Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

MISTERELE CONTINENTULUI NEGRU

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

INTRODUCERE

Unele momente din viaţa noastră ne rămân pentru totdeauna săpate în minte, altele dispar sau sunt atenuate de anii care trec.

Primele sunt acelea, care sunt mal mult legate de existenta noastră, acelea în care am ajuns pânăla marginea prăpastiei şi am simţit fiorul morţii.

Celelalte nu ne-au trezit decât un interes momentan a cărui intensitate tragică s-a micşorat fie din pricina unor împrejurări mai mult sau mai puţin importante, fie că nu ne interesau direct. Cu alte cuvinte: nu uităm niciodată, clipele de groază şi timpul nu şterge nici cel mai mic amănunt al acelor clipe, în care ne ameninţă un pericol iminent şi nu uităm nici amănuntele unor scene nu mai puţin teribile in care şi-ar fi găsit moartea, de n-ar fi fost salvate în mod miraculos persoane scumpe nouă sau cel puţin cunoscute.

Acei care au vizitat ţări cu o civilizaţie primitivă sau fără nici o civilizaţie, locuite de oameni cu instincte sălbatice, de cele mai multe ori fără alt scop decât acela de a studia în mod paşnic obiceiurile şi moravurile, unii împinşi de curiozitate, iar alţii de obligaţiile funcţiunilor ce ocupau, au văzutdeseori moartea de aproape, au îndurat nenumărate privaţiuni şi pericole de tot felul şi totuşi ei nu vor putea şterge nici cel mai mic amănunt al unei anumite întâmplări, dintre atâtea altele, în care au crezut că le-a sosit ceasul din urmă.

Acesta e şi cazul meu şi ar fi cu neputinţă să uit cel mai mic amănunt al unor zile teribile în care am trecut prin tot felul de primejdii şi am trăit ceasuri de groaznică nesiguranţă. Atât de limpezi mi-au rămas în minte detalii de cea mai mică importanţă, încât răsfoind aceste pagini, cititorul va putea trăi şi simţi aceleaşi emoţii, pe care le-am simţit noi în pădurile africane, întocmai ca şi cum ar fi luat parte la expediţia noastră.

Dar între amintirile cele mai curioase din călătoria mea prin Africa centrală se află şi episodul „omului maimuţă şi a femeilor lui", şi cum acest titlu ar putea da loc la înţelegeri greşite, eu m-am crezut obligat să dau explicaţiuni sigure asupra acestuiii om maimuţă înainte de a începe povestirea împrejurărilor în care am descoperit acest fenomen al naturii.

Prin omul-maimuţă se înţelege, desigur, o fiinţă omenească, care prin starea sa sălbatecă şi viaţa solitară este mai mult animal decât om, cu toate că din punct de vedere antropologic este un om, sau, mai bine zis, aparţine genului omenesc şi rasei umane.

Cei care nu cred până acum în celebra teorie a lui Darwin, după care omul este un descendent direct din maimuţă, vor ajunge cu siguranţă la această opinie citind paginile care urmează, dând cititorului, cât mai just cu putinţă, o ideie asupra eroului povestirii, omul nostru maimuţă, care după cum am spus, cu toate acestea, ţine mai mult de maimuţă decât de om.

Cei care au văzut vreodată, o gorilă, cu siguranţă au fost miraţi de gesturile omeneşti ale acestui animal şi scriitorii, dandu-şi seama de aceasta, au scris povestiri nenumărate în care gorilele joacă, un rol de soţ sau apărător, dând dovadă în desfăşurarea actelor lor de un spirit şi o logică aproape omenească.

Omul maimuţă, despre care voi povesti, va putea inspira pe încă mulţi scriitorideoarece într-o stare de completă sălbăticire are totuşi unele facultăţi mai dezvoltate decât gorila obişinuită. Nu are totuşi gândirea mai ascuţită decât maimuţele, însă actele îi sunt urmarea hotărârilor lui şi nu a spiritului de conservare cum se întâmplă cu animalele mai rudimentare şi mai primitive.

Este vorba de un om sălbatec, care trăeşte singur in pădure şi care în loc de societate, are inai multe femei sălbatice asemeni lui. La familia sălbatecului se pot studia toate primele manifestări ale vieţii publice — dacă se poate vorbi aşa — şi ale vieţii private sau intime. Pentru un antropolog ar fi o ocazie de un studiu foarte interesant, fiindcă este vorba de un om compledamente primitiv şi ne-ar putea arăta cum a foslt începutul actualei noastre civilizaţiuni, atât de complicată şi schimbată atât de intuit prin, felul de, a trăi.

Nu am putut desigur, să măsor craniul omului meu maimuţă, nici nu pot preciza diferenţele care le are, din punct de vedere ştiinţific. Mă limitez să dau o imagine „grosso modo" de ceea ce este acel sălbatec, atât de singuratic, ca cititorul să poata judeca el însuşi şi fără a pretinde să depăşesc cu nimic ştiinţa prin observările mele care, totusi ar putea să intereseze pe un savant. Această descriere se adresează mai mult marelui public şi misiunea ei estenumai de a descrie, fără, a adăuga nici un fel de deducţiuni ştiinţifice.

Cititorului îi rămâne să scoată singur concluziile utile şi din partea mea mă mulţumesc să povestesc observările asupra omului maimuţă, care după umila mea părere interesează pe toţi, şi pe savant, ca şipe simplii curioşicare caută numai senzaţii. Mai bine spunând, vreau să mulţumesc curiozitatea celor care n-au fost în Africa centralăşi care vor să afle fără, chinurile şi oboselile exploratorilor — ceea ce ştiu unii dintre puţinii oameni de ştiinţă sau călători, careau vizitat acele locuri exotice.

Acesta este singurul scop al acestei descrieri.

Mihai Tican Rumano

CAPITOLUL I

Plecarea din Haraga. — Scopul călătoriei

Dela Haraga la Sambek e un drum excelent, după spusele negrilor. Drept că e foarte lung; pentru a-1 străbate trebuesc cincisprezece sau douăzeci de zile, după vrednicia conducătorilor negri, la care e neapărat nevoit să recurgă albul, care se aventurează prin acele locuri. Totuşi condiţiile mai lesnicioase ale călătoriei compensează cu prisosinţă inconvenientul distanţei.

Dar oricât, ar fi de mare acest inconvenient eun mijloc spre a-l evita. Părăsind acel embrion de şosea şiurmând poteca ce străbate masivul care desparte cele două localităţi, ajungi repede la capătul drumului, căci îl reduci astfel la jumătate.

Totuşi şi această potecă îşi are inconvenientele sale; prezintă nenumărate dificultăţi, dintre care cea mai mică e probabil lipsa de confort pentru călătorul, care

le înfruntă şi în bună parte incidentele, mai mult sau mai puţin neplăcute, ce se întâlnesc îa tot pasul.

Ţineam să mergem la Sambek spre a vedea dacă o anumită ceremonie pe care o practică negrii în fiecare an, era în adevăr atât de barbară după cum se spunea. Eu,unul,nu mă îndoiam câtuşi de puţin că acela care ne informase nu exagerase în ce priveşte adjectivul. Şezusem destulă vreme în Africa spre a şti de ce erau în stare negrii în ce priveşte barbaria şi tocmai aceasta era un imbold mai mult pentru curiozitatea mea şi nu mai puţin pentru a lui Laffite.

Totuşi mai era o lună până să înceapă ceremoniile, care, nu se desfăşurau în Sambek propriu zis, ci într-un sat vecin, unde se păstrau încă pure toate obiceiurile celor mai vechi strămoşi.

Mărturisesc că eu unul aveam o adevărată predilecţie pentru drumul ce străbătea regiunea de şes. Confortul ce-l prezenta mă ispitea grozav... Ai aşa de rar confort călătorind prin Africa!

In schimb, însă, Laffite prefera pe celălalt, care trecea prin munţi şi care fiind părăsit de mai toţi călătorii, abia de se mai putea numi un drum. Intr-adevăr, era mai curând frecventat de animale decât de fiinţe omeneşti.

Laffite şi cu mine eram de puţin timp împreună, totuşi deajuns să fiu edificat asupra caracterului său; în ce priveşte acesta, amicul meu era nesuferit. Nu cred să se mai găsească pe tot pământul o fiinţă mai» încăpăţânată ca el. Fără a-mifaceprea multe iluzii, încercai totuşi să-lconving că, de vreme ce avem destul timp, putem lua drumul dela şes şi făcui uz de toate argumentele posibile şi imaginabile spre a-l hotărî.

Fu însă cu totul în zadar. Vom lua drumul prin munţi.

— Sau eu, cel puţin, îl voi lua, adaogă el, văzând că persistam în ideea mea.

Aceste câteva cuvinte ajung spre a înţelege neînduplecatul caracter al prietenului meu

La drept vorbind, Laffite avea oarecum dreptate să ţie la părerea sa. Călătoria prin munţi ne putea da prilejul să întâlnim în cale triburi absolut sălbatice, să le vedem în elementul lor, să le cunoaştem şi să le judecăm obiceiurile, oricât de mică deosebire ar fi fost între ele şi acele, pe care le observasem până atunci. In afară de aceasta, chestiunea confortului era mai mult sau mai puţin relativă. Fără îndoială, că trebuia să fie oarecare confort de vreme ce aşa susţineau negrii; dar oare merită să facem pentru asta un ocol atât de mare?

Şi în ce priveşte siguranţa, avem mai mulţi sorţi s-o găsim în câmpie decât în munţi?

Aceste reflexii, pe care le făcui în ultimul moment, precum şi asigurarea din partea călăuzei, care-mi afirmă că cunoştea perfect drumul, făcu să-mi dispară ultimele şovăiri, încă odată Laffite câştigase partida. Şi astfel, pe când el se ocupa cu recrutarea oamenilor, de care aveam nevoie pentru transportul nostru şi al bagajelor, eu mă ocupai de proviziile noastre, compuse în bună parte din mei, orez, peşte sărat şi ulei de palmier, fără de care nu se poate găti o mâncare indigenă. Iar pentru noi, chinină, tot atât de necesară ca şi pâinea, sarea, galeţii şi conservele, precum şi puţină apă distilată, care pentru câteva zile cel puţin, avea să ne scutească de a bea apa infectă de prin mlaştini, incomplet purificată de micile filtre pe care le avem la noi.

Laffite termină cu recrutarea oamenilor, iar eu cu strângerea proviziilor pentru masă. In ce priveşte cartuşele, eram destul de bine asortaţi, suficient în orice caz ca să nu ne mai preocupăm câtva timp de ele.

Dela 5 dimineaţane pregătim de drum; dar Laffite părea că nu se mai satură de somn. Trecură câteva minute până cereuşii să-ldeştept deabinelea. Dormea dus şi sforăia ca o orgă de catedrală. Oamenii ne aşteptau la poartă şi după ce ne întinserăm în palanchinele pregătite de ei, le ridicară pe umeri împreună cu bagajele respective şi porniră cu paşi uşori. Nu se crăpase încă de ziuă şi trebuia să profităm de clipele de răcoare relativă ce ne mai rămâneau până la răsăritul soarelui.

Şi pe când oamenii mergeau, noi, neavând altceva de făcut, ne continuarăm somnul întrerupt, întinşi în palanchinele noastre, cu aceiaşi satisfacţie ca şi în cel mai confortabil pat de „sleeping-car" european.

Acest palanchin, mai obişnuit numit„hamac" de către francezi, carese servesc mai mult de el, nu e altceva decât o targa ale cărei braţe negrii le reazemă pe cap, pentru ca albul să stea cât mai sus, ca într-un fel de observator, pe când purtătorii săi rămân aproape îngropaţi în ierburile înalte, care constituie cea mai principală vegetaţie africană.

Începuse să se lumineze de ziuă, când purtătorii noştriiîncepură să urce primele coaste ale muntelui, pe un teren extremm de accidentat şi de pietros şi deveni si mai anevoios, din pricina rădăcinilor ieşite în afară, ale unor arbori imenşi, de ale căror ramuri atârnau nenumărate lianeprintre caretrebuiau să-şi deschidă calea.Deşi croiţi ca nişte herculi, negrii noştri erau totuşi şi ei oameni şi acei care purtau palanchinele noastre transpirau îngrozitor, exalând un miros insuportabil.

Din când în când, pe măsură ce urcam anevoioasa coastă a muntelui, trebuia să ne oprim pentru ca oamenii să mai răsufle câteva clipe, după care porneau cu mai multă voioşie.

Aveau de altminteri tot dreptul să facă aceste scurte popasuri. Câteodată drumul dispărea cu totul şi interminabilul urcuş lua uneori o direcţie aproape verticală.

Nu cred să existe multe profesii mai grele decât aceia de purtător de hamac. Patru oameni trebuie să susţie pe cap greutatea unui altuia care stă comod instalat în harnac, şi în poziţia asta să treacă peste greutăţile unui teren ingrat, având mai presus de toate grija să nu răstoarne sarcina ce poartă. La cea mai mică lipsă de atenţie, europeanul, pe care-l transportă, e expus la o cădere destul de neplăcută şi ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, asta înseamnă pentru ei câteva bune lovituri de bastoane sau biciu.

* *

Eram cam pe la jumătatea coastei, când oamenii noştri se afundară deabitielea în pădure, un imens zid în care razele soarelui nici nu mai pătrundeau.

Acesta ne ferea de primejdia insolaţiei, totdeauna de temut şi adesea fatală, în schimb însă temperatura ridicată condensa umiditatea aşa că umezeala pe de o parte şi transpiraţia pe de alta făceau să curgă apa şiroaie pe noi.

Călăuzele, care precedau caravana la vreo câţiva metri se orientau uitându-se când într'o parte când într'alta şi scurtând orice indiciu, care le putea semnala vreun drum ce existase alţii dată dar acum dispăruse.

Ierburile năvăliseră tot spaţiul liber dintre arbori şi printre ele se întindeau rădăcinile spinoase în care se împiedicau picioarele negrilor noştri. Pulpele lor, lipsite de orice acoperământ protector, erau pline de sgârieturi sângerânde, produse de spini şi mărăcini.

Auzeam din când în când fâsâitul repede al vreunei reptile surprinse de apariţia noastră. In depărtare, înaintea noastră, se vedeau alergând animale de toate felurile şi mărimile, căutându-şi înspăimântate un refugiu. Iar deasupra capetelor noastre boita, formată din frunzişul des şi de un verde închis, părea că marchează înălţimea maximă la care puteau să se caţere mii de păsări cu pene colorate, care zburau de colo până colo în acel paradis încântător. După trei ore de mers, purtătorii palanchinelor noastre fură înlocuiţi de alţii. La un semnal al celor dintâi,alţi negrii, câte patru de fiecare palanchin, veniră să le ia locul; nu simţirămtotuşi nici o zdruncinătură din pricina acestui schimb, care se făcu într-un mod impecabil, fără a altera ritmul mersului

Iarba devenea din ce în ce mai deasă şi, mai ales, înaltă. Mergeam prin ea ca printr-o mare verde, pe care nu o încreţea nici cea mai rnică adiere. Tulpinile erau în general mai înalte decât negrii, care ne purtau, cu toate că aceştia erau de talie puţin comună şi când după ce erau date la o parte ca să ne facem loc, reveneau la poziţia obişnuită, ne izbeau cu putere spinarea, cu toate sforţările pe cari le făceau negrii ca să ne ţie cât mai sus posibil. Fură momente chiar, în care, spre a ne evita de această neplăcere, ridicară hamacurile deasupra capetelor, ţinându-le cu braţele întinse.

Deodată mă sculai cu o neaşteptată repeziciune auzind un strigăt, sau mai bine zis, o exclamaţie scoasă de Laffite, după care urmară nişte vaiete foarte alarmante.

—Ce s-a întâmplat ? întrebai eu, din hamacul meu. Negrii, care îl purtau se opriră ca şi când s'ar fi întrebat între ei ce se întâmplase. Acelaşi lucru îl făcură şi ai mei, văzând că neprimind nici un răspuns mă pregăteam să sar jos.

—Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebai eu din nou. Dar Laffite, în loc de a-mi răspunde, se dedea la nişte stranii contorsiuni, ca şi când ar fi vrut să-şi schimbe poziţia normală a corpului, frecându-şi în acelaş timp cu putere partea de jos a spatelui.

Trecu o bucată de timp până ce se hotârî să-mi spună ce se întâmplase. Il înţepase ceva. Nu ştia dacă acel ceva era un şarpe sau o albină, pe care o califica de sălbatecă, atât era de dureroasă înţepătura.

Una din călăuze, care înţelegea perfect franceza şi o vorbea destul de lămurit, ne scoase din îndoială.

—Nu sunt şerpi pe aci, musiu, nici albine, musiu» sunt pomi cari înţeapă. Dar nu e primejdie — nu mori din asta... spuse el.

Era posibil şi chiar probabil că înţepătura a fost produsă de un spin.

Dar de aci până la afirmarea că nu existau şerpi? Liniştiţi de explicaţia căpătată, numai dădurăm nici o atenţie întâmplării; asta nu împiedica însă pe Laffite să-şi frece mereu partea rănită, văicărindu-se că-l durea. Pentru a sfârşi odată, fusei de părere să-mi arate locul, spre a-i aplica un calmant din mica noastră farmacie, ceea ce obligă pe tovarăşul meu să-şi desvăluie o anumită parte a corpului său de unde spatele îşi schimbă numirea...

Mormăitul, înjurând şi făcând pe negrii să râdă de gesturile sale, suportă pansamentul care se reduse la turnarea câtorva picături de alcool.

Aşteptarăm un moment să se calmeze usturimea şi apoi pornirăm iarăş la drum.

Până atunci călăuzele urmaseră un drum bine determinat: nu-l ştiu care anume, deoarece n-aveam nici soarele să ne orienteze, dar după micul popas pe care îl făcurăm, dădură semne de o ciudată şovăială. La fiecare moment se consultau şi conform rezultatelor deliberării, se întorceau când la dreapta, când la stânga. In sfârşit se apropiară de noi spre a ne spune că urmaseră un drum greşit, căruia i se datorau toate neplăcerile pe care caravana le indurase pană acum.

Trebuia să ne întoarcem spre dreapta şi să continuăm până ce vom găsi un drumpracticabil. Nu puteam face altfel; în faţa noastră se ridica un zid înalt de ierburi prin care ar fi fost imposibil să ne aventurăm.

Dar în timpul acesta începuse să se înnopteze. Nu mai aveam altceva de făcut, decât să poposim aici, renunţând la satul în care intenţionasem să petrecem noaptea.

Coborârăm din hamacuri. Laffite ţinându-şi mereu mâna pe locul unde fusese înţepat, şi înjurând că-l durea grozav şi gata să blesteme ceasulîn care avusese ideea să luăm un drum care nici măcar nu exista.

Negrii, uşuraţi de sarcina lor, se înhămară, care cu securi, care cu un fel de bardă, o armă obişnuită şi foarte de temut în mâinile lor, şi curăţării terenul formând un fel de piaţă în centrul căreia ridicară lagărul.

