci, că frunzele de parkia, pârjolite pe un grătar de lemn dur, la foc domol şi apoi bine fărâmiţate, până se transformă într-un praf fin, cicatrizează rapid rănile, dacă presari pulberea pe plaga vie. Tot el m-a învăţat că frigurile se pot vindeca, bând o decocţie făcută cu coaja unei anumite rubiacee * din rădăcinile

NOTA SUBSOL

Nauclea latifolia, copac tropical cu fructe comestibile ce nu depăşeşte înălţimea de cinci metri (N. E.).

aceleiaşi plante indigenii prepară şi alte leacuri : uscate şi pisate îndelung cu mojarul, rădăcinile se transformă într-o pulbere care îndoită cu apă dă excelente rezultate în dizenterie. Pe măsură ce înaintam, această neaşteptată lecţie de botanică aplicată se îmbogăţea. Aflam noi „reţete" de medicamente originale.

Van Thyft, care tot timpul marşului mersese în spatele meu, cufundat aparent în gânduri, interveni :

- Ulu, dar otrava cu care se unge ascuţişul săgeţilor din ce se face ?

— Aşteptaţi — vă voi arăta.

Ulu înainta atent scotocind cu privirile desişurile pădurii. Am mers tăcuţi mai bine de o jumătate de ceas până când el se opri în faţa unui copac nu prea înalt în frunzişul căruia se întrevedeau fructe verzui, asemănătoare întrucâtva — ca formă şi dimensiuni — portocalelor. Seminţele acestor fructe, ca şi mlădiţele tinere ale copacului, conţin substanţe otrăvitoare pe care indigenii le extrag prin fierbere şi evaporarea decocţiei. Se obţine o pastă cleioasă, brună verzuie, care se amestecă cu sucul uleios, extras din seminţele unei alte plante. Acest suc — ca şi uleiul de ricin — nu se usucă, păstrând activă tăria otrăvii.

Van Thyft asculta cu ochelarii uitaţi în mână — îi scosese ca să şi-i şteargă de aburul pădurii — explicaţiile date de Ulu, în franţuzeasca lui nesigură, împestriţată cu expresii din graiul său natal.

— „Olandezule", încep să bănuiesc pricina pentru care te arăţi, atât de interesat cum se prepară curara...

Van Thyft îşi încruntă sprâncenele ; arătau ca două semne circumflexe dar exprimau semnul întrebării. Borel continuă :

— Ţi-ai dat seama că aşa cum ţinteşti n-ai nici o şansă să dobori nici măcar un leneş *... aşa că...

— Aşa că... se iuţi „olandezul".

— Te-ai hotărât să adopţi arcul şi săgeata... săgeata otrăvită !" Curara doboară animalul chiar dacă săgeata 1-a atins în coadă... Borel râdea în hohote, săltându-şi pântecul, însufleţit de o nestăvilită, veselie ; am râs şi eu...

„Olandezul" ridică indiferent din umeri. După ce parcurserăm, câteva sute de metri — aproape că uitasem de acida intervenţie a lui

NOTA DE SUBSOL

Borel — Van Thyft, spre surprinderea noastră rosti, ţuguindu-şi buzele :

— Râde dracu de porumbe negre şi pe sine nu se vede. (Zicala o învăţase de la mine !) voi ce-aţi doborât până acum ? Fulgi!

N-am mai râs. Avea dreptate Van Thyft. Orele se scurgeau pe nesimţite şi tolbele ne erau goale.

Pădurea nu mai era aşa deasă. Numeroşi arbori zăceau covârşiţi la pământ. Îi doborâseră furtunile ori râvna devoratoare a termitelor. În luminişurile vremelnice crescuseră arbori tineri. Din când în când solul se înălţa : se înfăţişau un şir de colnice scunde acoperite de o vegetaţie bogată...

Pe când traversam un astfel de colnic, o pasăre mare, neagră, se opri pe una din crengile cele mai de sus ale unui „mului". N-o puteam identifica ; nu mai văzusem asemenea exemplar prin ţinuturile africane colindate de mine... Avea ciocul mare, colorat într-un roşu aprins. Poposise pe o creangă înaltă. Pieptul îi tresaltă sub suflul grăbit al respiraţiei. Venea poate de departe.

Privea ţintă spre noi.

Nu-mi făcea deloc impresia că ar fi un vânat... comestibil.

Dar N'Kuba, ghicindu-mi parcă gândul, se grăbi să-mi explice Redau în formă inteligibilă ceea ce noi abia am descifrat, din gesturile şi puţinele lui cuvinte franţuzeşti:

— Această pasăre, se numeşte albmar şi carnea ei este foarte fadă la gust. Am văzut chiar eu mulţi vânători albi împuşcând albmari şi erau foarte bucuroşi. Sunt foarte rare aceste păsări. Avem poate noroc că ne-a ieşit în cale. Împuşcaţi-o !

Borel şi „olandezul" mă priviră întrebători. Aşteptau să ridic arma. Ezitam. Parcă era un vultur de stâncă. Merita oare să stric un cartuş pe ea ?

Văzând ezitarea mea, N'Kuba insistă :

-Eu spun, musiu, că pasărea asta este foarte bună de mâncat. Ştiu eu dacă ne-om potrivi la gusturi, prietene — dialogai în gând cu el — ştiind cât de originală este bucătăria africană. Pe lista de bucate a multor triburi îşi află un loc de frunte carnea de şarpe şi de crocodil şi nu e dispreţuită nici carnea de maimuţă. Ştiind toate acestea, rezerva ce o aveam faţă de recomandările însoţitorului nostru o socoteam îndreptăţită. Poate, în cine ştie ce împrejurări de restrişte m-aş fi încumetat să mănânc şi un albmar

În fond, răzbiţi de foame, în vremuri de secetă şi de foamete aceşti oameni nu şi-au amăgit foamea cu turte de pământ argilos în timpul asediului atâtor cetăţi, ostaşii şi citadinii, n-au consumat carnea câinilor, pisicilor şi chiar a şoarecilor şi şobolanilor din câmpuri şi pivniţe ?

Albmarul rămânea nemişcat pe creangă ; părea totuşi alarmat de prezenţa noastră.

Borel, potrivit temperamentului său aprins, gata cu orice prilej să-şi descarce puşca chiar numai pentru plăcerea de a-şi vedea atinsă ţinta, nu se putu stăpâni nici de data aceasta şi slobozi un glonţ. O dată cu detunătura, văzurăm cum se împrăştie printre crengile copacului pene şi fulgi, dar pasărea, deschizându-şi aripile mari, se pierdu în frunzişul dens al pădurii.

— E rănită ! strigă N'Kuba şi începu să alerge ocolind cu îndemânare lianele şi cioturile ce i se împotriveau, în direcţia spre care îşi luase zborul pasărea.

Grăbind pasul — cât ne îngăduiau hăţişurile — l-am urmat cu toţii.

Pasărea, rănită se aşezase pe un copăcel, dar de îndată ce a simţit apropierea lui N'Kuba, care era mult mai sprinten la alergătură, decât noi şi o ajunsese mai degrabă, se ridică din nou în zbor. De data asta însă, cu mai multă greutate. Aşteptam să cadă dintr-un moment într-altul.

Tot urmărind-o, am ajuns, neaşteptat, lângă o apă — unul din afluenţii fluviului. Albmarul, deşi zbura greoi, de-abia deschizându-şi aripile, se putu depărta de noi şi căzu pe celălalt mal al apei.

Râul nu era prea lat ; de la un mal la altul, — chibzuind din. ochi — distanţa nu era mai mare de 25 de metri. Se punea totuşi întrebarea : cum ajungem dincolo ? Apele păreau adânci şi curentul era puternic. L-am fi putut trece înot. Dar Van Thyft ?

Ulu intră în râu ca să-i încerce adâncimea. Se putea trece ca piciorul, apa neajungând decât până la umeri. În câteva minute ne şi aflam pe celălalt mal, fără cel mai mic accident.

Ne-am îndreptat în direcţia unde socoteam că se prăbuşise albmarul. Toate cercetările noastre s-au vădit însă zadarnice. N-am descoperit nici o urmă de pasăre. Mai colindarăm o vreme prin pădure, răsfirând ierburile şi cercetând desişurile. Nimic.

Ne simţeam obosiţi şi prost dispuşi. Mai cu seamă Borel. Nu-i mai ardea nici să facă haz de necaz, aşa cum ştiam că-i era firea. Mormăia într-una că i-am stricat tihna, silindu-1 să bată acum mărăcinişurile pădurii, umblând după cai morţi ca să le ia potcoavele.

Ne-am oprit sub coroana unui accacia înalt, ca să mai răsuflăm. Umbra deasă şi răcoroasă era îmbietoare, dar, ca şi pe malurile fluviului, nici aici nu sufla vreo boare de vânt.

Ulu şi N'Kuba, însă, nici gând să se odihnească. Optimişti şi stăruitori nu se hotărâseră să renunţe la căutarea albmarului doborât.

Din adăpostul nostru răcoros, îi vedeam cum îşi pierd urma în desişul pădurii.

-Cum nu obosesc oamenii ăştia ? Cum nu-i toropeşte zăpuşeala? se întrebă cu voce tare Van Thyft.

-Uiţi dragul meu, că se află la ei acasă ? îi replicai printr-o întrebare. Pe când discutam, auzirăm un strigăt prelung. Apoi altul. Tăcurăm, atenţi. Strigătele se înteţiră, căpătând un ritm sacadat. După câteva clipe de pauză, ele se repetară. Le auzeam mai aproape : erau „cercetaşii" noştri, care, desigur, ne dădeau de veste, prin acest original telegraf sonor, că au găsit albmarul.

Eu şi Van Thyft sărirăm repede în picioare şi în câteva minute am ajuns la locul de unde porniseră semnalele. Borel, ostenit, rămase rezemat de copac să ne aştepte.

Cei doi cercetaşi ne aşteptau. Dar pasărea nu se vedea de fel.

— Unde-i albmarul ? De ce ne-aţi chemat ? — îl întreb nedumerit pe N'Kuba, care ne privea surâzând, încântat.

Pe aici a fost pasărea, musiu. Albmarul a trecut pe aici...

O fi trecut, dar unde e acum ?

—A fost albmar aici, vă jur, musiu ! — tot repeta N'Kuba naiv, încălecând cuvintele şi suprimând unele sunete. Drept dovadă îmi arăta o pană neagră ce o culesese de pe jos.

Când am ajuns lângă Borel şi i-am povestit scena, a râs şi el cu poftă de păţania noastră.

CAPITOLUL 11

CIUDATA POVESTE A LUI OLISUR .

Antrenaţi — fără a chibzui îndeajuns — în căutarea albmarului, ne depărtasem cam mult de fluviu. Ne întrebam dacă vom izbuti

să ne orientăm la întoarcere.

Popasul s-a vădit a fi binevenit; prinseserăm iar puteri, ne simţeam învioraţi, gata să pornim iar la drum.

Ne-am ridicat din iarbă, dar de-abia făcurăm câţiva paşi şi înaintea noastră se ivi pe neaşteptate o arătanie stranie. Un băştinaş înalt, smolit la trup, ţinând deasupra capului o luntre mică, se apropia cu paşi repezi. Nu se îndreptă însă spre noi ; ţinând piroga pe creştet, neabătându-şi privirea spre grupul nostru, alerga cu o sprinteneală uimitoare, urmând cursul râului. Se vedea că luntrea nu era prea grea, ca să-i stânjenească fuga. Dispăru după câteva clipe în desişul pădurii.

Puţin timp mai apoi se auzi un zvon de glasuri. Şi nu trecu mult când după o cotitură a râului văzurăm alergând o ceată de vreo douăzeci de indigeni. Urmăreau de bună seamă fugarul ce se pierduse în pădure.

— Ce s-o fi întâmplat, N'Kuba ?

N'Kuba dădu din umeri : cine poate şti ? Apoi, după o clipă de ezitare spuse :

- Aflu eu îndată.

Şi porni fugind, — înainte de a mai apuca să-i dau încuviinţarea — în direcţia unde dispăruse omul cu luntrea pe creştet.

Vremea trecea şi N'Kuba nu se mai întorcea. Ne era teamă să nu se fi rătăcit.

Neliniştiţi de acest gând, am hotărât să pornim în căutarea sa.

Mergeam de numai un sfert de oră în direcţia în care dispăruseră fugarul şi urmăritorii lui, când văzurăm apărând lângă mal pe N'Kuba întovărăşit de purtătorul bărcii. Acesta o ţinea vârtos deasupra capului, dând parcă să se înţeleagă că pentru nimic în lume nu s-ar despărţi de ea.

Când au ajuns lângă noi, N'Kuba se trudi să ne explice întâmplarea :

— L-au pierdut. Voiau să-lprindă pentru a-i lua luntrea. Eu l-am ascuns până când urmăritorii săi au trecut de noi, crezând că fugarule tot înainte. De acum pot să-lcaute ei mult şi bine.

N'Kuba ne desluşi toate acestea mai puţin prin cuvinte — franţuzeasca ce-o vorbea era aproape de neînţeles, în schimb avea o mimică expresivă însoţită de gesturi foarte elocvente.

— Dar ce a făcut omul acesta, N'Kuba ? Pentru ce-1 urmăresc atât de înverşunat ceilalţi ? se interesă Van Thyft încruntând din sprâncene.

Voiau să-i ia luntrea !

De ce ?

Urmă o avalanşă de sunete guturale, de gesturi şi surâsuri largi schimbate între N'Kuba şi „omul cu luntrea".

Discuţia aceasta animată a durat aproape o jumătate de oră şi ar fi continuat poate până la miezul nopţii, dacă nu ne-am fi pierdut răbdarea, invitându-1 pe N'Kuba să ne transmită de îndată tot ce a aflat.

El ne desluşi pricina conflictului.

„Omul cu luntrea" se numeşte Olisur. În cursul ultimilor ani a avut prilejul de a lucra, de mai multe ori, câteva luni în câteva orăşele de pe ţărmurile fluviului Congo, dar n-a izbutit niciodată să strângă, prin munca sa, banii necesari pentru a putea călători. Îi place mult să umble, să cunoască lumea, să meargă cât mai departe... Din satul tribului său, Emiaj, până aici în pădure, este o cale de trei zile de mers de-a lungul ţărmurilor fluviului. El a făcut însă acest drum numai în două zile. Şi dacă nu ar fi fost împiedicat de urmăritorii săi ar fi vâslit chiar în această noapte pe apele fluviului Congo.

N'Kuba — tălmaciul improvizat — se opri puţin, pentru a-şi aduna gândurile. Îşi reluă apoi firul povestirii :

— Olisur a făcut numai două zile de drum pentru că, trecând prin preajma unui sat, situat lângă o apă, a dat de o luntre trasă pe uscat. Întrucât luntrea era fără vâsle şi părea părăsită, Olisur a luat-o cu el socotind că-i va fi de folos, pentru a-şi atinge ţinta.

L-au văzut însă nişte băieţandri, care se jucau de-a războinicii, moţaţi în copacii din apropierea apei. Ei au înştiinţat de grabă obştea satului. Câţiva locuitori au pornit pe urmele lui Olisur. Curând, zărindu-1 mergând liniştit cu luntrea pe umăr au început să strige : „Puneţi mâna pe el ! Luaţi-i luntrea !"

Olisur, neştiind cine sunt urmăritorii lui şi fiind convins că el îşi însuşise o luntre părăsită, înspăimântat de strigătele cetei ce-lurmărea şi mai ales de. ameninţările lor, a luat-o la fugă. Şi în fugă era neîntrecut. Când au ajuns în dreptul satului Durdam, primii urmăritori, de teama să nu le ia apa luntrile lăsate în urmă pe mal au încetat să-lmai fugărească. Ei au mai zăbovit însă câteva clipe pentru a cere sătenilor din Durdam să continue urmărirea. De îndată au şi pornit pe urmele fugarului câţiva tineri înarmaţi cu ciomege zdravene.

N'Kuba făcu din nou o scurtă pauză, după care adăuga :

— Olisur spune că dacă ar fi lăsat luntrea în mâna urmăritorilor, ar fi scăpat lesne, dar el nu putea să se despartă de ea întrucât fără barcă n-ar fi putut să-şi continue drumul : vrea să ajungă în ţara albilor.

Van Thyft interveni ursuz, încruntat:

— Şi acum încotro vrea să se îndrepte ?

— V-am mai spus, în ţara albilor, în ţara dumneavoastră. Pentru aceasta Olisur cere acum lămuriri: cum poate ajunge acolo, ce drum trebuie să urmeze ?

