Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

LACUL CU ELEFANTI

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

CUVÂNT ÎNAINTE

PAUL ANGHEL

În istoria literaturii noastre Mihai Tican-Rumano realizează una dintre cele mai interesante figuri, prin destinul său de călător neobosit, ca şi prin revitalizarea unui gen literar puţin cultivat la noi -memorialul de călătorie, reportajul de explorare geografică, romanul de aventuri în ţinuturi îndepărtate. Preţuit de Mihail Sadoveanu şi de Liviu Rebreanu, iar dintre marii cărturari străini deMiguel de Unamuno, pentru vocaţia şi talentul său de ghid pe cărările încurcate ale Planetei, Mihai Tican-Rumano a aprins cîndva — prin cărţile iui — frenezia cititorului adolescent, flacăra pură a călătoriei.

Numele lui Mihai Tican e sinonim cu aventura. Căci ce altceva l-ar fi împins pe copilul orfan al ţăranilor din Berevoieşti, ofensat de brutalitatea unui negustor la care se tocmise prăvăliaş, să fugă nu din stăpîn în stăpîn, ca Maxim Gorki, Jack London sau Panait Istrati, ci la ţărmul izbăvitor al mării, să se îmbarce pe nave cu pânze, cu zbaturi, cu aburi, să cutreiere ţară după ţară, mare după mare şi ocean după ocean, fără să uite ofensa-mobil a acestei nemaipomenite călătorii ?

Eroul îşi construieşte astfel nu o biografie literară, ci un tip literar, asupra căruia măcar o pagină scrisă va trebui să coboare cîndva. Cu mîinile goale şi desculţ, în vîrstă de numai unsprezece ani Tican fuge din Cîmpulungul Muscelului la Constanţa — nu ştim dacă are măcar o vagă viziune a geografiei ! — se îmbarcă clandestin pe un vas, ajunge în Mediterana, rămîne, cîtăva vreme în sudul Italiei, dar nu uită, fuge mai departe de locul primei vexaţiuni, în Somalia sălbatecă, unde de asemeni, nu poate găsi alinare ; fuge, mai departe, la Tanger, fără a cunoaşte tămăduirea ofensei, pe care opurtaîn sine, lîngă inimă, prin ţările celor două Americipînă în Konakry, de prin Africa junglelor şi a pustiurilor de nisip pînă în mările Sudului, ca să încheie uluitorul rond al planetei din nou în Africa. „Nesaţul meu de a călători — mărturiseşte undevaexploratorul-scriitor— n-a fost alimentat de nici o ambiţiedeşartă pentru căpe acest tiran l-am purtat în mine, aşa cum licuriciul îşi poartă lumina".

Acesta fost Mihai Tican-Rumano, iar expansiunea lui sensibilă nu s-arezolvat în paginile celor 40de volume pe care le-a semnat cala Gorki, Jack London, Panait Istrati — ci în călătorie pură.

Reţinem tipul, pentru semnificaţia lui. Neam sedentar, prea legat depripoane istorice de glia din care ne naştem şi în care ne îngropăm, ne-am bucurat şi ne-am uimit ori de câte ori un fiu al acestuitărâma înfrânt determinarea aspră a acestui unanim ad as scriptus glabe, avântându-se de unul singur către un necunoscut spre care noi, ceilalţi, doar râvnim, rămânând în prag. Aceşti plecaţi, aceşti încununaţi cu laurii marilor călătorii, au fost puţini. Dar ei au transportat spre infinit toată setea noastră de cunoaştere şi aventură,toatănostalgia depărtărilor cu constelaţii ciudate, toată nevoia de expansiune sentimentală pe care o înţeleg şi o trăiesc dramatic numai acei, care, rămânând de-a pururi locului, se mulţumesc cu metafizica distanţelor. Aţi observatla noi un anume romantism al cunoaşterii geografice, manifestat la toate vârstele, în aptitudinea generală pentru această ştiinţă ? Vineşi el din nevoia obscură a aventurii, compensând infirmitatea rămânerii pe loc printr-un enciclopedism ocazional care îl face pe omul nostru să plaseze cu precizie Kampala în Uganda, Tegucigalpa în Honduras, Asuncionul în Paraguay.Nu este o banală chestiune de informaţie, afonia geografică estemai semnificativă decît afonia muzicală. O partitură poatesărămînă pînă la urmă străină, nu şi un glob pământesc.

Am asistat la un extemporal despre vacanţă, dat de elevii de zece ani ai unei şcoli dintr-un orăşel de provincie şi am avut bucuria şi surpriza să citesc o lucrare despre o călătorie cu tulburător de precise amănunte. Ghiciţi unde? — la Kampala. Micul explorator îşi petrecuse, imaginar, vacanţa tocmai acolo, singur cuc, în depărtările Africei toride. Cine-l călăuzise? Mihai Tican-Rumano ! Avea exact vârsta la care copilandrul din Berevoieştii Muscelului îşi începuse nemaipomenita lui călătorie în jurul lumii, avea aceeaşi candoare şi nostalgie nobilă a depărtărilor, aceeaşi sete de a le atinge, dacă nu cu pasul, cu mintea.

Pentru aceste însuşiri pe care ni le-a cultivat, pentru celula aceasta secretă a sufletului nostru pe care el a trezit-o şi a făcut-o să vibreze, prin cărţile şi prin exemplul său, pentru ferestrele spre lume pe care s-a dus să le deschidă, cu mâna lui, în Mexic şi Etiopia, în Madagascar şi în Australia, înpampasul argentinian şi în Arhipelagul Canarelor, pentru toate acestea trebuie să-i mulţumim.

Şi pentru încă ceva Mihai Tican-Rumano a purtat cu el pretutindeni, jur-împrejurul planetei mândria unui steag. Şi-a spus Rumano, adăugându-şi un cognomen din numele neamului său. Acest steag,al mândriei, l-a ţinuttotdeauna demn şi treaz. L-a purtat ca nimeni altul, singur, la aşezat la proră în competiţie cu toate pavilioanele sub care a călătorit, l-a desfăşurat sub toate zările exotice şi sub toate cerurile care nu cunoscuseră până la descinderea lui tricolorul nostru. Un om purtând de unul singur un steag, cu sau fără martori, e un fapt mişcător.Să reprezinţi de unul singur România, să-i faci auzite limbaşi cîntecul, să deschizi lumii oriunde te afli ferestre spre ţara ta, iată un alt temei pentru care trebuie să-i mulţumim lui Mihai Tican-Rumano, aşezându-l printre ambasadorii harnici ai spiritului nostru, precursor al durabilelor punţi care ne leagă astăzi cu lumea întreagă. N-a precupeţit pentru aceasta nimic. Hamal, şofer, văcsuitor de ghete, băiat de prăvălie, marinar, vânzător de ziare, publicist, memorialist, reporter, însuşindu-şi graiurile ţărilor de adopţiune şi mânuindu-le ca un literat, Mihai Tican-Rumano nu şi-a dorit o singură clipă nimic pentru sine ci, tot ce a strâns, a închinat îndepărtatei lui Arcadii de la Carpaţi. Ne-au mişcat, astfel, cîteva gesturi simple care îl definesc. Întors în ţară, Mihai Tican-Rumano aduce cu el nu numai un tezaur de amintiri, menite să hrănească adolescenţa cititorilor, ci şi o bogată colecţie de trofee cinegetice, recoltate din ţinuturile străbătute, pe care o dăruieşte parte Muzeului condus de Grigore Antipa,parte unui liceu bucureştean. Îl pasiona, în afară de vânătoare, pictura, pictura românească. Din modestele lui venituri de scriitor a colecţionat numeroase şi preţioase pânze ale celor mai buni maeştri ai noştri. Pentru sine ? Desigur, dar nu numai pentru sine, ci mai ales pentru ai săi, fiindcă Mihai Tican-Rumano a făcut din toate bucuriile sale — amintiri, trofee, tablouri — un bun public, împărţindu-le ca pe o pâine, fără să-şi oprească din ele decât satisfacţia modestă a darului. Colecţia sa de tablouri a luat deci drumul satului natal, al Berevoieştilor, unde scriitorul a fondatun muzeu, iar o altă serie de pânze constituie nucleul muzeului orăşenesc din Câmpulung, care

s-a îmbogăţit considerabil prin această donaţie. Şi mai semnificativ ni se pare darul pe care Minai Tican-Rumano ni l-a făcut, prin activitateasa de publicist peste hotare.

În o vreme cînd stăruia încă multă confuzie cu privire la locurile noastre pe hartă, în ziarele din Buenos Aires, Rio de Janeiro, Ciudad de Mexico, Madrid şi Barcelona apăreau articole şi ştiri, povestirişi reportaje care desemnau pentru prima oară, pentru sute de mii de oameni, perimetrul nostru geografic şi spiritual. Le-am datorat lui, acestui Rumano, acestui român, în Spania, care ni l-a dat pe Tican. Mihai Tican-Rumanoîntemeiază de unul singur o „Dacie", ziar hispano-român, menit să-i apropie şi să-i fraternizeze spiritual pe strănepoţii marelui imperator, ziar prin care directorul său, redactor, corector şi administrator în acelaşi timp, nu urmărea decât să şi facă iubită şi cunoscută patria. A primit ca recompensă din partea ţării de atunci, titlul iluzoriu de ataşat onorific de presă la Madrid, şi un „bene merenti" la fel de gratuit. Nu s-a plîns, n-a revendicat niciodată, pentru sine nimic. Datoria faţă de ai lui, faţă de ţară şi poporul său, a socotit-o întotdeauna o datorie de onoare ce nu se poate cântări în onoruri şi arginţi.La fel ca şi datoria de a lupta împotriva nedreptăţii, violenţei, ofensei omului.