ÎI înconjurară cu un gard, improvizat din crăcile şi ierburile tăiate şi apoi se apucară să strângă cât mai multe lemne şi ierburi, pentru a menţine în timpul nopţii un cerc de foc, care să ne protejeze împotriva eventualelor atacuri ale fiarelor şi să atenueze oarecum efectele rouai, care pe aici e abundentă ca o ploaie.

În timpul acesta, noi ajutaţi de câţiva negri mai dezgheţaţi, aprinserămun foc, la care să facem mâncare pentru cină şi pregătirăm toată bateria de bucătărie, care se compunea din câteva cratiţe, o tingire şi un grătar.Serviciulde masă strălucea prin absenţă. Avem doar câteva gamele pe care le cumpărasem dela nişte senegalezi, servind în acelaşi timp de linguri în rarele ocazii când aveam la masă supă. In ceea priveşte tacâmurile, n-aveam spre a le înlocui decât acelea, de care trebuie să se fi servit strămoşul nostru Adam: „degetele".

CAPITOLUL II.

Popas silit în plin munte

În seara aceea cina noastră nu fu tocmai veselă.Cu toate asigurările călăuzelor noastre, nu încăpea îndoială că ne rătăcisem şi, ceva mai grav, nu puteam nici să ne întoarcem pe drumul pe care venisem, după cum şi încercaseră, fără să ne spue, spre a nu ne alarma. Nu ştiau nici cum ajunseseră până aci şi nici cum să iasă din încurcătură.

La depresiunea, firească de spirit pe care ne-o producea situaţia noastră, nesigură, se mai adaugă şi indispoziţia prietenului meu.

Menu-ul cinei era de altfel destul de monoton. Totul se reducea la conserve. Ne lipseau alimente proaspete şi mi se părea imprudent a ne despărţi pentru ca unul din noi să caute să vâneze ceva.

Terminarăm cina aproape fără să scoatem o vorbă şi după ce fură aşezate sentinelele, care trebuiau să vegheze în prima parte a nopţii, ne retraserăm în corturile noastre primitive, iar negrii făceau acelaş lucru în nişte colibe rudimentare, pe care şi le pregătiseră.

Tăcerea din jur era o solemnitate impresionantă: nici un zgomot n-o turbura, nici măcar fâsâitul unei slabe adieri printre frunze. Flăcările focului nostru şi pârâitul crengilor verzi, pe care negriile puneau mereu pe foc, erau singurele semne de viaţă în acel loc atât de lugubru.

Doborât de oboseala zilei, după ce nu dormisemnoaptea precedentă, adormii adânc îndată ce mă întinsei în patul de fruunze.

Laffite în schimb, fie din cauza înţepăturii lui, fie din altă pricină, dormi foarte uşor, dacă cumva dormise măcar....

În puterea nopţii, tocmai când dormeam mai profund, amicul meu mă deşteptă brusc şi zăpăcit din somn, aproape nu înţelesei ce voia să-mi spue, când suduindu-mă cu violenţă, îmi strigă:

-Repede! Carabina! N-auzi răcnetul fiarelor? Haide, deşteaptă-te odată! Unde ţi-e carabina?

Încetul cu încetul îmi venii în fire. Eram treaz, ce naiba, nu era nevoie să mă zgâlţie în modul acela; iar în ce priveşte carabina, era aici, lângă mine, împreună cu revolverul, de care nu mă despărţeam nici odată, de când un căpitan de senegalezi îmi dase înţeleptul sfat de a dormi cu un ochi deschis şi cu arma la îndemână, pentru orice eventualitate.

În adevăr, în apropierea cortului nostru, se auzeau mugete ca de fiare.Acel muget nu era necunoscut,dar, cu toată silinţa ce-mi damnu-mi putui aminti de la ce fel de animal pornea.

Cum era cu putinţă ca fiarele să îndrăznească să se apropie atâta de flăcările ce ne înconjurau, când ştiut este, că numai vederea lor e suficientă ca să le tină la o distanţă respectabilă?

Mă temui un moment de ceva, ce nu îndrăznii să spun prietenului meu. II întrebai numai:

-Dar negrii unde sunt?

-De undesăştiu eu! răspunse el. Probabil că dorm, cum dormiai şi tu.

Nu te întreb de toţi negrii, ci de sentinele? ! Unde sunt sentinelele? Ai auzit să fi dat alarma? Nu, mi-au dat nici o alarmă. Poate că dormeau, sau

au fugitdar îndoiala noastră fu repede curmată, nu erau la postul lor, dar dormeau ca nişte butuci , in timpul acela focul se stinsese pe alocurea.

Apropiindu-ne în vârful degetelor, îi deşteptarăm, dând în acelaş timp semnalul de alarmă, care într-o clipă puse în picioare pe toţi oamenii noştri, Alergară cu toţii să pună lemne pe foc, pe când unii îşi pregăteau armele, asaltând pe sentinele cu întrebările lor.

Aceştia refuzau să răspundă, clipind din ochi, ca şi când ar fi vrut să spună că numai noi eram vinovaţi de acea larmă nefondată. Mugetele încetaseră cu totul. Dacă nu le-aş fi auzit atât de desluşit înainte, aş fi crezut că Laffite visase.

Pentru mai multă siguranţă, făcurăm o recunoaştere prin prejurul micii noastre tabere, fără a întâlni nimic neliniştitor. Făcurăm o severă admonestare sentinelelor pentru neglijenţa lor şi, drept pedeapsă, le puserăm să mai stea încă de gardă. După puţin timp toată lumea dormea, afară, cel puţin aşa speram, de sentinele; dar liniştea nu ţinu mult; nu trecu nici un ceas şi toată lumea fu deşteptată de un răcnet. Ieşirăm din cortul nostru, pe când negrii eşeau grămadă din coliba lor, strigând cât îi ţinea gura, după obiceiul lor, căci negrii nu pot face nimic în tăcere.

Răcnetul nu fusese însă scos de nici un fel de bestie.ÎI scosese o sentinelă care tremura de frică.Nu distinserăm nici unul din mugetele alarmante, pe care le auzi întâi Laffite.

Dar situaţia devenea serioasă. Sentinela care dăduse strigătul de alarmă, ne arătă un loc, dându-ne să înţelegem că pe acolo apăruse o fiară. Şi că, spre ia confirma cele spuse, de faţă cu toţii, trase asupra unei masse negre, pe care, în adevăr, o zărirăm cu toţii în locul arătat de dânsul.Mai curând intrigat decât îngrijorat, mă culcai din nou. Ce fiară putea fi aceia, care se eclipsa atât de repede, îndată ce ieşeam noi din cort? Dar, nici eu, nici prietenul meu nu puturăm adormi. Stam culcaţi, aşteptând să se lumineze de ziuă, când, de data asta, auzirăm amândoi, foarte desluşit, nişte mugete, care nu avea nimic comun cu răcnetul scos de sentinelă cu câteva momente mai înainte. Acesta tăcea ca un mort ba poate chiar dormea.

Ieşirăm cu precauţiune din cortul nostru, ţinând carabinele. Sentinelele nu dormeau; dar nu dădură nici un semnal de alarmă, spre a evita glumele de adineauri ale camarazilor lor, însoţite chiar de câte un argument contondent ca pedeapsă că-i deşteptară degeaba.

Aceiaşi sentinelă, care trăsese cu câteva momente mai înainte, se puse din nou în gardă şi în şoapte, ne indică un loc în direcţia opusă aceluia în care apăruse massa aceia neagră, care ne alarmase pe toţi.

De data asta nu mai încăpea îndoială. Nişte animale, pe care nu le distingeam decât după fosforescenţa ochilor, dau târcoale în jurul taberei, ca şi când, ar fi căutat un mijloc de a pătrunde prin cercul de foc, care ne înconjura de toate părţile.

În sfârşit, puturăm distinge în mod lămurit capul unuia din acele animale.Un cap cu bot lunguieţ după care apăru altul şi altul, urmate de altele în număr destul de mare, spre a ne convinge că era vorba de o turmă numeroasă gata, probabil, să ne atace. Semiobscuritatea dindărătul flăcărilor în loc de a ne ajuta să constatăm numărul şi felul acelor animale, ne împiedica. Flăcările tremurătoare ale unui foc pe sfârşite n-avea putere decât să coloreze acele capete, care treceau cu repeziciune pe dinaintea ochilor noştri, dându-le o expresie diabolică, la care contribuia şi fosforescenţa unui ochi deschis peste măsură.

Văzute printre deschizăturile gardului, animalele acelea păreau că se înmulţesc mereu. Mugetele lor creşteau necontenit... Sentinelele fără să scoată un cuvânt, aşteptau ordinele noastre. Laffite şi cu mine ne frământam creierul, casă ghicim ce soi de animale erau acelea.

Trecură astfel câteva minute; se impunea totuşi să luăm cât mai curând ohotărâre. Neaşteptata apariţie a uneia din bestii în mijlocul taberei, grăbi această hotărâre.Pe unde intrase? Asaltul celorlalte ne dete cheia enigmei. Grămadă, asemenea apei care iese bolborosind dintr'o sticlă, năvăliră o mulţime printr-o spărtură a gardului, pe care nu o acoperise încă flăcările. Erau prea mici ca să fie lupi... erau prea mari să fie câini. Aveam de-a face cu şacali, aproape inofensivi când sunt izolaţi, dar primejdioşi când sunt în turmă, mai ales de importanţa aceleia pe care o aveam în faţa noastră.

Câteva focuri de armă îi opriră un moment, timpul strict necesar ca să schimbăm armele şi să luăm puştile de vânătoare cu cartuşe al căror tir era mult mai eficace decât al gloanţelor.

Şi măcelul începu: O clipă, derutaţi de focurile care îi decimau ezitară între alternativa de a continua atacul sau de a se retrage, lucru la care se deciseră mai ales când negrii, deşteptaţi de detunături, ieşiseră din coliba lor, scoţând strigăte înspăimântătoare şi înarmaţi cu mici barde sau cu bastoane enorme de care se serveau admirabil spre a spori confuzia printre asaltanţi. Bestiile căutau spărtura prin care intraseră, dar panica lor era atât de mare, încât nu izbuteau s-o găsească. Alergau disperate în mijlocul taberei şi multe dintre ele încercau să fugă, trecând printre flăcări. Totuşi mai rămâneau încă multe afară. Ca şi când ar fi fost conduse de un şef, nu pătrunseseră în lagăr decât o parte din ele, numeroasă ce-i drept, dar puţine în comparaţie cu grosul turmei, formând un fel de avangardă. Şi astfel, când credeam că doborâsem toată ceata, începu năvala acelor, care rămăseseră afară, aşteptând rezultatul primului atac. Sub greutatea corpului lor, gardul cedă şi prin deschizătura făcută pătrunseră mai întâi doi câte doi, iar apoi din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce ea se lărgea.

* *

Numeroasa invazie făcu să-şi piardă cu totul cumpătul negrii în rândurile cărora nu mai puteam restabili ordinea. Laffite şi cu mine trăgeam mereu în grămada de şacali, făcând o adevărată hecatombă. Doar sentinelele ne mai secondau.

Dar când,în sfârşit,se supuseră toţi ordinelor călăuzelor, şefii lor imediaţi, izbutirărn să dominăm bestiile. Câţiva dintre negrii, postaţi lângă o spărtură pe care o făcuseră, izbutiră să oprească năvala lor în interior, şi lăsând celorlalţi sarcina de a sfârşi cu cei care se aflau în mijlocul taberii, ne urcarăm într-un pom spre a domina cu privirea terenul ce ne înconjura.Focul, alimentat cu prisosinţă de negri, răspândea flăcări înalte, care luminau în jurul împrejmuirii. Nu erau numai o sută, două, şacalii, care alergau de colo până colo, căutând să pătrundă la rândul lor în tabără, am fi putut să-i numărăm cu miile, judecând după freamătul ierburilor înalte, prin care alergau. Din înălţimea observatorului nostru, traserăm câteva focuri, care îşi nimeriră ţinta.

Câţiva negri înarmaţi cu pietre, se urcară şi ei în pom şi mulţumită sforţărilor noastre şi ale lor, şi poate şi ivirii primelor licăriri ale zorilor, isbutirăm să rupem cercul ce ne înconjura. Scăpasem destul de ieftin după spusele conducătorilor noştri. Invazia atâtor şacali era mult mai primejdioasă decât ne puteam închipui şi ni se părea extraordinar că atacul se terminase cu bine pentru noi; numai trei sau patru negri prezentau mici sgârieturi şi unul singur suferise o rană mai serioasă. Un şacal îl muşcase de pulpă, care sângera din abundenţă. Cu o atenţie pe care acel nenorocit nici nu şi-ar fi putut-o închipui, procedarăm la dezinfectarea rănilor cu iod şi îi bandajarăm piciorul. Astfel se termina un atac de şacali, care ar fi putut să ne fie fatal, dacă l-am fi neglijat cât de puţin. O clipă numai şi apărarea noastră ar fi fost absolut nefolositoare. Am fi pierit cu toţi sfâşiaţi de colţii unei bestii, pe care lumea o dispreţuieşte şi pe care mulţi, — printre care şi eu înainte de acest incident — o califică de inofensivă.

CAPITOLUL III.

Pericol în noapte. — Glume cu maimuţe care ies rău...

Fără a ne mai opri să jupuim cei vre-o sută de şacali pe care îi omorîsem, şi pe care cu siguranţă că semenii lor aveau să-i devoreze peste puţin timp după plecarea noastră, — pornirăm iar la drum.

Ca şi când ar fi fost înviorate de ivirea zilei, călăuzele noastre luară cu hotărâre o direcţie printre tufişurile dese, care ne înconjurau.După două ore de mers dădurăm peste un drum ceva mai desţelenit, pe care se putea umbla mai uşor.

El părea că sporeşte încrederea călăuzelor noastre că ne vor scoate cu bine la capăt, dar din nefericire nu trecu mult şi intrarăm iarăşi prin nişte locuri mizerabile, care oboseau în mod vădit pe purtătorii noştri.

Schimburile se făceau mai des, aşa încât într-o singură oră se făcură şase. Terenul era atât de prost încât poruncirăm să se facă un popas numai după trei ore de drum, pentru ca oamenii noştri să mai răsufle puţin. '

Pe când ceilalţi negri se aşezară toţi la un loc, călăuzele rămaseră de o parte. Cu capetele plecate, vorbeau între ei, încet şi cu un aer grav, preocupaţi într'un mod puţin obişnuit pentru oamenii de culoarea lor.Presupunând despre ce era vorba întrebai pe Laffite:

—Eşti sigur, că aceste călăuze au mai trecut vreodată pe aici? Crezi că cunosc într-adevăr drumul?

—Aşa ne-au spus, cel puţin...

Şi, ca şi când ar fi înţeles cele ce vorbeam, unul dintre negri interveni în conversaţie, spunându-ne ca avea o încredere oarbă în experienţa călăuzelor, cele mai bune — după părerea sa — ce se puteau găsi.

Se prea putea să fie şi aşa cu toate că probele nu erau tocmai satisfăcătoare şi se prea putea să nu fi ieşit încă din încurcătură.

După un mic repaus, dictat de prudenţă, pornirăm din nou la drum.

Călăuzele îşi continuara convorbirea confidenţială şi din câne în când strigau negrilor să iuţească pasul, caşicând ar fi vrut să le dea să înţeleagă că ţineau să ajungă în vre-un loc anumit şi bine cunoscut înainte de a termina etapa acelei zile. Acest amănunt ne-a tăcut să mai nădăjduim puţin. Drumul deveni din nou ceva mai practicabil, îngăduind accelerarea mersului. Laffite se miră de atâta grabă, iar eu începui să bănuiesc că motivele care o determinau erau cu totul altele decât acelea invocate de călăuză. Totuşi nu făcurăm prea mult caz de aceste detalii de mică importanţă.

Ca şi cum providenţa ar fi vrut să ne distrugă gândurile dela procuparea noastră, ajunserăm într-un loc în care maimuţele, în majoritate mici, erau atât de numeroase încât părea că ne găseam într-o cetate a acestor animale.

Se ştie că maimuţele trăiesc în familii şi că formează adevărate triburi, care nu se depărtează nici odatăde locurile lor de predilecţie.

Făceau adevărate minuni de exerciţii echilibristice, care desigur ar fi făcut să pălească de invidie pe cei mai îndemânatici gimnastici din circurile noastre şi pe cei mai reputaţi executori de salturi. Şi, ca şi când asta nu ar fi fost deajuns spre a ne distra, se apucară să imite scena caravanei noastre, ducând pe umeri nişte ramuri de pomi ca pe nişte hamacuri. Altele mergeau la o oarecare distanţă de noi, făcând în acelaş timp o strâmbătură, care putea fi prea bine o scrâşnitură de dinţi, sau un zâmbet amabil.

Unele, cele care erau ceva mai departe de noi, îşi umflau pieptul, mergând foarte măsurat. Aceştia erau şefii de familie, serioşi ca nişte oameni maturi, care mergeau în patru labe fără a se expune consecinţelor unor mişcări dezordonate, nepotrivit cu situaţia lor.

Sugerai ideea de a ne opri aici spre a petrece noaptea, deoarece nu se simţea apropierea nici unui loc populat de oameni şi puţin lipsi ca şi Laffite să fie de părerea mea. Ori, aici, sau în altă parte, trebuia să ne resemnăm, să dormim sub cerul liber. Totuşi nu voirăm să stingherim iniţiativa călăuzelor, printr'un ordin, care le-ar fi stricat planurile.

Şi bine făcurăm, căci nu trecură nici cinci minute şi ei singuri porunciră să ne oprim, luând măsurile pentru a petrece noaptea. Câţiva negri se împrăştiară în diferite direcţii spre a face provizie de lemne pentru foc, ce trebuia să ardă neapărat toată noaptea şi a cărui eficacitate, cititorii noştri au putut-o aprecia citind asaltul şacalilor.

Iar noi, ca să ne mai distrăm puţin, luarăm puştile de vânătoare cu scopul de a profita de ultimile raze de soare spre a vâna ceva.

Nu întâlnirăm însă decât maimuţe, dar nici o pasăre, cu toate că, înainte, văzuserăm atât de multe.

Ne întoarserăm în tabără fără a fi putut trage un singur foc măcar. Maimuţele intrigate de cele ce făceau negrii, se strânseră în pomii de prinprejur făcând un sgomot infernal.

Unele mai îndrăzneţe se lăsau chiar la pământ ca să vadă mai deaproape cele ce se petreceau în lagărul nostru.

Pe de altă parte, negrii strângeau grămezi de pietre, a căror utilitate n-o înţelesei pentru moment; dar cum eram preocupat de lucruri mai importante, lăsai pentru mai târziu să mă interesez de acest mic detaliu, care îmi păru neînsemnat. Laffite, totuşi nu era bine dispus deloc. Cu câteva ore mai înainte râdea cât îl ţinea gura de strâmbăturile maimuţelor, dar acum nu le-ar fi mers tocmai bine acestora dacă le-ar fi ajuns, blestemele pe care amicul meu le rostea împotriva lor, cu elocvenţa unei ţigănci. Din pricina lor nu puteam mânca în seara aceia carne proaspătă, tovărăşia lor nu era se vede pe placul păsărilor, care se eclipsaseră cu totul.