Un zâmbet mi-a fluturat pe buze. Înţelegeam năzuinţa lui de a colinda prin lume, de a vedea ţări noi... O, cât de bine înţelegeam sufletul acestui om naiv, însufleţit de dorul de a-şi lărgi orizonturile.

Glasul lui Van Thyft răsună, deodată, asprit:

— Acest om e un răufăcător. Şi-a însuşit o luntre care nu era a lui... A încălcat legea. Trebuie să fie predat autorităţilor. Borel nu răspunse. Nici eu. Urmă o tăcere stingheritoare. Apoi, socotind, că nu-i bine să luăm o hotărâre pripită, îi spusei tălmaciului să-i comunice lui Olisur că-1 vom lua pe corabia noastră şi la reîntoarcere va călători cu noi până la Matadi, unde vom vedea ce-i de făcut.

- Ce avem de făcut ?! Ştim prea bine : îl vom preda de îndată ce debarcăm autorităţilor din Matadi.

- Vom vedea! Vom vedea... curmai eu discuţia. Să ajungem mai întâi la Matadi... Olandezul se întunecă la faţă ridicând din sprâncene ; tot timpul mersului prin pădure rămase tăcut, îngândurat.

La întoarcere, totdeauna drumul îţi pare mai lung, mai greu. Şi obiectiv — se întunecase — calea întoarcerii era dificilă.

Aveam de traversat râul, care îşi urma cursul la dreapta noastră trebuia să regăsim punctul pe unde traversasem la venire, deoarece acolo vadul era încercat. Părerea mea nu fu însă împărtăşită de tovarăşii mei. Ei susţineau că putem trece mai în josul apei — mai apropiat de fluviu, socoteau ei — unde râul — se vedea de pe colnicul unde ne aflam — se îngusta oarecum. Dacă ne-am fi reîntors prin vadul cunoscut ne-ar fi fost mai uşor să ne orientăm deoarece am fi întâlnit în drum urmele lăsate de noi, în urmă cu câteva ceasuri. Dar argumentele mele nu i-au convins.

— Chiar dacă nu găsim un vad potrivit, avem la îndemână luntrea — îmi demonstra Van Thyft posibilitatea de a scurta drumul.

în punctul ales, apa era adâncă. Am trecut pe celălalt mal — dat fiindcă luntrea era mult prea mică — în mai multe etape, întâi Borel şi Van Thyft, apoi eu şi N'Kuba, care s-a reîntors în două rânduri pentru a-i îmbarca pe ultimii doi membri ai nenorocoasei noastre expediţii cinegetice.

O dată debarcaţi, îl previn pe „olandez" :

- Ştii, Van Thyft, că acum nu-1 mai putem denunţa pe Olisur ?

- De ce ?

- Pentru că ne-am servit de luntrea sa — liberi şi de bună voie, în cunoştinţă de cauză că era un bun furat.

- Chiar aşa — confirmă Borel, cu o undă de surâs pe buze. Potrivit legilor suntem consideraţi complicii lui Olisur, dragul meu Van Thyft.

Se înserase de-a binelea. Pădurea părea şi mai străină. Ne rătăcirăm. Grăsuliu şi nu prea antrenat să mărşăluiască prin pădurile africane, Borel era sleit de puteri. Mormăia înciudat, împleticindu-se la tot pasul. Eram obosit şi eu. Dar osteneala nu mă sânjenea să le reamintesc că sunt singurii vinovaţi de situaţia în care ne aflam.

Dacă am fi trecut primul vad, aşa cum sugerasem eu, am fi fost de mult la bordul corăbiei.

Van Thyft tăcea închis în gândurile lui.

Mai trecu încă o oră până când ajunserăm din nou pe malul pe care îl părăsisem.

Hăţişul pădurii era foarte dens ; drumul era anevoios, la mai tot pasul ne împiedicam de rădăcinile aeriene ale copacilor, adevărate cortine de liane. Înserarea sporea şi mai mult întunecimea pădurii...

Olisur ne urma tăcut cu un surâs luminos pe faţă. Părea nespus de mulţumit în tovărăşia noastră. Mergea cu pas elastic, ţinându-şi luntrea cu ambele mâini, rezemată pe creştetul capului. Nici o urmă de oboseală nu se putea citi pe chipul său zâmbitor. La ce se gândea oare ?

Mă uitai la ceas. Era aproape şapte ; pierdusem speranţa de a mai dormi peste noapte pe corabie. De altfel abia ne mai ţineam pe picioare.

Borel, istovit, se clătina ca un vas pe timp de hulă.

Nu aveam altceva mai potrivit de făcut decât să ne găsim un loc bun unde să instalăm tabăra, urmând ca a doua zi în zori, mai odihniţi, să încercăm să dibuim drumul bun...

Ne-am instalat tabăra într-un luminiş, pe un dâmb pe care creştea o iarbă deasă. Am aprins un foc zdravăn spre a ne apăra de atacul fiarelor, deşi ştiam prea bine că din cauza luminii, vom fi asaltaţi în schimb de viespi şi ţânţari. Dar cât de nesuferită ar fi fost înţepătura ţânţarilor nu puteam risca să renunţăm la foc. Era singura pavăză sigură împotriva sălbăticiunilor...

Ulu adună o grămadă de crengi uscate pentru a întreţine focul în timpul nopţii iar Olisur, îndatoritor, începu să împletească din liane subţiri şi elastice un soi de hamac, ce făgăduia să constituie un culcuş confortabil.

N'Kuba şi Van Thyft îl imitară şi ca să-mi încerc destoinicia, mâinilor, încercai şi eu să-mi pregătesc un asemenea pat vegetal. Deşi primitive şi cam scurte, hamacurile noastre improvizate ne fereau de umezeala solului pe care am fi fost nevoiţi să ne culcăm, şi ne proteja într-o măsură de lumea foşnitoare a miilor de gângănii ce invadează — mai cu seamă noaptea — solul pădurii africane.

Olisur oferi hamacul ce-1 meşterise lui Borel, care îi mulţumi bucuros şi se grăbi să-l anine, nu departe de foc, între doi copaci groşi, ce străjuiau pe latura răsăriteană luminişul în care poposisem..

Nu după mult timp, un sforăit sonor ne vestea că Borel dormea, dus. Lângă foc rămăsese de pază Ulu, urmând ca după două ceasuri să-1 schimbe N'Kuba.

Noaptea era străbătută de miresmele grele, iuţi ale unor plante necunoscute ce-şi împrăştiau inflorescenţele aromitoare în preajma noastră. O noapte ca toate nopţile pe care le petrecusem în pădurile tropicale. Şi totuşi, deşi eram frânt de oboseală nu puteam adormi. Ascultam cu ochii închişi zvonurile nopţii. O dată cu căderea grea a întunericului, pădurea forfoteşte, se agită : ies din cotloane facocerii şi hienele, şerpii îşi părăsesc ascunzişurile lor tăinuite, fiarele pornesc la vânat, ori spre adăpătorile ştiute.

Păsările devin mai gureşe. Sunetele se întreţes, se suprapun. Câte-odată, urmează clipe adânci de linişte în care auzi doar zbaterea frunzişului ori ţârâitul monoton ai greierilor silvestri. Răgetele şi urletele fiarelor, mai depărtate ori mai apropiate, strigătele onomatopeice ale păsărilor revin apoi, mai puternice parcă, încălecându-se într-o pânză sonoră ale cărei nuanţe şi înţelesuri nu le poţi distinge decât dacă ai trăit mult timp în intimitatea pădurii.

Ghemuit în hamacul cam scurt în care mă perpeleam să adorm, ascultam apelul ciudat al unei păsări ce se aşezase chiar pe crengile unui accacia din faţa mea. Striga neobosită :

—Cico-ci...co...cico-ci...

Ce pasăre să fie ? Nu o mai auzisem niciodată. Nu de departe se auzea distinct discursul onomatopeic al unui frangolin — un soi de potîrniche africană :

—Okree.... okree... to-hue ! n-to- hue'n...

îmi pierise somnul. Ca să-mi treacă vremea încercai să identific pe autorii acestui recital original.

—Su-su... sii-su... susură turtureaua de Senegal; pii-pu-pu se recomandă porumbelul de Guineea.

Râsul spart, lugubru, înecat, al unui şacal întrerupse pentru câteva clipe concertul nocturn apoi se auzi îndeaproape vioi, vesel trilul unei păsări al cărui cânt îmi amintea ciocârlia pădurilor carpatine.

În cântul acesta... furat de amintirile pâlcului de arbori din zăvoiul Berevoieştilor, satul meu natal, aţipii... Cât ? Poate doar câteva clipe. Mă trezii buimăcit din somn : un trosnet puternic repetat, multiplicat de bună seamă de ecourile pădurii, mă făcură să sar iute din hamac şi desprinzându-mi carabina de pe creanga în care îi aninasem cureaua. Încercai să pătrund cu privirea bezna nopţii...

Focul se stinsese de mult; nu mai licăreau nici cărbunii.

- Ce-i ? Ce se-ntâmplă ? — mă întâmpină grijuliu, cu arma în mînă, Van Thyft.

- Aici, repede ! Veniţi, nu mă pot desprinde !... Glasul lui Borel, înfricoşat, ne îndreptă atenţia spre locul unde-şi instalase hamacul. Dar hamacul nicăieri.

- Copacul, copacul a pierit ! — exclamă înfiorat de teamă N'Kuba.

Strigătele lui Borel se înteţiră...

— Ulu, N'Kuba, aprindeţi făclii, repede !

La lumina făcliilor un spectacol neaşteptat se oferi privirilor noastre buimăcite.

Unul dintre arborii masivi de care-şi atârnase Borel una din legăturile hamacului, se prăbuşise frângându-se la aproape doi metri de sol. În cădere, copacul antrenase şi hamacul care, răsucindu-se, îl ţinea prizonier pe Borel.

Făcurăm câţiva paşi în fugă, apoi ne-am oprit brusc, uluiţi. Un şuvoi dens, ca o apă clisoasă se scurgea din trunchiul găunos al copacului. O coloană vie de furnici roşii se răspândise pe un front de mai bine de un metru înaintând spre o ţintă nedefinită. Asmuţite de faptul că li s-a stricat furnicarul, ele forfoteau agitate. Agresivitatea lor era confirmată de strigătele lui Borel, care, imobilizat în strânsoarea lianelor şi sub presiunea crengilor ce-1 ţineau captiv, nu se putea apăra de muşcătura lor dureroasă.

Într-o clipită s-a desluşit pricina acestei stranii întâmplări. Borel îşi legase hamacul de un arbore găunos în care furnicile îşi aveau furnicarul. Copacul, măcinat de locuitorii săi minusculi, sub zguduirile pricinuite de somnul agitat al lui Borel se frânsese doborând în calea sa şi hamacul rubicondului nostru tovarăş de drum, care acum se zvârcolea ca în gură de şarpe.

Ne-am grăbit să-1 eliberăm cât mai repede, îndepărtând şi rupând crengile ce-1 ţintuiau la pământ. Cu câteva lovituri iuţi de cuţit, Olisur tăie lianele-capcană şi Borel se ridică cu o iuţeală de neaşteptat, dat fiind moleşeala mişcărilor sale din totdeauna. Faţa şi tot trupul îi erau spuzite de înţepăturile furnicilor roşii.

Am râs cu toţii înveseliţi de păţania marsiliezului. Râsul ni s-a stins curând : furnicile aţâţate ieşeau mereu valuri-valuri dinlăuntrul arborelui invadând luminişul. Am ridicat tabăra, luându-ne cu noi şi hamacurile improvizate.

Marşul nostru tăcut era punctat doar de gemetele surde ale lui Borel.

După o vreme, socotind că ne-am îndepărtat îndeajuns, am hotărât să facem iar un popas. Mai aveam câteva ceasuri până în zori, un pui de somn nu ne-ar fi stricat...

— Dar unde-i Olisur ? întrebă intrigat Van Thyft. Mă uit în jur. Olisur nicăieri. Îl strig. Nu-mi răspunse decât uruitul răguşit al unor păsări, de bună seamă stânjenite de vocile noastre...

— A fugit. Nici nu mă aşteptam la altceva, continuă Van Thyft. înciudat că Olisur ne părăsise în acele ceasuri grele, mă mulţumii să ridic din umeri.

Mi-am fixat hamacul între doi copaci solizi şi aşteptând să se stingă larma ce o făceau ceilalţi instalându-şi „dormitoarele" suspendate am închis ochii în întâmpinarea somnului. Mă uit la ceas. Mai aveam doar trei ore de odihnă. Deşi ostenit nu izbutii să adorm imediat. Eram invidios pe tovarăşii mei care şi începuseră să sforăie — semn neîndoielnic că dorm adânc.

Mă tot răsuceam căutându-mi o poziţie mai confortabilă. Hamacul, sub impulsul mişcărilor mele bruşte, se legăna uşor. Stăteam întins pe spate cu ochii deschişi. Încercam o senzaţie stranie : mi se părea că nu oscilează hamacul ci stelele pendulează deasupra mea. Cerul părea că vibrează străbătut de traiectoriile luminoase ale aştrilor ; de câte ori nu-1 scrutasem, în nopţile de pândă, la adăpătoarea sălbăticiunilor. În anii pe care i-am petrecut în Africa mi-au devenit oarecum familiare stelele tropicelor : Crucea Sudului, Orion, Aldebaran...

În adâncul boltei domina scânteietoare Crucea Sudului. Băştinaşii îi spun steaua girafei după cum dau numele altor sălbăticiuni ale savanei ori junglei celorlalte stele : Aldebaran — bivoliţa, Orion — broasca ţestoasă, Capricornul — gazela...

Potrivit miturilor multor popoare africane, cândva, în zorii timpurilor, stelele au fost fiinţe omeneşti, femei care în împrejurări enigmatice — existau zeci de legende în această privinţă, cu nume în multe variante — s-au transformat în aştri. Dacă aceste legende sunt exclusiv rodul imaginaţiei naive a indigenilor un adevăr e sigur: astronomia africană îşi afla începuturile în perioada vânătorii.

Priveam cum zvâcnesc luminile stelelor tropicelor şi gândul mă purta la mii de kilometri spre miazănoapte, spre cerul boreal, spre cerul ce se bolteşte ca un braţ ocrotitor şi deasupra sătucului copilăriei mele : Berevoieştii-Pământeni. Am închis ochii încercând să reconstitui în minte cerul valah : ursa mare, ursa mică, luceafărul de seară...

Când am redeschis ochii zorile se grăbeau să năpădească pădurea. De bună seamă mă prinsese somnul. Mă uit la ceas. Aţipisem numai vreo jumătate de oră.

Stelele se stingeau parcă. Crucea Sudului zvâcnea, palidă, îndepărtată. O pală violacee invada cerul. O infinitate de nuanţe ce creşteau în intensitate impuneau domnia roşului. Soarele se înstăpâni în câteva minute. Aşa irupe lumina zilei la tropice, aproape fără tranziţie. După cum şi asfinţitul se consumă rapid, noaptea căzând aproape brusc ca o imensă cortină de întuneric.

Arunc o privire în jur. N'Kuba punea din când în când crengi uscate pe foc. Flăcările se lungeau, luminând palid tabăra noastră improvizată...

Deodată N'Kuba se ridică brusc în picioare. Asculta atent, concentrat, zvonurile nopţii. Eram gata să-1 întreb care e pricina neliniştii sale, când auzii trosnind nişte crengi, parcă frânte de o fiară care se furişează.

Am lunecat uşor din hamac. Priveam atent în jur. Nu observai nimic deosebit.

N'Kuba se aplecă şi-şi ridică rapid puşca ce o lăsase lângă foc. Zgomotele se înteţiră. Frunzişul, în dreapta mea, se desfăcea încet, încet... Stăteam la pândă, cu revolverul în mână. Fără a pierde din ochi tufişul, N'Kuba aruncă cu mâna stângă o creangă mare în foc. În licărul vâlvătăii ce se stârni apăru din fugă faţa zâmbitoare a lui Olisur.

- Unde-ai fost ? De unde vii ? îl întrebai eu iritat uitând că Olisur nu pricepe ce-i spun. Olisur păru că a înţeles însă întrebarea, îmi arătă cu un zâmbet larg ce-i descoperea dinţii albi, minunaţi, un braţ de frunze ce le ţinea în mâna stângă.