Răzbate din cărţile sale o stimă şi o consideraţie înaltă faţă de cetăţeanul acestei planete — indiferent de treapta de evoluţie pe care se află el, care echivalează bunul simţ şi omenia românească. În numele acestei omenii cuvântul scriitorului se ridică fierbinte şi prompt.

Cât de vie a fost prezenţa călătorului, cât de eficient şi prompt cuvântul lui s-au văzut în câteva gesturi care nu se uită. Etiopienii, victime acum 40 de ani ai barbariei fasciste, ţin cartea lui despre ţara lor la loc de cinste, în tezaurul bibliofil naţional, iar suveranul acestei îndepărtate împărăţii n-a uitat niciodată să mulţumească, românilor pentru atitudinea de luptător a lui Mihai Tican-Rumano. Mărturie a acestei preţuiri — ordinul de aur „Steaua Etiopiei" conferit de împăratul Haile Sellassie scriitorului român.

Nu l-au uitat nici spaniolii. Poposind într-o iarnă la Barcelona pe urmele lui, discutînd cu câţiva intelectuali cataloni, am avut plăcerea şi tristeţea să constat că tot ce ştiau despre arta şi literatura noastră se datora aceluiaşi MihaiTican-Rumano. Nu uitau nici atitudinea lui antifascistă, compasiunea pentru marea tragedie a războiului civil, clipele când a sângerat acasă o dată cu întreaga Spanie.

Cărţile lui Mihai Tican-Rumano ? Ele ne-au legănat copilăria, ele se plasează într-o copilărie a genului, nu mai puţin fermecătoare. Titlurile lor colorate şi naive ca şi litogravurile după desenele primilor geografi — „Misterele continentului negru". „Dansul canibalilor", „Pierduţi printre fiare", „Omul-maimuţă îşi femeile lui", „În inima pădurii virgine" ş.a.m.d. — ne-au adus odinioară în casă primul miros de piper şi vanilie, primul frison al tam-tam-ului, prima sticlire de zahăr candel.

Cum să-i mulţumim pentru aceste daruri mici, atârnate în pomul de iarnă al copilăriei, ieftine şi scumpe ca toate bucuriile prime ?

Nu l-am cunoscut. În ultimii ani respira greu, tot mai greu. Omul care sorbise aerul Anzilor şi ozonul crestelor uriaşului Killimandjaro respira prin baloane de oxigen, între cei patru pereţi ai unei cămăruţe din Cotroceni la care îşi constrânsese universul. Cele două tuburi de oţel, pline cu văzduh pur, comprimat la câteva zeci de atmosfere, îi străjuiau patul ca două piscuri alpine.Numele lui, în schimb, era o legendă, era copilăria, era nostalgia, era aventura, acest nume se desprinsese de mult de purtător care se stingea neştiut într-un pat.

Călătorul cutreiera acum numai cu gândul ţinuturile pe care le străbătuse aievea cândva. Îşi confrunta paşii cu amintirile încredinţate hârtiei, revizuia filă după filă şi volum după volum, cu reproşul de a nu fi notat toate cele ştiute sau trăite, cu amărăciunea cuvântului prea lunecător, cu graba, neliniştea şi grija cu care marii călători se pregătesc întotdeauna pentru ultima plecare. Aceasta a venit pe neaşteptate. Am aflat surprinşi vestea, vestea despre o existenţă care devenise legendă, abia când existenţa se curmase.

Nu l-am cunoscut, n-am putut totuşi să nu-l văd îmbarcat măcar în ultima navă.

Senin, de o seninătate serafică, cu fruntea aureolată într-un argint blajin, copilul din Berevoieşti, îmbrăcat în fracul supremei ceremonii, ţinea ochii strânşi, foarte strânşi, ascunzând parcă o prea scumpă comoară — imagini, amintiri, arome-pe care vroias-o ducă cu el. N-am ezitat să-l acopăr, mental cu drapelul pe care l-a servit, ca un drept, cinstit şi curajos navigator. I-am murmurat în gând ca pe o rugăciune, cântecul gitănesc pe care Unamuno i l-a dedicat în prefaţa cărţii sale despre Spania :

Tien el sol por hogar,

tienes la tierra por lecho por

Unde tienas la mar.

Adică :

Fie-ţi soarele vatră,

fie-ţi pământul pat

şi depărtarea drept hotar.

Despărţindu-ne deMihai Tican-Rumano să-i deschidem cărţile! Dar unde să le maiaflăm? Pe cele mai multe le-a sorbit, până la epuizare, adolescenţa noastră de odinioară, flămândă să călătorească, săafle, să vadă tot. Câteva din ele au fost reeditate, dars-au epuizatrepede. Febra călătoriei coincidedeci şi cu adolescenţa acestei zile. Iată de ce iniţiativa Editurii Ştiinţifice de ascoate la lumină acestvolum este binevenită. Competenţa şi pasiunea cu care MihaiGheorghe Andrieş a ostenit pentru restabilirea textului, precum şiacurateţea şi exactitatea lui, devine, de aceea, un omagiu adus celui care a fost călătorul şi scriitorul Mihai Tican-Rumano.Să pornim deci, pe urmele lui !

Capitolul 1

SCRISOARE NEAŞTEPTATĂ •CHEMAREAPĂDURII VIRGINE.VÂNĂTORINEUITATE • MAREA ARCĂ AFRICANĂ.O DEFILARE ORIGINALĂ •

DIN NOU LA DRUM.POPAS LA MATADI.LAFFITE MĂ PRIMEŞTE CU BRAŢELE DESCHISE O FAIMA BUCATELOR ROMÂNEŞTI A PĂTRUNS ŞI ÎN AFRICA.

Era prin 1924, cam pe la începutul toamnei. Debarcasem de curând la Barcelona, marele şi frumosul port catalan de pe ţărmui Mediteranei. Revenisem în Europa după o absenţă de mulţi ani, pe care-i petrecusem în lungi călătorii prin ţările Americii latine şi în câteva expediţii prin ţinuturile mai puţin umblate ale Africii centrale şi occidentale.

La Barcelona găzduisem lao cunoştinţă, care locuia în apropierea Pieţii Catalane.

În corespondenţa ce m-aştepta aici — întrucât avusesem grijă să le comunic din timp prietenilor noua mea adresă — am găsit şi o lungă scrisoare de la vechiul şi bunul meu tovarăş de călătorii şi vânători prin ţinuturile sălbatice ale Continentului Negru, Georges Laffite îmi scria din Matadi,unde se stabilise,se pare, în ultima vreme.

Nu ne văzusem de vreme îndelungată ; scrisoarea îmi aducea veşti despre prietenii noştri comuni— risipiţi prin mai toate colţurile Europei şi Africii şi mă informa — în linii mari — despre întâmplările prin care trecuse în ultimii ani; ea se încheia cu o invitaţie îmbietoare : să-mi petrec vacanţa în factoreria sa din Matadi.

Nota subsol

(Matadi, localitate din apropierea gurilor fluviului Congo, este totodată centrul teritoriului omonim ce se întinde în sudul marelui curs de apă. Este populat în număr covârşitor de triburi din seminţia Yombe. Până la sfârşitul deceniului 6 al secolului, acest teritoriu depindea de districtul Bas-Congo (provincia Leopoldville) ; începând din 1960 face parte din regiunea Congo Central a Republicii Congo (Kinshasa).

Perspectiva unei noi călătorii în Africa tropicală era — trebuie să mărturisesc — ispititoare ; pe de o parte mă bucura nespus ideea de a-1 reîntâlni pe vechiul meu prieten, de care mă legau atâtea amintiri, pe dealtă parte această călătorie îmi oferea prilejul unei vacanţe mai îndelungate, pe care aş fi putut-o folosi pentru a pune puţină rânduială în vastul meu bagajde însemnări făcute de-a rândul anilor de hoinăreală prin lume. (Prelucrate, aceste note de drum an format mai tîrziu temeiul mai multor cărţi care au apărut mai întâi— datorită jocului întâmplării — în Spania, în aspra şi melodioasa limbă a lui Cervantes.) Rândurile lui Laffite îmi răscoliră amintirea isprăvilor noastre de altă dată ; din noianul de întâmplări una se înstăpâni în minte. Faptele petrecute nu mult înainte de despărţirea noastră îmi reveniră vii, însufleţite, în amintire.

În tovărăşia lui Laffite luasem parte la o vânătoarede pantere în munţii Adamaua, al căror lanţ se întinde — după cum probabil prea bine ştiţi — din Nigeria pînă în regiunea nord-vestică a Camerunului.

Mi-aduc aminte ca acum. A fost o întreprindere grea şi plină de primejdii ; ţinutul pe care-1 străbăteam, ostil, sălbatic, era aproape inaccesibil.