Trebui deci să ne mulţumim iar numai cu provizia de conserve, pe care le mâncarăm totuşi cu poftă îndată ce se înoptă şi pe când tabăra noastră era pusă la adăpostul unor surprize ca acea din noaptea trecută. Cortul nostru destul de departe de focul care ne înconjură, era cam întunecos chiar pentru nişte oameni puţin pretenţioşi, dar n-aveam scum se remediem acest inconvenient şi deci trebuia să suportăm cu răbdare. Era preferabil acea penumbră decât să fim asaltaţi de droaia de ţânţari, care se abătuseră asupra taberii noastre, atraşi de lumina flăcărilor, formând un adevărat nor în jurul focului.

Totuşi, crezui că luând unele precauţiuni, puteam să ne riscăm să luminăm puţin cortul nostru. Tovarăşul meu fu de aceiaşi părere şi improviza o lampă cu ajutorul unei cutii de sardele, servindu-se de untdelemnul, care rămăsese într-însa şi la care mai adaogă puţin şi din acela pe care îl aveam pentru consumul nostru.

După puţin timp, mica noastră lampă ardea cu o flacără care în acele momente mi se părea un arc voltaic. Spre a evita invazia ţânţarilor, atraşi de lumină, închisesem ermetic intrarea cortului cu o plasă care avea desigur să-şi îndeplinească scopul, afară numai daca ţânţarii n-ar fi găsit o altă intrare printr-o crăpătură a cortului... şi slavă Domnului, erau destule. Acel lux de lumină nu ţinu însă mult. Abia o aprinsesem şi ţânţarii năvăliră în număr atât de fantastic, încât ne era cu neputinţă să mai mâncăm şi aproape nici să respirăm. Acele mizerabile insecte ni se aşezau pe gură, pe ochi, peste tot, fără a mai vorbi de mâncarea noastră, dacă se poate da această denumire unei cutii de corned beof şi uneia de sardele cu pătlăgele roşii. Intr-o clipă fură amândouă acoperite de ţânţari, rău nu atât de apreciabil în ce priveşte carnea, dar ireparabil când era vorba de sardele. Sute de ţânţari îşi găsiră moartea în sosul acestora, făcând imposibilă consumarea lor, aşa că nu ne mai rămase altceva decât să le azvârlim.

Cât priveşte lampa, nu mai e nevoie să spun că fu prima pe care o îndepărtarăm. Un negru fu însărcinat s-o ia de acolo. Dar acel aparat de iluminat îi plăcuse atât de mult, încât îl duse tovarăşilor săi, dintre cari desigur că unii vor fi adoptat ideea spre a trece drept inventatori la întoarcerea lor în tribul din care făceau parte.

Ţânţarii aveau însă o vădită predilecţie pentru cortul nostru, deşi aveau destul loc de zburat afară; aşa că cu toate silinţele noastre ca să scăpăm de ei, nu fu chip, şi ne chinuirăm toată noaptea cu zâ-zâitul lor, care totuşi era nimic în comparaţie cu înţepăturile lor necontenite.

Puţin lipsi să nu dormim toată noaptea. Atât numai că doborîţi de osteneală, fiindcă nu dormisem noaptea precedentă şi de hărţuiala drumului aujnsesem să nu mai simţim înţepăturile şi dormirăm până în zori.

Negrii, lucru ciudat, respectară somnul nostru. Călăuza nu veni să ne spuie că se luminează de ziuă şi că trebuie să pornim spre a profita de relativa răcoare a dimineţii. Ne lăsară să dormim până ce lumina orbitoare a soarelui ne făcu să deschidem ochii.

Trebuie să fi fost ceasurile unsprezece când ne deşteptarăm. Şi dacă ultimul lucru ce-l făcurăm înainte de a ne culca fu de a mânca, acelaşi lucru fu şi primul pe care îl făcurăm la deşteptare şi înghitirăm cu destulă poftă galeta, mai tare decât ar fi fost poate de dorit dar totuşi excelentă, când nu ai nimic mai bun la îndemână. Nici nu pierdurăm timpul să doborîm câteva din raţele sălbatice, care zburau pe deasupra noastră, semn evident că era vre-o apă prin împrejurimi.

Foamea ne încolţea şi n-aveam poftă de aşteptat. Liberată de ţânţarii, cari o acopereau în noaptea precedentă, carnea conservată ne ţinu loc de supă, hors d'oeuvre şi friptură, fără să mai punem la socoteală că un negru descoperi un bananier, poate singurul prin acele locuri muntoase, care ne procură nişte fructe bine coapte, parfumate şi delicioase la gust.

Maimuţele nu se despărţiseră de noi toată noaptea. Poposiră în arborii din apropiere şi îndată ce se făcu ziuă se puseră iarăşi să observe ce făceau acele stranii animale, cum trebue să le fi părut noi, mai ales Laffite şi cu mine, care eram albi.

Văzându-ne stând liniştiţi şi ocupaţi numai să ne umplem stomacurile, căpătară atâta încredere şi veniră atât de aproape, încât puteam pune mâna pe ele. Câteva bucăţele de galetă azvârlite, pecetluiră parcă un tratat de amiciţie între ele şi noi... Le simţiră însă gustul şi fericitele care avuseră norocul să le prindă, se îndreptară cu hotărâre spre masa noastră. Trebuie să precizez că aceastămasă era pur şi simplu un şervet de o albeaţă îndoielnică, întins pe iarbă.

Dacă le-am fi lăsat, puţin ar fi lipsit să nu ne ia sticla de cognac pe care tocmai o destupasem. Aşa că trebui să le ameninţ ca să le ţiu în respect. Puserăm în acelaşi timp capăt şi risipei de galetă pe care le-o dasem ca să ne împrietenim cu eleîn definitiv, era pâinea noastră pentru câteva zile, dacă nu găseam alta mai bună, lucru ce nu puteam spera că va fi aşa de curând şi deci trebuie să fim mai puţin generoşi cu ea.

Hotărâsem să ne eschivăm şi crezurăm că am reuşit. Câteva fură atrase de strălucirea cutiei de tinichea din care făcusem o lampă primitivă noaptea trecută, se repeziră s-o ia, mişcare pe care o imitară şi celelalte. Era de aşteptat o ceartă între ele pentru posesiunea preţiosului obiect, dar lucrurile nu ajunseră până aici.

Acea care o descoperise,fu prima care o atinse eu laba întinse mâna, se smuci şi, azvârlind-o, se cocoţă într-o clipită in cel mai înalt arbore din apropiere; aceleaşi scene se repetară cu două sau trei altele, care făcură acelaşi gest urmat de acelaşi rezultat.

E uşor de explicat ce se întâmplase. Lampa arsese toată noaptea şi nu se stinsese încă de toi; mai avea destul untdelemn ca să mai ardă încă câteva ore chiar. E de prisos să spun deci cum ardea...

Aceasta ne scăpă pentru câteva minute de supărătoarele noastre prietene. Oala aia era însă se vede pe gustul lor şi făceau toate piruetele posibile ca să mai capete. Făcusem o greşeală dându-le de la început. Văzând că toate insistenţele lor nu obţineau nimic, se supărară.

Ne supărarăm, dealtminteri, şi noi. Văzând că îndrăzneau să încerce să ia ce aveam pe masă rupserăm relaţiile noastre de prietenie. Ajutaţi de negri şi ameninţându-le cu câteva bastoane, reuşeam să le punem pe fugă.

Incepurăm să ne strângem lucrurile spre a porni la drum, când din valul unui arbore căzu cu repeziciunea unui glonţ faimoasa cutie de conserve transformată în lampă care ne făcuse sa râdem. Fusese azvârlită fără îndoială de o mână viguroasa căci făcu un cucui în capul uneia dintre călăuze. După ruperea relaţiilor, urmase de ambele părţi descinderea ostilităţilor şi rezultatul fu că bietul negru fu cât p-aci să se aleagă cu capul spart ca o tivgă.

Oprirăm imediat sângele care îi curgea din rană şi, fără a ne mai ocupa de altceva, ne continuarăm preparativele de plecare începute.

Dar asta nu fu pe placul maimuţelor. Nu se mulţumiră să ţipe după primul rezultat al ofensivei pietricele destul de mari ca să ne lovească. Gluma incepuse să se îngroaşe.

Ca şi când ar fi fost siguri că vor obţine un rezultat practic, imitându-ne, negrii noştri începură şi ei să arunce în adversarii din pomii din jur. Călăuza care fusese rănită, încurajat de cucuiul pe care-l căpătase şi fiind se vede mai expert decât ceilalţi în acest gen de luptă cu pietre, izbuti de mai multe ori să-şi nimerească ţinta, izbind în plin micile corpuri în continuă mişcare.

El fu primul care omorî un adversar. Armele intrară în scenă, ţineam de altminteri să dovedim superioritatea civilizaţiei asupra acelui sistem de luptă primitiv, la care se dedau negrii şi maimuţele,

Traserăm vreo 20 de focuri şi de fiecare dată cădea câte una sau două din nefericitele maimuţe. Lupta nu mai dură mult, după ce începură să vorbească gloanţele.Zgomotul detunăturilor şi efectele tirului nostru speriară pe adversari. De data aceasta puteam spune că victoria era a noastră.Pe când noi n-aveam decât un singur rănit, maimuţele numărau zeci de morţi in rândurile lor. Măcelul luase proporţiile unei hecatombe, de care fără îndoială aveau să-şi aducă aminte multă vreme. Şi iată cum primul contact al maimuţelor cu albii avu un rezultat dezastruos pentru ele.

CAPITOLUL IV

Satul K a m b o j a r.

Marşul din ziua aceia dură vreo optore, în timpul cărora călăuzelecontinuarăsă dea semne de ezitare ca şi în ajun. Era vădit că nu cunoşteau terenul pe care înaintau şi că numai instinctul ar fi ptutut să-i ajute să ne scoală la limandacă am fi ajuns.

Dar, ca şi când noi am fi fost răspunzători de cele întâmplate, atât călăuzele, cât şi purtătorii hamacelor se arătau foarte indispuşi faţă de noi.

Aveau, se vede, vreun motiv, dar nu-mi putui da seama, care anume: atitudinea lor era cu atât mai ciudată cu cât câteva ore mai înainte când respinsesem atacurile maimuţelor, se arătaseră bine dispuşi, comentând şi râzând cu poftă de cele întâmplate.

Mi se păru purtarea lor prevestitoare de ceva şi mai rău şi cu precautiune îmi încărcai puşca cu cartuşe de vânătoare de prepeliţe, care, de la o distanţă mică, sunt cele mai proaste gloanţe ce se pot trage cu avantajul de a nu se pierde în vânt.

Laffite făcuse şi el acelaşi lucru fără,însă,a-mi fi împărtăşit temerile sale. Şi după ce încărcarăm puştile şi ne pregătirăm revolverele în timpul unui scurt popas, ne urmarăm calea până ce zărirăm primele colibe ale unui sat, ai cărui locuitori, atraşi de noutatea trecerii unei caravane, — lucru probabil neobişnuit pentru ei, — alergară spre partea pe unde ne pregăteam să intrăm.

Dar când ne văzură cu feţele noastre albe şi cu îmbrăcămintea albă, se puseră pe fugă ca nişte suflete urmărite de diavoli. Bărbaţi, femei, bătrâni, toţi care aveau o pereche de picioare, de care se puteau servi, o luară la fugă, fără să se oprească nici la strigătele călăuzelor noastre, care încercau să-i asigure că n-aveam altă pretenţie decât să petrecem noaptea în sat şi că n-aveam nici o intenţie vrăjmaşă faţă de dânşii: ba ceva mai mult,— şi aici nu minţeam câtuşi de puţin, — îi încredinţam, că plăcerea noastră cea mai mare ar fi fost să-i vedem ocupandu-se de treburile lor, ca de obicei, fără să ţie seama de prezenţa noastră.

Foarte puţini fură aceia, care dară ascultare acestui program, ce e drept, destul de împăciuitor. Şi mulţi dintre războinici — cei mai îndrăzneţi probabil — ne aşteptau într-o atitudine hotărâtă, cu lancea strânsă, cu pieptul apărat de un soi de scut, cu feţele vopsite cu roşu, cu alte cuvinte, cu tot aparatul războinic, pe care unii îl completau cu arcuri şi săgeţi.

Cu toată primirea puţin bunăvoitoare, ne apropiarăm de dânşii ca să vedem din ce rasă făceau parte. De obicei, pentru aşa ceva e deajuns să le observi tăietura obrazului. Dar, de data aceea, această examinare superficială nu dădu nici un rezultat, căci rămăseserăm tot atât de nelămuriţi ca şi înainte. Ce era şi mai curios, era că pe când noi îi examinam cu atenţie şi ei făceau absolut acelaşi lucru. Se vede că culoarea obrazului nostru nu le inspira nici o încredere, căci după ce îşi satisfăcură curiozitatea, întoarseră călcâiele şi se refugiara prin colibele lor. Războinicii, după cum se vede, nu erau prea curagioşi.

Ne luarăm şi noi după ei. Laffite, cu toată vâlva pe care o făcuse la început, îmi lăsase mie toată răspunderea de a conduce caravana şi hotărîi să poposim în noaptea aceea în satul ce ne sta înainte.

Spusei aceasta uneia dintre călăuze, aceleia, care înţelegea mai bine cuvintele mele, de oarece cunoştea franceza în mod destul de acceptabil pentru un negru; auzindu-mă însă clătina capul cu un aer de îndoială.

—Vezi vreo piedică să poposim peste noapte aici? îl întrebai ei. — Nu, răspunse el, — nu e nici o piedică, dacă oamenii ăştia, care sunt absolut sălbatici, nu ne opun nici o împotrivire.

Trebuia să fi văzut pe acel negru sadea, taxând sălbateci pe nişte oameni nu cu mult mai puţin civilizaţi ca el, ca să fi putut înţelege hazul.

Nu curmai dialogul nostru, care devenea interesant pentru noi, ci îl întrebai mai departe:

—Îi cunoşti? Cum se numeşte satul ăsta?

Nu pot descrie ce mutră făcu ghidul când auzi întrebarea mea. Se uită la tovarăşii săi, ca şi când le-ar fi cerut să-l ajute să iasă din încurcătură şi îmi răspunse, cu oarecare şovăire, că nu-l cunoaşte.

Imbecilul nu-l cunoştea dintr-o cauză foarte simplă.În viaţa lui nu pusese piciorul prin acele locuri. Şi, când îi imputai căne dusese, nici nu ştie unde, ne răspunse foarte liniştit, cănu el ne dusese „ci dracul".

Puţin lipsi să nu-l fac să simtă, că nu gustaţii deloc gluma. Dar nu le-ar fi folosit la nimic căci cu un specimen de felul acela ne puteam aştepta la ceva mai rău. Eram în apropierea unui sat care se putea să fie locuit de antropofagi şi nu era acela momentul să ne lipsim de ajutorul negrilor, în caz când am fi fost atacaţi de ceilalţi.

Necoborârăm din hamace, pregătindu-ne pentru orice eventualitate, cu puşca de vânătoare la umăr eu carabina în mână şi cu revolverul la cingătoare.

Negrii de asemenea se puseră în gardă, ţinând bine în mână bâtele; acei careerau mai bine înarmaţi, „machetele" un fel de săbii scurte. Astfel pătrunserăm în împrejmuirea care înconjura satul, situat intr'un luminiş al pădurii. Nu era acolo nici un om adult. Nu rămăseseră decât câţiva câini şi o puzderie de copii, pe care drăgăstoşii lor părinţi îi părăsiseră, ca să poată fi mai liberi în mişcări. De la primul până la cel din urmă, toţi tremurau de frică.Cei mai mărişori scoteau un fel de strigăte guturale pe cari nici călăuzele noastre nici ceilalţi negri din serviciul nostru nu le înţelegeau.

Nu era să ne aşezăm lagărul într-un loc unde ni se dovedea atâta neîncredere. Ne-am fi expus, făcând aşa ceva, să fim atacaţi, când ne-am fi aşteptat mai puţin, de toată populaţia. Căci oricât de mare ar fi fost rezistenţa noastră, am fi fost la urmă doborîţi de superioritatea numărului lor. Nu era alt mijloc decât să parlamentăm, lucru foarte uşor, dacă am fi avut cu cine căci după cum am mai spus, nu mai rămăsese nici un şoarece măcar în sat, afară de câini şi de copii. De altminteri încercarea făcută de călăuzele noastre de a se apropia de ei, dase absolut greş.

Laffite avu atunci o ideie cu adevărat genială. Scoase câteva galete din sacul cu pâine şi strânse cu forţa în jurul lui pe câţiva din copii mai mărişori, care erau mai la îndemână. Presără zahăr pe bucăţile de galetă şi începu să muşte dintr-una. N-avea alt mijloc de a se face înţeles şi puii de negri îi înţeleseră perfect; li se oferea o mâncare străină, gustoasă desigur, de vreme ce albul o mânca cu atâta poftă şi nu fu nevoie să insistăm ca să-l imite şi ei.

Nu mâncau, înghiţeau pe nemestecate şi ţipau săle mai dea. Strigătele de bucurie ajunseră până la negri ascunşi prin împrejurimi şi încetul cu încetul ei îşi făcură apariţia. Progeniturile lor, alergându-le în întâmpinare cu bucăţi de galetă în mână şi cu gurile pline, puseră capăt ostilităţilor. Nu erau inamicii noştri, — aşa înţeleserăm după semnele pe care ni le făceau, — dar le fusese teamă când ne văzură apropiindu-ne.

Deşi nu văzuseră nici odată lucruri aşa de stranii, dar si aşa de frumoase, ca armele noastre, se gândiseră, că ele trebuiau să servească la ceva şi de aceea se alarmaseră. Aceşti, aşa zişi războinici, ne daseră o proastă dovadă de bravura lor, dar acum când îi vedeam mai de aproape, cu gesturile lor servile, cerându-ne să le dăm câte o bucăţică de galetă, impresia ce ne făcură fu şi mai rea în special acela care prin „picturile" care-i împodobeau chipul, părea cel mai grozav dintre ei, ni se înfăţişă acum blând ca un miel şi gudurându-se ca un căţeluş, spre a obţine o bucăţică de galetă.

Nu puturăm însă să le dăm prea multe, fiindcă n-aveam nici noi. Şi, considerând terminate preliminările unui tratat de amiciţie, venirăm dea dreptul la fapt: Cine era şeful lor? Se înnopta şi vroiam să ştim unde vom petrece noaptea.

Omul se apropie şi nu mică ne fu mirarea văzându-l vorbind franţuzeşte; nu era poate o franţuzească tocmai academică, dar mult mai acceptabilă decât ne-am fi putut închipui. După spusele lui, o învăţase fiindcă fusese de vre-o câteva ori la Dakar, lucru foarte cu putinţă de altminteri, totuşi ceeace nu prea era cu putinţă să fi învăţat în cele câteva dăţi o limbă străină şi încă atât de bine.