Curând am înţeles sensul dispariţiei sale neaşteptate. Olisur pornise să caute în pădure acele buruieni ştiute de el în stare să aline suferinţele tovarăşului nostru Borel. Cu gesturi îndemânatice şi rapide, ei tăie mărunt frunzele şi mugurii culeşi şi apoi le zdrobi cu ajutorul a două pietre plate, culegând zeama într-o tigvă mică adunată din cine ştie ce colţ al pădurii. Îl priveam cum îşi prepară leacul, atent dar degajat, ca un laborant, care pregăteşte pentru a mia oară, o mixtură obişnuită. Mă gândeam : va avea oare efect balsamul pregătit de Olisur ? Mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută cu ani în urmă, tot în Africa tropicală, în apropierea lacului Tanganyika. Participam la vânătoare de gazele. Un vânător englez — Percy Streeman — îl chema pare-mi-se — un excelent vânător şi un bun cunoscător al Africii de altfel, călcase într-un moment de neatenţie pe coada unui mamba ce somnola în vârfurile înalte ale savanei. Şarpele — o specie extrem de veninoasă — atacă fulgerător injectându-şi veninul în pulpa dreaptă a englezului. În câteva minute piciorul se umflă, deveni livid, învineţindu-se apoi. Streeman îşi pierdu complet cunoştinţa. Nu mai era timp să-1 transportăm la locuinţa medicului districtual. Ne pierdurăm cumpătul. Un indian cărunt ce ne însoţea — îl chema Abur Nubâr, n-am să-1 uit ! — ceru încuviinţarea să încerce să trateze trupul rănitului. N-aveam de ales. Abur Nubâr scoase din centura sa lată din piele de elefant o tijă de lemn, astupată la ambele capete cu dopuri de lemn. Cu o crenguţă dintr-un copac, extrase din centrul acestui neobişnuit recipient, o unsoare densă, verzuie, cu care unse pielea din jurul plăgii. După câteva minute făcu să sângereze rana fără ca Streeman să scoată vreun strigăt. Unsoarea de bună seamă conţinea şi un puternic anestezic. Nubâr supse apoi rana deschisă scuipând mereu sângele înveninat. Din alt recipient — un cilindru subţire, pe care-1 păstra de asemenea în centură — extrase apoi o pastă roşietică, moale, pe care o introduse în rană. Legă rana cu mai multe feşe, pe care le tăie din cămaşa englezului şi pregăti apoi, pe foc, Într-o cutie de tablă în care ne fierbeam ceaiul, o fiertură din nişte ierburi violacee pe care i le culesese între timp un copilandru ce ne întovărăşea.

Streeman, după ce bău mixtura ce răspândea un miros răşinos, căzu într-un somn adânc. Dormi toropit vreme de şase sau şapte ore. Când se sculă, piciorul îşi căpătase dimensiunile fireşti : rana nu mai avea culoarea vânătă ce ne înfiorase şi febra dispăruse.

A mai zăcut apoi câteva zile — după ce l-am transportat pe două suliţe — în tabără, dar şi-a revenit apoi pe deplin... I-a dăruit lui Almr carabina sa cu repetiţie : merita pe deplin recompensa. Îi salvase viaţa. îndeobşte însă rana înveninată de mamba e mortală. Leacul său făcuse minuni.

Evident, efectul balsamului n-are nici un sens magic.

E rezultatul cunoaşterii profunde a efectelor binefăcătoare a anumitor plante cu rezultate terapeutice. Indigenii încă din vârsta copilăriei sunt incitaţi să distingă în lumea învălmăşită a pădurii virgine, atât plantele utile cât şi cele vătămătoare. Ei învaţă să recunoască plantele tămăduitoare şi totodată cum să le pregătească sub formă de fierturi, balsamuri, uleiuri ori droguri, pentru a obţine leacurile de care au nevoie. Indigenii ştiu astfel să prepare din sucuri, răşini, zemuri de frunze şi fructe ori din scoarţa anumitor arbori, felurite leacuri nu numai pentru vindecarea vreunei răni, dar şi pentru întărirea organismului, oase pisate de broască pentru oprirea hemoragiilor şi pentru combaterea multor altor boli.

Cu aceste gânduri îl urmăream pe Olisur care îl ungea pe trup şi faţă pe Borel. Licoarea, care răspândea departe un miros nu prea atrăgător, avu însă darul de a alina aproape de îndată usturimile pricinuite de agresivele gazde ale copacului doborât. Borel, odată liniştit, se declară gata să pornească la drum, manifestând, într-un straniu esperanto europeano-african, mulţumirile sale faţă de mereu surâzătorul Olisur.

Bineînţeles nu mai fu vorba să dormim. De altfel, zorii vineţii ai zilei începură să lumineze pădurea. Hotărârăm să pornim la drum.

Înaintam, nu prea sigur că ne aflăm pe drumul bun. Pădurea se anima din ce în ce mai mult. O pânză sonoră se întreţesea din cântecele când gureşe şi limpezi, când răguşite sau dezacordate ale feluritelor neamuri de păsări ce populau frunzişul.

Pe măsură ce creştea ziua, creştea şi îngrijorarea noastră : nu regăseam drumul ştiut. Din când în când — acolo unde pădurea se mai rărea — printre arbori se înălţau numeroase movile, dâmburi roşietice, pe care creştea o iarbă aspră, destul de deasă. Preocupat de a regăsi drumul nu le-am privit mai atent... Înălţimea deosebită a unui asemenea dâmb şi mai ales forma sa asemănătoare unui con, rotunjit în vârf, mi-a desluşit într-o clipită natura reală a acestor movile. Pătrunsesem într-o colonie de termite. Uitând de cumpăna în care ne aflam, împins de curiozitate, m-am apropiat de cel mai masiv dintre termitiere — edificiu ce măsura pe puţin patru metri înălţime — un adevărat zgârie-nori pentru lumea măruntă a termitelor. Borel — Stan-păţitul — rămase prudent mai în urmă, după ce ostenise să mă convingă că cel mai cuminte ar fi să ocolim cuiburile.

Termitierele erau mai scunde decât cele pe care le-am întâlnit în savana Africii orientale. Pe întinderile plate ale savanei se ridicau uneori pe o arie de câteva hectare zeci de cuiburi conice ce aţinu uneori şase sau chiar şapte metri. Deşi construite din argilă, „cetăţile termitelor" au o extraordinară rezistenţă concurând cu tăria betonului armat. Bolta termitierelor ca şi pereţii acestora nu pot fi pătrunşi de aversele cele mai puternice şi rezistă la presiuni considerabile. Am văzut o dată pe malurile lui Gari N'Gu, un afluent al râului M'Poko, în Ubanghi-Sari, un rinocer aţâţat de vânători care, în furia sa oarbă, neizbutind să-şi nimerească adversarul, s-a năpustit asupra unui arbore singuratic ce-i ieşise în cale, frângându-l ca pe un chibrit. Apoi, întorcându-se, i s-a năzărit că într-o latură unde se afla conul unei termitiere se mişcă ceva. Suflând greu, cu ochii injectaţi de sânge, s-a abătut — ca o locomotivă sub presiune — spre aceasta. Şarjele sale repetate împotriva cuibului n-au avut însă ca rezultat decât smulgerea tufelor de iarbă ce crescuseră ici-colo pe coama acestei extraordinare construcţii.

Aici, termitierele erau mai scunde : cel mai înalt cuib nu depăşea patru metri. Nici un semn nu vădea că sunt locuite. La baza termitierei, acolo unde se află intrarea acestor harnice şi redutabile locuitoare ale pădurii, crescuse o iarbă molatecă-gălbuie. Ulu se plecă şi-şi lipi urechea de peretele termitierei.

— Mişcă, mişcă ! îmi zise el, clipind uşor din ochi. Lăsai carabina în grija lui N'Kuba şi îngenunchiai apoi la baza uriaşului furnicar încercând să desluşesc cam pe unde e intrarea. Îmi apropiai şi eu urechea de cuib. Un foşnet, vag, molatec, nedesluşit răzbătea dinlăuntru. Trebuie să fie termitele, îmi zic. Mă ridic şi fac un pas în lături, întorcându-mă totodată spre grupul rămuros, în umbra unui enorm baobab. Vroiam să-i chem să asculte şi ei zumzetul acesta ciudat. Mişcarea aceasta întâmplătoare a fost salvatoare. Din termitieră ţâşni ca împinsă de un puternic resort o viperă, care, cabrându-se, era gata să se repeadă încă odată spre mine. Rămăsei nemişcat. Surpriza mă uluise. N'Kuba interveni la timp abătând peste capul reptilei patul carabinei. Au fost câteva clipe pe care n-am să le uit niciodată.

Curând am făcut cunoştinţă şi cu alţi oaspeţi nepoftiţi : o întreagă familie de şerpi ce-şi găsiseră adăpost în termitieră, după ce populaţia acesteia o părăsise — din pricini nedesluşite — migrând în alte zone mai prielnice. Termitele abandonaseră şi celelalte cuiburi . Multe din ele serveau acum ca adăpost rozătoarelor, şerpilor şi spre surprinderea noastră — în unele din ele îşi făcuseră cuib o colonie de păsări gureşe asemănătoare oarecum rândunelelor de prin

meleagurile noastre.

— Să mergem Ticane ! Trece timpul şi merindele s-au sfârşit.

- Cât să mai rătăcim aşa ? Nici cartuşe nu prea ne-au mai rămas...

Avea dreptate Van Thyft. Pornirăm la drum către sud-est, unde socoteam că se află fluviul. Pădurea se însufleţise. Borel încerca sa împuşte câteva păsări, dar, în lumina înşelătoare a pădurii gloanţele ce se pierdură în frunziş.

- Uku... Ukuli... Uku ! Strigătele unor zburătoare necunoscute parcă îl dojeneau că tulbură pacea pădurii.

- Tuku ! Tuku ! — strigătul unui tucan ne întovărăşea din frunziş, fără a-1 putea zări însă măcar o clipă.

Înciudat, Borel mai trase la întâmplare câteva gloanţe în perdeaua groasă a unui boschet de mimosa de unde se părea că vine strigătul. În van. Mohorât, îşi luă carabina în bandulieră şi se încolona în şirul strâns în care înaintam prin pădure, N'Kuba deschizând la câţiva paşi înaintea mea coloana de marş.

După câteva minute N'Kuba se opri şi apropiindu-şi degetul arătător de buze, ne făcu semn să nu mai vorbim. Apoi îşi întoarse capul spre dreapta noastră. Nu distingeam nimic. Nici un zgomot deosebit. Rumoarea obişnuită a brussei : fluieratul limpede al păsării mbarttbu, fâşâitul de coasă pitită prin stufăriş al greierilor...

— Auziţi ? Oameni ! N'Kuba vorbea cu glas scăzut, într-adevăr, parcă, parcă se aud voci, interveni nesigur, Van Thyft.

O împuşcătură bubui în apropiere. Urmară la scurte intervale alte două.

—Colt, comentă zgârcit la vorbă, Van Thyft.

Vocile se apropiau. Nu desluşeam câţi oameni sunt. Apoi, deodată, în dreapta noastră, frunzele spinoase ale unui tufăriş fură îndepărtate de o mână energică şi un chip smolit apăru încruntat.

— Aici eraţi ? Vă căutam de cinci ceasuri. Era călăuza noastră întovărăşită de trei membri ai echipajului. Ne căutaseră toată noaptea. Am aflat de la ei — spre surpriza noastră — că ne aflam doar la câţiva kilometri de punctul unde era ancorat vasul. Ne învârtiserăm ore întregi în aceeaşi zonă, fără să ştim cât de aproape de fluviu eram. Învioraţi, iuţirăm pasul. După mai puţin de jumătate de ceas, ne aflam cu toţii din nou pe corabie. Bineînţeles nu lipsea nici Olisur.

Am răsuflat uşurat. Priveam cu drag corăbioara noastră şi abia acum îmi dădeam seama cât e de ospitalieră şi câtă certitudine ne dă prezenţa ei. De fapt, nu era ea „fortăreaţa" la adăpostul căreia ne apărasem împotriva tuturor atacurilor şi tuturor primejdiilor

Înciudat, Borel mai trase la întâmplare câteva gloanţe în perdeaua groasă a unui boschet de mimosa de unde se părea că vine strigătul. În van. Mohorât, îşi luă carabina în bandulieră şi se încolona în şirul strâns în care înaintam prin pădure, N'Kuba deschizând la câţiva paşi înaintea mea coloana de marş.

După câteva minute N'Kuba se opri şi apropiindu-şi degetul arătător de buze, ne făcu semn să nu mai vorbim. Apoi îşi întoarse capul spre dreapta noastră. Nu distingeam nimic. Nici un zgomot deosebit. Rumoarea obişnuită a brussei : fluieratul limpede al păsării mbarttbu, fâşâitul de coasă pitită prin stufăriş al greierilor...

— Auziţi ? Oameni ! N'Kuba vorbea cu glas scăzut, într-adevăr, parcă, parcă se aud voci, interveni nesigur, Van Thyft.

O împuşcătură bubui în apropiere. Urmară la scurte intervale alte două.

—Colt, comentă zgârcit la vorbă, Van Thyft.

Vocile se apropiau. Nu desluşeam câţi oameni sunt. Apoi, deodată, în dreapta noastră, frunzele spinoase ale unui tufăriş fură îndepărtate de o mână energică şi un chip smolit apăru încruntat.

— Aici eraţi ? Vă căutam de cinci ceasuri. Era călăuza noastră întovărăşită de trei membri ai echipajului. Ne căutaseră toată noaptea. Am aflat de la ei — spre surpriza noastră — că ne aflam doar la câţiva kilometri de punctul unde era ancorat vasul. Ne învârtiserăm ore întregi în aceeaşi zonă, fără să ştim cât de aproape de fluviu eram. Învioraţi, iuţirăm pasul. După mai puţin de jumătate de ceas, ne aflam cu toţii din nou pe corabie. Bineînţeles nu lipsea nici Olisur.

Am răsuflat uşurat. Priveam cu drag corăbioara noastră şi abia acum îmi dădeam seama cât e de ospitalieră şi câtă certitudine ne dă prezenţa ei. De fapt, nu era ea „fortăreaţa" la adăpostul căreia ne apărasem împotriva tuturor atacurilor şi tuturor primejdiilor prin care trecusem ?...

Fără îndoială că da. Iar acum, ca şi noi, adăpostea pe puntea ei primitoare un fugar iluminat de dorinţa vie de a cunoaşte ţări, popoare şi civilizaţiile lor, de a-şi schimba viaţa.

Ne-am grăbit să-l prezentăm căpitanului Sadek, care l-a primit cu bunăvoinţă, neaşteptat de prietenos.

Dar, nenoroc ! Bucuria şi toate planurile mele în legătură cu acest tânăr inimos, căruia aş fi vrut să încerc a-i arăta drumul ce l-ar fi dus spre lumea visurilor lui, s-au năruit în foarte scurtă vreme. Nu trecuse nici o oră de la sosirea noastră pe vas şi Olisur dispăruse fără urme...

Ce se întâmplase ?

De bună seamă, N'Kuba, care asistase la mai toate discuţiile noastre, îl înştiinţase între altele şi de ameninţările lui Van Thyft. De teamă că-l vom preda autorităţilor din Matadi, Olisur dispăruse cu luntre cu tot. Cu luntrea lui primitivă cu care visa să călătorească în lumea largă...

Nu l-am mai întâlnit niciodată. Era un om dârz, inimos, plin de curaj. Făcut din acea plămadă din care se ridică oamenii de nădejde, cutezători, cei ce deschid orizontul. M-aş bucura să ştiu că şi-a îndeplinit visul şi s-a întors în ţara lui pentru a semăna ce a adunat în minte, din patru vânturi.

CAPITOLUL 12

AŞTEPTǍM VÂNT PRIELNIC .

Echipajul „Vijeliei" s-a consolat repede de pierderea puilor de hipopotami.

O singură chestiune ne preocupa îngrijorându-ne cum ne vom continua călătoria. Terminarea carburantului, pe de o parte, absenţa vântului pe de alta, ne ţintuiseră locului. Cât timp în magazie bidoanele cu benzină erau pline, nu era dimineaţă în care să nu simţim adierea plăcută a vântului. Acum stăteam încremeniţi lângă mal fără să vedem mişcându-se vreo frunză în arborii din apropiere.

Am revenit din nou la ideia de a trimite câţiva oameni din echipaj la Buwar, după combustibil. Ibn Shad ne atrase atenţia că oamenilor le va trebui o zi întreagă ca să parcurgă drumul până la Buwar şi încă o zi pentru a se reîntoarce. Argumentul lui ne-a cam pus pe gânduri. Dacă în lipsa lor se iscă vântul mult aşteptat? Nu ne-ar folosi la nimic, întrucât ar trebui să aşteptăm întoarcerea oamenilor noştri. Dar în afară de asta călăuza ne mai spusese că, după ştiinţa sa, la Buwar nu s-ar găsi benzină pentru că acolo nu acostează vase cu motor, ci numai luntre şi mici ambarcaţii cu pânze.