De îndată ce am pătruns în regiunile mai înalte ale regiunii, drumul a devenit deosebit de anevoios : micul nostru grup se căţăra cu mari eforturi pe culmile hirsute neospitaliere ; potecile erau rare şi pe buză de prăpastie ; după ceasuri de marş istovitor când răsuflăm mai uşuraţi pătrunzând într-o zonă mai puţin accidentată ne aşteptau la câteva zeci de paşi numai coborâşuri repezi, abrupte.

Înaintarea noastră pe cuprinsul masivului Adamaua a devenit o luptă încăpăţânată şi parcă fără de sfârşit cu nenumăratele piedici, cu nebănuitele capcane ce ni le aşeza natura în cale.

Din aceste pricini, uneori doar după două sau trei ore de marş, indigenii — negri zdraveni, minunat clădiţi, de o statură atletică — erau înlocuiţi cu altă echipă, oarecum mai odihnită, ce mergea în urma coloanei fără a purta nici o sarcină. La fiecare etapă mai mare — adică după două sau, cel mult, trei zile de marş — eramnevoiţi să schimbăm toţi purtătorii şi să angajăm — prin intermediul lui Dhin, călăuza şi interpretul nostru — alţi oameni din satele şi cătunele aflate pe parcurs, întrucât echipele ce ne întovărăşeau, sleite de oboseală, refuzau să ne mai urmeze.

Dificultăţile terenului erau sporite de căldura toropitoare a tropicelor care ne istovea, precum şi de atacul aproape neîncetat al ţânţarilor şi al puzderiei de insecte — adevărate ace zburătoare care învăluiau cabana noastră într-un agresiv şi mereu flămând nor viu. Adesea câte un urlet de fiară ne amintea că de fapt cei mai primejdioşi vrăjmaşi ne pândeau din umbrele verzui ale pădurii virgine.

Toate câte le înduram, neliniştea ce o încercam faţă de pericolele ce se iveau la tot pasul erau cu prisosinţă întrecute de emoţia ce o încercam faţă de frumuseţea neasemuită a priveliştilor ce se perindau sub privirile noastre, faţă de exuberanţa vegetaţiei.

Nicăieri în lume — barem prin multele ţări pe carele-am colindat în cuprinsul a trei continente — n-am întâlnit o mai strălucitoare bogăţie a florei, o faună atît de diversă, concentrată într-o zonă relativ restrânsă, o mai neaşteptată schimbare a decorului, peisajul modificându-se adesea ca într-un fantastic caleidoscop. Mi-amintesc — imaginile şi-au păstrat intacte prospeţimea în amintire — cum, de îndată ce am depăşit sălbaticul peisaj al stâncilor iluminate de verdele adânc al pădurii, decorul s-a îndulcit deodată.

În faţa noastră au apărut poiene şi vâlcele, care dormeau parcă de vreme îndelungată, ameţite de aromele amare, sălbatice, ale florilor cu nume neştiute, străjuite de umbra mimozelor uriaşe, a căror coroană înaltă se întindea ca un covâltir de umbră sub dogoritorul soare african.

Pe înălţimi, colorate în nenumărate tonuri de albastru, se căţărau tot soiul de plante, unele mai scunde, altele mai năltuţe, printre care cactuşii cu siluete alungite şi braţe ţepoase şi fantezist decupate de natură, păreau a se ţine de mână, să nu se prăvălească pe panta puternic înclinată a râpelor surii.

Ici-colo pata însângerată a unei flori te frigea parcă cu roşul eiaprins.

Prin desişul pădurilor milenare, păsări jucăuşe umpleau văzduhul cu freamătul aripilor lor neastâmpărate şi cu ţipetele lor, când joase, când ascuţite, pătrunzătoare, aducând o notă de vioiciune pe întinsul încins de dogoarea soarelui incandescent.

Regiunea în care înaintam ne rezerva mereu surprizeîn după-amiaza zilei când noi socotisem că am atins culmea cea mai înaltă a masivului muntos, o nouă linie de munţi, şi mai înalţi, peste care juca o lumină catifelată cu reflexe trandafirii, se profilau măreţi pe cerul senin, transparent, de un albastru profund.

Într-un amurg am poposit pe un tăpşan smălţat cu flori de toate culorile. Arbori trupeşi borassu, burkea, berlinia, printre care se strecurau copaci de esenţă tare ca diospirul (abanosul) se înălţau în lumina crepusculului, asemeni unoruriaşe candelabre, în care fructele cu pieliţă aurie şi roşie lăsau impresia unor candele aprinse. Marabuţi cu paşi lenţi, molatici cercetau cu ochi atenţi vegetaţia deasă căutându-şi preocupaţi hrana — şerpi, mai cu seamă. Stoluri de lăstuni de palmier săgetau din când în când cerul, iarbibilicile sălbatice îngreunau arborii, a căror coroane verzi,păreau surii, atât erau de multe.Cârâitul lor se amesteca cu ţipetele stridente şi lătratul asurzitor al maimuţelor malbruk.

Sute de alte sălbăticiuni — mandrili, antilope dik-dik, cuaboba (rinocerul alb), lemurienii galago, maimuţe mangabi şi rinoceri negri îşi trăiesc aici viaţa ; cea care mi-a rămas mai adânc întipărită în amintire dintre atâtea felurite neamuri e goreza, o specie de maimuţă cu blana de un negru strălucitor, ca antracitul, a cărei întunecate reflexe par mai vii prin contrast cu coama albă, ca o pelerină.

Mai nici una dintre vieţuitoarele acestui paradis tangibil, nu părea să se simtă stingherită de prezenţa noastră.

Din când în când doar cîte o goreză mai curioasă, încetând să mai facă tumbe prin aer, agăţată de o cracă privea spre noi, uimită parcă de asemenea stranii, necunoscute făpturi.

În acest univers virgin, gazelele se apropiau neaşteptat de mult de tabăra noastră, privind — de la odepărtare de o sută de paşi numai — mirate, spre corturile noastre colorate ; kobii — un neam de antilope mari precum mânzaţii — treceau nepăsători ; doar bivolii sălbatici — ce alcătuiau cete numeroase — deosebit de temători din fire, de îndată ce ne adulmecau, fugeau în goană mare, risipindu-se.

Dintr-un tufiş, o civetă ţâşni sprintenă, pierzându-se în pădure. Civeta e un soi de pisică sălbatică, mult căutată de vânători pentru o anume însuşire a ei; ea secretă o substanţă care răspândeşte o aromă foarte puternică şi persistentă : moscul. Mirosul acestei secreţiieste de-a dreptul greu ameţitorîn unele ţinuturi din Africa tropicală, mai cu seamă în regiunile meridionale ale Etiopiei, există chiar unele crescătorii specializate. După câte mi s-a spus doar o singură civetă poate produce săptămânal 20 şi uneori chiar 30 grame de mosc, substanţă ce este întrebuinţată ca produs de bază pentru fabricarea a numeroase parfumuri.

După un marş obositor, aproape de amiază am ajuns în sfârşit la hotarul pădurii, unde sălăşluiau panterele — obiectivul călătorieinoastre — hotărâţi ca încă în aceanoapte să trimitemcâţiva cercetaşi dintre oamenii noştri pentru a depista felinele. Pentru cei ce nu ştiu, socot necesar să arăt aici că vânătoarea de pantere este una din rele mai grele şi mai primejdioase.

Pantera — a cărei viclenie, agilitate şi cruzime nu sunt întrecute de nici una dintre feline — atacă fulgerător şi — când e la rându-i atacată, încolţită — se apără cu înverşunarepână la ultima scânteie de viaţă. Salturile ei — uneori uluitoare — pot surprinde chiar pe vânătorul cel mai vigilent, iar răcnetele puternice şi ascuţite pe care le scoate când atacăîngrozesc de cele mai multe ori chiar fiare mai mari şi mai puternice decât ea.

Iată de ce la vânătoarea de pantere nu iau parte decât vânători încercaţi şi pe care-i pasionează riscul.

După ce am trimis o ceată de hăitaşi înainte, sub comanda călăuzei, Laffite şi cu mine, cu armele în cumpănire, însoţiţi de mai mulţi indigeni care alcătuiau escorta, înarmaţi cu lănci puternice, ne-am afundat în inima pădurii, sub bolta vegetală ce se arcuia sus de tot, deasupra capetelor noastreîn frunzişul bogat al copacilor înalţi sclipeau ici-colo ochii păsărilor nocturne.

Noaptea era în toi.Printre frunze, uneori, se zăreau sticlind stelele ce ciuruiau cerul profund, de un neasemuit negru, adânc, catifelat, care pe alocurea ne apărea în toată splendoarea, revărsând asupra noastră o lumină difuză, proprie nopţilor pădurii africane.

În umbra densă a desişurilor se ghicea prezenţa a mii de vietăţi, unelece dormeau iepureşte, altele stând la pândă, atente, pentru a descifra sensul miilor de zgomote — aparent nedefinite sau adesea imperceptibile pentru urechea noastră — ce populau noaptea.

Sub picioarele noastre, în iarba palidă pe care călcam, o lume minusculă, alcătuită dintr-o puzderie de gâze şi gîngănii, forfotea, mişuna neostenită, în nesfârşita goană după hrană.