Cred mai curând, că acele, câteva ori erau câteva luni de serviciu în armata colonială ca oricare senegalez, şi judecând după puţina sa grabă de a da amănunte asupra acelei şederi şi, după felul suspect în care părăsise satul împreună cu ceilalţi, nu ne trebuia mult să fim aproape siguri că dezertase.

Dar n-aveam de ce să stăm să lămurim un lucru care ne privea aşa de puţin. Ne înţelegeam perfect cu dânsul şi ne înţeles eram şi mai bine când află că nici Laffite nici eu nu eram francezi.

Satul se numea Kambojar, în cinstea unui mareşef mort de vre-o 30 de ani.

Număra vreo 300 de locuitori adulţi şi vre-o sută de colibe, printre care se deosebea a lui, fiind mai mare şi mai bine aşezată. La o mică depărtare cultiva un petic de pământ strictul necesar pentru nevoile hranei sale şi a lor săi, caretrăiau într-o bună parte din vânat. Toate erau bune pentru stomacul lor. De la găina de Guinea, care se găsea prin pădure, până la şerpi şi chiar broaşte, dacă n-aveau ceva mai bun la îndemână. El era singurul care voiajase, înţelegând prin a „voiaja" faptul că ieşise din satul lui şi fusese la vre-o câţiva kilometri prin împrejurimi. Concetăţenii săi erau într-o stare de absolută sălbăticie; de altminteri, nu mai era nevoie, să ne-o spună. Era deajuns să priveşti pe aceşti oameni, bărbaţi şi femei, caren-aveau nevoie de pantaloni, sau de fuste spre a li se determina sexul. N-aveau drept îmbrăcăminte decât câteva brăţări făcute dinoase de animale. E drept că dacă judecăm gradul de civilizaţie al acelor oameni după îmbrăcămintea lor, nici şeful lor nu era mai grozav, căci şi el, ca şi toţi supuşii săi, era vrăjmaşul oricărui soi de acoperământ şi nu era în primejdie să-l strângă nici cusăturile hainei, nici să faci bătături la picioare din pricina ghetelor.

Atât de ignoranţi erau negriipe care îi guverna, încât când le spusese, că existau în lume şi oameni albi, ei săvârşiseră nedelicateţea de a pune la îndoială spusele sale... Noroc că venisem noi prin acele locuri ca să-i dăm dreptate, lucru, care de sigur că-i sporise creditul în ochii concetăţenilor săi pentru multă vreme şi îi da putinţă ca toate minciunile de gogomane să fie luate drept adevăruri evanghelice.

În timpul acestei convorbiri se apropriară, deşi cu oarecare teamă, şi femeile, care până atunci statură deoparte.

Dar ele pierduseră ocazia de a gusta din galetă, căci soţii lor, cu proverbiala galanterie a negrilor, nu le păstraseră nici măcar firimiturile. Trebuiră să se mulţumească deci cu descrierea ce i se făcu, desigur, despre această delicioasă mâncare a oamenilor cu feţele palide. Avusese dreptate şeful când le spusese că există oameni albi care mănâncă lucruri nai bune ca mierea... Se prea poate la negrii să nu dea dovadă de exces de galanterie faţă de femeile lor, dar ar fi o ingratitudine să nu le recunoaştem pe aceea, pe care o au faţă de străini sau cel puţin pe care o avu şeful faţă de noi. El ne spuse, că putem dormi în sat, dacă ne făcea plăcere şi chiar în propria lui casă.

Şi, culme a cavalerismului, ne-o puse cu totul la dispoziţie, el şi cu familia sa ducându-se în altă colibă. Rămăserăm deci absolut stăpâni pe locuinţă, care cu toate că era a şefului nu era mai puţin sărăcăcioasả ca ale celorlalţi locuitori din sat.

Ea se compunea din patru pereţi — în această privinţă nu cred să fie locuinţă pe lume, care să se deosebească, afară de colibele circulare, care se găsesc mai ales în sudul Africei. Dar ca o consecinţă a şederii proprietarului printre albi, cei patru pereţi erau de pământ şi prevăzuţi cu câteva ferestre, la care, bine înţeles, nu era nici urmă de geamuri. Tavanul era compus din câţiva trunchi de arbori, grosolan ciopliţi, care se uneau la partea superioară în formă de piramidă. Pe deasupra era un strat de ierburi uscate. Pe jos un fel de podea rudimentară făcută din trunchiuri mai mici şi ceva mai bine cioplite decât cele din tavan.Într-un colţ un fel de pat format din lemn acoperite în parte cu piei de şacal şi de gazelă. Era patul şefului familiei; femeile şi copiii dormeau desigur de a dreptul pe podea.Instalarea noastră în acea locuinţă ne puse în conflict cu negrii noştri. Nu cred săexiste pe lume cineva care să dispreţuiească mai mult pe un negru decât alt negru. Ai noştri se temeau de locuitorii acelui sat şi ne propuseră nici mai mult nici mai puţin decât să punem să evacueze colibele cele mai apropiate de noi şi să construim o împrejmuire care să ne despartă de indigeni de ale căror rele instincte aveau motive să se teamă.

Respinserăm însă ideia. Negrii aveau să doarmă unde le plăcea, fără să fie nevoie să-i scoatem din propria lor casă.Ar fi fost un intolerabil abuz de ospitalitate, cu toate că negrii noştri nu erau de aceiaşi părere şi le păsa mai curând de siguranţa noastră decât de cele mai elementare reguli de bună creştere.

În ciuda lor,deci, ne luarăm în posesie locuinţa, fără a le da altă autorizaţie decât aceea de a aprinde un foc în jurul colibei, în caz că se temeau de atacul vreunei fiare, dar cu condiţia de a nu da foc vre-uneia din locuinţe.Această recomandaţie ar părea poate de prisos, dar sunt încredinţat că nu era inutilă. Negrii noştri erau în stare dacă şi-ar fi pus în gând, să facă o ispravă şi să se arate mai sălbatici decât însăşi sălbaticii.

Confecţionarăm o lampă în genul aceleia care provocase conflictul nostru cu maimuţele şi cu toate că răspândea un puternic miros de untdelemn, ne întinserăm pe patul şefului ca să dormim. După câteva minute sforăiam din răsputeri.

Dar nu trecu mult şi sărirăm în sus deşteptaţi de nişte strigăte şi gemete ce se auzeau în jurul colibei noastre.

Ne scularăm şi punând mâna pe revolvere, strigarăm oamenii noştri, adică pe puţinii, care mai rămăseseră căci ceilalţi plecaseră în goană agitând cu furie măciucile şi topoarele.

Ne ieşi înainte şeful, mai mult mort decât viu, rugându-ne să punem ordine în rândurile noastre. El ne afirmă, că pentru mai multă siguranţă pusese oameni de ai lui să stea de pază în jurul satului. Aceste santinele văzură o fiară, — nu puteau preciza care anume, — şi îndreptaseră asupra-i câteva săgeţi; dar fatalitatea vru ca această mişcare să pară suspectă negrilor din escorta noastră, — care erau deja preveniţi împotriva gazdelor noastre, — şi ca o săgeată să le zbârnie pe la ureche.

Aceasta fu de ajuns ca să dezlănţuie ostilităţile. Fără a mai sta la gânduri, negri noştri se repeziră la indigenii tribului, al căror număr era mereu sporit de cei care până atunci, dormiseră liniştiţi şi care alergaseră la strigătele de ajutor scoase de tovarăşii lor.Într-o clipă lupta se încinse. Bineînţeles, negriinu posedă arme de foc. Aşa că fără alte arme decât câteva săgeţi şi câteva bâte, — securi erau foarte puţine, conflictul nu luă proporţiile la care ne-am fi aşteptat.

Zdrobit de numărul superior al indigenilor, care afară de asta cunoşteau mai bine terenul, ai noştri fură nevoiţi să bată în retragere lăsând trei morţi în mâinele inamicului. Dar şi acesta plătise scump izbânda sa.În rândurile duşmane morţii se numărau la şapte şi răniţi erau foarte numeroşi. Nu cred ca în noaptea aceia să fi rămas vreunul dintre ei cu oasele întregi.

Aflarăm că ai noştri avuseseră trei morţi pentru simplu motiv că corpurile acestora rămăseseră acolo ca dovadă. Dar cu toate strigătele noastre, şi cu toate că ne luarăm după ei, nu mai văzurăm pe nici unul din negriicu care pornisem din Haraga. Dispăruseră ca şi când i-ar fi înghiţit pământul.

Laffite era de părere că nu erau departe. Se putea ca indigenii să le fi tăiat retragerea din spre noi şi să se fi refugiat pentru noaptea aceia în păduricea din apropiere. Vrui să-l cred, dar nu putui. Eram sigur că servitorii noştri se saturaseră de a ne mai servi şi că se făcuseră nevăzuţi.Ce era să ne facem, singuri, într-o regiune necunoscută, fără oameni care să ne conducă şi fără călăuze, care să ne arate drumul?

Şeful se înteresă şi el de ceea ce ne preocupă. Regreta, - aşa ne spuse cel puţin, cele întâmplate, dând toată vina pe oameni noştri. In sat erau puţini oameni şi cea mai mare parte fuseseră răniţi în timpul încăierării; afară de asta mi era nici unul în stare să fie călăuză acceptabilă.

ÎI făcurăm să înţeleagă că, buni sau răi,îi ceream să ne dea, câţiva negri, care să ne ducă până la satul cel mai apropiat de unde aveam să le dăm drumul. Şi cum, oricât ar fi fost de ignoranţi, tot trebuia să fie printre ei unul care să cunoască drumul până unde voiam să mergem noi, îl asiguram că vom găsi o călăuză, chiar dacă ar fi trebuit să-lsilim pe el însuşi să îndeplinească acest rol.

Nu ştiu, dacă atitudinea noastră hotărâse sau aspectul armelor noastre îl impresiona, dar ştiu că după câteva minute, aveam în faţa noastră un negru, care ne încredinţa căelcunoaşte regiunea ca în palmă. Izbutisem să obţinem ceva, dar tot ne mai trebuiau câţiva negri, care să ne ducă bagajele şi alţii, care să poarte hamacurile.

Nu fu greu să găsim pe cei dintâi, dar ne fu peste putinţă să găsim pe aceia care să ne ducă pe noi. Ca ultim argument convingător promiserăm câteva raţii de galetă acelora care îşi vor lua această însărcinare, dar oricât de ispititoare era oferta noastră, nu se prezentară decât doi negri — şi aceştia dealtminterea şovăiau — dar speram că exemplu lor va servi să îndemne şi pe alţii. Nu fu însă după cum ne aşteptai, ci dimpotrivă, influenţaţi de ceilalţi, cei doi voluntari, sfârşiră prin a renunţa la galetă, pe care o şi scosesem din sacul cu pâine.

Eram,oare, predestinaţi să mergem zile întregi într-o climă aproape mortală, pentru un european, să suferim chinurile unui marş obositor pe un teren abrupt, deschizându-se anevoie calea printr-un haos de ierburi gigantice şi de crăci spinoase, încolăcite unele de altele, sub un soare de foc şi o căldură înăbuşitoare ?

Perspectiva nu era de loc ispititoare, dar n-aveam ce face. Conduşi de un indigen, care regăsea cu un admirabil instinct urmele, ne petrecurăm o parte din dimineaţă, căutând oamenii, care dezertaseră în ajun, sperând că fuga lor fusese doar momentană şi determinată numai de purtarea indigenilor. Dar furăm nevoiţi să renunţăm la orice nădejde de a-i mai întâlni.

Luându-ne după numeroasele lor urme, călăuza noastră descoperi un loc, unde se adunaseră cu toţii, iar de acolo pornea un fel de drum, pe care iarba se vedea călcată de numeroase picioare. Erau urmele negrilor noştri care se înapoiaseră la tribul lor.

Strânseserăm pe conducătorii noştri, oameni al căror aspect n-avea nimic liniştitor şi care nu semănau de loc cu negri, care de obicei transportă pe călătorii de felul nostru. E de ajuns să spun că braţele, pieptul, gâtul şi în sfârşit aproape tot corpul le era acoperit cu şiraguri de oase, bucăţi de lemn şi de sticlă luate — Dumnezeu ştie de unde —- de seminţe şi de tot felul de obiecte, care le căzuse în mână; ori ce lucruri le servise spre a-şi confecţiona clasicele gri-gri, coloane sau brăţări, care pe lângă că sunt podoabe mai servesc şi de amulete, în care îşi pun toate speranţele.

Şi ca şi cum aceste ornamente n-ar fi fost de ajuns, mai aveau şi atârnate de lobii urechilor, bucăţi de dinţi de elefant, podoabă de mare preţ pe care o exhibează cu mare îngâmfare, când îşi împodobesc cu ele nările, dând acestui fel de mustăţi artificiale o valoare extraordinară, care vădeşte marele curaj de care au dat dovadă într'o primejdie oarecare.

Negrii puşi la dispoziţia noastră, patru la număr, fuseseră aleşi dintre cei mai valoroşi din trib. Toţi purtau acest fel de medalie militară şi aspectul lor sfios era sporit şi de culoarea gălbuie, cu care le era vopsită faţa. Mai aveau apoi fiecare câte o lance mare şi un scut de piele de hipopotam, întinsă întocmai ca o tobă. Parcă făceau înadins să se încarce cu obiecte, care nu puteau decât să le fie o piedică, în loc să se încarce cu ceva mai folositor.Cu toate că aveam revolvere şi carabina la mine şi că puşca de vânătoare mi-era încărcată cu cartuşe bune, nu prea eram asigurat văzându-mă înconjurat de acel grup. Laffite de asemenea da semne de oarecare nelinişte, cu toate că amândoi căutam să ne ascundem îngrijorarea prin cuvinte şi gesturi poruncitoare.

Aşezarăm cum puturăm puţinele noastre bagaje pe spinarea celor patru negri şi aşa destul de întărcaţi cu armele şi podoabele lor şi, făcându-ne curaj, ieşirăm din Kambojar, luând drumul pe care ni-l arăta călăuza şi pătrunserăm în pădure îndată ce trecurăm de ultimele colibe ale satului încărcaţi cu armele şi muniţiile, pe care pentru nimic în lume nu le-am fi încredinţat oamenilor acelora, eram numai apă abia după câteva minute de mers. Ne împiedicam la fiecare pas de obstacole nevăzute ascunse în iarbă, care le acoperea şi trebuia să ne oprim mereu ca să ne odihnim, istoviţi de oboseala unui marş pe care trebuie să fii negru ca să-lpoţi duce la un bun sfârşit.

CAPITOLUL V

Furtunăîn pădure. — Altă dezertare a negrilor.

În călătoriile noastre anterioare prin pădurea virgină, drumul ni se părea totdeauna obositor; şi trebuie să se ţie seamă că stam întinşi în nişte hamacuri relativ comode, atât cât pot fi aceste hamacuri primitive, purtate de negrii, a căror preocupare era dea evita ori ce zguduire.Purtaţi aproape în goană, Laffite şi cu mine puteam totuşi să vorbim cât ne plăcea, fără teamă că ne vom pierde răsuflarea şi chiar dacă nu vorbeam, puteam cel puţin să ne înţelegem cu câţiva dintre indigeni care bălmăjeau în felul lor patru cinci vorbe franţuzeşti, suficiente spre a da o ideie despre ceeace voiau să spună.

De acum situaţia era mult mai rea, îngrozitoare de rea. Nici Laffite nu mai flecărea tot timpul şi nici eu nu mai aveam poftă să scot o vorbă măcar. In ce priveşte negrii, nici printr-o minune n'am fi putut vorbi cu ei. Nu cunoşteau nici un cuvânt în afară de jargonul de care se serveau, particular tribului lor şi probabil necunoscut chiar vecinilor lor cei mai apropiaţi. Mimica şi încă şi aceea puţină, ca să nu complicăm lucrurile, nu ne serveam de ea, de acest unic mijloc de a ne înţelege, decât ca să le facem semn să se ridice sau să pornească mai departe. O dată voiam să întrebăm servindu-ne de acest sistem, dacă mai aveam mult până s-ajungem, dar nu fu cu putinţă să ne facem înţeleşi.

Puserăm întrebarea călăuzei şi aceasta recurse la buneleoficii ale unui tovarăş, ca să-lajute să interpreteze ceea ce voiam să spunem. Dar iscându-se o divergenţă între cei doi, cu privire la semnificaţia întrebării noastre, se amestecă şi un al treilea, care avea pretenţia să-i împace Nu reuşi însă decât să complice lucrurile; şi ce să mai spunem de al patrulea ! Acesta reuşi să facă o încurcătură, pe care n-o putu lămuri nici chiar Laffite, cu toată ideia genială ce-i veni în minte. Cu vârful unui cuţit, desenă pe pământ un cerc şi arătându-l zise:

-Acesta este Kambojar. Aţi înţeles ? Kam-bo-jar. Cei patru negri repetară, ca un ecou numele satului lor. Laffite desenă atunci o linie, care plecând dela sat se îndrepta în direcţia urmată de noi până la un punct imaginar, alt cerc X, care reprezintă locul unde ne duceam. Cum se numea acel loc? Era departe? La tot ce zicea şi făcea prietenul meu, cei patru negri dau semne de aprobare, stând aplecaţi până la pământ şi urmărind cu atenţie încordată liniile şi cercurile pe care le desena Laffite. Era vădit, că vor sfârşi prin a înţelege întrebarea noastră exprimată prin acest sistem grafic intuitiv, în care ne pusesem toată nădejdea.

Laffite termină explicaţia şi se ridică. Negriifăcură şi ei tot aşa tocmai când ne aşteptam la un răspuns, oricât de vag ar fi fost el şi de prost exprimat, ne pomenirăm că ei izbucnesc într-un lung hohot de râs. Cu capetele date pe spate, cu gurile deschise, lăsând să se vadă admirabilul ivoriu al unor dinţi de o albeaţă extraordinară şi apăsându-se cu pumnii pe pântece se zvârcoleau cu nişte apucaţi abia mai putându-se ţine pe picioare. Ghicească cine-o vrea ce li s-o fi părut cele două cercuri şi liniile, pe care, cu atenţia unui dascăl în faţa elevilor săi, le desenase prietenul meu pe pământ.

După ce sfârşiseră cu râsul, începură iar să parlamenteze între ei şi am fi încă şi azi în acel loc daca n-am fi pus capăt glumei, trimiţându-i să încarce bagajele şi să pornească la drum.

Cu toată osteneala drumului, era un amănunt care-l făcea suportabil.Călăuza urma mereu aceeaşi direcţie, străbătând un teren relativ mai practicabil pe măsură ce înaintam. Aceasta fu deajuns ca să ne încredinţăm, că ne va conduce fără şovăiri şi în spaţiul de timp prevăzut, la locul spre care ne duceam, dar al cărui nume şi situaţie n-o cunoşteam, după cum am mai spus.