Am renunţat deci la acest proiect, rămânând să aşteptăm răbdători mai departe să bată un vânt prielnic.

Marsiliezul era vioi ca un cintezoi. După peripeţiile obositoare ale aventurii din ajun, dormise pe săturate şi acum nu-şi mai găsea astâmpăr. În ce mă priveşte, nu mă prea simţeam în apele mele.

Nu e de loc plăcut să te vezi poticnindu-te la mijlocul unui drum lung, neputincios în faţa capriciilor naturii. Ştiind că mişcarea, ocupaţia au darul de a te smulge din monotonia şi plictiselile aşteptării, am încercat să ne găsim o îndeletnicire, un divertisment, care să ne scoată din marasmul în care ne afundasem.

Dar cu ce te puteai îndeletnici sau distra în acest colţ izolat, rămas, parcă în afară de lume ?

M-am gândit în fel şi chip. Până la urmă mi-am zis că singura posibilitate de a face cât de cât ceva în această regiune izolată rămâne tot vânătoarea. Van Thyft a fost de acord cu mine, dar Borel, amintindu-şi de păţaniile din ajun, Sătul de osteneli şi necazuri, ne-a declarat ursuz că nici nu se gândeşte să-şi părăsească hamacul.

Am riscat totuşi o întrebare adresată călăuzei:

— Ai idee cam ce fel de vânat se poate găsi prin părţile astea ?

— De tot felul, musiu, dar nu trebuie să ne depărtăm prea mult de ţărm.

— De ce ?

Ar putea porni vântul şi dacă ne-am îndepărta prea mult de ţărm, am pierde momentul prielnic.

În acest caz, lângă ţărm n-am putea vâna decât şerpi, crocodili sau hipopotami. Decât aşa vânat mai bine lipsă !

Ibn Shad ne mai spuse că Sadele nevenind cu noi, n-ar trebui să rămână singur la bord.

— Dar pentru ce ? Doar nu-i copil ?

După ezitările semnificative ale călăuzei, am înţeles care era motivul. Sadek suferea de moarte din pricină că-i lipsea băuturica. Fusese prea mult timp lipsit de acest stimulent, care făcea parte dintre tabieturile lui de fiecare zi. Se usca, bietul om, pe picioare. De aceea, n-ar fi fost de mirare ca în lipsa noastră şi în caz că s-ar fi stârnit vântul, s-o pornească fără noi cu corabia în căutarea elixirului de palmier. Ce nu face omul la desperare ?

— Totuşi, ceva tot trebuie să încercăm, ca să ne clintim din loc — îl auzii pe Borel opinând. Poate că mai departe vom da de puţin vânt...

- Toate bune, dar prin ce mijloc am fi putut pune vasul în mişcare ?

Ne-am gândit să tragem la edec, legându-1 cu funii iar membrii echipajului să înainteze pe uscat trăgându-1 de-a lungul malului. Dar navigând de-a lungul ţărmului, riscam ca vasul să se lovească de colţuri de stâncă şi să se avarieze, sau să se împotmolească... Ar accepta oare Sadek ca vasul lui să înfrunte asemenea primejdii ?

Cum o-ntorceam, cum o suceam, tot nu găseam o soluţie. Nu ne rămânea decât să aşteptăm pornirea brizei pentru a ne continua drumul.

— Părerea mea e că în colţul ăsta adăpostit de coline, nu avea şanse să se stârnească prea curând un vânt prielnic — interveni Van Thyft, care până atunci urmărise conversaţia noastră fără să fi scos un cuvânt.

Potrivit argumentelor lui, numai vântul de nord putea să mişte corabia, dar pentru aceasta trebuia să ieşim cu orice preţ din acest refugiu închis vânturilor.

— Bine, bine, dar cum ieşim de-aici ? Borel propuse tot mijlocul tragerii la edec.

Până la urmă l-am chemat pe Sadek să ne consultăm. După ce l-am informat asupra soluţiei la care ne oprisem şi a considerentelor pe care ne sprijineam, a fost şi el de părere că, părăsind acest loc, era posibil să întâlnim mai departe vântul salvator.

Executarea acestui plan ne-a dat însă mult de lucru. Între timp vasul se împotmolise iar, ceea ce ne-a silit să descărcăm pentru a doua oară toată încărcătura de pe punte.

Am legat apoi funiile ; unii dintre băieţi au coborât pe uscat, alţii au rămas pe punte, să împingă cu prăjinile. L-am lăsat pe Borel la bord, ca să controleze mişcarea vasului. Eu şi cu Van Thyft am coborât cu armele pe ţărm ca să putem apăra băieţii în cazul unui atac neprevăzut din partea fiarelor.

În sfârşit vasul s-a desprins din locul unde era împotmolit şi şi-a reluat încet plutirea, spre bucuria noastră.

Am „navigat" aşa vreme de vreo jumătate de oră, fără a parcurge însă decât câteva sute de metri dat fiind greutatea cu care reuşeam să dăm direcţia cuvenită vasului; întâmpinând rezistenţa limanului, corabia se apropia mereu de malul unde trăgeau băieţii de funii, astfel încât cei de pe bord erau nevoiţi să-1 depărteze de uscat cu ajutorul prăjinilor, corectându-i direcţia.

Pe uscat înaintam, de asemenea, foarte anevoios, deoarece de-a lungul ţărmului, ne împiedicam de tot felul de tufişuri şi pietroaie.

După mai bine de o oră de trudă, toată lumea era sleită de puteri. Se impunea să facem un popas. Dar se vede că toate ne erau potrivnice în ziua aceea. Abia îi spusei lui Borel şi căpitanului să ancoreze, când auzirăm un foşnet puternic de aripi, însoţit de ţipete aspre ; cron-cron-cron !

Ne ridicarăm privirile spre apus, de unde venea croncănitul, când deodată răsună o detunătură. Trăsese Borel.

Ce era ? Din înaltul cerului un vultur se avânta în direcţia grupului nostru. în urmă săgetau alţi doi, de o mărime considerabilă. Cei din urmă începură a se roti în văzduh, pe când cel de al treilea cobora întins spre noi.

Cine cunoaşte agresivitatea acestor păsări, nu se va mira de îngrijorarea ce a stârnit-o în rândurile noastre apariţia lor. Vulturul atacă, îndeobşte, animale relativ mari pe care le ucide prin forţa şi viteza izbiturii, înfigându-le în cap cangea ciocului lui de oţel.

După câte ştiu sunt foarte rare cazurile când vulturii atacă oamenii. Aceasta se întâmplă numai când sunt provocaţi sau când omul vrea să le smulgă prada.

Glonţul lui Borel rănise pasărea grav ; ea zbura în arc de cerc, năucită, îndreptându-se spre apă. Ceilalţi vulturi planau deasupra noastră, descriind cercuri din ce în ce mai dese şi mai scurte.

Altă detunătură a puştii lui Borel răni pentru a doua oară vulturul uriaş, care de data aceasta începu să bată molatic din aripi. După puţin timp, cu toate sforţările, n-a mai putut rezista şi a căzut greoi în apă.

— Se îndrepta spre noi să ne atace — aceasta a fost prima noastră reflexie, care contrazicea însă ceea ce ştiam eu despre aceste răpitoare, că nu atacă omul fără provocare.

Dar împuşcăturile lui Borel şi uciderea primului vultur nu sunt o provocare pentru ceilalţi doi ?

Şi comunicai lui Van Thyft gândul meu.

„Olandezul" nu-mi răspunse, dar îl auzii strigând spre cei de pe punte pe un ton imperativ :

— Trageţi corabia mai aproape de mal !

Am rămas foarte intrigat de ordinul lui Van Thyft, al cărui rost nu-lînţelegeam.

N-am obiectat nimic. Îl cunoşteam doar foarte bine, ca să nu-mi dau seama că iniţiativa asta îşi avea temeiurile ei. Nu era doar întâia oară când mă vedeam obligat a recunoaşte în taciturnul şi mizantropul Van Thyft un om de curaj şi un spirit dotat cu multă ingeniozitate. Firea lui închisă denota o reţinere prudentă dar şi multa modestie, iar temperamentul său flegmatic era în fond o mare calitate. Rareori îşi pierdea sângele rece, în situaţii dificile. Am avut de multe ori prilejul să-i admir aceste însuşiri iar deciziile lui practice şi prompte, totdeauna ne-au scăpat de multe încurcături.

Priveam fascinat rotirea vulturilor deasupra noastră, când un nou strigăt m-a făcut să tresar :

— Toată lumea pe punte ! Fără zăbavă ! tuna glasul lui Van Thyft, murmurând încă nu ştiu ce printre dinţi.

I-am urmat pe Kwageriri şi alţi câţiva dintre membrii echipajului care alergau disciplinaţi spre covertă, deşi nu înţelegeam care-s intenţiile inginerului.

Sadek striga şi el ceva, dar nici din frazele lui încâlcite n-am înţeles mai nimic. Se pare că nu era de acord cu ordinul dat de Van Thyft.

— Eu căpitan. Eu răspunde. „Vijelia" se ciocneşte de pietre. Pierdui ultimele sale cuvinte. Răpitoarele coborâră mult şi se roteau, tăcute deasupra vasului, în cercuri din ce în ce mai strânse.

Sadek rosti câteva cuvinte în dialect lui Okmar. Acesta le transmise strigând oamenilor ce se aflau pe punte. În curând toţi membrii echipajului cu excepţia căpitanului şi a cârmaciului se refugiara sub punţi.

Van Thyft se apropie de mine şi de Borel, care urmăream zborul vulturilor. Vorbi calm, degajat:

— N-avem nici un motiv de îngrijorare. Ei nu ne atacă. Nici gând. Alta e ţinta lor !

Dar răpitoarele planau deasupra „Vijeliei" şi — era evident — ţinteau vasul...

Curând, direcţia de coborâre a vulturilor nu mai lăsa nici o îndoială că noi eram ţinta lor ; îl întrebai pe Van Thyft:

— Ei, tot mai susţii că nu pe noi ne vizează ?

Sunt sigur de ceea ce spun : mai aşteptaţi puţin şi vă veţi convinge.

- Hai, hai, Van Thyft, nu mai susţine nerozii ! îl dojeni blând Borel, îndreptând arma spre vulturi.

Am tras şi eu o dată cu Borel, dar întrucât distanţa era mare şi zborul păsărilor prea rapid, gloanţele s-au pierdut în aer fără să le atingă.

Îi aţâţaţi fără rost şi-í asmuţiţi să se năpustească asupra noastră. Nu v-aţi dat încă seama — adăugă Van Thyft — că ceea ce-i atrage spre corabia noastră este carnea hipopotamului spânzurată de catarg şi nu prezenţa noastră.

Am rămas un moment buimaci şi eu şi Borel.

Desigur, avea dreptate Van Thyft : obiectivul asaltului vulturilor erau ciozvârtele de carne care, încinse de soare, începuseră să răspândească o duhoare dulceagă, înecăcioasă.

Urmăream câteşitrei cu atenţia încordată apropierea vulturilor, curioşi să asistăm la „masa" lor.

I-am lăsat să se înfrupte în voie din resturile pahidermului, fiind pregătiţi să tragem în plin, dacă va fi nevoie. Aşa chibzuiserăm.

Dar instinctul de conservare şi tulburarea care ne stăpânea se dovediră mai tari decât chibzuiala noastră. Când unul din vulturi s-a apropiat de vârful catargului principal, părându-ni-se, la un moment dat, că se îndreaptă spre noi, nici eu, nici Borel nu ne-am mai putut stăpâni, şi, instinctiv, am apăsat pe trăgaci. Spre mirarea noastră aproape concomitent a tras şi Van Thyft.

După primele focuri, nu ne-am întrerupt tirul întrucât nici un glonte nu-şi atinsese ţinta. Vulturul derutat îşi schimbă direcţia şi, ridicându-se din nou în văzduh, se pregătea să ne atace.

Cel de al doilea răpitor, care plana mai sus, se alătură atacului celui dintâi, pornind în picaj spre noi. Izbutisem, nechibzuiţi, să aţâţăm inutil doi adversari de temut.

Am învăţat cu acest prilej că este mult mai puţin primejdios să fii atacat de un leu ori de un rinocer, decât să faci faţă atacului a doi vulturi dezlănţuiţi. Deschiserăm un adevărat foc de baraj. Nu dădeam prilej atacanţilor să se apropie.

Unul din ei — ale cărui aripi deschise aveau pe puţin doi metri şi jumătate — îşi încetini parcă zborul. Era grav rănit, dar se menţinea încă dârz în văzduh, planând obosit, nesigur. Ne concentrarăm întreaga atenţie asupra celui de al doilea. Mai traserăm o rafală ; carabinele frigeau. Deodată, vulturul începu să coboare lin, planat. Se vedea bine că se menţinuse cu multă greutate în aer. Din când în când aripile-i uriaşe zvâcneau, încercând să se înalţe mai sus.

Deodată, un strigăt prelung de bucurie răzbătu din cala corăbiei, unde se adăpostiseră membrii echipajului, urmărind printr-o deschizătură fazele luptei.

Pasărea grav rănită, ne mai izbutind să se menţină în aer, se prăbuşea cu aripile frânte. Marinarii ieşiră pe punte, alergând spre pupă unde socoteau că va cădea vulturul. Dar acesta se prăbuşi la tribord peste un tânăr marinar — Aii Koli pe nume. în ultimele clipe, el îşi înfipsese ciocul ascuţit în spinarea băiatului, scurmând sălbatec în carne cu ghearele. Deşi rănită de moarte, uriaşa pasăre nu voia să se dea bătută. Cu ultimele puteri încercă să se înalţe iar, dar Sadek înfipse de câteva ori cuţitul său în inimă. Pasărea muri, nedesprinzându-şi ghearele din trupul lui Aii.

În acest răstimp, lovit de moarte, căzu la pupă şi cel de al treilea vultur. După ce i-am mai tras un glonte în cap, pentru a fi sigur că l-am răpus, am alergat spre tribord, unde Sadek ajutat de Ulu şi Ak desprindeau ghearele încleştate în trupul lui Aii.

Ne-am apropiat de Aii. Era unul din indigenii care ne însoţiseră în ajun în pădure, tânărul iscusit care îngâna câteva cuvinte franţuzeşti. Examinai rănile. Sângerau abundent dar plăgile erau superficiale.

— Nu e nimic grav, o să te vindeci repede — îl liniştii eu, încercând să încropesc în limba lui câteva cuvinte de îmbărbătare.

Aii mă întrebă într-o franceză aproximativă :

— Adevărat ? Mă voi vindeca ? Vorbea în şoaptă, înfrigurat.

— Fii liniştit, Ali! Te vei face în curând bine. Stai nemişcat acum să te pansez. Ţi-e teamă ? Dar Aii nu-mi mai răspunse : leşinase.

Sadek mă întrebă, în şoaptă, mai mult prin gesturi, dacă într-adevăr rănile nu-s grave.

După ce a fost dat jos de pe catarg hoitul, am făcut pregătirile pentru continuarea drumului, prin tragere la edec, ca şi până acum, deoarece, din cauza lipsei totale de vânt, tot nu puteam folosi pânzele.

CAPITOLUL 13

AVARIA • BOREL PUNE CONDIŢII • BROASCA ŢESTOASĂ • ARHIPELAGUL INSULA DIAV0LULUI• URIAŞELE CHELONIENE • PE URMELE FACOCERILOR • CERCOPITECII • CÂTEVA CUVINTE DESPRE
GORILE • GORILA DIN BUFFA

Întrucât nu eram cât de cât lămuriţi asupra drumului ce-lmai aveam de parcurs până la satul cel mai apropiat şi dându-ne seama că oamenii nu mai pot rezista, ne-am hotărât să poposim de îndată, chiar în zona unde ne aflam.

Am comunicat căpitanului şi călăuzei hotărârea noastră — care transmisă echipajului — a fost primită cu strigăte de bucurie.

În timp ce căutam un punct mai puţin mlăştinos şi mai potrivit pentru a acosta, auzirăm paşi ropotind pe punte, strigăte nedesluşite şi apoi vocea căpitanului :

— Stop !

Câţiva marinari se adunaseră în jurul lui Sadek şi îi spuneau ceva, rostogolind cuvintele, ca o moară neferecată.

- Ce se întâmplă, Sadek ?

Intră apă în corabie...

— Asta ne mai lipsea — exclamă mohorât Borel, apoi îl strigă pe Van Thyft:

— Hai jos, în cală, să cercetăm avaria.