Un foşnet uşor de frunze, pârâitul unei crengi uscate călcate de vreunul din noi, ori licărirea fugară în noapte a doi ochi fosforescenţi constituiau mereu motive de alertă.Încordaţi tot scrutam umbrele şi ne ciuleam urechile, cu gândul spre prada preţioasă la care râvneam — pantera.

După ceam ajuns, în sfârşit camîn inima pădurii, ne-am aprinslanternele prevăzute cu reflectoare — pe care fiecare, le aveam fixate cu o curea, fie de frunte, fie de piept.

Aceste lămpi — banale în aparenţă — constituie de fapt o adevărată armă. Şi iată cum şi în ce împrejurări vânătorii — purtînd ataşate îndeobşte pe frunte, lanternele — înaintează, eşalonaţi în linie de trăgători. Lămpile îşi proiectează la câţiva metri înainte fâşiile de raze ; alcătuind în ansamblu un front viu, luminat, în faţa căruia fiarele se opresc uluite. Întorcând spre stânga sau spre dreapta capul, ori mişcând într-o parte sau alta trunchiul, vânătorii proiectează conurile de lumină în direcţii diverse, astfel încât fasciculele de raze se întretaie, se întreţes ori se încrucişează, buimăcind animalele ce se aţin în cale ; la început este aproape imposibil să distingi unde se află adversarul: pantera. Ea nu-şi trădează prezenţa decât prin strălucirea fosforescentă a ochilor ; după ce se sting pentru câteva clipe lanternele, corpul felinei rămâne de cele mai multe ori ascuns în umbra tufişurilor.

Cine cunoaşte pădurea ştie că nu trebuie să te apropii prea mult de fiară. Saltul ei este năprasnic. Pantera trebuie silită să iasă din ascunzătoare.

Când fasciculul luminos se deplasează, unele pantere — mai sperioase — se îndepărtează pe furiş, grăbite. Cele mai curajoase urmăresc intrigate, pas cu pas, jocul luminos. Acum e clipa cînd vânătorul trebuie să tragă, dacă socoate că fiara merită osteneala.

Iată cum am procedat :Înaintam, fără a ne pierde din ochi, astfel încât să nu dislocăm, nicăieri frontul luminos al lanternelor. Am parcurs un drum destulde lung, fără a întâlni însă decât o varietate de veveriţe, care orbite de lumina lanternelor noastre cădeau din arbori ca nişte fructe prea coapte.

Deodată — să tot fi fost o sutăde paşi înaintea noastră — sectorul de lumină fu străbătut fulgerător de două umbre : siluetele fiarelor perfect desenate pe fondul luminos,configurau două feline.

Fiarele zvâcnind din întuneric, surprinse, încercară să fugă : cu un salt extraordinar prima se lansă spre desişul ce se afla la câţiva metri în dreapta mea. Cealaltăpanteră, o urmă aproape concomitent, făcând un salt şi mai spectaculos. Reacţia noastră a fost, din fericire, promptă. Două salve,la o distanţă de câteva secunde una dealta sparseră tăcerea pădurii. Icnind surd, cele două pantere se prăbuşiră inerte la vreo cincizeci de paşi de noi.

— Felicitările mele : excelentă lovitură, Laffite...

Prietenul meu n-avu timpul sămai spună o vorbă. Una din pantere —cea mai mare — pe care o socotisem lovită mortal îşi înălţa capul. Un răcnet înfricoşător ne înfiora. Pantera se strânse ca un arc, apoi, înainte ca noi să avem timpul dea acţiona, se destinse într-unsalt năprasnic.Se afla la numai douăzeci-douăzeci şi cinci de paşi de noi.Primejdia era mare : gloanţele noastre n-o atinseseră mortal şi fiara, sfâşiată de durere, întărâtată de furie se pregătea să atace. Mârâia înăbuşit. Aţâţată. Simţeam cum îmi zvâcneşte sângele în tâmple. Fiara putea sări dintr-o clipă într-alta. Ridicai totuşi cu calm arma, ţintind spre inima fiarei care se afla plasată oarecum pieziş în faţa mea.

-Trage, Ticane !

Laffite, după acest strigăt, trase în clipa următoare. Nu întârziaiîn acelaşi timp însă un şuier uşor se făcuauzit: o ploaie de suliţe zburând pedeasupra capetelor noastre se abătu asupra sălbăticiunii, omorând-o tocmai în clipa când îşi luase avânt.

Însoţitorii noştri, mai iuţi decît noi, auintervenit într-un moment optim: armele primitive, în mâinile lor iscusite, n-au dat greş.A lăsatsă se scurgă câteva minute supraveghind fiara. Nici o mişcare.Ne-am apropiat totuşi, prudenţi, cu armele încărcate. O suliţă îi pătrunsese în ochiul drept ţintuindu-i de pământcapul.Pantera eramoartă.Alte suliţe îi ciuruiseră pieptul.

În alte împrejurări — îndeobşte —spre mai multă siguranţă, un glonţ de revolver, tras în craniul animalului doborât, pune pe vânător la adăpostul unei eventuale surprize, mai totdeauna de temut,când ai de-a face cu o asemenea fiară vicleană şi răzbunătoare, cum este pantera.

La câteva zeci de paşi mai departe am descoperit şi trupul celeilalte pantere răpuse, care având gâtlejul pătruns de un glonţ, se prăbuşise parcă ar fi fost trăsnită. Blana acesteia era aproape intactă, ceea ce ne bucură mult, întrucât celălalt animal — o panteră cu o blană superbă — fusese ciuruit de suliţele însoţitorilor noştri.

Această vânătoare mi-a rămas adânc întipărită în minte ; trecusem la un pas de moarte ; participasem la o vânătoare bogată în peripeţii şi ne întorceam cu două trofee ce ar fi făcut mândru pe cel mai încercat vânător african.

Întunericul începuse să se destrame.Nu mai era mult până la ivirea zorilor. Pornisem spre tabără. După un timp pădurea se rări.Înaintam într-o vastăîntindere acoperită de boschete în faţa noastră numeroase luminiţe, asemenea unor beculeţe electrice, jucau înaintea noastră. Perechi, perechi, luminiţele, — ochii unei cirezi de gazele — se tot îndepărtau, pe măsură ce înaintam spre tihna taberei.

Vălul nopţii începea să se ridice uşor, dezvăluind un cer colorat parcă de un nevăzut penel de artist în nuanţe pastelate, mereu altele ce se topeau într-o gamă variată, ce se desfăşura de la verde la trandafiriu.

Când începuse să se lumineze bine, am ajuns pe un platou scund, încărcat de verdeaţă : dominau boschete de lafira şi swarţia, loc pe unde trecusem de fapt în cursul nopţii, fără să ne fi putut da seama de frumuseţea lui.

— Să ne oprim aici — ne îndemnă călăuza — în franţuzeasca lui tărăgănată, dar destul de inteligibilă.Este interesantă, foarte interesantă priveliştea.

Ne-am aprins pipele şi ne-am pitulat într-un loc de unde puteamvedea totul, fără să fim văzuţi.Am fost martorii unui spectacol cura poate numai în basme mai poate fi întâlnit.

În jurul nostru se perindau, ca la o defilare, parcă anume pregătită pentru noi, o seamă din vieţuitoarele „Marei Arce" africane.

Pe cer, deasupra arborilor giganţi, se vedeau rotindu-se în cercuridin ce în ce mai strânse, trei vulturi, cenuşii, iar printre crengi ne priveau solemni câţiva marabuţi. Această pasăre pare încremenită, când se odihneşte, cu capul vârât între umerişi ciocul enorm rezemat de piept, ca şi cum ar sta pierdută în gânduri. Marabutul îndeplineşteslujba de „sanitar public". Se pare că totul este bun pentru stomacul lui primitor. Lăcomia păsării marabut nu cunoaşte margini: mănâncă chiar şi hoiturile ce le întâlneşte în cale şi totuşi africanii îlpreţuiesc, mai ales pentru faptul că urmăreşte cu îndârjire şerpii, pe care-i vânează cu o rapiditate aproape de neînţeles dacă-i priveşti făptura greoaie, aparent stângace.

Ne uimea prezenţa în mare număr a bibilicilor sălbatice, care căţărate pe crengile mijlocii ale copacilor, ni se înfăţişau aidoma unor flori enorme.

O seamă de păsări cântătoare dădeau un adevărat concert degală ; coloritul vioi, de o mare bogăţie de nuanţe al penajelor, dispersat în cadrul verde al pădurii, crea un tablou viu de o frumuseţeşi un farmec neîntrecut. Deşi nu eram instalaţi prea comod, nesfiam să vorbim şi nici nu îndrăzneam să ne clintim din loc parcă de teamă să nu tulburăm armonia desăvârşită a naturii virgine.

Venisem să vânăm. Maiestatea naturii ne copleşea. Gândul de a ucide aceste făpturi mă înfiora. Din dreapta noastră — ori din faţă ? — se auzi un zgomot nedesluşit.

În aceste clipe cînd, sunt sigur, fiecare reflecta la acelaşi lucru. Laffitene şopti precipitat:

-Acum, trageţi, trageţi în faţă !