Deodată se întunecă. Crezui că această obscuritate, era produsă de desimea frunzelor, care ne acopereau la o respectabilă înălţime. Dar, ieşind într-un luminiş al pădurii, ne dădurăm seama de adevărata sa origine. Cerul se acoperea repede cu nori negri, care fugeau gonindu-se ca nişte cai, porniţi într-un galop nebun. Spectacolul era impunător. Călăuza vru să ne comunice impresiile sale, dar nu izbuti să dea nici cea mai mică ideie, despre ceea ce îi trecea prin minte; ne făcu semn să ne oprim şi să aşteptăm; fără a mai spune ceva şi încărcat cu tot bagajul pe care i-l încredinţasem, dispăru din faţa noastră cu sprinteneala unei gazele. Tot aşa făcură şi tovarăşii săi şi într-o clipită, rămăseserăm Laffite şi cu mine, absolut singuri, în mijlocul unei păduri africane, în momentul când uraganul îşi descărca primul său fulger. El fu urmat de un tunet teribil, asurzitor, care contribui ca situaţia noastră sa ne apară în cele mai negre culori.Petrecurăm mai bine de un sfert de oră în această singurătate, muţi în faţa mugetului grandios al unei furtuni tropicale, în care fulgerele se succed cu atâta repeziciune, încât par o străfulgerare continuă, în vreme ce tunetele, cu formidabilele lor detunături, zguduie neîncetat văzduhul.

După câtva timp reapărură şi negrii, pe care îi crezusem dezertori. Ei ne făcură semn să-i urmăm repede şi ne conduseră spre un tufiş care se distingea ceva mai departe. Ne pregătiseră acolo un adăpost acoperit cu frunze uscate, în felul cum construiesc acoperişul caselor lor. Eram numai la câţiva paşi de el, când bolta de deasupra noastră păru că se aprinde.Detunăturile unui trăsnet ne lăsă pentru un moment aiuriţi, darnu mai mult decât îi trebui instinctului de conservare, — care nu ne părăseşte niciodată, — să se trezească din nou în noi. Un arbore enorm, gigant al pădurii, lovit de trăsnet, căzu greoi la pământ şi fu cât p-aci să ne prindă sub greutatea ramurilor sale. Aceasta ne făcu să fugim cu mai multă ardoare spre adăpostul, pe care ni-l pregătiseră negrii.

Acoperişul era absolut impermeabil, aşa că — liniştiţi în această privinţă — ne pregătiserăm să ne reparăm forţele cu o gustare, al cărei fel de căpetenie il alcătuiau conservele şi galeta şi din care dădurăm o raţie destul de mare, negrilor, spre a-i răsplăti pentru fericita lor iniţiativă. Ei primiră încântaţi darul nostru, dar refuzară categoric de a pune în gură o bucăţică cât de mică din conţinutul cutiilor noastre cu conserve.

Terminarăm repede frugala noastră gustare, dar şi mai repede isprăviră negrii porţia lor de galetă, care trebue să li se fi părut puţină, căci ne făcură să înţelegem prin semne, că mai voiau.

Trebuia însă să fim foarte zgârciţi cu această împărţeală, deşi făcută cu zgârcenie fusese făcută însă între prea mulţi şi eram ameninţaţi ca provizia să fie insuficientă chiar pentru noi, dacă se mai prelungea cât de puţin călătoria noastră. Şi îi refuzarăm deci într-un mod atât de categoric, încât dădură semne vădite de nemulţumire.În timpul acesta, furtuna continua cu toată furia.

Ploua atât de tare, încât apa începu să pătrundă printre ramurile acoperişului nostru. Negrii ieşeau mereu şi intrau, dând din cap, cu îngrijorări; după câte puturăm să înţelegem, nu ne mai puteam continua călătoria, pe o astfel de vreme şi probabil nici chiar după mai multe ore.

Tot intrând şi ieşind, sfârşiră prin a nu se mai înapoia multă vreme: îi aşteptarăm, deşi ne temeam, să nu fi dezertat. Numai furtuna ne mai da puţină speranţă. Cum era cu putinţă să rişte cineva să umble sub potopul de apă, care cădea încontinu? Era mai curând probabil că pentru a ne dovedi supărarea că nu le mai dasem galetă, se refugiaseră în alt tufiş din apropiere, de unde desigur avea să iasă îndată ce va fi stat furtuna.

Ploaia părea aici că se opreşte, aici că reîncepe cu mai mare intensitate. Şederea în adăpostul nostru devenea din ce în ce mai imposibilă.Apa năvăleain tot locul, uraganul smulsese o parte din acoperiş.

Am pus pe negrisă ia bagajele ca să ne putem adăposti ceva mai bine.Făcuserăm o mare greşeală, permiţându-le acea comedie cu intratul şi ieşitul continuu care nu fuse decât un preludiu al plecării definitive.Dac-am fi bănuit adevărul, i-am fi putut reţine cu forţa. Căzusem în cursă şi la ora aceea, sălbatecii aceia erau desigur pe drumul spre Kambojar, lăsându-ne în voia soartei, fără călăuză, sau vre-un mijloc de orientare, pierduţi într-o pădure inospitalieră, ca un nemărginit ocean.

Trebuia să găsim un mijloc de a ieşi din acea încurcătură, oricât ne era de greu sub o ploaie torenţială care ne orbea, udaţi până la oase şi încărcaţi cu o povară prea grea, deşi lăsasem o parte din bagajele noastre, pe cea mai puţin trebuincioasă.

Pământul se muiase de tot şi la fiecare pas picioarele ni se afundau într'un noroiu vâscos, care ni se lipea de ghete, silindu-ne să facem sforţări ce ne extenuau cu totul.

Dar cel mai mare dintre relele, care ne loviseră, era faptul că ni se udaseră muniţiile. Puşca şi carabina erau neîntrebuinţabile, asta era sigur şi nu mai puteam conta decât pe cele cinci gloanţe ale fiecăruia dintre revolverele noastre, care erau protejate de tocul lor de piele. Era singurul ajutor, pe care puteam conta la nevoie şi, ce e drept, nu era mult.

Ne hotărârăm să ne înapoiempe drumul pe unde venisem şi săne întoarcem la Kambojar, deoarece nu cunoşteam nici poziţia satului, spre care ne conduceau negriişi nici distanţa, care ne separa de el. Ştiam în mod vag, că trebuia să fie situat cam spre sud-vest, căci în direcţia aceea întinsese şeful braţul, când vorbise cu călăuza despre locul, spre care trebuia să ne conducă.

Merserăm câtva timp în pas grăbit, cu energia pe care o dă disperarea şi fără a schimba un cuvânt, când— deodată — ne darăm amândoi seama că urcasem o mică înălţime pe care nu trecusem la venire. Cazul era grav, Laffite, aproape plângând, rezumă situaţia în două cuvinte:

—Suntem pierduţi.

Căutai să-lîmbărbătez şi să-i insuflu o nădejde, pe care şi eu eram departe de a o simţi şi îi răspunsei :

—Pierduţi, nu. Rătăciţi... şi asta e de ajuns, amice... Totuşi e curios că am siguranţa că am urmat, în sens contrariu, acelaşi drum sau aceiaşi direcţie — cum, vei vrea să-i spui — ca şi la venire. Nu m-ar mira dacă am fi trecut pe-aici fără să ne fi dat seama că eram pe o înălţime. Laffite nu răspunse nimic, dar amândoi împinşi de acelaşi gând, ne întorserăm spre stânga, cu credinţă că în partea aceea vom găsi drumul cel mai bun. Norii vărsau asupra noastră adevărate cataracte de apă, care ne împiedicau de a vedea la patru paşi înaintea noastră; totuşi ne încăpăţânarăm să regăsim drumul pe care venisem.

Soarele, singurul care ne-ar fi putut ajuta, era acoperit de nori groşi, din care apa curgea necontenit. Această observaţie făcută în clipa când eram mai dezorientaţi, ne sugeră o ideie, care putea fi socotită până la un punct genială, de vreme ce ne ajuta să rezolvăm perfect problema.

Intrând în coliba făcută de negri ca să ne adăpostim, ploaia împinsă de vântne biciuia spinarea. De vreme ce acum ne arăta în faţă asta înseamnă că mergeam în sens contrariu. Era evident şi fusesem nişte proşti, că nu ne gândisem înainte. Dar dacă vântul îşi schimbase direcţia? Era posibil şi era atât de posibil, că cinci minute după ce urmasemaceastă inspiraţieîntâlnirăm urmele paşilor noştri. Dezorientarea noastră era acum completă.Făcusem un ocol mare spre dreapta şi acum ne găseam iarăşi în punctul de unde pornisem.

Abia ne mai ţineam sufletul. Istoviţi de oboseală, descurajaţi, disperaţi aproape, ne oprisem căutând ceva, care să ne pună la adăpost de ploaie, sau care să o împiedice cel puţin de-a mai cădea cu atâta forţă asupra noastră.

Divina providenţă ne veni în ajutor. Ne frământam creierul căutând în toate părţile un adăpost, când îl aveam în faţa noastră la câţiva paşi. Era un arbore enorm, imens, ale cărui ramuri erau desigur mai groase decât trunchiulcelor mai bătrâni stejari din ţinuturile noastre, numai vorbesc de trunchiul lui, o masă enormă, pe care abia ar fi putut-o cuprinde şase oameni, ţinându-se de mâini şi culmea fericirii, acest trunchi era aproape complect găunos. Trecusem de atâtea ori pe lângă acest adăpost providenţial, fără să aruncăm privirea spre intrarea lui, un fel de crăpătură, în forma unui V răsturnat şi care abia lăsa să treacă un om.

Dar odată trecută această intrare îngustă, interiorul oferea un spaţiu vast mai mult decât suficient, ca să se adăpostească în el doi oameni ba chiar să se şi culce.

Descoperirea o făcusem eu, şi nu-mi putui stăpâni un strigăt de bucurie în faţa acelui neaşteptat noroc. Desigur că şi natura împărtăşea bucuria noastră, căci abia făcusem această descoperireşi ploaia încetă ca prin farmecpermiţându-ne să asistăm la un apus de soare pe cât de repede pe atât de frumos.

Dar cu toate că potopul încetase, acel refugiu era bine venit şi îl explorarăm puţin, înainte de a intra într-însul. Mai întâi aruncarăm câteva pietre prin deschizătură, ca precauţiune, în caz când ar fi servit de adăpost vreunui animal supărător. Apoi ceva mai siguri ne apropiarăm cu revolverele în mână şi însfârşit, în momentul de a pătrunde în acest adăpost cu adevărat providenţial, ne încredinţarăm că în adevăr nu era nimic înăuntru.

Încercai să aprind un chibrit, dar nici una din acele trei cutii, pe care le aveam la mine nu mai erau uscate. Laffite prevăzător ca întotdeauna, pusese două în tocul revolverului şi acestei precauţiuni îi datoram că puturăm aprinde un chibrit de ceară, pe care amicul meu îl introdusese prin deschizătură, pe când eu întorceam în acelaş timp ţeava revolverului.

Nimic. Adică, da; era ceva. Dar acest ceva ne făcu chiar plăcere. Era un strat de frunze, îngrămădite într-un colţ şi aduse desigur de vânt; găsisem casa gata mobilată şi cu patul făcut.

Dar pentru ca norocul nostru să nu fie prea complet, un mic amănunt veni să-i turbure. Frunzele care crezurăm că fusese îngrămădite de vânt, fuseseră strânse desigur de vre-un animal, care se trântise aici în timpul unei laborioase digestii, după o vânătoare copioasă. Mărturisesc că acest amănunt mă puse puţin pe gânduri. Dar, Laffite nu îi dete nici-o atenţie.

— Nu cumva vrei să părăsim acest adăpost admirabil, numai pentru că a servit de locuinţă unei bestii oarecare? Parc-ai fi englez, camarade. Vrei să respecţi „locuinţa" altuia ? Haide, aşează-te comod colea şi vezi dacă găseşti în sacul cu provizii ceva, din care să mâncăm fără teamă şi să bem în acelaşi timp. Şi dacă întâmplător, n-a rămas nici o bucăţică de galetă neudată, o să aprindem un foc cu câteva frunze din grămada asta, ca să putem usca ce ne trebuie pentru cină.

Aşa şi făcurăm. Strânserăm câţiva pumni de frunze uscate, cărora le dădurăm foc, punând deasupra şi câteva bucăţi de lemne şi frunze pe care le găsisem chiar la picioarele arborelui, care ne adăpostea.

Dar mai bine nu făceam aşa ceva... Că lemnele fiind pline de apă, făcură un fum gros, care pătrunse în refugiul nostru şi ne sili să ieşim, până ce se risipi. Aceasta servindu-ne de învăţătură, puserăm să se usuce o grămadă de lemne în apropierea flăcărilor şi făcurăm o bună provizie, care să ne ajungă pentru toată noaptea.

După o jumătate de oră, când hainele ne fură uscate şt galeta în condiţii de a putea fi mâncată, ne oferirăm un mic banchet, la baza căruia era nelipsitul „corned-beef" şi pe care-lîncheiarăm cu câte un pahar de lapte, din care mai aveam câteva cutii.

Apoi, fiind siguri că protejaţi de focul, care împiedică intrarea în refugiul nostru mai bine decât un escadron de cavalerie, fiarele care desigur erau să ne facă târcoale îndată ce se va înopta, vor fi ţinute la distanţă, ne pregătirăm să dormim tun în noaptea aceea spre a ne despăgubi de noaptea albă petrecută la Kambojar şi oboselile zilei.

Proiectul era minunat, dar nu de geaba spune proverbul: „omul propune"...

Stăturăm câtva timp, Laffite şi cu mine întinşi destul de comod pe patul nostru de frunze, dar, cu toată dorinţa ce aveam de a închide ochii şi în ciuda oboselii, care ne dobora, nu puturăm dormi, împiedicaţi parcă de o tainică presimţire.

Şi, fiindcă sforţările noastre ca să dormim erau zadarnice ne hotarârăm să întrebuinţăm timpulla ceva folositor. Muniţiile noastre deveniseră absolut neîntrebuinţabile din cauza ploii care le udase. Golirăm cartuşele şi cu precauţiuni infinite, făcurăm să ajungă până la pulbere puţină căldură ca s-o usuce. Iar după ce uscarăm în acelaşimod cartonul cartuşelor ne apucarăm să le reîncărcărn, ceeace ne luă destul timp şi ne făcu să nu ne dăm seama pentru un moment de o neplăcere şi mai mare, care ni se pregătea. După ce terminarăm de reîncărcat cartuşele, observarăm, alarmaţi, că focul începea să fâsâie.În câteva clipe focul se prefăcu într-o mică grămadă de cărbuni, care peste puţin timp se stinse cu totul. Ploua tot aşa de tare ca după amiază.

Renunţarăm la orice speranţă de a mai închide ochii în noaptea aceia căci cu toate că hotărîsem să dormim pe rând, nici eu, nici Laffite nu puturăm dormi, dar nu din pricină că nu ne era somn

Trecură câteva momente fără ca cel mai mic incident să turbure liniştea ce domneaîn jur. Eram atât de atenţi încât nici nu vorbeam de teamă că nu vom simţi apropierea fiarelor, care cu siguranţă că ne dădeau târcoale pe aproape şi al căror atac ar fi putut să ne surprindă cu totul nepregătiţi.

Deodată, fără ca cel mai mic zgomot să-i fi trădat prezenţa ochii unei fiare strălucitori ca nişte cărbuni aprinşi apărură în faţa deschizăturii adăpostului nostru.

—Trebuie să fie vreo panteră, îmi zice încet Laffite.

- Nu cred: ochii sunt foarte jos, îi răspunsei eu, mai mult ca să spun ceva.Tragem ?

- Nu, să aşteptăm. Poate se mai apropie.

Câtva timp, poate bestia nu făcu nici o mişcare.

Nu-i vedeam decât ochii fosforescenţi îndreptaţi asupra noastră cu o fixitate impresionabilă; deodată, dispăru.

—S-a dus în sfârşit; zise Laffite, răsuflând uşurat.

—Poate, îi răspunsei eu, — dar e mai probabil că ocoleşte pomul şi aşteaptă un moment mai prielnic ca să ne atace. Să nu ne mişcăm.

Nemişcaţi, cu privirile ţintite şi gata să ne descărcăm puştile, aşteptarăm câteva momente destul de lungi. Afară ploaia se înteţea, producând un zgomot grozav, care ne împiedica să auzim paşii animalului, care ne arătase ochii săi de foc, dacă după cum credeam eu, ocolise pomul ca să ne atace prin surprindere.

Într-adevăr, două perechi de ochi ne priveau fix, pe măsură ce se apropiau. O altă fiară apăru mai aproape decât celelalte şi mişcându-şi capul când într-o parte, când într-alta, privind când spre Laffite, când spre mine.Întretimp, celelalte două animale se apropiara şi ele, fu o clipă glacială,teribilă, pe care orice vânător de fiaresălbatice a simţit-o

apăsându-l. Nu e propriu zis frică, ci un sentiment atât de vag şide puternic în acelaş timp, încât opreşte respiraţia, face să îţi bată inima şi îţi moaie fruntea cu o sudoare rece.

Cu tot sângele rece în clipa aceea ţi-e imposibil să te gândeşti la altceva. Sau chiar dacă gândeşti nu poţi raţiona. Fascinat de apropierea morţii până într-atât încât te simţi în acea stranie stare de spirit în care trebuie să se găsească cineva în clipa când îşi dă ultima suflare, numai lucrează inteligenţa, ci instinctul de conservare, condus poate de practica acestui soi de întâmplări, dacă e a doua oară sau a treia oară când te găseşti în asemenea situaţie.

Cele trei animale se apropiaseră atât în cât le distingeam acum capetele la o mică distanţă de deschizătură — din fericire destul de îngustă ca să nu le îngăduie să sară asupra noastră.

În acest caz am fi fost cu totul pierduţi. Ca fascinaţi de teribila apariţie Laffite şi cu mine ne apropiarăm unul de altul în aşa mod încât atacul nostru să fie dat pe acelaş front.În clipele acelea parcă ne pierdusem capul amândoi, ne-am luat armele în mână, încărcate gata, totuşinu ne decideam ce să facem cu ele.

Un zgomot ne scoase din îndoială şi din acel soi de absorbire care ar fi putut să ne fie fatală. Una din fiare scoase un mârâit asemenea unui tremolo de orgă.În faţa noastră erau trei pantere.

Şi fără îndoială câteşitrele îşi aveau culcuşul în arborele în care ne refugiasem noi.

Nu aveam nici o clipă de pierdut. Atacul panterei e poate cel mai periculos, fiindcă e mai rapid decât al tuturor fiarelor, care populează pădurile africane. Una din ele, mai îndrăzneaţă desigur, se apropia de arbore într-o atitudine semnificativă.

Două detunături răsunară deodată. Urmă apoi un puternic miorlăit şi traserăm încă două focuri. Cele trei pantere, dintre care cea mai apropiată fusese desigur grav rănită se făcură nevăzute. După câteva clipe auzirăm nişte miorlăituri, care desigur veneau de la ele.