După un examen minuţios, au constatat că, de fapt, nu se produsese o spărtură în corpul navei, ci se deplasaseră câteva scânduri,,, la tribord aproape de proră prin spaţiul foarte îngust ce s-a produs astfel se infiltra apa fluviului.

Atunci ne-am adus aminte că în timpul acostării, noaptea precedentă, vasul se lovise de un obstacol — vreun banc de pietriş probabil. Noi simţisem şocul, dar nu i-am dat importanţă. Deplasarea scândurilor se produsese aproape de linia de plutire, astfel încât apa se infiltra numai când vasul avea o înclinare mai mare la tribord.

Potrivit dispoziţiilor date de cei doi ingineri — Borel şi Van Thyft — încărcătura vasului în întregime a fost transportată în parte pe mal, în parte deplasată spre pupă astfel încât să se degajeze aripa peretelui unde se produsese avaria.

Am ales apoi un punct de acostare, unde malul era mai uscat şi unde cobora într-o pantă mai lină astfel încât să ne permită ridicarea navei pe uscat pentru a putea începe cât mai degrabă, chiar pe mal, reparaţiile necesare.

Spre norocul nostru, mulţi dintre mateloţii indigeni erau şi meşteri iscusiţi în construcţia bărcilor ; printre ei se aflau fierari şi lemnari dibaci, cu tragere de inimă.

După ce au tras vasul cu prora pe uscat, luând cu ei ciocane, cuie, scânduri şi o bucată de tablă, pe care Sadek a scos-o triumfător din cală, s-au aşternut pe lucru.

Au lucrat cu încordare câteva ceasuri,îndrumaţi de Borel şi Sadek.

O dată sfârşită reparaţia, m-am urcat pe vas, în vreme ce o parte din oameni, care aprinseseră un foc zdravăn pe ţărm, îşi pregăteau cina.

Întâlnindu-mă pe punte, Van Thyft, care urmărise atent cum au decurs lucrările, îmi spuse :

Tot ce s-a făcut e o cârpăceală care nu va dura... îl privi mirat:

- De ce ? Ce te face să crezi asta ?

Reparaţia s-a făcut superficial, în exterior doar. Trebuia întărit peretele avariat pe dinăuntru. De altfel, încheieturile vasului sunt mult slăbite şi — sunt convins ! — nu vor putea suporta mult timp presiunea apei.

Dacă vom naviga cu băgare de seamă şi aproape de mal, am putea ajunge până la satul Alchak ; acolo o să încercăm să facem o reparaţie mai temeinică.

— Întrebarea e : când vom ajunge la Alchak şi dacă vom ajunge. Scepticismul lui Van Thyft n-a izbutit să mă contamineze, dimpotrivă faptul că avaria fusese reparată, mă încărca cu energie.

Socotind că mai erau câteva ceasuri bune până să se înnopteze, le-am propus prietenilor mei să dăm o raită prin pădure, în speranţa că vom avea norocul să vânăm ceva.

— Să vânăm ? — mormăi Borel ; m-aş mira să dibuim ceva mai acătării, de câteva zile nu facem decât să împrăştiem fulgi prin văzduh.

— Borel, nu te recunosc ! Ai devenit ursuz, cicălitor... Marsiliezul nu-mi răspunse.

După câteva clipe adăugai :

De data asta sunt convins : vom vâna câteva păsări dolofane şi — cine ştie dacă norocul nu ne va surâde ?! — o antilopă.

- O antilopă ? Crezi că te aşteaptă pe tine şi pe Van Thyfţ care — uite-1 cum îşi tot pregăteşte arma ! — e gata să te urmeze ?

- Nu prieteni ; eu rămân aici ; cu o sfoară şi o undiţă o scot eu la capăt cu cina de azi.

Mai de voie, mai de nevoie, până la urmă, Borel tot mormăind ne-a urmat. Ne-a pus însă o condiţie :

- Bine... nu vă las singuri. Vă întovărăşesc... dar...

- Dar ? — îl întrebă repede Van Thyft, gata să-i fie pe plac.

- Merg cu voi — vă repet — cu o singură condiţie : dacă într-o oră nu găsim nimic, ne întoarcem la corabie. Nu mă încântă gândul să mai rătăcim iarăşi nebuneşte, ca zilele trecute.

- Mă învoiesc ! De altfel asta era şi intenţia noastră, îl asigurai eu.

Ne-am luat carabinele, am ales trei indigeni mai descurcăreţi, printre care şi Mwulya, care să ne însoţească şi împreună cu Ibn Shad, am pornit la drum.

După ce am străbătut hăţişurile pădurii vreme de aproape o oră, fără să fi întâlnit nici măcar vreo zburătoare vrednică de vânat, întrevăzui la o mică depărtare un luminiş. Ne-am apropiat. După puţin timp ne-am aflat pe malul unui lac cu ape limpezi, încercuite de o bogată vegetaţie acvatică, bun sălaş pentru raţe şi alte păsări înotătoare şi totodată prielnic loc de adăpat sălbăticiunile pădurii.

Nările lui Borel fremătau : adulmecau parcă vânatul. De unde până atunci se tot uita semnificativ pe cadranul anticului său „Omega", strigă vesel :

— Halt !

Se întoarse apoi spre noi :

— Facem un popas, nu ?

Încuviinţarăm, bineînţeles, cu voie bună. Oamenii noştri în frunte cu Mwulya — porniră cu paşi tupilaţi să cerceteze malul şi împrejurimile. Stabilisem, în caz că au descoperit urme interesante să ne dea de veste, potrivit unui anume cod de semnale : strigăte de raţă sălbatică repetate în seriile convenite. Ne-am aşezat la umbra unui desiş. Eram obosiţi, drumul fusese anevoios şi fierbinţeala zilei ne cam toropise...

— Câteva clipe să-mi trag sufletul, şi pornim.,.

Borel nu-şi sfârşi fraza. Van Thyft — care culcat în ierburi privea tăcut frumuseţea sălbatică a locului, strigă înăbuşit:

—Tupilaţi-vă !

Alarmaţi de glasul speriat al „olandezului" ne adăpostirăm după un soi de trestii vânjoase, cu armele în bătaie.

— Ce e ? îl întrebai, şoptit.

- Cred că... dar priviţi mai bine. Van Thyft ne indică, deplasându-şi cu grijă mâna să nu mişte ierburile, cum se clatină stufărişul ce tivea pe o porţiune malul lacului.

Trebuie să fie o jivină..., ne pândeşte de bună seamă, spuse printre dinţi, Borel. Uite cum se mişcă stuful...

Într-adevăr de pe dâmbul ce străjuia malul, dâmb cu rotunjimi molatece, acoperite de o vegetaţie bogată, începu să se întrevadă o forma, obscură ce se mişca încetişor, încetişor.

Un uşor clănţănit, repetat, îmi semnală că prietenii mei îşi încărcau armele.

— Să fie un hipopotam ?

Glasul lui Van Thyft, de-abia îl auzii. De după dâmb apăru o mogâldeaţă negricioasă.

— Mai mult ca sigur : e un hipopotam, trebuie să fie o specie pitică. Borel ridică arma.

— Ce facem, tragem ?

Să-şi înalţe capul. Vreau să ţintesc între ochi. E cea mai sigură lovitură.

Ai dreptate, să mai aşteptăm, să vedem mai bine despre ce este vorba, replicai eu prudent.

Mogâldeaţă parcă nu se mai mişca. Ierburile o camuflau aproape în întregime.

Apoi stufărişul se mişcă iar.

— Eu trag : cred că ne-a simţit, şi...

N-a mai apucat să tragă.

Pe culmea dâmbului, calmă, greoaie, cu mişcări lente, o enorma broască ţestoasă îşi îndrepta capul în direcţia noastră, evident fără a ne fi simţit prezenţa. Ne aflam la aproape cincizeci de metri.

Ieşise atunci din apă. Soarele nu izbutise să-i zvânte carcasa : picăturile sticleau ca nişte mici geme. Părea zâna din basm prefăcută de o vrajă rea în broască.

Borel izbucni într-un hohot de râs ce ameninţa să nu se mai ştirbească. Am râs şi eu din inimă, hazul fiindu-mi aţâţat de figura consternată a lui Van Thyft :

O broască ţestoasă ! Cine ar fi crezut ! Dar are dimensiuni extraordinare : cred că măsoară pe puţin un metru în lungime !... De neînchipuit...

Prietene, interveni! eu, Africa cunoaşte exemplare mult mai mari, iar în ce priveşte Pacificul...

— Ai navigat şi în Pacific ?

— Da. Acolo — într-un vast şi izolat arhipelag am întâlnit cele mai mari ţestoase din lume : nişte adevăraţi giganţi.

Van Thyft exclamă.

— Arhipelagul giganţilor ? Sună ca titlul unui roman de aventuri. Hai povesteşte-ne cum ai ajuns acolo, cât nu se aud încă semnalele oamenilor noştri !

Arhipelagul la care mă refeream se află în largul Oceanului Pacific, cam în dreptul teritoriului republicii Ecuador. Cu ani în urmă, navigam la bordul unui velier de construcţie veche, ce scârţâia din toate încheieturile, al cărui nume „Stella Maris", părea mai de grabă o glumă poznaşă. O furtună puternică ne-a silit să ancorăm într-un golf mai adăpostit al uneia din cele mai izolate insule ale arhipelagului. Asfinţea când am pus piciorul pe ţărm. Umbrele serii ce se strecurau încet, încet, mohorau şi mai mult zidul de lavă, abrupt, ce domina, întunecat, fâşia îngustă a ţărmului bolovănos pe care debarcasem.

Cum furtuna smulsese de pe punte două butoaie cu apă slab amante, căpitanului velierului, un suedez — Erik Essen, dacă nu i-am încurcat cumva numele — dădu ordin ca cinci marinari să cerceteze pe insulă dacă nu găsesc cumva vreun izvor pentru a ne reîmprospăta rezervele de apă potabilă. Vrând să mai mă dezmorţesc puţin i-am însoţit. Insula, deşi puţin ospitalieră, impresiona prin măreţia sălbatică a blocurilor de bazalt, prin peisajul său deşertic. Mergeam spre răsărit, în interiorul insulei, de mai bine de jumătate de oră când drumeagul îngust şi întortocheat pe care înaintam fu curmat brusc de o prăbuşire de stânci. Ne apropiasem fără să ne dăm seama iar de ţărm, ne aflam la poalele unui povârniş acoperit de o vegetaţie săracă : ierburi hirsute, aspre şi câteva soiuri de cactuşi.

Seara se aşternea vineţie peste insulă. Priveam cu încordare în faţa noastră încercând să descoperim o cale de a trece mai departe. Deodată am avut impresia că stâncile ce se învălmăşeau la câţiva zeci de metri de noi se mişcă. Parcă palpita o fiinţă, informă, uriaşă.

- Senior, vedeţi... vedeţi şi dv. ce văd eu ?..., mi se adresă cu glas tremurat, Juan, unul din marinari, un portorican care cu câteva clipe înainte îşi aprinsese pipa lângă mine.

- Santa Madona !..., aceasta-i insula Diavolului V-am spus ea că nu trebuie să debarcăm, interveni, şopotind cuvintele, unui dintre marinari.

Înfricoşaţi, oamenii ce mă întovărăşeau erau gata să se întoarcă la bord.

— Insula e blestemată ! De-aia e şi aşa de stearpă... să ne înapoiem ! se auziră glasuri.

În acest răstimp, soarele coborând, lumină pieziş povârnişul. Priveliştea ne înfiora. Mii şi mii de şopârle uriaşe, cu creste zimţuite de-a lungul spinării, forfoteau peste stâncile de lavă împietrită. Era un spectacol fără seamăn. într-o neorânduială de nedescris, reptilele se târau una peste alta, unduindu-şi trupurile greoaie, biciuind aerul cu cozile lor solzoase.

Perspectiva depărtată nu ne dădu posibilitatea în primele clipe de surpriză să le apreciem adevărata lor mărime.

Espiritu Santa ! — invocă unul din marinari — sfântul duh — sunt balauri, balauri adevăraţi...

Drace, ce balauri ? Sunt şopârle iguane !... mănâncă doar iarbă..., le stinse puţin teama cel mai vârstnic dintre marinari, care înainta cu paşi hotărâţi spre poalele povârnişului, unde mai multe iguane se târau indolente spre o crăpătură îngustă şi adâncă ce despica o enormă stâncă de lavă.

Ne-am apropiat şi noi. Pe semne că şopârlele uriaşe — unele depăşeau un metru şi jumătate — nu fuseseră până atunci prea mult stingherite de oameni, întrucât nu se arătară temătoare. Cu ajutorul lui Juan şi al bătrânului am izbutit să capturăm o iguană de mari dimensiuni, cu gândul s-o dăruiesc căpitanului.

Mulţimea iguanelor îşi continua netulburată forfota asemenea unei făpturi fabuloase cu o mie de capete şi tot atâtea cozi. Am mai vânat apoi în alte pământuri insulare numeroase iguane, dar fiorii acestei prime întâlniri rămân vii în amintire.

În egală măsură m-a impresionat întâlnirea cu alţi locuitori de dimensiuni gigantice ai insulei — ţestoasele. Aceste cheloniene uriaşe pot atinge o înălţime de un metru şi o greutate de peste două sute cincizeci de kilograme. Cu mari dificultăţi am putut răsturna una din ele şi numai după ce ne-am unit eforturile patru dintre noi am putut-o transporta la bord.

— O să avem la cină o supă cum n-aţi mai gustat de mult, ne asigură bătrânul.

În vreme ce noi ne trudeam să cărăm ţestoasa, Juan, cu o bucată de lemn ce o adusese apa pe plajă, începu să scormonească nisipul.

Ce faci Jo ?

Vreau să fac o surpriză bătrânului Aloiso, maistrul bucătar. Dacă avem noroc o să facă azi cea mai mare omletă din viaţa lui...

Jo căuta cuiburile ţestoaselor marine. Chelonienele îşi îngroapă în nisip ouăle în grămezi pe care le acoperă apoi cu grijă ştergând urmele prin repetate deplasări de-a lungul şi de-a latul zonei pentru a încurca semnele ce le lasă în nisip. Prin sondarea plăjii, dacă ai răbdare — şi noroc ! — poţi descoperi în câteva ore numeroase cuiburi. Norocul lui Jo a fost nesperat. În mai puţin de o jumătate de oră adunase câteva sute de ouă mari cât mingea de tenis. Meşterul bucătar era pe cale să realizeze un record de invidiat : o omletă pe măsura neîntrecutului mâncău Pantagruel. Dacă nu găsisem apă, în schimb am mărit rezervele cambuzei cu aproape un chintal de carne şi vreo 400 de ouă de ţestoasă.

Nici nu terminasem de depănat amintirile privind „arhipelagul giganţilor", când Ibn Shad veni să ne anunţe că cercetaşii noştri au descoperit urmele proaspete ale unei turme de facoceri.

Vestea ne-a îndemnat să pornim de-ndată într-acolo. în câteva minute am ajuns la locul unde se depistaseră urmele acestor porci sălbatici — făpturi dizgraţioase dar cu o carne suculentă, gustoasă când ştii cum să o pregăteşti. Nu putea fi nici o îndoială : copitele erau de râmători, se distingeau bine iar pământul era scormonit în toate părţile de râtul facocerilor ce-şi căutau hrana.

Prudenţi, am pornit în tovărăşia călăuzei, în direcţia spre care duceau urmele, în timp ce Mwulya şi ceilalţi doi însoţitori ai noştri porniseră să iscodească.

După puţină vreme am întâlnit iscoadele noastre tupilate lângă un desiş. Văzându-ne ne-au făcut semn cu mâinile să nu facem zgomot.

Înaintam tiptil. Deodată ne apăru în faţă vânatul. În capul unei coline, împrăştiată prin ierburile nu prea înalte, o turmă de vreo doisprezece godaci, îşi căutau cu sârg hrana. Din ierburile înalte vedeam din când în când spinările lor cenuşii, spinoase.

Borel, aşa cum îl ştiţi pripit, a tras cel dintâi, fără să ne prevină, facocerii au ridicat capul şi, parcă ar fi ascultat de o comandă unică, s-au risipit în desişul pădurii, în frunte fugind cel mai vânjos dintre ei, căpetenia turmei. Doar un singur godănac — răzleţit de turnă — s-a încurcat într-un mărăciniş. Am tras un foc şi l-am culca la pământ. Neîndoios însă că şi Borel şi-a nimerit ţinta, întrucât pe cuprinsul locului unde se afla turma, am găsit mici băltoace de

Am continuat urmărirea mergând cu paşi repezi pe urma lor. Însoţitorii noştri, mai sprinteni, fugeau strecurându-se cu îndemânare în vegetaţia încâlcită a pădurii, căutând să-i ajungă din urmă.