-Înce ?N-am mai stat să mă gândesc mult. De bună seamă ne ameninţaun pericol, rni-am zis. Am descărcat armele; văzduhul fu sfâşiat parcă de un vaiet prelung.

Din toate părţile, zvâcniră, înspăimântate de detunături, siluetede fiare, ca nişte năluci. Apoi, din desişapărură cu ochi temători zeci de antilope dik-dik ce dispărurăîn câteva clipe în tufişurile flancate de umbre ale pădurii.Un tânguit aproape imperceptibil se făcu auzit; zgomotul deveni curând puternic.Apăru o turmă deantilope kobi. Numeroase, ele invadară împrejurimile; năucite, fugeau în dezordine. Unele se opriră şi, cu botul uşor înălţat, adulmecau atenţeadierile pădurii ; îşi roteau lent capetele : scrutau frunzişul, tufărişurile,lumea vegetală a pădurii, încercând să descopere de unde vine primejdia. Vântul ne era prielnic. Nu ne-au descoperit.

Inocenţa lor tulburată ne-a impresionat şi a pus căluş zeluluinostru vânătoresc.

După câteva clipe pădurea şi-a regăsit liniştea.Pe cât de rapid s-a născutalerta pe atât de repede s-au liniştit „spiritele". Sălbăticiunile, cu mişcări agile, de o neîntreruptăgraţie, şi-au reluat marşul pierzându-se în desiş.

La rându-ne — fără a ne maioferi răgazul unei pipe — am ridicat în grabă tabăra. Lăsând în urmă platoul pe care rulase extraordinarul film viu al Africii sălbatice, după un ceas de marş am pătruns într-o vale acoperită de o vegetaţie luxuriantă. Ierburi înalte încărcate de sevă se aplecau greuîntr-o parte şi în alta la trecerea noastră şi piciorul nu simţea tăria pământului.Palmieri înalţi străjuiau unele porţiuni ale defileului pe care-lstrăbăteam.

Fructe grele aplecau crăcile arborilor oferindu-se parcă cu mărinimie, călătorului.

Dărnicia acestui ţinut e chemată parcă să compenseze ariditatea şi sărăcia cumplită a atâtor alte vaste regiuni din cuprinsul Africii.

Cu imaginea policromă a acestoramintiri, m-am trezit într-o bună zi, şifără multe socotelimi-am făcut bagajele îmbarcându-mă pe primul vas de cursă lungă, ce naviga spre coasta africană a Atlanticului.

Răspundeam astfel invitaţiei amicului meu Laffite. Răspundeam mai ales chemării irezistibile a Continentului Negru, a pământurilor fierbinţi ale Africii.

După aproape trei săptămâni — timp în care am călătorit cu vaporul, cu un tren ce înainta ca un melc şi oprea la toate haltele făcând popasuri uneori de câteva ceasuri, după ce zeci de kilometri m-a hurducat un Ford „cu mustăţi" — am ajuns spre sfârşitul lunii octombrie la factoría lui Laffite.L-am găsit,deşi eraspre seară,la biroul său.Când m-a zărita aruncat cât colo registrele şi mi-a ieşit voios, în cale.

—Te-ai îndurat, diavolesă apari în sfârşit la orizont!mă întâmpină el în pragul bungalowului pe a cărui faţadă era scris cu litere albe ESPERANCE. Ne-am îmbrăţişat cu emoţie.

—Iată-mă: M-ai chemat.Am venit.Dar să fie de la început ştiutvreau să mă odihnesc. Să-ţi pui pofta-n cui, dacă te mai îndeamnă gândul să mai hălăduim prin tufărişuri şi mlaştini...

Laffite mă privi mijind ochii.

—De-abia m-am adunat de pe drumuri — simţii eu nevoia să-i desluşesc mai bine gândurile ; vreau să stau câtva timp liniştit, să pun puţină ordine în notele făcute în pribegiile mele din ultimul timp...

—În privinţa odihnei nu trebuie să-ţi faci grijiMihai ; acum nici mie nu-mi prea arde să hoinăresc. Nu uita : ne aflăm în perioada cînd activitatea noastră se desfăşoară aici din plin şi nu-mi pot îngădui alte deplasări decât cele pe care mi le impun treburile factoriei.

—Îmi pare bine — i-am răspuns — iată Georges, dragul meu, o dată la câţiva ani suntem şi noi de acord...

Zâmbitor, dădu din umeri.

—Până una alta, ia-ţi în primire camera — cea de lângă dormitorul meu, o ştii ! — fă o baie straşnică, cum îţi place ţie, şi când ai sfârşit vino pe terasa.Vom cina ca de obicei, pe la opt...

—Ei, mi-am adus eu aminte — Flory, mătuşa Flory, tot ea îţi pregăteşte bucatele ? Tot aşa de meşteră e în pregătirea vânatului ? Faţa uscăţivă a lui Laffite se încreţi, înveselită.

— Flory e sănătoasă şi o să se bucure când va afla că ai venit. De-abia aşteaptă să o înveţi să prepare noi bucate... Ştii — de când i-ai dat reţeta sărmăluţelor şi a mămăliguţei româneşti nu e săptămână să nu le pregătească spre bucuria oaspeţilor şi — de ce să n-o recunosc — şi spre desfătarea mea.

După o pauză —căutând să vadă ce efect îmi face vestea Laffite adăugă:

- Mi-a spus Legrand că reţeta a fost transmisă şi gospodinelor din tribul ei. Faci şcoală Mihai, faci şcoală...

Am râs din toată inima. Mi-era dragă bătrâna Flory — pe adevăratul ei nume N'wgaminha, nume greu de rostit pe care Laffite îl instituise cu celpe care îl cunoaştem azi toţi, chiar ,şi cei din satul ei..

-Mă bcur că Flory e sănătoasă. Mă duc s-o caut la bucătărie.Îi voi sărutamânapentru că cinsteşte precum se cuvine sărmăluţele, după care — pe cinstea mea — îmi lasă, de pe acumgura apă.Şi m-am ţinut de cuvânt.

Ce lin şi dulce îmi treceau zilele aici, în tovărăşia calmă a lui Laffite, îngrijit cu dragoste maternă de buna mătuşă Flory!...

Mă aflam parcă într-un sanatoriuîn care-mi petreceam o lungăconvalescenţă, odihnindu-mă într-o relaxare totală după atâţia ani de zbucium şi de hoinăreală istovitoare.

Din păcate însă, liniştea mea n-a durat prea mult; după numai o săptămână au început să sosească — la început doar câţiva apoi din ce în ce mai numeroşi oaspeţi din împrejurimi, unii poftiţi alţii nepoftiţi, doriţi şi nedoriţi, care rămâneau până noaptea târziu,înodând discuţii gălăgioase fără de sfârşit.

În primele zile, mărturisesc nu mi-a displăcut tovărăşia unor oameni atât de diferiţi, veniţi de prin toate colţurile lumii aici, în aceasta localitate izolată, în inima Africii, atât de departe de pulsul marilor metropole,lipsiţi de variile divertismente ale vieţii citadine.

Oaspeţii noştri erau fie reprezentanţi ai unor întreprinderi comerciale europene,fie ingineri sau tehnicieni angajaţi la diferite exploatări şi şantiere locale, fie funcţionari trimişi de metropolă cu diverse însărcinări.

Birourile lui Laffite erau un loc preferat de întâlnire, unde se discutau cu aprindere temele cele mai diverse, se luau gustări şi răcoritoare. Şi cum cei mai mulţi dintre oaspeţii noştri călătoriseră mult, discuţiile gravitau mai cu seamă înjurul întâmplărilor „extraordinare" pe care le trăiseră în cursul călătoriilor întreprinse. Socot că nu mai este necesar să spun că fiecare din ei ţinea să-şicoloreze povestirile, dramatizând peregrinările sau să pigmenteze relatarea vânătorilor întreprinse cu peripeţii nemaipomenite şi scene — pe care dacă le-ai fi luat înserios — puteau să-ţi îngheţe sângele în vine...

Bineînţeles fiecare ţinea să te asigure că a întâmpinat situaţii nespus mai dificile decît cele povestite de ceilalţi.

După o vreme însă, poveştile vânătoreşti, insistenţa şi mai ales gravitatea cu care erau debitate, au început să mă sâcâie : nu le mai găseam nici un haz ; mă oboseau şi mă stinghereau. De altfel îmi dădeam seama că pălăvrăgeala oaspeţilor îl stânjenea în şi mai mare măsură pe ospitaliera noastră gazdă care nu-şi mai găsea timp să se ocupe de afacerile factoriei pe care o conducea.