Cu înlăturarea pericolului imediat ne recăpătarăm sângele rece şi spusei lui Laffite, care, ca şi mine, respira uşurat.

-Să nu ne mişcăm. Poate mai vin şi altele. Te pomeneşti că sunt o familie întreagă.

-Se prea poate. Avem destul timp să ne convingem. Dacă mai sunt şi altele, curând sau mai târziu, îşi vor face apariţia.

Între timp ploaia începuse să stea. Era momentul să aşezăm lemnele pe care le uscasem mai înainte şi să aprindem alt foc. Dar ca să facem asta trebuia să ieşim din ascunzătoarea noastră, căci dacă-l aprindeam prea aproape de intrare, ne-ar fi asfixiat fumul. Hotărârăm ca îndată ce va înceta ploaia să-l aprindeam în interiorul refugiului şi să-l scoatem pe urmă afară. Protejaţi apoi de acest zid de flăcări vom înainta până ce-l vom aşeza la locul potrivit.

Dar abia începusem aceste preparative şi la douăzeci sau treizeci de paşi de noi, apărură alte pupile fosforescente.

— Atenţie! zise Laffite, care le văzu mai întâi, eu fiind întors cu spatele ca să aşez lemnele.

Făcui o săritură şi mă pusei în gardă înainte chiar de a-mi fi dat seama de iminenţa pericolului.

Ochii aceia, rămaseră mult timp nemişcaţi, un sfert de oră poate, apoi începură să se rotească într-o parte şi într-alta şi dispărură.

Clipele acelei nopţi ni se păreau ceasuri nesfârşite... Şi caoculme, ploaia, care aici înceta, aici reîncepea cu mai multă furie, ne împiedica să aprindem focul care ne-ar fi protejat. Cădeam de somn, dar ochii animalului reapărură de data asta şi mai aproape, împiedicându-ne de a-i închide pe ai noştri.Perfecta sa imobilitate ne asigura că focurile noastre nu vor greşi ţinta, dar nici Laffite, nici eu nu ne gândeam la asta. Aşteptam să se mai apropie puţin ca să fim şi mai siguri că-l vom atinge.

În sfârşit animalul se hotărî să se mai apropie după cum prevăzusem, judecând după apariţiile anterioare. Fără să fie câtuşi de puţin impresionată de primirea pe care o avusese cu câteva minute mai înainte, ea sau altele, pantera înainta, privind şi mirosind când într-o parte, când într-alta. Nu mai aşteptarăm. Laffite trase fără a mai pierde timp şi văzurăm o formă neagră, care făcuun salt în întuneric, dar nu înspre noi. Grămada aceea neagră căzu greoaie la pământ, scoţând o miorlăitură care făcu să ni se încreţească pielea; se târî puţin, apoi nu se mai rnişcă.

Ca prin farmec încetă şi ploaia.Începurăm să uscam lemnele aprinzându-le în apropierea refugiului şi servindu-ne de nişte crăci mai lungi le împinserăm la o distanţă respectabilă, ca să nu ne incomodeze fumul.Reuşirăm să formăm cercul, care avea să ne apere de alte atacuri, în caz când lecţia căpătată depanteră n-ar fi fost suficientă ca să facă să le treacă pofta de a mai insista.

Noaptea era pe sfârşite şi deja începea să se ghicească ivirea zorilor. Era ora cea mai nemerită spre a începe pregătirile de drum, căci trebuia să pornim în zori; dar eram atât de obosiţi din pricina nopţilor de veghe, a drumului greu din ajun şi a emoţiilor din acea zi memorabilă, încât nu puturăm rezista ispitei de a nu ne întinde cu voluptate pe puţinele frunze care mai rămăseseră în ascunzătoarea noastră şi să dormim cu pumnii strânşi până ce ne-orn sătura.

CAPITOLUL VI.

Pierduţi în pădure. -— Un trib de sălbatici. Vânătoarea de oameni

Era cam pe la amiază când ne deşteptarăm amândoi aproape odată şi sunt sigur că pofta noastră fusese deşteptător. Era iar să ne umplem stomacurile cu mâncare mai mult decât neregulată ce ne ţinuse loc câteva cutii de conserve? Ori cât ar fi fost de bune, sfârşisem prin a ne sătura de ele.

Dar nu fu nevoie să mergem prea departe spre a găsi carne proaspătă. Regiunea era plină de vânat; aveam la discreţie savuroasele bibilici, acele găini, care în Europa iau numele Guineei, locul lor de origină, la stânga şi la dreapta numeroase cete de prepeliţe, mult mai mari ca în Europa, deşi ce e drept, nu atât de gustoase. Şi, ca şi când aceasta n-ar fi fost de ajuns,fiecare din arborii carene înconjurau era o adevărată păsărărie. Era de ajuns să ne decidem şi s-alegem.

Alegerea noastră fu determinată de volumul vânatului şi cum bibilicile erau mai mari hotărârăm să le sacrificăm pe acestea. Puserăm trei în frigare şi după câteva minute un miros delicios veni să ne gâdile simţul olfactiv. Puţin lipsi fripturii noastre să nu fie tocmaidupă gust. Din pricina ploii din ajun,sarea se topise aproape toată şi cu multă greutate izbutirăm să uscăm cantitatea necesară ca să ne asezonăm vânatul.În sfârşit toate fură puse la punct. Mâncarăm, sau dacă vreţi devorarăm cele trei găini, udându-le apoi cu câteva înghiţituri de coniac, în lipsă de ceva mai potrivit şi pentru ca prânzul să fie complet ne permiserăm luxul de a-1 încheia cu câteva picături de cafea, pe care o aveam gata preparată în nişte sticluţe pentru ocazii excepţionale.

După ce terminarăm masa, ne reîntoarserăm la realitate. Trebuia să ne strângem ce ne mai rămăsese din provizii şi să ne orientăm ca să luăm drumul spre Kambojar; ora nu era potrivită. Soarele îşi trimetea razele verticale asupra noastră, răspândind o căldură, care ar fi topit creierul unui elefant. Dar nu era chip de stat la îndoială. Orice întârziere de aiesi din blestemata aceea de pădure mărea probabilitatea că nu vom maiieşi niciodată.

Proviziile noastre se împuţinau. Speranţa de a găsi drumul spre Kambojar ne da forţe noi, căci eram încredinţaţi că şeful ne va ajuta.

De data asta puturăm să ne orientăm puţin după soare şi tot după el constatarăm că în ajun, când mergeam aproape pe dibuite din pricina ploii, căreia îi datoram toate neplăcerile, urmasem un drum cu totul opus aceluia pe care ar fi trebuit să-l urmăm spre a ne înapoia la Kambojar. Ne depărtasem şi mai mult de acel sat şi de aceia hotărârăm să ne continuăm drumul înainte, cu nădejdea că vom întâlni satul despre care ne vorbise şeful. Poate că era o localitate mai civilizată, unde se găsea vreo autoritate, oricare ar fi fost ea, care să ne ajute să ne procurăm călăuze, conducători şihamacuri

Prietenului meu nu-i putea scoate nimeni din cap că noaptea precedentă fusese cea mai rea prin care trecuse în viaţă şi una din acelea pe care nu le uiţi niciodată. Avea poate dreptate, nici eu nu o petrecusem mai bine şi de aceea eram de aceeaşi părere cu dânsul. Dar era de ajuns o impresie favorabilă, să ajungem de exemplu la acel sat, pentru ca amintirea neplăcută din acea noapte să înceapă sa se risipească. Poate că peste câteva zile, nici nu ne vom mai aminti de ea.

Merserăm ceasuri de-a-rândul, căutând să trecem prin partea cea mai deasă a pădurii, ca să ne ferim de razele soarelui, dar cu toată această precauţiune şi dorinţa noastră de a înainta mai repede simţeam uneori că nu vom merge mai departe. Evitam soarele ce e drept, dar terenul abrupt şi acoperit de mărăcinişuri, prin care poate nu mai trecuse picior de om făcea că avantajul să fie foarte puţin apreciabil. Din ce în ce mai des eram siliţi să ne oprim ca să mai răsuflăm.

Şi totuşi măcar că mărăcinişul forma un serios obstacol, puteam spune că drumul era mult mai bun decât acela prin care trecuseră oamenii noştri, sau cât unele porţiuni pe care avusesem meritul că le străbătusem chiar noi pe jos, deşi nu încărcaţi ca de data asta.

Dacă însă mărăcinişul nu scădea, în schimb scădea numărul arborilor, încât făcurăm o bucată bună de drum fără să mai întâlnim nici unul.În locurile acelea iarba era maiînaltă — ne acoperea aproape în întregime — pe când, caocompensaţie, mărăcinii erau mai puţini.

Urcam încet panta unei mici coline, când dădurăm peste un sicomorenorm, gigantic, desigur de mai multe ori secular, care ne oferea o umbră, binevenită pe căldura aceea de cuptor.

Făcurăm aici un popas mal lung decât cele precedente şi cu toate că proviziile noastre scădeau văzând cu ochii desfăcurăm sacii.Spre a ne mai repara puterile pierdute în acel drum atât de obositor. Dacă le terminam înainte de a le putea înlocui cu altele, situaţia noastră risca să devină maimult decât critică, disperată. Pădurea ne-ar fi procurat ce e drept, vânatul dar acest element apreciabil oriunde înaltă parte, pierdea mult din valoare în împrejurările în care ne găseam noi.

Totuşi ne pusesem în cap, că trebuia cu orice preţ să găsim până seara satul atât de mult dorit.

Nu aveam însă nici cel mai mic semn care să ne întărească această speranţă, de care ne agăţăm cu disperare pornind iarăşi la drum, îndată ce terminasem de mâncat.

Observam la o distanţă cam de vreo trei kilometri o colină destul de înaltă, care putea să ne servească să cercetăm din înălţimea ei orizontul.

Cu toate că ora era înaintată şi soarele începea să apună, căldura se simţea încă destul de bine, iar terenul devenea din ce în ce mai practicabil. Ierburile erau mai mici şi le străbăteam mult mai uşor. Ne îndreptarăm cu paşi grăbiţi spre dealul acela, care ni se părea un port de salvare, când deodată Laffite, trânti sacul din spinare şi o luă la fugă cu o sprinteneală nebănuită la un om de vârsta lui şi pe deasupra atât de obosit.

Fără să ştiu despre ce era vorba îl imitai, dar fără să azvârl bagajul, cu toate că era destul de greu.

După câteva clipe, când îl ajunsei, aflai cheia enigmaticei purtări alui Laffite. I sepăruse că văzuse ceva mai departe, spre dreapta un negru, dar pentru un moment nu vedeam absolut nimic.

— Şi totuşi sunt sigur că n-am visat, Ticane, ţi-o jur.Era un negru, confuzia cu vreo maimuţă e imposibilă. Şi o să vezi dacă mergem înspre parteaaceea, că o să dăm peste ceva, îmi zise Laffite, puţin cam jignit de incredulitatea mea.

Ne înapoiarăm, ca să-şi poată lua bagajul şi cum la urma urmelor ne era tot una dacă mergem într-o direcţie, sau într-alta,deoarece în nici un caz nu ştiam încotro ne ducem, nu văzui nici o piedică să-i fac gustul şi să o luăm în direcţia pe care trebuia neapărat s-o fi urmat negrul fantomă.

Şi bine făcurăm căci peste puţin găsirăm nu unul, ci şapte sau opt, stând tolăniţi la umbra unui arbore.

Dar abia ne zăriră şi într-o clipă fură toţi în picioare luând-o la fugă ca nişte suflete urmărite de necuratul.Aveau picioare bune ce e dreptprea bune chiar ca să fie urmărite de nişte oameni puţin obişnuiţi cu astfel de curse de întrecere şi pe deasupra atât de obosiţi cum eram noi.

Totuşi minunea se făcea. Laffite alerga ca o gazelă, fenomen extraordinar şi totuşi frecvent la un om, care istovit de oboseală şi incapabil de a mai face o cât de mică sforţare, se vede pe punctul de a-şi împlini ultima nădejde. Ca prin minune îşi recapătă în ultimul moment printr-o supremă sforţaretoată energia pierdută.

Dar nici eu nu mă lăsam mai pe jos. Nu cred că în cei mai buni ani ai tinereţii mele să fi alergat ca în ziua aceea, fără să-mi pese nici de oboseală, nici de căldură.

Negrii noştri dispărură deodată, cufundându-se în nişte ierburi care îi acopereau cu totul. Dar aproape fără să-i vedem, nu le pierdurăm nici o clipă urma, mulţumită ondulaţiilor ierburilor prin care treceau.

Deodată ne pomenirăm în faţa unui pârău destul de măricel în care negrii intrară fără să stea la gânduri şi îl trecură cât ai clipi din ochi. Fuserăm nevoiţi să facem un mic ocol spre a-i imita, dar deşi nu cu aceeaşi uşurinţă, ajunserăm şi noi pe malul celălalt fără nici un accident.

Ceva mai nostim însă, fu că, deşi malul era neted ca palma şi nu prezenta nici un loc în care să se fi putut ascunde cineva, nu văzurăm pe nimeni, după ce urcarăm mica ridicătură formată de albia râului, Negrii dispărură ca prin farmec şi totuşicât de bune picioare ar fi avut, era imposibil să fi putut dispare fără ca să-i vedem.

Laffite şi cu mine ne privirăm încremeniţi.

Cu dispariţia acelor negri, oricum ar fi fost ei, situaţia noastră destul de grea până atunci, ameninţa să devină şi mai grea.

Şeful satului Kambojar nu ne vorbise de nici un fel de râu sau râuleţ care s-ar fi găsit în drumul spre satul unde ne duceam şi totuşi noi trecuserăm un pârău. După spusele lui, în satul acela aveam să găsim tot ce se poate găsi într-un sat indigen frecventat de vânători europeni.

Pe lângă asta locuitorii obişnuiţi cu oameni albi, aveau desigur altfel de a-i primi, cu totul diferit de acela al acestor negri pe care îi întâlnisem noi şi care păreau sălbatici.

Afară numai dacă nu se urcaseră în arborii destul de mari, care se găseau pe malul râului, dispariţia negrilor era inexplicabilă,

Hotărâţi să aflăm cu orice preţ dezlegarea acestei ciudate întâmplări ne îndreptarăm cu hotărâre într-acolo.Înaintam cu cea mai mare precauţiune fără să facem cel mai mic zgomot şi astfel puturăm contempla o scenă cu adevărat originală.

Arborii pe care, îi vedeam în faţa noastră erau găunoşi.În partea opusă a râului prezentau câte o crăpătură prin care apăreau câteva capete ce se mişcau curioase încoace şi încolo.Ascunşi în dosul unui tufiş îi puturăm examina în voie fără ca vreunul din ei să bănuiască prezenţa noastră. Astfel după câteva momente de aşteptare, văzurăm ieşind din ascunzătoare pe cel mai îndrăzneţ dintre ei. După dânsul ieşiră alţi trei şi puţin după aceea ieşiră toţi câţi formau desigur acel trib alcătuind un grup, care părea că discută cu însufleţire, probabil despre apariţia noastră.

Era cu neputinţă ca acela să fi fost satul despre care ne vorbise şeful. Oamenii aceştia erau atât de primitivi încâtnu aveau nici o colibă în care să se adăpostească şi probabil nici nu ştiau să le construiască, de vreme ce se serveau de trunchiul arborilor în acest scop. Laffite era convins că ne găseam în faţa unor fiinţe cu totul sălbatice.

—Poate chiar canibali, adăugai eu, puţin încântat de descoperirea noastră.

—Ce facem? Intrăm în vorbă cu ei?

— Ştiu eu! Îmi inspiră foarte puţină încredere.

—Mie unul, îţi spun drept, că nu-mi inspiră nici una, zise Laffite.

Dar trebuie să ne hotărîm.Negrii păreau liniştiţi, deşi discutau cuaprindere.Nici nu bănuiau prezenţa noastră şi încă atât de aproape. Vântul ne aducea câteva cuvinte foarte guturale şi zgomotul unor râsete.

În sfârşit ne hotărârăm să ieşim din ascunzătoare, convinşi că după ce vor trece primele clipe de emoţie ne vom putea înţelege cu dânşii ca să ne transporte în hamacuri chiar dacă ar fi trebuit să le plătim, dându-le ceva din echipamentul nostru.

Ne scularăm,deci, şi înaintarăm spre grupul care se aflala mijlocul aşa zisului sat, un soi de piaţă pe care cu drept cuvânt am fi putut-o numi „Piaţa

Libertăţii", referindu-ne la libertatea pe care o uzau în modul de a se îmbrăca toţi locuitorii.

Unul din ei ne zări îndată ce ieşirăm din ascunzişul nostru şi scoase un strigăt de spaimă, care fu semnalul de alarmă pentru ceilalţi.Într-o clipă piaţa se goli ca prin farmec. Fugeau de rupeau pământul, care încotro nimerea.Grozava lor zăpăceală era o dovadă a spaimei pe care le-o inspirase vederea noastră.

Unii se îndreptară spre arbori ca şi când ar fi voit să ne atace, sau să ne ceară socoteală ce căutăm acolo.

Dar această atitudine nu ţinu mult, căci repede îi cuprinse panica şi făcurăca şi ceilalţi, alergând spre râu şi sărind întocmai ca nişte broaşte.

- Ce facem cu oamenii ăştia? O să rămânem noi singuri stăpâni pe un sat de sălbateci?

- Dragă Laffite te înşeli, „n-o să rămânem singuri", am rămas singuri, ceea ce nu e acelaşilucru, la uită-te îi zisei eu, arătându-i pe cei câţiva care se mai vedeau încă alergând pe malul opus pe urmele celorlalţi, care dispăruseră de mult.

Din fericire nu mai aveam nici o bucăţică de galetă. Căci dacă am fi avut, poate că ne-ar fi fost de folos ca să ne luăm bine cu zmintiţii aceia.

Făceam semne cu mâinele acelora, care deşi destul de departe se vedeau încă şi care majoritatea erau femei. Dar fu zadarnic, semnele noastre amicale nu avură alt efect decât să le facă să fugă şi mai repede,

Pe când, din ce în ce maidescurajaţi, căutam un mijloc ca să-i facem să se întoarcă în satul lor, convingându-i că n-aveau de ce să se teamă de noi, ne pomenirăm din văgăuna unui arbore cu un întârziat, un copil, care să tot fi avut vreo cinci ani.

Cum ne văzu făcu ca şi ceilalţi şi o luă la fugă spre râu. Dar deşi îi sfârâiau picioarele ca unui drac, fugeam şi noi după el şi se vede că cevamai repede, deoarece izbutirăm să-l ajungem şi să punem mâna pe dânsul, tocmai în clipa în care voia să sară în apă.

Deşi pusesem oarecare menajamente, capturarea nu fu pe placul puiului de negru, care cum se simţi prins începu să schelălăie ca şi, cândam fi vrutsă-l omorâm. La strigătele lui câţiva dintre fugari, întoarseră capul ca să vadă ce se petrece, dar, în loc să-i vină în ajutor, continuară să fugă cât îi ţineau picioarele.