Vânătorii ştiu că porcii sălbatici, chiar dacă sunt grav răniţi, au o mare putere de rezistenţă şi izbutesc adesea cu mare dibăcie să se ascundă în mărăcinişuri, scăpând de urmăritori.

Unul dintre însoţitorii noştri a dibuit însă refugiul porcului rănit; s-a apropiat cu prudenţă de facocer, care-şi rânjea colţii fioros şi i-a repezit o lance în grumaz. Ceilalţi s-au vădit greu de urmărit. Se distanţaseră prea mult şi înaintarea noastră prin mărăciniş devenise mult prea anevoioasă pentru a o continua. De altfel ne depărtam prea mult de corabie şi aproape se înnoptase.

Însoţitorii noştri i-au legat cu funii, împletite pe loc din liane, pe cei doi râmători împuşcaţi şi după ce le-au atârnat trupurile de două prăjini lungi, tăiate dintr-o accacia, au luat poverile pe umeri şi am pornit cu tot alaiul spre tabără.

În drum, nu departe de malul râului, am fost întâmpinaţi de un adevărat bombardament de proiectile — destul de dure — îndreptat din întunecimea frunzişului, ce se boltea deasupra capetelor noastre.

Câteva clipe am rămas buimăciţi.

Un proiectil m-a lovit între ochi iar altul i-a zburat cât colo ochelarii lui Van Thyft, care, căutându-i, dibuia miop, neîndemânatec, printre ierburile zbârlite de la picioarele sale.

— Suntem atacaţi ? Dar de cine ? — întrebă ei descumpănit. Larma care se dezlănţui parcă sub bagheta unui capricios capel-maistru, ne dezvălui fără multă zăbavă identitatea agresorilor.

Strigăte ascuţite, chelălăituri, chiţcăielile puilor, urletele mai grave ale masculilor trădau că ne-am încrucişat cu un trib de maimuţe-cercopiteci.

Agile, neastâmpărate, ele săreau din creangă în creangă, lăsându-se cuprinse de frenezia jocului a cărei ţintă ne aleseseră. Ne bombardau cu un soi de fructe seci asemănătoare castanelor, cu frânturi de crengi uscate şi cu ce fructe le cădeau în mână. Acest joc părea să ; stârnească maimuţelor o excelentă dispoziţie.

Îndeobşte, capricioase, nestabile, maimuţele se plictisesc repede şi trec fără tranziţie la o altă acţiune ce le fură atenţia. Cunoscând această latură a firii lor schimbătoare, nestatornice, n-am reacţionat, mulţumindu-mă să mă refugiez în spatele unui arbore cu frunziş des care constituia o adevărată pavăză împotriva proiectilelor vegetale.

Dar Borel, nerăbdător şi mai ales sâcâit de hărmălaia de nedescris ce o făcea tribul dezlănţuit al maimuţelor, ridică cu vioiciune carabina, ochi una din maimuţe, ce făcea adevărate figuri de echilibristică pe o creangă mai joasă şi trase. Detunătura armei încremeni gloata cercopitecilor.

Maimuţa lovită tresări, gemu ca un om, apoi se prăbuşi inertă la pământ. În tăcerea ce se aşternu peste pădure nu se mai auziră nici greierii, nici păsările. Apoi, într-o larmă îngrozitoare, lumea maimuţelor se pierdu în frunziş.

— În sfârşit : le-am pus pe goană — rosti cu faţa lucie de sudoare, satisfăcut Borel.

Se înşela. Maimuţele ascunse prudent, sub paravanul de frunze al arborilor, ne-au însoţit tot timpul până am ajuns la mal. Hoarda chelălăia să ne spargă urechile. Din când în când se auzeau parcă gemete, un plânset deznădăjduit ca de om.

Îmi simţeam inima grea. Îmi pierise cu totul cheful cu care plecasem la vânătoare. Van Thyft nu scotea o vorbă. Ca totdeauna când era preocupat de un gând, îşi tot ştergea ochelarii aburiţi uitând să-i mai pună pe nas.

Pe mal, Mwulya şi ceilalţi, mai repezi la picior, ajunşi înaintea noastră, începuseră să facă pregătirile pentru a frige godănacul răpus. Unul îl spintecase şi-i curăţa pântecul de măruntaie, iar ceilalţi începuseră să sape o groapă în pământ, unde — potrivit obiceiului lor de a pregăti friptura — urmau să coacă înăbuşit vânatul pe bolovani încinşi. Focul şi fusese aprins.

Apropiindu-mă de ei îmi fluturau parcă sub nări aromele fripturii care nu putea să întârzie mult, când în creştet mă atinse o scurtătură de lemn. Nu-mi putui înăbuşi un strigăt.

— Ce e Ticane ?

Van Thyft nu mai avu nevoie de nici un răspuns. Replica o dădeau maimuţele, care ajunse la liziera pădurii, nu prea depărtate de noi începuseră o adevărată ofensivă împotriva noastră.

Cocoţate pe arborii din vecinătate, ele desfăşurau, sub conducerea căpeteniei lor, un adevărat atac concentric, organizat. Unele maimuţe — cele mai tinere, mai cu seamă — coborau pe sol şi culegeau de pe jos tot ce ar fi putut servi drept „muniţii" aprovizionând pe cele rămase la posturi la adăpostul frunzişului pomilor. „Proiectilele" iau aruncate asupra noastră fără contenire. Un cor sălbatic de ţipete şi urlete însoţeau bombardamentul îndreptat asupra grupului nostru.

Am fost nevoiţi să irosim multe muniţii trăgând serii întregi de cartuşe pentru a îndepărta banda aţâţată. Întrucât trăgeam în aer, nevrând să mai ucidem vreuna, de-abia după aproape un ceas maimuţele s-au hotărât să părăsească teatrul de luptă. Oricum, în timpul acesta, oamenii noştri au izbutit să frigă porcii, ceea ce ni s-a părut evenimentul principal al serii. Am cinat cu poftă, înfruptându-ne din gustoasele cotlete ale godănacului, după care Borel, inspirat, a destupat o sticlă de coniac — cinci stele ! — din care s-au împărtăşit bucuroşi, atât căpitanul Sadek cât şi Shad, călăuza.

Am zăbovit apoi o vreme în jurul focului, în centrul discuţiei gravitând atacul maimuţelor. Către sfârşitul serii, Borel ne-a atras intenţia :

— Să ştiţi că spre miezul nopţii ori, mai mult ca sigur, în zorii zilei maimuţele ne vor ataca din nou. Nu m-ar mira să cheme în ajutor şi alte cete.

— Glumeşti, Borel ?

— De loc, dragul meu Van Thyft. Maimuţele sunt răzbunătoare şi deosebit de periculoase : nici nu poţi bănui ce le poate trece prin cap. Eu socot — continuă Borel — să întărim paza lângă foc ; vă spun : nu-i de glumă ; sunt în stare să ia găteje aprinse sau jar şi să le arunce asupra corăbiei.

Van Thyft îl privea neîncrezător.

— Nu e exclus! confirmai eu ; are dreptate Borel. Vom întări paza, atât pe mal cât şi pe navă.

Prin Shad am transmis dispoziţiile noastre căpitanului, dându-i totodată consemnul de a ne deştepta la primul semnal de alarmă,

Să fim mulţumiţi — spuse Borel, că ne-am războit doar cu o simplă ceată de maimuţe. Ce ne făceam dacă ne ataca o hoardă de gorile ? Să fi văzut atunci ?!

Dragul meu, gorilele nu sunt grupate în cete — încercai eu să restabilesc adevărul. Ele trăiesc în mici grupuri familiale. Masculul care măsoară adesea peste 2,30 m şi cântăreşte 200—300 kg domină grupul familial, alcătuit de obicei din mai multe femele ce nu ating îndeobşte o talie mai mare de 1,80 m — şi din puii lor. Femelele sunt foarte grijulii. Îi scarpină şi îi purecă pe masculi, hrănesc şi ocrotesc de primejdii puii nevârstnici. Masculul agoniseşte o parte din hrana familiei. Sarcina lui principală e alta însă : aceea de a-i păzi de fiare şi de alţi vrăjmaşi, de a-i apăra în caz de atac. Îşi fac sălaşul la poalele copacilor, culcuşindu-se pe un „pat" alcătuit în fiecare noapte din ierburi şi crengi mlădioase.

— Ştiam că trăiesc în copaci, că acolo îşi fac de regulă sălaşul.

— Am văzut multe „paturi" părăsite de gorile — replicai eu, şi am discutat ades cu vânătorii ce au hăituit gorile şi în pădurile din Congo mijlociu şi în cele de pe muntele Kivu, unde am fost şi eu de altfel : rareori am văzut sălaşuri de gorile în pomi şi unde şi-au făcut asemenea culcuşuri erau silite de terenul mocirlos.

— Se caţără până spre crengile superioare, se pare.

Dimpotrivă : îşi construiesc „patul" rudimentar la o mică înălţime : cam la doi metri de la sol, în furca a două crengi unde îngrămădesc câteva braţe de iarbă. Asemenea sălaşuri le pregătesc pentru femele şi pui. Masculul se simte în siguranţă pe pământ. Construcţia lui masivă nu-i făcută să se deplaseze şi să se lupte vreme mai îndelungată pe crengile copacilor, nu totdeauna elastice şi rezistente. Gorila îşi caută — îţi repet — adăpost pe sol, unde doarme cu urechile, aş zice, mereu treze. Pândeşte mai tot timpul. Adulmecă eventualii vrăjmaşi. Când simte vreun pericol mormăie, strigă ori urlă cumplit pentru a vesti familiei primejdia, îndemnând-o să fie pregătită pentru luptă ori pentru a se retrage. Femeia îşi apără cu aceeaşi dârzenie puii ca şi masculul.

- Ticane, tu ai cutreierat — o ştim ! — mai mult decât noi prin Africa. Spune-mi, ai avut vreodată prilejul să vânezi vreo gorilă ? — mi se adresă cu o curiozitate nedisimulată, Van Thyft.

- Da, de câteva ori. Ultima dată, în Africa occidentală, mai exact în Guineea...

— Ştii ?... m-ar interesa să ştiu cum trăiesc gorilele în mediul lor firesc, cum se manifestă atunci când se întâlnesc cu omul, — insistă „olandezul". Adăugă apoi după o pauză mai lungă : trebuie să-ţi mărturisesc, dragă Ticane, adevărul adevărat. N-am văzut

goorile, decât în parcul zoologic din Paris.

— Nu vă e somn ?

Borel ridică din umeri la întrebarea mea.

Somn ? Nici gând. Şi apoi subiectul mă interesează. Ia povesteşte-ne ceva, Ticane.

- Să vă povestesc. Eram acum câţiva ani pe coasta occidentală a continentului. Părăsisem o mică localitate, Dubreka, dacă mi-aduc bine aminte.

Mica noastră expediţie — eram împreună cu amicul nostru comun, Laffite- urma cursul fluviului Congo. După o zi şi o noapte de mers susţinut, am sosit la Sussu, care se afla într-un unghi format de fluviul Congo şi unul din numeroşii lui afluenţi, al cărui nume îmi scapă acum... Această localitate era în vremea aceea reşedinţa unui rege negru, Abba Huju, recunoscut mai mult cu numele de către autorităţile franceze drept monarh al regiunii.

În jurul locuinţei sale, destul de primitivă, regele avea o grădină întinsă şi bine îngrijită, în care predominau un soi de citrice cu fructul mic cît măslinele dar pline de zeamă. în această grădină se statornicise o colonie numeroasă de maimuţe, care petreceau de minune făcând tumbe şi salturi spectaculoase de la un copac la altul. Într-un colţ al parcului se afla o colivie straşnică cu zăbrele puternice, de lemn tare, înăuntrul căreia o gorilă de talie mijlocie se plimba agitată. Era Ih, răsfăţata regelui negru.

Captiva fusese prinsă în pădure, încă pe când era pui. Crescută şi îngrijită personal de marea căpetenie, împărţeau împreună de multe ori şi prânzul. E adevărat că faţă de ceilalţi locuitori din localitate gorila nu arăta aceeaşi încredere şi simpatie pe care o manifesta din plin faţă de suveranul din Sussu, care o numea de altfel „frate".

După câteva zile de la vizita pe care o făcusem regelui negru, în palatul administraţiei teritoriului Buffa, din vecinătate, am mai văzut o gorilă domesticită, mult mai comunicativă.

Era legată cu o funie solidă de un par în grădina palatului, grădină plantată mai cu seamă cu palmieri şi cocotieri precum şi cu arbori de papayas şi mangos, printre care se strecurau gazele tinere, fără nici o sfială.

De îndată ce ne văzu, gorila — Ota — nu-şi mai putu stăpâni dorinţa de a se apropia de noi. Marcel Chassaigne, administratorul şef al teritoriului Buffa, ne conduse spre ea ; gorila sărea voioasă înaintea noastră, tot încercând să ne scotocească prin buzunare. Întrucât — Chassaigne ne-a explicat de îndată — stăpânul ei păstra totdeauna ceva bun pentru ea în buzunare, era pe deplin explicabilă percheziţia minuţioasă la care ne supunea. Câteva banane înmânate la timp de către Chassaigne năbădăioasei sale gorile ne-a salvat documentele noastre de identitate în primejdie de a fi sfâşiate şi ronţăite de acest gurmand animal.

Îndepărtându-ne de Ota, întrucât între timp fuseserăm poftiţi la masă de administrator, gorila, văzându-se părăsită, a devenit foarte agitată şi a început să scâncească, nepotolindu-se decât după ce, în urma ordinelor date de stăpânul său, a fost adusă în sala de masă, unde ne ospătam.

Ota fusese obişnuită să mănânce în fiecare zi împreună cu stăpânul său, îmbrăcată cu o jiletcă cu pantaloni, veşminte în care, de altfel, se pare, nu se simţea prea în largul ei.

De data aceasta s-a grăbit să-şi ocupe locul pe scaun fără a se fi înfăţişat în „ţinută" de rigoare ; a fost de ajuns ca Chassaigne să încrunte sprâncenele — fără a rosti un singur cuvânt — ca gorila să coboare rapid de pe scaun şi să se îndrepte în fugă spre dulapul unde se aflau veşmintele sale.

Spre marea noastră mirare, s-a îmbrăcat fără a fi ajutată de nimeni, în tot timpul mesei, cât a durat dejunul, a folosit — e drept cu oarecare stângăcie — furculiţa şi cuţitul şi a băut dintr-un pahar înalt, ca şi noi, o băutură răcoritoare dulce, uşor aromată. Chassaigne ne-a asigurat că nu folosise niciodată bătaia sau alt mijloc violent pentru a o învăţa „bunele maniere". Tot discutând despre Ota, ne-a povestit o altă întâmplare petrecută cu o gorilă adultă, capturată cu câţiva ani în urmă de nişte marinari englezi tot în Africa occidentală. Era un mascul foarte puternic care fusese rănit la piept de către un glonte de mare calibru, pierzând mult sânge. Prinsă de mateloţi, gorila a fost adusă pe bord şi îngrijită de medicul vaporului, care şi-a dat toată silinţa pentru a-i salva viaţa. Răbdarea, docilitatea cu care a suportat tratamentul — nu lipsit de durere — puteau constitui o dovadă că animalul rănit îşi dădea seama că omul se străduia să-l salveze. Curând după ce rănile i s-au vindecat, gorila a fost lăsată să circule în libertate pe punte. Din ziua aceea ea venea singură la cabina medicului, când acesta o chema să-i schimbe pansamentele.

Ea se împrieteni, de altfel, cu mai tot echipajul. Doar faţă de marinarul care o împuşcase, se arăta ursuză, încruntată, fără a manifesta însă vreo pornire de răzbunare.

în timpul lungii călătorii a navei pe apele Oceanului Pacific gorila a izbutit să deprindă chiar unele manevre marinăreşti mai simple şi forţa sa a constituit adesea un ajutor preţios pentru echipaj. Datorită puterii sale puţin obişnuite, ea mânuia singură cabluri pe care trei oameni abia le-ar fi putut urni din loc.

„Specialitatea", pasiunea sa, o constituia manevrarea velelor. În toiul furtunii se deplasa cu o extremă agilitate printre verigi şi frânghii, ajutând mateloţii să strângă pânzele.