Capitolul2

• POVESTIRILE DOCTORULUI RAUL WERTEY NUGĂSESC CREZARE.SPIRITELE SE ÎNFIERBÂNTĂ • LAFFITE PROPUNE O

SOLUŢIE • DR.WERTEY SE DECLARĂ DEACORD • O IPOTEZĂ PLAUZIBILĂ.RĂMĂŞAGUL.IATǍWINCHESTER-UL MEU E IAR FIERBINTE.FACEMCUNOŞTINŢĂ MAI ÎNDEAPROAPE CU

PATRU PERSONAJE CU CARE NE VOM MAI INTÂLNI.NU-I UŞOR SĂ-ŢI FACIBAGAJELE... O PORNIM SPRE XERATA

Într-o după amiază, târziu, aproape de asfinţit, în biroul lui Laffite se aflau mai mulţi oaspeţi veniţi în după amiaza aceea. Cameraeraplină de fum.Discuţia era în toi. De fapt principalii erau numaidoi,ceilalţi patru de faţă, printre care şi Laffite nu interveneaudecât dincând în cîând, susţinându-1 pe unul sau celălalt dintre ceicare se angajaseră discuţia aprinsă în care s-au lansat până la urmă, toţi. Deşi obiectul disputei începuse să măintereseze, mă mulţumii să mămenţin — deocamdată — în cea mai strictă neutralitate.

Unmedic belgian, un anume RaulWertey, care sosise în urmă cu numaidouă-trei luni la Matadi, povestea că în împrejurimile localităţii Kerata, — unde se deplasase pentru a îngriji un funcţionarcuprins de friguri ce locuia în satul Poust — aflat în apropiereamalului stâng al Congo-ului — poposise nu departe de un lac, înpreajma căruia descoperise numeroase urme de elefanţi.

Herbert Pous, amic al lui Laffite— un negustor originar din Anvers, stabilit de aproape un an în Congo — susţinea că străbătuseînlung şi-nlat zona indicată de Wertey,că parcursese zeci de mile dealungul malului stâng al fluviului şi că fusese în nenumăraterânduri la Poust, fără să fi văzut lacul şi nici urmă de elefanţi.

Inginerul Bertram — susţinut de încă doi sau trei dintre cei de faţăinterveni maliţios insinuândcă dr. Wertey povestise, cu vreodouă săptămâni mai înainte, că nu el, ci nişte oamenidin escortasa ar fi spus că urmele descoperitear fi fost lăsate de o ceată deelefanţi...

—Ai văzut chiar tu, Râul acele, hm... enigmatice urme ?îl întrebă pe Wertey unul din cei de faţă. Şi ce te face să crezi că erau lăsate de elefanţi ?

—Cum să vă explic, replică puţin derutat doctorul. În sol sevedeau la intervale regulate adâncituri destul de largi şi adânci de vreo treizeci-patruzeci de centimetri... Ce alt animal ar fi putut, lăsa asemenea amprente?

—Erau multe ? — intrai şi eu în vorbă.

—Nenumărate. Răspândite pe o largă fîşie de teren.

—Desigur că doctorul s-a înşelat, comentă cu un zâmbet sceptic Herbert. Vă asigur, domnilor, căn-am văzut niciodată prin regiunea aceea vreun lac cât de mic,nici urme de pahiderme şi — evident — nici un elefant. Pe cinstea mea ! — dacă aş fi văzutvreunul— aş fi pierdut prilejul să-1 vânez ?

Raul Wertey se încruntă.

—Dar ce crezi ? Mi s-a năzărit prin vis ?Ori socoti că am născocit toată această poveste?

Doctorul era furios. Se stăpânea cu greu. Îşi aprinse nervos o ţigară apoi continuă — cu aparent calm :

—Susţin că lacul de care v-am vorbit există şi că fără îndoială -— dat fiind urmele zărite — el constituie fie o adăpătoare permanentă fie una vremelnică a elefanţilor ce hălăduiesc prin regiune.

Tăcerea cu care fură primite cuvintele sale nu-1 descurajă. El continuă :

— Indigenii care mă însoţeau — şi ei, de necontestat cunosc prea bine ţinutul şi sălbăticiunile locului ! — m-au asigurat că urmele dovedesc că pe acolo trecuse recent o mare turmă de elefanţi. Aprinzîndu-se pe măsură ce vorbea, el adăugă :

—Îndoielile voastre mă scot din fire.Vreţi o dovadă de adevărul spuselor mele? Ei bine, duceţi-văchiar acum acasă la mine şi întrebaţi-1 pe bucătarul meu, El-Hadj, — îl ştii Herbert! Ei bine, el m-a întovărăşit la Poust şi a văzut urmele elefanţilor, ca şi mine...

—Îl ştiu: are o imaginaţie... hm..cam fierbinte. Nu prea am încredere în poveştile lui El-Hajd, răspunse Herbert, zâmbind maliţios.

Laffite — care tăcuse tot timpul — interveni, bonom, cum îi era firea:

—Prea multă vorbă în jurul acestui subiect. Problema nu e deloc aşa de complicată cum pare.

- Careproblemă? Nu există nici o problemă atîta vreme cât ştim prea bine — nu există în regiunea respectivă un atareloc, nuexistă lacul nu...

- Opreşte-tedin această demonstraţie inutilă, Herbert. Întreabă-l pe Tican — care văd că-i sticlesc ochii de veselie, întreabă-l şi îţi vaspune că Wertey poate să aibă pe deplin dreptate.

- Ce spui?sări Herbert.

Laffiteca şi cum n-ar fi înregistrat replica lui — continuă,după cum şi tu poţi să ai perfectă dreptate.

Darnu pot avea amândoi, în acelaşi timp dreptate, interveni din nou inginerul Lafont. Laffitedădu din umeri:

-Lăsaţi-mă să v-o dovedesc.

Herbert îşi încrucişa mâinile. Apoi, cuun gest detaşat îşi scoase ochelariipe care începu să-i şteargă, calm, cu batista.

- Să teaud Georges, te ascult cu cea mai mare atenţie.Ştiu că tunut e jocicu cuvintele, deşi în cazul acesta...

-Atunci ascultă, dar în linişte !

După câteva clipe, în care-şi căuta parcă argumentele, Laffite îşicontinua gândul.

E foarte posibil, ca în urma marilor ploi ce au căzut în ultimele săptămâni, apele fluviului să seumfle, revărsându-se în apropierede Poust, formând într-o depresiune un lac vremelnic de o oarecareîntindere..,

- Eo ipoteză, mormăi Herbert.

- Oipoteză foarte plauzibilă, trebuie să recunoşti. Intervenţia mea fu susţinută şi de ceilalţi.

Dar elefanţi? Cum au apărut? Aşa dintr-o datăîntr-o zonă în care

nu s-a pomenit până acum nici măcar vreun elefant solitar darmite o ceată întreagă de pahiderme ?

Herbert nu voia să se dea bătut. De altfel întrebările sale îşi aveau -— trebuie să recunosc — rostul lor.

Dacă am înţeles bine — Wertey n-a afirmat că a văzut pahidermele, ci doar urmele lor. Nu socoti pe deplin cu putinţă ca turmă de elefanţi să se fi scoborât dinspre nord şi să fi trecut incidentalpe acolo ?

Ipoteza n-are nici un temei cert. Vă repet: nu există în zonaindicatăşi nici n-a existat vreodată, vreunlac şi nici n-a fost zărită, cândva vreo trompă în tot ţinutul, ridică glasul Herbert. Doctorul Wertey acceptă fără rezerve ipotezaemisă de Laffite, socotind-o cea mai îndreptăţită. Herbert îşi susţinea punctul devedere cu o nestrămutată încăpăţânare. Amicii săi îl susţineau, aţâţaţi, cu aprindere. Puţin lipsi ca discuţia să nu se transforme în ceartă.

—Nu pot pricepe, interveni Laffite, de ce atâta vorbă în jurul acestei întâmplări. „Cazul" poate fi lămurit foarte lesne...

Herbert, înciudat, ricană:

—Pentru tine toate sunt simple. Cum se poate dovedi că doctorul are sau nu dreptate ?

—Nu ţi-a dat până acum în gând ?...

Georges îşi încrucişa mâinile şi ne privi pe toţi ca pe nişte şcolari care au uitat că 2X2 fac 4...

—Kerata — o ştiţi prea bine !— se află la o depărtare aproximativă de trei-patru zile — rosti el rar, adăugând apoi, iar la Poust se poate ajunge în maximum cinci-şase zile. O simplă excursie. Lafaţa locului — e evident, nuoricine din noi poate constata cât de aproape sau cât de departe de adevăr sunt cele ce afirmă Wertey...

Doctorul, bucuros de soluţia găsită exclamă :

—Iată o idee excelentă.Am încredere în arbitrajul tău. Laffite clătină din cap:

—Aş face bucuros această călătorie dar treburile factoriei nu-mi îngăduie

să-mi iau deocamdată nici măcar trei zile de răgaz.

Cei de faţă insistară.

—Tu cunoşti mai bine, totuşi regiunea...

—Oricum e nevoie de un arbitru...

—Realitatea va fi cel mai imparţial arbitru, dragii mei. Plecaţi la drum, cercetaţi regiunea şi în câteva zile totul se va desluşi.

—Prea bine încuviinţă dr. Wertey, golindu-şi paharul. Herbert dădu din umeri.

Cu un licăr vesel în ochi Laffite adăugă :

—Şi fiindcă — socot eu — va trebui să fie... omologată cercetarea ce o veţi întreprinde iată ce vă propun...

—Să te auzim, replică rigid Herbert.

—Ei bine doctorul Wertey e sigur de ceea ce a văzut, iar tu, Herbert, eşti convins de contrariul. Cum nici unul din voi nu se dă învins, vă propun să faceţi o prinsoare. Eu vă voi servi de book-macker ; depuneţi în seiful meu câtveţi conveni să reprezinte rămăşagul iar eu mă oblig să înmânez întreagasumă adunată aceluia care va câştiga. Ei ce ziceţi ? Ne-am învoit ?