Spre a preveni orice eventualitate, Laffite îl legă zdravăn, ca nu cumva să ne scape. După, ce luarăm această precauţiune, încercarăm să ne înţelegem cu dânsul, cu ajutorul puţinelor cunoştinţe pe care le aveam de limba negrilor; speram că ne va înţelege, dar nu fu aşa. Nici el nu ne înţelegea pe noi şi nici noi nu îi înţelegeam pe el, ce e drept, nu prea spunea mult; britijinii, marpeloo, maaşi stt, erau singurele lui cuvinte şi trebuie să mărturisim că nu erau făcute să ne scoată din încurcătură. Cel mult puteam compune nişte versuri cu ele!

-Poate că nu ştie să vorbească — fu de părere Laffite.

-Se prea poate să ai dreptate, — dragul meu, răspunsei eu. Şi fiindcă acel mod de conversaţie prezenta inconveniente fundamentale, recurseserăm la un altul cu mai mulţi sorţi de izbândă.

Căutarăm prin genţile noastre ceva care ar fi putut să-l intereseze şi spre marea noastră surprindere constatarăm că deşi credeam că nu mai aveam nicio fărâmitură de galetă, mai rămăseseră câteva bucăţele pe fundul unei cutii, amestecate printre sticluţele cu coniac. Totuşimititelul nu păru prea impresionat de darul pe care i-l făcurăm,întinzându-i o bucăţică, nici nu încerca măcar s-o privească. Şi culmea, era că nu ne mai rămâneaudecât câteva ore dinzi, insuficiente spre a intra în tratative cu fugarii noştri. Nu ne mai rămânea timp să le câştigăm încrederea.

Şi cum era ora mesei, ne hotărârăm să ne scăpăm mai întâi deacest lucru atât de important. Îmi luai carabina şi lăsai pe Laffite să facă de santinelă lângă micul negru. Nu fusei nevoit să mă depărtez prea mult ca să dobor o pereche de găini de Guineea, cu care mă înapoiai în grabă la prietenul meu.

Dar, de la distanţă îmi dădui seama că se petrecea ceva anormal. Laffite părea foarte agitat; îşi ducea mereu mâna la nas, cu aerul de a fi foarte incomodat.

Mă grăbii să-lajung întrebându-mă în gând, dacă nu cumva negrii îi făcuseră vreo festă. Dar avui curând explicaţia.Îmi dusei şi eu amândouă mâinile la nas, lăsând să-mi cadă cele două păsări la care negrişorul se uita cu o mutră îndobitocită, mirându-se, foarte, că le putusem vâna în aşa scurt timp.

Dar mai mirat eram eu, că o fiinţă omenească putea exala un miros atât de urât. Laffite îmi lămuri că la prima detunătură puiul de negru dase semne evidente şi urât mirositoare de spaimă. La a doua, lucrurile luară astfel de proporţii, încât bietul Laffite nevoit, — să nu-şi dea sufletul pe gură, — să se depărteze de prizonierul său, spre a-şi feri pe cât era cu putinţă organul olfactiv de această grea încercare. Bietul copil nu se mai putuse ţine şi noroc că n-avea pantaloni, căci nu ştiu zău ce ar mai fi făcut cu ei...

Nu mai puteam sta acolo. Făcurăm pe micul negru să se scoale, şi să ne urmezeîn altă parte. Ne aşezarăm într-un loc, de unde puteam vedea pe concetăţenii micului nostru prizonier privind la cele ce făceam.

Aprinserăm focul şi puserăm să frigem vânatul, operaţie pe care negrişorul o urmărea cu acelaşi aer stupid ca şi când n-ar fi văzut niciodată aşa ceva, deşi, e ştiut că negrii au o calitate, cu atât mai desăvârşită cu cât sunt mai sălbateci şi aceea e de a şti să frigă necomentat de bine vânatul.

Începurăm să mâncăm şi când duceam la gură prima bucăţică, mititelul întinse, — pe cât îi permiteau legăturile, — mâna, cerându-şi şi el partea sa.

— Uite frate! Maimuţa pare că s-a îmblânzit, îmi zisei, eu căutând în ce mod aş fi putut profitade aceste bune dispoziţii.

Îi dădui o bucată bună de găină pe care o mancă cu o lăcomie ce te făcea să crezi ca nu mai mâncase în viaţa lui. După ce isprăvi carnea se puse să ronţăie oasele, pe care le mestecă cu forţa unui buldog, înghiţindu-le pe loc. Laffite vru să-loprească de a le mânca căci după părerea lui, puteau să-i facă rău; dar eu mă opusei. Micul negru ştia, desigur ce face şi dacă mănâncă oasele asta dovedea că nu era prima dată. Poate că acesta era obiceiul pământului.

Deşi negrul nostru era mititel se putea lăuda că pofta lui de mâncare era mare.După o bucată, alta; şi desigur că nu s-ar mai fi oprit dacă nu s-ar fi terminat friptura; cerea mereu! Ca să-1 mulţumim îi cedarăm cu generozitate oasele rămase dela noi. Le exemplul nostru o băgă în gură. Desigur că-i plăcu mai mult chiar decât găina, căci ne ceru alta, înainte de a fi terminat pe cea dintâi.

Eram convinşi că recunoştinţa stomacului, său ne va fi de folos şi de aceea îl dezlegarăm. Ideea fusese bună; nu încercă s-o ia la fugă şi când îi făcurăm semn că ne trebuie lemne pentru noapte, ne înţelese şi dispăru după un arbore, de unde se întoarse cu un braţ de crăci uscate.În câteva minute, furând în mod scandalos provizia făcută de concetăţenii săi, făcuse o grămadă bunicică de crăci, fără a-şi mai pierde timpul să le caute bucăţică cu bucăţică. Iar în vremea aceea ceilalţi negri contemplau scena din ascunzătorile lor, unde dealtminteri îi vedeam foarte bine.

—Dacă am cerca să facem, pe mititelul ăsta să înţeleagă că avem nevoie de oameni care să ne ducă cu hamacul? zisei eu lui Laffite.

Încercai. Dar era tot aşa de greu să-1 fac să înţeleagă asta ca şi de a-l face să recite crezul. Amicul meu nu se dădu însă bătut.

—Lasă-mă pe mine şi taci. Vei vedea cum se înţelege.

Luând două crăci dintre cele mai mari pe care le adusese micul negru le legai între ele cu ajutorul unei frânghii dela bagajele noastre, pe când negrul îl privea cu o vădită curiozitate.

Îlaşeză apoi la una din extremităţi, pe când el se aşeză la capătul opus. Apoi mă învăţă să mă instalez în această litieră improvizată şi făcurăm astfel câţiva paşi. Micul negru, crezând fără îndoială, că era vorba de joc, râdea de se prăpădea.

Îi oferirăm apoi încă o bucata de galetă şi-lfăcurăm să înţeleagă, Dumnezeu ştie cum, că ne mai trebuiau alţi negri ca el, sau chiar de orice altă culoare ar fi fost

Mi se păru o adevărată minune văzând că înţelesese perfect ceeace aşteptam de la dânsul. Porni ca o săgeată în căutarea compatrioţilor săi şi trecu cu repeziciune râul printr-un vad.

Dumnezeu ştie ce le-o fi spus, dar după câteva clipe văzurăm doi din ei apropiindu-se cu sfială, dar vădit interesaţi.

Nu erau deajuns însă. Ne trebuiau cel puţin opt.Dar nu fu nevoie să insistăm.Întregul trib se îndrepta înspre noi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Jucarăm din nou, scena în litieră, pe care de data asta o duceau trei negri împreună cu Laffite. Tot prin semne îi făcurăm; să înţeleagă că era imposibil ca cineva să ducă în aceiaşi timp hamacul şi să stea întins în el şi rezultatul fu că se oferiră îndată mai mulţi voluntari decât ne trebuiau.

Astfel când ne aşteptam mai puţin, făcusem pacea cu ei înainte chiar de apusul soarelui. Profitarăm cât mai era încă lumină şi vizitarăm colibele acelor sălbateci, care ne urmau blânzi ea nişte mieluşei. La drept vorbind nu prea aveam mult de văzut. Exact acelaş lucru ca şi în scorbura în care petrecusem noaptea precedentă şi care servea de vizuină panterei, pe al cărei domiciliu pusesem stăpânire noi, mâna militară, nu se găsea altceva decât un strat de frunze pe care desigur că dormeau şi câteva bucăţi de lemne puse deoparte.

Erau, după cât se vedea, oameni cu totul primitivi, aproape ca şi oamenii cavernelor. Şi cel puţin aceştia dispuneau de unele arme făurite de ei însuşi, cu care se apărau de fiare, şi câteva unelte casnice pe când sălbatecii noştri, n-aveau nimic de felul ăsta. Drept arme n-aveau decât nişte bâte destul de mari; zadarnic am fi căutat în locuinţele lor ceva, care să dovedească un grăunte de imaginaţie.

Şi rezultatul inspecţiei noastre, la care fusesem împinşi de o curiozitate firească, fu că nu mai avurăm nici o grijă că negrii ne-ar fi putut ataca pe când dormeam.

Puteam să ne odihnim în linişte.Se putea să fim atacaţi de fiare dacă aveau cumva obiceiul să dea târcoaleprin acele locuri, dar de negriîn nici un caz.

Capitolul VII.

Vânătoare silită spre a face pe placul negrilor.

Profitarăm cu prisosinţă de liniştea acelei nopţi precedente, în timpul cărora aproape nu încinsesem ochii şi deci ne scularăm înainte de a lumina, ne simţeam cu adevăraţi odihniţi.Afară de asta perspectiva de a ne urma drumul într-un mod aproape normal, ne umplea de bucurie.

Totuşi recrutarea negrilor noştri ne costă destul de scump. Ce e drept ei ne oferiseră serviciile în mod voluntar, dar îmboldiţi de speranţă că se vor putea înfrupta din aceea delicioasă galetă despre care le vorbise, micul nostru prizonier. Porţiile pe care le împărţirăm nu fură prea copioase deşi le întovărăşirăm cu câteva cutii de conserve, solicitate cu oarecare sfială de noii noştri amici. Totuşi după această împărţeală nu ne mai rămase absolut nimic de mâncare.

Ca o culme, nu mai puturăm construi alt hamac sau litieră cum vreţi să-i spuneţi, căci ţine de amândouă. Ne fu peste putinţă să fabricăm frânghii din ierburile pe care le smulserăm în acest scop; sau că erau prea puţin rezistente, sau că noi nu ştiam să-l împletim, cert e că furăm nevoiţi să ne mulţumim cu un singur hamac şi cu opt negri, între care se număra şi micul prizonier care răspundea, sau mai bine zis înţelegea când îl chemam pe numele, pe care il dase Laffite şi care nu cred să se găsească în nici un calendar. Cel puţin nu-mi amintesc să fi întâlnit nici un „Sfânt Sălbatec", printre sfinţi.

Convenirăm, deci Laffite şi cu mine să ne folosim pe rând de hamacul nostru.Această combinaţie avea darul să înveselească pe negri, carerâdeau copilăreşte ori de câteori ne schimbam şi mai înviora puţin monotonia drumului.

Răul era că nu ştiam şi n-aveam nici un mijloc de a şti, în ce direcţie ne duceau negriinoştri. Cred că rare ori a primit Divina Providenţă o rugăciune mai fierbinte ca aceea pe care i-o adresarăm ca să facă o minune, să ne conducă paşii pe calea cea mai bună, spre un loc unde să găsim pe cineva fie el negru sau alb cu care să ne putem înţelege.

Zadrarnic încercarăm să scoatem ceva de la negrii noştri şi prin „ceva" înţeleg un cuvânt, care de departe sau deaproape, să fi semănat cu vreuna din limbile ce se vorbeau prin acea regiune. Nu fu cu putinţă să le zmulgem alte cuvinte de cât mana şi sitt pe care le rosteau ori de câte ori vorbeau între dânşii.

Ce e drept vocabularul lor era destul de redus. Sunt sigur că nici între ei nu se înţelegeau prin vorbe ca ceilalţi muritori. Erau, fără îndoială oameni dar, ca inteligenţă, la nivelul unor gorile.

Totuşi posedau calităţile esenţiale ce se cer unui purtător de hamac şi aceasta, în lipsă de ceva mai bun era de ajuns.

— Să vezi că o să ne ceară de mâncare, îmi spuse Laffite şi ce le mai dăm?

Prietenul meu avea dreptate. Şi afară de obligaţia morală pe care o aveam de a-i hrăni trebuia cu orice chip să găsim mijlocul de a ne procura de mâncare nouă.

Tocmai când vorbeam de această chestiune, care trebuia rezolvată fără întârziere, negrii care ne precedau începură să scoată nişte strigăte disperate şi efectuară pe dată o retragere prudentă. Ceilalţi văzându-i, lăsară imediat litiera şi se grăbiră să facă acelaş lucru. Şi toată această alarmă fusese pricinuită de faptul că cei care mergeau înainte văzuseră o pisică tigru, făcându-şi leneşă, siesta la soare.

Zgomotul o deşteptă, dar n-avu timpul să fugă. Cu trei focuri de carabină o culcarăm la pământ cu toate că trăsesem de la vre-o cincizeci de metri.

Dar, ca şi în ziua precedentă, zgomote, care ar fi părut suspecte dacă provenienţa lor n-ar fi fost demonstrată de acelaşi miros insuportabil din ajun. Deşi ne ţineam cu amândouă mâinile de nas, simţeam că ne asfixiem.Unicul nostru „Sălbatec" ajungea ca să facă atmosfera irespirabilă la zece metri împrejur. Inchipuiţi-vă ce însemna contribuţia a opt inşi! Cât pe aci să ne asfixieze. Nu exagerez, puţin a lipsit să nu leşin, fugind spre pisica tigru care căzuse cu capul zdrobit.

Sălbatecii ne urmară şi când văzură superbul nostru vânat începură să ţopăie de bucurie în jurul animalului.

Intr-o clipă îl îmbucătăţiră, fără să mai piardă timpul cerându-ne voie. Pentru această operă n-avură nevoie de nici un fel de instrument căci nu se slujiră de cât de mâini. Şi după ce îşi împărţită la repezeală bucăţile de carne, tot cu aceiaşi repeziciune le mâncară, fără să le treacă prin gând măcar să mai le frigă sau să le prepare întrun mod oarecare.

Când terminară ospăţul după multă vorbă, se întinseră la pământ ca să se odihnească şi să-şi facă digestia, pe când noi ne luarăm din nou carabinele ca să împuşcăm vre-o câteva păsări.

Spre a preveni însă, efectele detunăturilor, Laffite chemă pe „Sălbatec" şi arătându-i puşca, făcu gestul de a ochi, imitând în acelaş timp detunătura cu un„buum " formidabil. Voia să-l facă să înţeleagă că n-avea de ce să se teamă; totuş micul negru nu înţelegea o iotă din cele ce voia să-i spuie. Prietenul meu vru să repete mimica dar eu intervenii:

-Haide şi lasă-i, nu-ţi mai pierde timpul că e în zadar. Ce să le facem noi, dacă focul puştii are asupra lor efectul unui puternic purgativ?

Lasă-i aici şi să se asfixieze între dânşii cât le-o place.

Lăsarăm deci pe „Sălbatec" cu compatrioţii săi şi începurăm să batem împrejurimile deşi prezenţa unei pisici-tigru denotă şi pe aceea a altora.

Nu văzurăm totuşi niciuna. Vânarăm în linişte câteva păsări şi ne înapoiarăm în locul unde lăsasem pe negri, temându-ne mai dinainte de consecinţele noilor detunături. Dar n-aveam nici un motiv; fără îndoială că sălbatecii noştri se deprinseseră cu detunăturile, deoarece nu le mai făcuse efectul celor dintâi.

Aprinserăm câteva lemne şi prepararăm mâncarea, ceea ce făcu pe negrii să-şi părăsească poziţia şi să vină să privească mai deaproape importanta operaţie.

Ca şi când praznicul pe care-l făcuseră cu pisica-tigru nu le ar fi ajuns, voiră să guste şi din mâncarea noastră. Constatarăm cu acest prilej că le plăceau carnea friptă tot aşa de mult ca cea crudă. Şi dând o bucată unuia şi o bucată altuia, puţin lipsi să nu ne mai rămâie nouă nimic.

După o oră de odihnă pornirăm din nou pe un drum destul de bun. Sălbatecii noştri mergeau repede uremarind al cărui rând era să meargă pe jos, pe când eu mă odihneam în litieră, se plângea că nu se putea ţine după ei. Nu era chip să se înţeleagă să umble mai încet, mai ales când păreau că acum, aa un motiv ca să iuţească pasul.

Merserăm astfel câţiva kilometri si când veni momentul să ne oprim, ne dădurăm seama ca oamenii noştri doreau ceva. « Sălbatecul « caocunoştinţă mai veche, se însărcina să ne spună ce voiau. Imită atunci mimica lui Laffite într-un chip de un comic irezistibil. Arătă puşca, strigă cât îl ţinu gura « buum » şi apoi făcând o piruetă fantastică, se trânti la pământ, cât era de burg, ca şi câinii ar fi fost loviti de glonţ.

Ne făcurăm că nu înţelegem silindu-l să mai repete scena. Era evident că imita saltul pe care-l făcuse pisica-tigru căzând moartă si că împreună cu tovarăşii săi ne cerea, nici mai mult nici mai puţin decât să mai omoram şi altele.

Spre a le arăta că nu înţelegem, ne depărtarăm puţin, pe când negrii se ţineau de noi într-o atitudine espectativă. Laffite ochi atunci o pasăre şi o doborî cum era şi firesc. Dar în aceiaşi cliipă fu salutat de murmurele de desaprobare ale întregii bande care voia să-i vâneze ceva pe pofta ei.

De unde era să le găsim ceea ce voiau? Credeau, oare acei imbecili că cu aceiaşi uşurinţă cu care le doboram vânatul puteam sa le facem să şi apară?

Deci vrând ne vrând, de teamă ca nu cumva să ne părăsească, dacă nu le făceam pe plac, ne apucarăm cu toată ora înaintată, să batem împrejurimile în căutarea primejdiosului vânat şi după ce colindarăm zadarnic mai mult timp, avurăm în sfârşit mai mult norocul să omorâm unul din acele animale.Sălbatecii noştri se năpustiră asupra-i şi în câteva clipe îl expediam pe acelaşi drum ca şi pe cei de dimineaţă.

Nu cumva aveau pretenţia să ne petrecem tot timpul cât vom fi împreună, omorând la pisici-tigri? Atât ne mai lipsea! Destulă grijă aveam să ne procurăm vânatul pentru noi.