Gorila trăia într-o perfectă comunitate cu echipajul cu care împărţea hrana şi ades participa la unele jocuri. Mateloţii puşi pe glume au încercat să-i dea să bea uneori câte o duşcă de rachiu dar gorila se strâmba şi arunca cât colo cana cu alcool.

Din nefericire, în timpul unei furtuni puternice, un val puternic a smuls-o de pe punte, pe când nava ocolea Capul Bunei Speranţe, în drum spre Anglia, fără ca accidentul să fi fost observat de vreunul din membrii echipajului.

Când au constatat dispariţia gorilei, regretele marinarilor au fose tot aşa de vii ca şi când ar fi dispărut un tovarăş din echipă.

Gorila atinge adesea înălţimea de doi metri şi chiar depăşeşte această limită. Forţa sa este de neînchipuit. Fălcile-i sunt atât de puternice încât pot sfărâma lesne în dinţi ţeava unei carabine.

îndeobşte masculii sunt aceia care atacă omul sau animalul care s-ar încumeta să-i înfrunte.

Când sunt răniţi devin mai primejdioşi decât cea mai cumplita fiară. De regulă, merg în patru labe şi nu se ridică în picioare decât pentru a culege fructele de pe vreo creangă mai înaltă ori pentru a ataca. În asemenea cazuri gorilele îşi lovesc cu pumnii pieptul lor enorm, care sună duduind surd ca o tobă, şi scot urlete guturale care înspăimântă adversarul.

În cursul vânătorilor întreprinse prin pădurile Africii, am întâlnit în mai multe rânduri familii de gorile. O dată, aflându-mă în Guineea, urmăream un facocer pe care-l rănisem şi care se strecurase în desişul unor ierburi înalte, uscate. în timp ce răscoleam desişul,, atenţia îmi fu atrasă de o serie de strigăte puternice, ciudate, care nu se asemănau nici cu urletul fiarelor cunoscute nici cu un ţipăt de om. Ce să fac ?

Priveam cu atenţia încordată spre direcţia din care auzisem strigătul ; la o distanţă cam de 60 sau 70 de metri, zării cocoţată pe o creangă înaltă a unui arbore, o făptură uriaşă, întunecată.

Era o gorilă enormă. Deşi în acel moment se pureca cu conştiinciozitate am simţit un gol în capul pieptului.

Din când în când gorila îşi întrerupea migăloasa îndeletnicire, pentru a emite asemenea strigăte ca acelea pe care le auzisem — înfiorat — cu câteva clipe mai înainte.

Abia ând gorila s-a ridicat în picioare, mi-am dat seama de mărimea ei excepţională. Înfăţişarea sa era atât de omenească încât mi-am pus întrebarea dacă să îndrept arma împotriva ei ori s-o las în pacea ei neştiutoare.

Ştiam cât de periculoasă devine gorila când e aţâţată, mai ales că aveam în faţa noastră un mascul şi încă un exemplar deosebit de puternic.

Pe de altă parte, nu eram însoţit decât de Laffite şi de 5—6 indigeni înarmaţi doar cu ghioage. Ne-am hotărât să ne retragem tiptil, fără zgomot, pentru a nu-i atrage atenţia asupra noastră.

Întâmplarea însă a hotărât altfel. În momentul în care ne pregăteam retragerea, un strănut inoportun al unuia dintre indigeni a deşteptat atenţia gorilei. Aceasta întoarse capul cu o mişcare extrem de rapidă în direcţia noastră. Nu mai aveam altă alegere : soarta ne era pecetluită, dacă nu reacţionam fără zăbavă.

Ne aflam cu carabinele în bătaie tocmai în clipa în care gorila cuprinsă subit de furie dădu cu violenţă în lături crengile şi, încordându-şi muşchii braţelor sale enorme, făcu un salt spre arborele vecin, înspre noi.

Am socotit că n-aveam alt moment mai prielnic de a deschide focul, întrucât în poziţia în care se afla gorila ne oferea o ţintă aproape descoperită. Laffite a tras cel dintâi. Glontele nu şi-a atins insă ţinta, nimerind într-o cracă groasă aflată în dreptul pieptului gorilei.

Surprinsă de detunătură, gorila se opri o clipă din avântul său, răgaz pe care-l folosi fără întârziere, trăgând în plin. Rănită, gorila începu să se bată furioasă cu pumnii în piept, scrâşnind din dinţii săi galbeni.

Înteţirăm focurile, trimiţându-i unul după altul şapte gloanţe în cap şi în piept. Năucită de durere şi poate şi de frică, sălbăticiunea o rupse la fugă, sărind din pom în pom, îndepărtându-se într-o direcţie contrară.

S-a dat bătută.

S-o urmărim era nu numai foarte primejdios, dar şi zadarnic. Era primejdios, ţinând seama că gorilele au o rezistenţă extraordinară şi că rănile căpătate — dacă nu sunt mortale — îi aţâţă furia şi îi sporesc puterile. Ar fi fost o acţiune zadarnică, pentru că pădurea foarte deasă se întindea pe o rază de mai mulţi kilometri, oferindu-i atâtea şi-atâtea refugii.

În afară de aceasta, gorila se deplasa cu o asemenea rapiditate, încât în nici un caz nu era în puterile noastre de a o mai putea ajunge. Oricum, era grav rănită. După socoteala mea, mortal.

Am părăsit acel loc cu o strângere de inimă. Prin bolta înaltă a arborilor giganţi razele soarelui ce cernea o lumină stranie — ici verzuie coclită, ici sângerie, ne amintea că lăsam în urmă un animal grav rănit pe care nimeni dintre noi n-a vrut să-l atace...

Când am sfârşit de povestit, era târziu. Luna era sus pe cer şi stelele sticleau rece.

Oboseala nu ne-a mai dat răgaz să continuăm tăifăsuiala. Ne-am ridicat de pe plaja călduţă unde stătuserăm la „un pahar de vorbă", cum îmi plăcea mie să spun şi ne-am urat somnoroşi „noapte bună". Înainte de a mă culca însă am controlat dacă-s aprinse toate focurile şi dacă-s la locurile fixate oamenii de pază. Cum toate erau în ordine, ne-am îndreptat moleşiţi spre corturile ridicate din vreme sub veghea neobositei noastre călăuze.

— Ce bucurii ne-o mai rezerva oare noaptea asta ? — mă întrebam în timp ce-mi aşezam capul pe „perna" improvizată din ierburi fragede.

Din fericire, nu s-a mai întâmplat nimic.

Noaptea a trecut fără ca cel mai mic incident să ne fi tulburat odihna.

Ne-au ignorat până şi maimuţele cele năstruşnice pe care le auzeam stins cum clefeteau ascunse în frunzişul copacilor din jur.

CAPITOLUL 14

LA ALCHAK. UN NEGUSTOR ÎN PĂDURE .

TOATE VELELE SUS! NAVIGAM SPRE MATADO. ÎNTREBARE A LUI LAFFITE RĂMÂNE, DEOCAMDATĂ, FĂRĂ RĂSPUNS.

Ne-am reluat drumul în amonte. Oamenii din echipaj trăgeau cu funii, de pe ţărm, nava.

Stârnite de apropierea noastră, din desişurile de papirus zvâcnesc speriate stoluri de pescăruşi, spatii, berze şi ibişi. Din când în când lopăta prin văzduh jos, câte un pelican cu penel întunecat.

Zmulse din maluri, mici insule de verdeaţă plutitoare barau uneori drumul navei. Vegetaţia creştea luxuriant pe petecele de pământ şi dintre lăstari şi frunziş se iţea uneori capul triunghiular al unor rozătoare cu blana cafenie.

În timp ce indigenii rămaşi pe punte manevrau prăjinile, îndreptând la fiecare pas vasul spre larg, spre a evita lovirea lui de mal ori de insulele plutitoare, acei care trăgeau de funii, înaintând de-a lungul apei, pe mal, trudeau din greu, poticnindu-se mai la tot pasul. înaintarea celor de pe uscat devenise de la o vreme şi mai anevoioasă întrucât terenul pe care erau nevoiţi să meargă era mlăştinos. Acolo unde mlaştina era adâncă, de netrecut, oamenii nu-şi puteau continua drumul decât intrând în apele râului. Aceasta sporea munca celor de pe punte, întrucât de cele mai multe ori rămânea doar în seama lor sarcina de a împinge vasul. Era un efort titanic.

Numai speranţa că vor ajunge într-un sat, unde le făgăduisem că vor primi câteva ulcele cu vin şi se vor ospăta din belşug le mai ţinea puterile. însufleţit de acest gând, căpitanul Sadek îşi stimula oamenii prin convingătoare îndemnuri.

Trecuseră multe ore, dar în pofida aşteptărilor noastre şi a sforţărilor încordate ale oamenilor, rezultatele se vădiră neînsemnate.

Oamenii erau sleiţi de puteri.

—Cât mai avem până la primul sat ?

Călăuza, după câteva clipe de tăcere răspunse incert:

—Primul sat în calea noastră se cheamă Alchak. N-am izbutit să-1 convingem să ne facă şi alte precizări.

Pe noi ne interesa mai mult distanţa, decât numele localităţii. Ţineam să ştim distanţa pentru că ne îngrijora şi temerea de a nu izbucni vreo epidemie pe bord din cauza afurisitelor rămăşiţe de hipopotam, intrate în putrefacţie, de care, potrivit tranzacţiei încheiate cu Sadek, nu ne puteam descotorosi, decât acostând lângă primul sat întâlnit în cale.

Dimineaţa am dormit târziu. Şi am mai fi dormit probabil dacă nu ne-ar fi deşteptat călăuza. Fusese trimisă de Sadek, care era nerăbdător să ajungă la Alchak. Deşi nu discutasem niciodată despre acest subiect, ştiam prea bine ce îl îndemna să se grăbească în aşa măsură : speranţa că la Alchak îşi va lua porţia de vin de palmier.

Între timp, Sadek şi oamenii din echipaj aduseseră „Vijelia" iar pe linia de plutire. Erau făcute toate pregătirile pentru a ne continua călătoria, după acelaşi sistem — tragerea la edec. Trebuia să navigam cu mare atenţie şi numai în apropierea ţărmului. Ceea ce şi făceam.

Dar curând am avut prilejul să ne încredinţăm că temerile lui Van Thyft erau pe deplin întemeiate. De-abia înaintasem cale de vreo jumătate de oră şi căpitanul ne dădu de ştire că în navă pătrunde din nou apă.

Ce era de făcut ? Alchak nici nu se zărea.

Sadek, în pofida dorinţei sale de a ajunge cât mai degrabă în sat, ne ceru să oprim iarăşi vasul. De data aceasta m-am arătat potrivnic acestei idei. I-am explicat că dacă ne opream, tot n-am fi avut condiţii pentru a face o reparaţie serioasă. O intervenţie de mântuială ne-ar fi adus în aceeaşi situaţie, după foarte puţin timp. Aşa cum prevăzuse „olandezul", orice încercare exterioară de a limita dizlocarea pereţilor navei nu putea ajuta la nimic. Şi încheieturile vasului începură să cedeze ca şi unele tăblii, care neputând rezista la presiunea apei, permiteau infiltrarea ei în cantitate din ce în ce sporită.

Argumentele noastre îl cuceriră pe Sadek.

— Aşa e ! O reparaţie serioasă nu se poate face decât în sat şi ea trebuie făcută în primul rând în interiorul vasului — conveni el. De aceea, îndată ce vom face escală la Alchak, va trebui să căutăm câteva foi de tablă ori măcar nişte pânză pe care s-o înmuiem în ulei

pentru a o face impermeabilă. Până atunci n-avem altceva mai bun de făcut decât să ne continuăm drumul cum vom putea.

Am recurs la acelaşi procedeu, folosit mai înainte, care se vădise pe cât de simplu pe atât de eficient : ne-am aşezat pe o singură parte a vasului, adunând toată încărcătura pe lângă noi pentru a menţine astfel vasul cu partea avariată — opusă nouă — deasupra apei. Luând aceste măsuri ne-am putut relua drumul, deşi înaintam domol, domol, cu puţin spor.

Într-un târziu, Shad ne-a adus vestea mult aşteptată, comunicându-ne că se zăresc colibele din Alchak.

Voia bună se citea pe feţele tuturor ; membrii echipajului erau fericiţi de parcă ar fi ajuns la porţile raiului.

Am trimis cinci oameni să încarce bidoanele de benzină necesare ; alţi trei ne-au cerut învoirea să se ducă în sat pentru a cumpăra vin de palmier iar prietenii mei Borel şi Van Thyft au plecat împreună cu căpitanul să caute materialele trebuitoare pentru repararea vasului.

Eu am rămas la bord. Priveam de pe punte satul.

Alchak era o adunătură de colibe răzleţite care nu-mi reţinu atenţia prea mult. Timpul se scurgea anevoie. Primii care s-au înapoiat pe vas au fost indigenii trimişi să aducă benzina. Purtau pe umeri zece bidoane pline. O atare cantitate ne-ar fi asigurat navigaţia vasului — chiar dacă n-ar fi bătut vântul — pe timp de cel puţin patru zile.

Puţin timp după aceea, îi văzui venind dinspre sat pe Borel şi Van Thyft, dar atât ei cât şi oamenii care îi însoţeau se întorseseră cu mâinile goale. În sat nu găsiseră nimic din toate câte căutaseră.

—Ibn Shad, ia gândeşte-te bine, nu cumva mai există vreun sat prin apropiere ?

Călăuza clătină din cap. Apoi după o pauză îndelungată răspunse :

—Prin apropiere nu există nici un sat, dar la o depărtare de vreo două zile se află Domuz, satul Domuz, musiu Tican.

Ne-am făcut socoteala că folosind motorul — benzină aveam acuma destulă — am fi putut străbate distanţa ce ne despărţea de Domuz, doar într-o singură zi.

—Şi dacă nu vom găsi nimic nici acolo ? Ne vom pierde timpul şi benzina degeaba, obiectă pe bună dreptate Borel.

Exista într-adevăr acest risc. Ne-am hotărât să reparăm nava deocamdată cu mijloacele pe care le aveam la îndemână. Van Thyft avea un plan bine chibzuit.

— Şi-apoi ? întrebai eu când sfârşirăm consiliul.

— Vom trăi şi vom vedea, închise discuţia energicul nostru prieten Borel.

În vremea aceasta — trecuse aproape o oră — dinspre sat, se vedeau venind oamenii din echipaj plecaţi după vin. Modul degajat cum duceau vasele şi mai ales fermitatea paşilor nu lăsa de loc vreo speranţă că urcioarele sunt pline. Când au ajuns la câţiva metri de noi, feţele lor abătute au confirmat bănuielile : în sat nu le-a vândut nimeni mult jinduitul vin de palmier.

Sadek se plimba pe punte încruntat şi mohorât. Echipajul de obicei expansiv şi vioi — era la fel de mohorât şi abătut.

Mai aveam câteva sticle de rom. Le-am fi sacrificat fără multă vorbă. Dar ce-ar fi însemnat câteva sticle pentru un echipaj atât de însetat ca cel al „Vijeliei" ?

Reparaţia vasului începută în zori s-a desfăşurat într-o tăcere întunecată ce era spartă doar de loviturile grele ale ciocanelor... Grea zi!

După ce s-a sfârşit reparaţia avariei, m-am dus în sat întovărăşit de câţiva membri ai echipajului pentru a cumpăra încă cinci bidoane de benzină ; cine ştie ce surprize ne mai rezervau zilele următoare ? Mă gândisem să asigur o rezervă de combustibil.

„Negustorul" s-a arătat foarte bucuros de „afacerea" încheiată cu noi.

Curios să ştiu pe ce cale se aprovizionează cu benzină acest negustor din pădure, l-am întrebat de unde şi cum şi-o procură. S-a grăbit să-mi răspundă cu toată sinceritatea că doar datorită unor întâmplări am putut găsi benzină la el. în urmă cu doi ani — mi-a povestit el — un avion a aterizat forţat pe un câmp de mei din împrejurimile satului. Pană de benzină. Pilotul care a fost găzduit în sat 1-a trimis la Buwar să cumpere câteva bidoane cu benzină. „Negustorul" nostru, cu gândul la câştig, a cumpărat atunci o cantitate mai mare decât îi comandase aviatorul, socotind că în preajma satului său vor mai ateriza alte asemenea „păsări" care „beau" benzină... De atunci însă nici un avion n-a mai aterizat prin acele locuri şi nici un vas n-a mai avut nevoie de benzină.

- Aici nu vin vase mai mari ? îl întrebai eu, cu gândul că am putea închiria unul din ele, în cazul când nu vom mai putea continua călătoria cu corabia lui Sadek.

—La mal, aici, musiu, se opreşte, din când în când, dar foarte rar, câte o barcă indigenă... vase mari — niciodată...