Aprobarăm gălăgioşi.

-Prea bine, îşi sfârşi el gândul, atunci chiar mâine dimineaţăsă mergem sprePoust... După câteva clipe adăugă — parcă doarpoate numaiaşa mă veţi lăsa să lucrez în linişte câtăva vreme...

Ultimele cuvinteale lui Laffite provocarăun hohot de râs general.

Din ce în cemai rarpoţisă întâlneşti un om atât de încăpăţânat; nu părea că mai arerost să ne pierdem vremea când pentru mine adevărul e numai unul: şi acesta l-am susţinut tot timpul în faţa lor altfelnu pot pleca : am treburi urgente la Matadi.

-Dacăînţelegbine vrei să eviţi rămăşagul ? Ţi-e teamă că aisă pierzi - îl înfruntă Raul.

-Nicidecum, nicidecum... Eu nu pot plecaîn aceastăinutilă expediţie.Iată ce propun...

-Vorbeşte : te ascultăm ! Eram cutoţii curioşi ce soluţie a găsit.

-Socotcă nu-i nevoie să plecăm cu toţi la drum pentru a constata călacul e inexistent — continuă el. E suficient să anchetezedoar unul din noi...

-La cine te-ai gândit ? — îl ispitii eu.

-La oricare din voi — exceptându-lpe Wertey bineînţeles —care ar putea să facă drumul până la locul cu pricina. Pentru mai bunăalegere ar fi bine să tragem la sorţi.

-Ne-am înţeles, zise Wertey; dar nu-i nevoie să tragem lasorţi persoana indicată. În ce priveşte rămăşagul — iată înmânezdouă mii de franci domnului Laffite şi dacă accepţi prinsoarea,dumneata, Herbert poţi să-i dai aceeaşi sumă. Eşti de acord ? Deacord ! Dar aş vrea mai întâi să ştiu care e persoana la carete-ai gândit?

-Tican. Atitudinea sa neutră din timpul discuţiei îl indică drept nepărtinitor arbitru. Există vreoobiecţie?

Herbert nu păru să fie prea entuziasmat, dar nu se împotrivi, întrucâttoţi câţi se aflau de faţă, primiră cu exclamaţii voioase propunereadoctoruluiWertey.

Herbert mă întrebă :

- Cespui ?Primeşti misiunea, nu te stânjeneşte cumva ?Spune-ne!... Dacă nu accepţi, poate se oferă altcineva.Spera, se vede,că voi refuza până la urmă.

Cumpănii câteva clipe. Zilele calme ce le aveam în bungalowul prietenului meu Laffite erau o ispită, un rămâne să-mi continui programul meu liniştit: ceasuri de meditaţiesub umbra eucalipţilor, orele de seară când ascultam cântecul păsărilor..., lectură, sporovăială cu mătuşa Flory...

Energia cu care doctorul Wertey îşi susţinea însă afirmaţiile mă îndemna să cred că avea dreptate ; mă simţeam ispitit totodată de prilejul ce mi se oferea de a face investigaţii puţin obişnuite. Pe de altă parte, mă iritase oarecum ezitarea cu care Herbert acceptase arbitrajul meu,deşi intuiam că atitudinea sa nu este generată decât de dorinţa de a nu fi dezis. Pe de altă parte, de bunăseamă, nu i-ar fi convenit ca un străin abia sosit de câteva zile să aibă şansa — pe care întâmplarea i-o refuzase — de a descoperi o ceată de elefanţi...

În ce mă priveşte socoteam pe deplin întemeiată ipoteza lansată de Laffite.Într-adevăr era foarte posibil ca în perioada marilor ploi fluviul să se fi revărsat şi apele cuprinse în adâncitura unei văi săfi format acel lac enigmatic. În atarecondiţii era plauzibil ca o turmă de elefanţi să poposească pe malul apei, cu atât mai mult cu cât, după câte ştiam la sud de satulPoust se întindea o pădure virgină în care trăiau mai multe cete de elefanţi. De ce n-ar fi fost cu putinţă ca turma însetată să se fi îndreptat spre acea apă stătătoare, mult mai apropiată de locul lor de refugiu decât fluviul ?

Vânătorul din mine îmi da ghes. Cine ştie ? Dacă descopăr lacul, aş putea întâlni şi elefanţi. Parcă mă vedeam escortat de doisprezece oameni purtând trofeele vânătorii : colţii pahidermilor răpuşi...

—M-am hotărât. Plec!Chiar mâine dacă vreţi.

Herbert se uită la mine lung. Apoi, în tăcerea care urmă scoase din buzunarul de la spate al pantalonului, un portofel din piele de şarpe.

—Prea bine atunci, iată Laffite, cei două mii de franci !

A rămas hotărât să plec cât mai curând — într-o zi, două. Am cercetat harta făcându-mi câteva însemnări. Urma să străbat fluviul prin locul indicat de doctorul Wertey ; el mi-a dat apoi indicaţii suplimentare cum să ajung în zonaunde afirma că se află lacul necunoscut pe care convenirăm să-1 numim lacul elefanţilor.

După ce bungalowul invadat de ceata zgomotoasă a oaspeţilor îşi recăpăta liniştea obişnuită mă cuprinse, cuadevărat, grija. Făgăduisem cu prea multă uşurinţă că voi porni chiar a doua zi. Nu prea eram pregătit. Armele cu care venisem rămăseseră neatinse aşa cum le pregătisem la plecare : bine unse cu un strat gros de ulei special destinat să le apere de agresiva umiditate a regiunilor tropicale. Cartuşele nici măcar nu le despachetasem. Nu mai trăsesem un foc de armă de câteva săptămâni. Trebuia să-mi încerc mâna, să-mi verific puştile. Să-mi fac bagajele...

Mă cuprinse febra plecării. Cu ajutorul a doi tineri funcţionari indigeni ai factoriei care — în ceasurile lor libere de după amiază — mi-au fostde ajutor şi mai ales prin destoinica intervenţie a lui Herbert înmai puţin de patru ceasuri bagajele fură făcute, armeleşi cartuşierele bine aprovizionate,şi când era mai bine crângurile din preajma factoriei răsunară de focurile Winchesterului meu. Mă simţeamiar în formă. Reveniila bungalow.

Aicide sticla „Fine Napoleon" şi o pipă bine îndesată cu tutun mă aşteptau pe masalungă din holul casei. Laffite voia sărăsfeţe prietenii. Mă afundai într-un fotoliu de nuiele.

Îmi luaipipa mea de corn — cioplită dintr-un copac - pe care-ldescoperisem cândva, de mult, rătăcit dincolo demarginea satului meu muscelean — Berevoieştii-Pământeni. Acum, iată măaflam în Africa.Gândurile mă purtau pe meleagurile satuluimeu de unde pornisem cu tălpile goale — în urmă cu mai bine de un sfert de secol — să cutreier lumea. Şi cât am hoinărit !...

Somnulmă toropi. Aţipii în fotoliu înainte de a avea gândul dea destupa acel excelent coniac franţuzesc ce mă aştepta îmbietorpe masă. Aţipii ca un bătrân pensionar...

Târziu, spre seară nu am mai găsit prilejul să discut cu Laffitte.El se sculase, taciturn, preocupatîn registrele sale, iar eu — neavândun program — îmi prelungeam ultimele ceasuri de răgaz. M-audistrat paginile unui Petit Parisien; comentam amuzatştirile de la ultima orătipărite în Franţa cu treizeci deani, şi, sosite ieri la Matadi : era cel mai „proaspăt" jurnal; cred că ne-am fi petrecut toată searaastfel, dacă majordomul gospodăriei de burlac a amicului meu n-ar fivenit săne poftească în sufragerie.

Măuşa Flory ne pregătise o cină bogată: vânat, legume, fructebudincă de orez cu fructe glasate şi rom, cum ştia că-mi placeca era frumos împodobită cu crenguţe verzi şi flori mari de-unroşu aprins. Un fiascopântecos de Chianti rosso ne aştepta într-un calup cu gheaţă.

Abia ne instalarăm în comodele fotolii de trestie când auzirăm un sforăit de motor.

—Cine o mai fi venit, la ora asta ?—- întrebă, intrigat, Laffite.Olim apăru în cadrul uşii:

—Patru,musiu vrea vorbeşte cu dumneavoastră.

Laffite se încruntă, apoi — învingând spiritul său ospitalier — răspunse :

Câteva clipe mai târziu cei anunţaţi îşi făcură apariţia.

Ne ridicarăm în picioare, salutând pe cei noi veniţi.Cel mai vârstnic — după ce se descoperi, urmat de îndată de ceilalţi — înclină uşor capul şi se recomandă sec : Van Thyft! apoi scoase din buzunarul enormei bluze kaki ce o purta deschisă la piept un plic alb.

Laffite îl privi întrebător.

—V-o trimite Swift Van Loon.Ceilalţi rămaseră în picioare, tăcuţi.

—Dar luaţi loc, domnilor. Simţiţi-vă ca acasă...