Hotărârăm ca în ziua următoare să ne arătăm ceva mai severi, ameninţându-i chiar, dacă mai insistau să ne facă să vânăm fără voie. Pe de altă parte însă, ne temeam să nu ne părăsească în mijlocul pădurii, deşi la drept vorbind, nu prea aveam mult de pierdut de vreme ce nu ştiam încotro ne duceam şi nici dacă aveam să mai ajungem vreodată într-un sat in care să putem şti unde ne aflam şi pe ce drum trebuia s-o luăm ca să ajungem în sfârşit acolo, unde voiam noi. Fără a putea goni acest gând din mine, Laffite şi cu mine dormirăm în noaptea aceia, încercuiţi de focul indispensabil oricărui campament în mijlocul pădurii, asaltaţi de milioane de ţânţari, care totuşi nu ne împiedecară să dormim, atât de mult ne obişnuisem cu dânşii.

CAPITOLUL VIII.

Speranţe spulberate.

În dimineaţa următoare ne deşteptarăm în strigătele bandei noastre de sălbateci. Fireşte că nu ştiam cărui motiv să le atribuim şi ne închipuirăm că voiau să plece. Nu era cu putinţă să se fi învoit să ne părăsească deoarece nici nu se puteau înţelege între ei; dar în orice moment atitudinea lor ni se păru ciudată şi prevestitoare de ceva neobişnuit împărtăşii impresia mea prietenului meu care rămase pe gânduri fără să mai răspundă. Negrii păreau nemulţumiţi: se plimbau de colo până colo, agitau bastoanele treceau pe lângă noi şi apoi ne priveau cu nişte ochi duşmănoşi dar nu se depărtau, părând că aşteaptă ceva.

- Ce i-o fi apucai?întrebai pe amiculmeu, după ce îi privii cam vreun sfert de oră.

— Ştiu eu, nu înţeleg nimic! răspunse Laffite, rău dispus.

Iar sălbaticii continuau acele ciudate manevre, aşteptând desigur să înţelegem ce voiau de oarece era vădit că voiau ceva dela noi. Dacă ar fi vrut să pleceşi să ne lase în mijlocul pădurii. Desigur că nu s-ar fi dedat la acele manifestări stupide şi groteşti. Era sigur însă că era supărat pe noi până şi credinciosul nostru „Sălbatec".

Dădeau semne vădite de necaz. Ce le-am făcut noi să fie aşa de furioşi?

Nimic, pe câtştim! răspunse Laffite. Recapitularăm atunci evenimentele din ajun ca să găsim explicaţia acelor demonstraţii, fără a găsi totuşi nimic.

Motivul supărării lor trebuia căutat undeva unde se petrecuse ceva în timpul nopţii sau în zori. Deoarece noi dormisem până atunci, ce putea fi?

Mizerabilii ăştia sunt supăraţi pe noi. Vor să le dăm să mănânce, să nu stea cu stomacul gol şi vor să ne silească să le îngrijim de masă. Asta e desigur motivul.

Laffite nu se înşelase, căci deabia dădurăm semnal de pornire şi toţi negri se strânseră în jurul nostru cu vădită satisfacţie înaintau cam de vre-o oră, în vreme ce sălbaticii noştri se uitau în toate părţile căutând să descopere vreunul din acele animale care le plăceau atât de mult, totuş spre nenorocul nostru, sau al lor, nu întâlnirăm în cale nici un vânat mai mare şi nemulţumirea bandei lua din ce în ce proporţii.

Pe noi nu ne preocupa însă numai gândul că trebuia să procurăm de mâncare oamenilor noştri, dar şi grija de a şti în sfârşit unde ne aflăm.Pădurea era nesfârşită şi în fiecare clipă ne dăm seama că nu se vedea nimic prin prejur nici sat, nici vreun cătun, nici cel puţin o colibă unde să fi putut afla ceva care să ne scoată din încurcătură.

Nici eu, nici Laffite nu ştiam cu preciziune direcţia în care mergeam şi din pricina terenului accidentat nu puteam şti dacă urmam o linie dreaptă, sau dacă ne pierdeam în ocoluri inutile, care măreau şi mai mult distanţa. Şi, ca şi când n'ar fi fost deajuns că mergem fără să ştim unde, mai eram pe deasupra obligaţi să pierdem un timp preţios spre a satisface pe bieţii sălbateci a căror poftă de mâncare era cu adevărat extraordinară şi pe care o învăţasem rău din primele zile. Pe de altă parte trebuia să ne gândim şi la situaţia noastră că în timpul zilei mai mult vânam decât înaintam casă ieşim odată din pădurea aceia.

Aceste împrejurări ne micşorau din ce în ce speranţele şi mai ales în ziua acea din pricina manifestărilor ostile din partea sălbaticilor ne simţeam mai abătuţi şi mai deznădăjduiţi ca ori când. Soarta nu voia nici cel puţin să ne ajute să găsim vânatul atât dorit de negrii noştri şi nici la mâncarea noastră numai gândisem, deteamă că dacă am fi doborât vreo pasăre, smintiţii aceia ar fi crezut că le facem în necaz.

Aşa deci,din pricina lipsei unei pisici-tigru sau şi a unei alte fiare, nemulţumirea bandei sporea în fiecare clipă şi la un moment dai câţiva dintre ei se opriră, ne mai vrând să înainteze.

Ne hotărârăm atunci să vânăm ceva pentru noi şi chemarăm pe „Sălbatec" ca să ne însoţească în mica noastră expediţie.Ne pomenirăm însă că veniră cu toţii, atraşi se vede de seriozitatea de a vedea ce vom vâna, sau de speranţa că cu modul acesta vom întâlni poate mai uşor mult dorita pisică-sălbatică. Ne depărtarăm deci de acel loc, trecând pe sub crăcile joase ale unui şir de arbori şi privind mereu în sus ca să descoperim păsări, pe când negrii noştri se interesau mai mult de locuitorii pământului.

La un moment dat, unul din sălbateci scoase un ţipăt, care ne făcu să tresărim. Ne întoarserăm spre el şi văzurăm că privea ţintă la ceva, care de departe ni se păru o piatră la rădăcina unui arbore.

- Ce se petrece acolo? întreabă Laffite.

- Trebuie să fi văzut ceva.

Ne apropiarăm de locul indicat şi ne pomenirăm în faţa unui superb porc spinos, care ne privea speriat zburlindu-şi spinii. Sălbatecii izbucniră atunci în strigăte de bucurie, probabil, deoarece Începură să sară şi să joace în jurul nenorocitului animal, care nu făcea nici cea mai mică mişcare...

Când se saturară de ţopăială şi de salturi acrobatice, unul din ei luară un par destul de mare şi împinse cu extremitatea lui animalul, silindu-l şă se mişte din loc. Laffite şi cu mine ne mulţumirăm să privim fiind siguri că intervenţia noastră era de prisos în acea împrejurare deoarece se vedea că porcul-spinos nu le era un animal necunoscut, şi că avea un mod special de a omorî acest soi de animale.

Porcul spinos fu astfel obligat să se mişte şi să înainteze încet cu toţi ghimpii zburliţi. Atunci negrul care ţinea parul, îl ridică şi aplică animalului o lovitură atât de puternică încât acesta se dădu de trei ori peste cap şi apoi căzu, rămânând nemişcat dar cu spinii încă zburliţi.

—Nu l-a omorât! îmi zise Laffite. Intr-adevăr nu l-am omorât; probabil că animalul spre a se apăra adoptase acea imobilitate, căci îndată ce un alt sălbatic întinse mâna ca să-l apuce de unul din spini, scoase un strigăt de durere, ducându-şi degetul la gură... Porcul-spinos se răsbunase pe omul asasin...

Celălalt care ţinea parul îl lovi încă odată şi spre a se încredinţa că de data aceasta animalul era mort deabinelea, ridică de jos o piatră destul de mare şi îi zdrobi capul...

Spectacolul era atât de barbar, încât nu mai voirăm să asistăm la ospăţul care urmă după acel act de sălbătăcie.Lăsarăm deci pe negri să mănânce carneaporcului -spinos şi ne depărtarăm ca să vânăm ceva pentru noi, după cum fusese intenţia noastră la început.

Doborârăm câţiva porumbei sălbateci şi constatarăm că nici carnea nenorocitului porc nu-i săturase, căci prin gesturi ne manifestară dorinţa să continuăm vânătoarea ca să le mai găsim ceva şi pentru ei.

—-N-o să ne lase să mâncăm azi, zise Laffite, supărat.

— Dacă am fi fost în apropierea vreunui sat sau a unui trib cu siguranţă de a întâlni alţi negri, desigur că am fi pus în mişcare biciul, cel mai potrivit instrument pentru caracterul negrilor, dar în mijlocul pădurii, departe de orice altă fiinţă omenească, ce puteam face?

Aprinserăm focul ca să frigem păsările, căci nici nu mâncasem în ziua aceea, dar sălbatecii nu ne lăsară în pace, aşa că la un moment dat Laffite se înfurie atât încât abia îl putui ţine să nu lovească pe unul din ei cu patul pustei.

— Răbdare, prietene, îi zisei eu: Gândeşte-te, ce facem dacă rămânem singuri? Poate că în noaptea asta să ajungem în vre-un sat!

Prietenul meu, dădu cu deznădejde din cap ca şi când ar fi vrut să spuie că pierduse orice speranţă şi trebuie să mărturisesc că eu unul credeam totuşi că vom ajunge într-o zi în vre-un loc în care să găsim altfel de oameni decât negri, care ne însoţeau. Ne lăsarăm iar mâncarea, ca să facem pe placul negrilor şi de data asta providenţa vru să ne ajute cu ceva: o pisică-tigru ne ieşise în cale şi cu teama să nu ne greşim ţinta, ochirăm şi trăserăm în acelaş timp amândoi, doborând-o pe loc.

După ce-şi împărţiră carnea animalului şi o mâncară în câteva minute, ne puturăm relua şi noi libertatea de acţiune; ne apucarăm iar să ne pregătim mâncarea şi în sfârşit puturăm mânca, iar când stomacul fu plin începurăm din nou să sperăm.

Pornirăm iarăşi la drum, urmând aceiaşi direcţie, urcând mereu colinele, spre a cerceta mai bine orizontul, dar fără a vedea marginea acelei nesfârşite păduri sau vreunui sat fie el cât de mic prin împrejurimi.

Carnea pisicii-tigru dase noi puteri negrilor noştri şi profitând de împrejurare, făcurăm în după amiaza aceia mai mulţi kilometri, fără a găsi totuşi ceea ce căutam

Când sosi noaptea, căutarăm un loc potrivit ca să poposim .şi ne culcarăm, după ce luarăm toate precauţiunile necesare. Speranţele noastre se spulberau din nou, la gândul că ziua următoare vom avea iarăşi de luptat cu sălbatecii noştri ca să le procurăm mâncarea abundentă şi după gustul lor. Nu încerc să mai descriu deznădejdea de care ne simţeam cuprinşi în faţa situaţiei iremediabile în care ne găseam.

—E vina ta, spuneam eu lui Laffite. Iar el se mulţumea să răspundă:

—Aşa e! E vina mea că am insistat să facem voiajul ăsta...

După câteva minute şi fraze destul de acre, somnul veni în sfârşit să ne transporte pe aripile sale spre alte tărâmuri mai fericite...

CAPITOLUL IX.

Ajutor neaşteptat

În noaptea aceea avui un vis ciudat. Nu cred în vise, dar acela fu atât de neobişnuit încât nu mă putui abţine de a-l povesti lui Laffite, care printre altele specialităţi avea şi pe aceia de a interpreta visele.

Visam că el şi cu mine ne întâlnisem într-o vale largă, nu una din acele văi spăimântătoare din Africa ci ca cel mai încântător colţ din Europa, aşternută cu o iarbă deasă, în care se reflectau razele unui soare radios. O adiere plăcută răcorea aeriil din jur, în timp ce noi cu picioarele goale umblam prin iarbă cu o extraordinară uşurinţă.

Dar lucru curios era, ca la fiecare pas ieşiau din pământ broboane de sânge. Picioarele noastre erau înroşite de el...

—Adevărat? Ai visat asta Tican? Să ştii că azi sau mâine dimineaţă cel mai târziu, vom avea o surpriză plăcută. Nu m-aşi mira că tocmai când ne-om aştepta mai puţin să dăm peste un sat important.

—Nici eu nu m-aş mira. Ce naiba! Sunt atâtea zile de când umblam de colo colo prin afurisita asta de pădure, care trebuie să se sfârsească odată.

Dacă asta este toată explicaţia pe care ştii s-o dai visului meu, nu prea e mare lucru. Repet că nu cred în vise; dar recunosc că îndată ce Laffite îmi explică visul mă simţii mai înviorat. Fie explicaţia dată, fie o presimţire, ştiam că mă simţeam atât de mulţumit încât îmi venea cât pe aci să cânt şi să joc.

Pe la amiază, ne oprirăm ca să ne odihnim, fără ca nimic să fi schimbat ceva din ordinea lucrurilor. Pădure în dreapta, pădure în stânga, înaintea şi înapoia noastră dar nici umbră de sat, sau de vreun loc locuit nici ţipenie de om. Păream stăpânii creaţiunii, sau singurii locuitori pe un pământ renăscut din ororile potopului.

Sălbaticii, ca şi în ziua precedentă, ne cerură pisica-tigru lor dar nici nu ne sinchisirăm. Dacă voiau n-aveau decât să aştepte până seara. La prânz aveau să mănânce ce vom vâna şi nimic mai mult.

Astfel şi făcurăm. Doborârăm câteva păsări pe care nu mai puturăm nici să le sărăm dinpricină că nu mai aveam sare. Pedeoparte acest inconvenient şi pe de altă lipsa galetei, făcu ca mâncarea să nu ne pară tocmai gustoasă. Şi totuşi trebuia să ne mulţumim şi cu atât, până la ziua în care vom fi ajuns în vreo localitate oarecare, iar muniţiile noastre de vânătoare scăzuseră simţitor şi se împuţinau din ce în ce mai mult.

Mâncară, deşi vrând ne vrând, aceea ce le dădurăm şi bineînţeles nu azvarliră nici un os măcar. Ii lăsarăm să se odihnească puţin şi la orele două după .amiază pornirăm din nou. Se vedea cât de colo că negrii noştri eraunemulţumiţi de procedeul nostru.Înaintam destul de încet prin pădurea aceea nesfârşită şi când ajungeam în vârful vreunei coline, căutam zadarnic să descoperim în zare vre-un sat sau altceva era numai o nesfârşită succesiune de arbori.

Stam bine cu explicaţia visului! Nu numai că nu dădeam de surpriza anunţată de oracolul improvizat, dar dimpotrivă, totul părea că se întoarce împotriva noastră. Laffite mă sfătuia să fiu calm. El luase termen până a doua zi şi cu asta îmi închidea gura.

Între timp ajunserăm pe o colină mică unde pădurea nu era atât de deasă şi ca de obicei, ne împărtăşeam impresiile în faţa sălbaticilor, cari desigur că se mirau cum se pot înţelege doi oameni, fără a recurge la nici un soi de mimică.

Laffite avea ochi mai buni ca mine, care sunt nevoit să porţi ochelari şi această împrejurare îi îngăduia sii descopere „surpriza" anunţată de faimosul vis. Scoase un strigăt şi arătându-mi un punct în depărtare îmi zise:

—Ia uită-te, uită-te colo spre dreapta! Nu vezi nimic?

Vorbea precipitat şi vădit emoţionat. Eu unul, mărturisesc că nu vedeam nimic, nici la dreapta nici la stânga.

—Colo, în luminişul acela din dreapta! Nu zău, nu vezi nimic?...

Făcui o sforţare şi în sfârşit văzui şi eu. Se zărea o mică caravană, câteva călăuze, câţiva conducători în direcţia noastră. Nu era nevoie să le mai atragem atenţia cu detunături de puşcă nici cu fumul vreunui foc înadins aprins. De vreme ce veneau în spre noi era deajuns să nu ne mişcăm din loc şi atât.

După o jumătate de oră călăuzele caravanei descoperiră pe negri şi cu toate că erau şi ei indigeni, se mirară cum ne mirarăm şi noi când îi văzurăm întâi. Părea imposibil ca întro regiune relativ atât de apropiată de nuclee absolut civilizate, să se mai găsească totuşi oameni de felul acelora care ne însoţeau, într-o stare atât de sălbatică deşi nu agresivă ce e drept.

De vreme ce veneau în spre noi era deajuns să nu ne mişcăm din loc şi atât.Cei trei albi se scoborâră din hamacuri, nu mai puţin miraţi de a ne vedea şi povestirea aventurilor noastre şi a groaznicii situaţii în care ne găsisem spori încă, dacă era cu putinţă, simpatia pe care o simt reciproc doi europeni, cari se întâlnesc prin ţinuturile Africii departe de ai lor, fără vre-un prieten cu care să comunice.

Sărmanii noştri sălbateci ghemuiţi lângă un tufiş nici nu mai mişcau plimbându-şi doar ochii de la unii la alţii dintre noi, nici chiar micul „sălbatec" cel mai îndrăzneţ dintre toţi, nu avea curajul să se apropie şi trebui să-1 chemăm de mai multe ori ca să vină.

Călăuzele acelei caravane le vorbea în diferite dialecte, dar fu în zadar.După cât am înţeles, nenorociţii nu vorbeau nici un fel de limbă şi se înţelegeau între ei prin strigăte sau un fel de mârâeîi în tocmai ca maimuţele.

Cei trei albi pe care îi întâlnisem în mod atât de providenţial, erau trei ofiţeri din armata colonială franceză. Profitând de un concediu, se duceau la Sambek ca şi noi,de altminteri, spre a asista la serbareaanualăcare ne trezise şi nouă curiozitatea; ca şi noi veneau din Haraga şi în linie dreaptă după câte afirmau.

Ramaserăm înmărmuriţi. Va să zică în loc de a înainta, ne întorsesem înapoi? Cum era cu putinţă aşa ceva?

Trebuie însă să ne plecăm în faţa providenţei şi de vreme ce aveau toţi aceiaşi destinaţie, ne unirăm cu caravana, urmând drumul în sens opus cu ai noştri.

Trecând printr-un loc mai apropiat de satul lor, negrii noştri ne părăsiră cu toţi, dar „Sălbatecul" nu voi să meargă cu dânşii. Ne îndrăgise şi nu mai voia să ne părăsească. Din momentul acela ne străduirăm să-lînvăţăm să vorbească şi când ajunserăm,în sfârşit,la Sambak, mulţumită concursului celor trei simpatici ofiţeri, începuse să cunoască după nume treisau patru lucruri din echipamentul nostru.Pronunţa afară de asta, într-un mod destul de acceptabil numele noastre.

Şi iată cum o simplă călătorie fără nici un fel de primejdii, era cât p-aci, din pricina unui concurs de împrejurări potivnice, — să ne fie fatală, dacă n-ar fi fost fericita întâlnire, care ne smulse din deznădejde şi ne făcu într-o clipă să vedem totul în trandafiriu.

Şi Laffite, încântat, nu mă mai slăbi câteva zile de a rândul, întrebându-mă ori de câte ori ne sculam dimineaţa:

- Ei, ce zici, Ticane? Ştiu, sau nu ştiu să explic visele?

— Oui mon ami, tu as bien raison!

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com