Dar la Buwar ?

Acolo, poate...

În drum spre locul unde acostasem vasul, tot chibzuiam : Aşa cum era reparat, de mântuială, vasul nostru, nu aveam siguranţa că ne putem continua călătoria în siguranţă. Aveam de ales : ori întrerupem expediţia şi ne întoarcem acasă, la Matadi, ori ne îndreptăm spre Buwar, localitate mai mare, mai bine aprovizionată, unde mai aveam fie posibilitatea să ne reparăm temeinic vasul fie să găsim o altă navă cu care să ne putem continua drumul.

Ajuns la bord mi-am împărtăşit gândul prietenilor mei, care ho-tărâră să ne îndreptăm spre Buwar.

Întrucât ultimele lucrări de reparaţie se terminaseră, i-am chemat pe Sadek şi pe Shad cărora le-am comunicat decizia noastră de a face escală la Buwar, de unde, dacă vom izbuti să reparăm corabia — pe socoteala noastră, aşa cum se cuvine — ne vom relua călătoria mai departe, în susul fluviului Congo.

Căpitanul Sadek a primit cu mult entuziasm proiectul nostru. Explicaţia mulţumirii sale nu era greu de înţeles. „Vijelia" urma să fie reparată pe socoteala noastră, deşi înţelegerea noastră iniţială nu prevăzuse o atare condiţie. Şi mai exista şi un alt motiv : Buwarul însemna pentru oamenii noştri vin din belşug, petrecere la cataramă...

Când echipajul a luat cunoştinţă de hotărârea noastră, nu şi-a mai putut stăpâni bucuria. Cântând şi chiuind, au şi început manevrele pentru a îndrepta vasul în direcţia contrară — spre Buwar.

Căpitanul a pus motorul în funcţiune şi cum navigam în josul fluviului, forţa curentului contribui în mare măsură la sporirea vitezei cu care înaintam. N-am ajuns bine la mijlocul drumului, când norocul, ce nu fusese prea zâmbitor până atunci, ne surise din plin : începu să adie vântul. Am înălţat în grabă toate velele şi nu ne-a trebuit decât o singură zi pentru a ajunge spre noapte la Buwar.

Am ancorat în portul improvizat al satului, noaptea petrecând-o pe vas fără a ne mai tulbura nimic odihna binemeritată.

A doua zi am debarcat pe chei dis-de-dimineaţă, pentru a căuta cele ce ne erau necesare pentru a repara temeinic nava noastră mult încercată.

Ideea de a găsi şi a închiria aici o altă corabie pentru continuarea călătoriei s-a vădit nerealizabilă. De-a lungul cheiului nu era ancorat nici un alt vas. Potrivit informaţiilor căpătate de la localnici nu puteam nutri vreo speranţă că ar putea sosi curând vreo navă mai acătării. Trebuia să ne punem toată nădejdea doar în corabia noastră.

în tot satul — deşi l-am cutreierat în lung şi în lat, întovărăşit de Shad, n-am găsit nimic din ce ne trebuia, în afară de o scândură mare, destul de lată, negeluită, aşa cum fusese tăiată din trunchiul copacului.

De data aceasta ne puneam foarte serios problema dacă ne mai puteam relua călătoria pînă la Alchak şi de aici în susul Congo-ului sau dacă nu vom fi nevoiţi să ne întrerupem expediţia şi să coborâm fluviul până la Matadi. După îndelungi dezbateri şi multă chibzuială, am căzut cu toţii de acord asupra celei de a doua soluţii : să ne întoarcem la Matadi. Altfel, n-am fi putut evita grave riscuri : înrăutăţirea avariei vasului, primejdia de a fi din nou atacaţi de hipopotami, atac care, dat fiind starea navei, s-ar putea sfârşi lamentabil.

Riscul era mărit de nesiguranţa că am mai putea găsi benzină în vreunul din satele din susul apei.

Echipajul a rămas consternat când i-am comunicat hotărârea noastră de a părăsi Buwarul. Aici găsiseră tot ce le poftea inima : vin, fructe, făină de mei.

Învoindu-i în cursul dimineţii pentru a se aproviziona în sat, ei veniseră încărcaţi. Oricum, termometrul mirărilor lor s-a urcat repede cu câteva zeci de grade când căpitanul le-a comunicat o altă veste cu totul neaşteptată. Sadek le-a adus la cunoştinţă că noi fiind deosebit de mulţumiţi de osteneala şi purtarea lor, le acordăm în afara soldei cuvenite o gratificaţie specială : câte cinci franci pentru fiecare om din echipaj şi câte 20 de franci căpitanului şi călăuzei.

Bucuroşi de vestea neaşteptată, îşi manifestară recunoştinţa prin strigăte prelungi ce se împletiră curând într-un cântec. Şi unde e cântec se înfiripă şi jocul.

Dansul se porni pe nesimţite, dezlănţuindu-se apoi frenetic pînă spre miezul nopţii. Câte unii, ameţiţi de dans şi de osteneală se desprindeau din când în când din mijlocul viitoarei, întinându-se sleiţi pe punte în afara cercului în care se învolburau parcă picioarele dansatorilor. Dar alţii le luau locul bătând vârtos cu picioarele pe scândurile fierbinţi ale punţii ca şi cum ar fi bătătorit solul african.. Luna, plină, luminoasă, învăluia puntea.

Dinspre mal veneau până la noi miresmele amărui-dulcege ale pădurii.

Mi-am aranjat patul şi m-am culcat. Ritmul tam-tam-ului, bătut de indigeni pe capacele unor bidoane goale de benzină, n-a reuşit să mă tulbure. Borela mai mormăit la început, dar l-a furat şi pe el curând somnul.

Van Thyft, imperturbabil, sforăia de mult, când am adormit cu ochii spre ochiul încercănat al lunii.

Am părăsit Buwarul în zorii dimineţii. O boare lină sufla dinspre miazănoapte, destrămând pânzele de ceaţă spânzurate prin crengile arborilor de pe maluri.

Norocul ne surâdea de data aceasta. Nu trebuia să ne consumăm puţina benzină ce ne-o procurasem după atâtea peripeţii.

Cu pânzele umflate de vânt, vasul înainta întins ajutat într-o măsură şi de curentul iute al apei, care ne ducea cu el la vale. înspre amiază văzurăm că se adună cu repeziciune nori întunecaţi şi deodată trâmbele grele de apă se năpustiră asupra pământului însetat. Pe înserat, ploaia încetă tot atât de neaşteptat precum venise, lăsând în urma ei prospeţime şi răcoare.

Era timpul să facem popasul de noapte.

în faţa noastră, la o mică distanţă se vedea pe malul stâng al fluviului o plajă întinsă acoperită de un nisip albicios, care se întindea până la poalele pădurii, aflată la aproape un kilometru de mal.

Navigasem până aici fără să mai fim tulburaţi de vreo sălbăticiune a apelor şi ne bucuram de acest noroc întrucât un atac al hipopotamilor ar fi pus la grea probă corabia noastră atât de greu încercată. De aceea am şi hotărât să facem popasul înainte de a cădea înserarea.

Am debarcat pe plajă şi am întins corturile peste nisipul încă umed. Ici-colo pe vasta întindere de nisip se prizăreau boschete de arbuşti şi ierburi chircite, care în urma ploii dobândiseră o culoare mai vie.

- Cum pot trăi arbuştii şi toată vegetaţia asta, aici, într-un loc atât de sterp şi mereu pârjolit de soare ? întrebă Van Thyft, aşa într-o doară.

- Dragul meu, explicaţia trebuie căutată, prin puterea extraordinară de adaptare la condiţiile mediului a acestor plante — răspunse Borel serios şi doct. Plantele — continuă el — ştiu să se apere.

Ia priviţi la mărăcinişul de colo, la mimozele pitice aflate nu departe de mal. Ca să se menţină pe acest teren sterp, ele fac mari economii... Tulpina lor rămâne mică — după cum vedeţi — nu fac risipă de frunze iar coroana o au mai mult împrăştiată la suprafaţa pământului. Această „strategie" le prinde bine din două pricini : mai întâi, astfel nu au nevoie de hrană multă, în al doilea rând, prin umbra coroanei lor joase menţin în sol — de bine de rău — umezeală.

Aerul doct cu care ne vorbea Borel, nu-i stătea de loc rău. îl ascultam cu atenţie.

Dacă nu cresc în înălţime — continuă el — în schimb au rădăcinile foarte adânci şi puternice, pentru a absorbi din rărunchii pământului hrana de care acesta este secătuit la suprafaţă. Este o ilustraţie tipică a puterii de adaptare la mediu.

— Bravo, Borel ! am aplaudat noi cu entuziasm, ne-ai ţinut un curs minunat despre una din tainele cele mai interesante ale naturii, această alma mater a tuturor văzutelor şi nevăzutelor din univers.

Cu vocea sa sonoră Sadek împărţea ordine iar oamenii se precipitau să execute comenzile.

Pădurea se învălmăşea până spre malurile fluviului. Un uriaş arbore frânt zăcea răsturnat jumătate pe mal, jumătate scufundat în apele fluviului. Copacul mort parcă se mai crampona de pădure. Trunchiul nu era pe deplin despărţit de ciotul enorm ce mai rămăsese în parte înfipt în pământ, iar crengile îşi păstrau încă verzi frunzele lobate. În căderea sa l-au întovărăşit şi lianele ce-l prinseseră în volbura lor ca şi o seamă de alţi copaci mai tineri, mai scunzi. Curios să cerceteze ce s-a întâmplat, un vultur pescar coboară în roată spre apă. I se văd strălucind în soare penele sale colilii şi negre ca antracitul.

„Vijelia" trece prin dreptul arborelui mort. Un stol de păsări de apă, speriate de zgomotul vocilor de pe punte, îşi iau, grăbite, zborul.

Erau pescăruşi. Un soi uriaş cu penajul gri-alburiu pe spate şi cu un plastron de pene roşcovane. Strigătele lor stridente alarmară păsăretul ascuns prin tufărişul malului. îşi luară zborul depărtându-se de noi un mic stol de pescăruşi albaştri şi un fel de cârstei pitici.

Un puternic vârtej în mijlocul fluviului obligă pe căpitanul Sadek să navigheze vremelnic, — cale de câteva sute de metri, în apropierea malului drept al Congo-ului. Uneori, crengile arborilor atingeau cu frunzişul balustrada navei, sau se bolteau ca o umbrelă de răcoare deasupra punţii încinse de arşiţă.

Van Thyft rezemat de balustradă privea distrat pilcurile de arbori şi desişurile încâlcite ce se perindau pe lângă noi într-o suită continuă de imagini. Flori roşii zvâcneau ca nişte mici incendii din cuiburile de umbră ale vegetaţiei. Papagalii verzi adunaţi ciopor pe câte o creangă mai joasă îşi luau zborul de îndată ce zgomotul astmatic ai motorului le stârnea nelinişti. Aveau un zbor ciudat, oblic. Se ridicau la mari înălţimi până îi pierdeam din ochi.

Cu mâna streaşină la ochi „olandezul" privea zborul înalt al papagalilor. Mormăi :

Straşnici campioni !

Cine ?

Papagalii. Cine alţii ? ! Cred că urcă pe puţin la 500 de metri...

— Aceştia — da, acum se află la mai bine de 500 poate chiar la 600 de metri, dar sunt unele specii care ating în zbor şi peste 1 000 de metri!

- Formidabil ! Campioni absoluţi !

—Nicidecum, dragul meu Van Thyft. Sunt alte zburătoare mai vrednice care-i depăşesc... cu multe lungimi...

—Adică ?...

—De pildă cocorul — care urcă până la 1 000 m, ca să nu mai vorbim de vulturii Anzilor care deţin recordul absolut de altitudine în lumea zburătoarelor : 7 000 de metri.

„Olandezul" fluieră admirativ.

în schimb, continuai eu, papagalii deţin unul dintre primele locuri printre campionii longevităţii : 150 de ani.

Cu condiţia să nu cadă în bătaia puştii lui Borel, comentă maliţios Van Thyft. Izbucnirăm cu toţii în râs. în acest răstimp o cracă mai lungă a unui enorm parkia atinse balustrada, se arcui şi apoi se destinse ca un arc puternic. Din frunzişul des ce înveşmânta creanga căzu pe punte un şarpe cu solzi fini, verzui, cu uşoare nuanţe argintii, mătăsoase. În cădere atinse tâmpla şi gâtul lui Van Thyft, care — speriat — făcu un salt în lături, se împletici şi căzu cât era de lung pe punte. Şarpele, buimăcit şi el de această neaşteptată aventură, ridică încet capul îndreptându-1 spre mine.

În clipele care urmară nici unul dintre noi nu făcu vreo mişcare, pândind reacţiile reptilei. Şarpele sâsâia îndârjit. N-aveam nici unul puştile cu noi. Căldura nesuferită care dominase toată dimineaţa ne făcuse să lepădăm vestoanele şi bineînţeles şi centurile de care erau fixate tocurile cu revolvere.

Carabina mea se afla la 3—4 metri, lângă timonă. Calculai în gând câţi paşi sunt de făcut în fugă până acolo şi dacă am timp să trag când auzii pe lângă ureche un şuier uşor, ca foşnetul unei păsări în zbor. Un cuţit cu lama lată, curbată, tăie fulgerător aerul şi fixă de scândurile punţii capul şarpelui.

Ridicai capul. Cocoţat pe mica platformă a gabierului, M'deighi ne surâdea încântat.

A doua zi dimineaţa ne-am trezit în strigătele oamenilor din echipaj, care ridicau ancorele, dezlegau funiile ce fixau corabia de mal şi înălţau pânzele ce se umflau foşnind în bătaia vântului.

Am navigat până seara, fără a face vreo escală. Nici un incident nu ne-a tulburat ziua : părea că totul decurge normal, când deodată un strigăt sfâşie liniştea din jur. Am alergat în direcţia de unde pornise strigătul. Strigase unul dintre oamenii de pază : acesta semnala că a observat mişcându-se ceva în apă, la babord.

— Tocmai acum, când socoteam că am şi ajuns acasă — îl auzii mormăind înciudat pe Borel, în mintea căruia strigătul de alarmă jalona începutul unor noi şi istovitoare aventuri. Dar, în pofida cercetării noastre atente, apele fluviului continuau să fie liniştite. Cine ştie ce i se nălucise lui Mwulya, căci el era cel ce dăduse alarma...

Ne apropiam de Matadi. Întrucât se înserase bine şi nu puteam intra noaptea în port din cauza regulamentelor riguroase care interziceau navigaţia vaselor mai mari în timpul nopţii, am fost nevoiţi să tragem lângă ţărm, doar la câteva mile de port — urmând să debarcăm a doua zi.

Soarele lumina cu putere feţele albe ale caselor din Matadi, când „Vijelia" intra în port.

Ne întrebam ce va spune Laffite când ne va vedea întorşi atât de curând. De-abia trecuseră cincisprezece zile de când ne îmbarcasem şi potrivit planurilor făcute împreună cu el, călătoria trebuia să dureze cel puţin patru săptămâni.

Nava noastră acostă.

Căpitanul Sadek rămase să îndeplinească, formalităţile de sosire, dar înainte de a ne despărţi, n-a uitat să ne întrebe dacă ne mai ţinem angajamentul de a-i repara vasul pe socoteala noastră.

Cât o să coste ? l-am întrebat.

- O sută de franci, musiu.

— Bine ; îţi dăm această sută de franci, dar ai grijă să nu-i bei; altminteri va trebui să mi-i înapoiezi.

— Nici gând! răspunse scurt Sadek. S-o fi ţinut oare de cuvânt ?..

După ce ne-am despărţit de echipaj, care ne-a mulţumit încă o dată pentru gratificaţia neaşteptată, am coborât pe chei. Ne însoţea Shad şi trei indigeni, dintre care bravul Mwulya şi Ulu, care ne purtau bagajele, mult mai uşoare decât la plecare. Nici un trofeu nu-i împovăra pe însoţitorii noştri, care o luaseră zvelţi şi uşori înaintea noastră.

Când am intrat în factoria lui Laffite, acesta, precum ne aşteptam, s-a arătat foarte surprins:

- Dar ce-i cu voi, exploratorilor? Au şi trecut patru săptămâni ?

- Îţi arde de glume ? mormăi înciudat Borel.

- Dar ce s-a întâmplat, Ticane ? Hai istoriseşte-mi...

- Nu-ţi povestesc nimic. Drept pedeapsă că nu ne-ai însoţit, n-o să afli nimic din câte s-au petrecut până când voi publica notele mele de drum.

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com