Apariţia lor aducea parcă cu sine o adiere de aer european, care ne răcorea sufletele în zăpuşeala nopţii congoleze ce coborâse plină de zvonuri nedesluşite. Iar cordialitatea cu care se începu conversaţia, sinceritatea ce se statornici de grabă între noi, interesul cu care Laffite şi cu mine îi ascultam povestind însufleţiţi despre patria lor depărtată le vădiră că i-am fi primit cu aceeaşi bunăvoie chiar dacă n-ar fi venit înarmaţi cu o scrisoare de recomandaţie.

Oaspeţii neaşteptaţi nu cinaseră încă.Laffite îi pofti să împartă cina cu noi, invitaţie pe care-o acceptară fără multă vorbă. Aşa că ne strânserăm în jurul mesei şase comeseni, spre spaima mătuşii Flory.

Cina se prelungea. Era aproape zece. Olim mai aduse o spată de antilopă,unt la gheaţă şi o dolofană brânză olandeză, portocalie ; aruncarăm cu poftă toate câte se aflau pe masă, iar când despecetluirăm cea de-a doua butelie eram cei mai buni prieteni din lume...

Marsiliezul ne isca mereu râsul cu însufleţirea sa meridională, cu hiperbolele sale ce aminteau de Tartarin, şi-seapropiau de nu mai puţin faimosul marsiliez Marius, personaj care a inspirat atâtea faimoase anecdote.Ceea ce marca echivocul era faptul că inginerul se numea tot Marius, ca şi celebrul său omonim. Şi, încântaţi de neîntrecuta sa limibuţie plină de haz, nici nu simţeam cum trece timpul.

Graiul marsiliezului avea o mobilitate extraordinară.Dacă n-ar fi fost untalentat inginer, ar fi devenit neîndoielnic, un excelent companion. Avea darul înnăscut de a cucerioamenii prin bonomia sa, şi prin felul degajat de a se purta. Vorbăreţ, plin de har, era totdeaunapornit pe glumă şi farse. Pe cât de vorbăreţ şi vioi era Borel, pe atât liniştitşi taciturn se arăta Van Thyft, un flamand voinic, originar dintr-unmic orăşel belgian aflat la graniţa cu Olanda.

Din astepricini, Borel îl tot striga : olandezule ! Şi aşa i-a rămas numele vulgar Van Thyft, clădit parcă pe măsura catedralelor gotice,

Era cuaproape două capete mai înalt decât Laffite, a cărui staturăera mijlocie. Parcă stânjenit de înălţimeasa ce nu-şi găsea buna voioşie decât alături de congolezii din sud, Van Thyft umbla tot timpulcu spatele boltit, fără a izbuti să diminueze însă impresia ce o făceaa ; părea o statuie scoborâtăde pe soclu, o statuie de dimensiuni covârşitoare. Chipul stângaci încare-şi ştergea mereu ochelarii culentile groase de miop, încercuite de o ramă subţire albă— şi mai ales gesturile sale lente —trecea un sfert de ceas şi maibine până îşi umplea pipa cu tutun— întăreau impresia că e un neîndemânatic şi timid. Vorbea rar, cu pauze între cuvinte, ca şi cumar ficăutat fiecare vorbă în dicţionar.Neştiind prea multe desprenoi, măîntrebam cum se va descurca în Africa.

Bănuind parcă rezervele melenespuse, Laffite începu să ne povestească peripeţiile unei turmede pantere petrecute cu un an în urmă. Alături de câţiva puşcaşi indigeni şi doi vânători belgieni, participase şi Van Thyft.

Normalar fi fost să-lcred pe Laffite. „Olandezul" dovedise un extraordinar sânge rece şi doborâse cu câte unglonţ tras drept în crucea piepţilor, o panteră neagră şi o alta pătată.

Un trăgătorexcepţional, Ticane. Păcat...Nu înţeleg..., în ce constă păcatul ? Ziceai că este unexcelent trăgător...

- Chiar aşa — îmi tăie vorba amicul meu, chiar aşa... numai că VanThyft nu trage decât în împrejurări deosebite... Atunci — întimpul vânătorii de pantere — printr-o întâmplare nefericită mi s-a blocat arma, tocmai în clipa când fiara se lansase. Dacă glontele tras de Van Thyft ar fi întârziat o fracţiune de secundă numai... nu ştiu dacă aş mai fi avut prilejul să golim împreună acest batrân şi generos „Bordeaux". Laffite tăcu. Ridică sticla, o apropie de ochi şi văzând că mai rămăsese vin ne reumplu paharele...Profitai de pauză :

— Nu înţeleg : ce-lopreşte să tragă în voie, de câte ori i se iveşte prilejul? Ori e vânătoare, ori...

Intervenţia mea nu aduse nici o undă de interes pe faţa roşcovană a „olandezului". Privea licărul sângeriu al vinului din pahar. Părea cu gândurile departe-departe.Replica sa fu neaşteptată :

—Nu trag decât ca să mă apăr ori ca să apăr viaţa cuiva... Goli dintr-o sorbitură paharul şi adăugă picurând vorbele : sunt vicepreşedinte al societăţii pentru protecţia animalelor.

—Înţeleg, înţeleg, murmurai eu, uitîndu-mă mai atent la „olandez". Acesta însă socotind încheiată discuţia, se cufundă iar în tăcere.

Laffite bătu de trei ori din palme şi — se pare că semnalele sale sonore aveau un cod foarte nuanţat — Olim aduse trei sticle de Bordeaux şi o frapieră plină de gheaţă.

Atmosfera se „încălzi". Subiectul ce revenea mereu în discuţie : Africa. Despre ce n-am discutat atunci ? ! Despre vânătoare de struţi, din goana automobilului, despre pescuitul cu torţe şi capturarea gorilelor. Fiecare şi-a povestit isprăvile vânătoreşti, peripeţiile de tot felul întâmpinate în decursul călătoriilor făcute prin brussă, savana şi pădurile virgine ale continentului.

—Un continent, la drept vorbind încă necunoscut, zise la un moment dat Cronville —- un continent ce ascunde poate mai multe enigme decât Atlantida...

—Atlantida, a cărei civilizaţie socot unii savanţi că a înflorit aici, în Africa îl completă Doumer.

—Ce spui?sări ca ars Borel.Şi unde se află, după dumneata, Atlantida ?Cronville care între timp îşi golise paharul, după ce-1 aşeză jos, interveni cu tact:

—E o ipoteză, dragul meu. Şinu-mi aparţine. O seamă de istorici au ajuns la această concluzie : se pare că acest mitic ţinut se afla în Sahara, mai exact în zona podişului Ahaggar...

Discuţia se însufleţi. Doumer şi Cronville erau amândoi parizieni; crescuseră în acelaşi cartier, urmaseră cursurile aceleiaşi universităţi — în perioade diferite, ce-i drept, Cronville fiind cu şase-şapte ani mai în vârstă — dar se cunoscuseră de-abia aici, în Congo, unde lucrau la aceeaşi întreprindere.

Cronville — Raul-Roland Cronville-cum se recomanda el, rulând amuzant r-urile, mi-a reţinut atenţia încă de când a intrat. Avea o faţă îngustă, uscăţivă, brăzdată de câteva cute adânci, aproape verticale. Sub sprâncenele cânepii, decolorate de soare, ochii de un albastru senin contrastau izbitor cu chipul sever, rece, al ingineruluicare vorbea aprins, vădindu-se pasionat de subiect. Citise mult şi ştia săse facăatrăgător — mai domol şi mai reţinut — era unbun cunoscător al Africii iar cageolog cutreierase în bună măsură ţinuturile Magrebului iar în ultimiiani făcuse prospecţiuni în Guineea, Sudan şi Congo.

Nu se mărginise la studiile sale geologice ; observator pătrunzător,acumulase date deosebit de interesante asupra vieţii indigenilor :

Cineştie, poate vreodată voi avea răgazul să cern tot ce amadunat.Deşi n-am harul să povestesc ca Raul, voi încerca mai scriu o carte...spuse elcu modestie neprefăcută. Mi-a devenit simpatic în pofidafaptuluică fuma nişte execrabile ţigări de foi, a căror fum acru îmi era dezagreabil.

Se făcutârziu. Pe teresa bungalowului rămăsesem doar noi.Servitoriise duseseră la culcare, după ce Laffite îi făcu un semn discretlui Olim.

Eh, dragii mei, peste puţin e miezul nopţii...Doumerse ridică în picioare.

Ne am luat cu vorba; s-a făcut târziu, trebuie să plecăm...Cronville se înălţă la rându-i din fotoliu şi schiţă gestul de a întinde mâna să-şi ia rămas bun.

- Staţi jos, vă rog prieteni. Reluaţi-vălocurile în fotolii! răcni Laffite. V-am spus că s-apropiemiezul nopţii pentru a vă pregăti să rămâneţi aici peste noapte. Sunteţi invitaţii mei... Totuşi,schiţă o împotrivire,Doumer.

- Ce te împiedică să rămâi.Trebuie să fii mâine dimineaţă aici.

-Nu, de fapt şi eu şi Cronville avem treisăptămâni „libere". După acest răstimp vom începe lucrările... Pregătirile suntfăcute.

-Atunci, n-aveţi nici o pricină să vă grăbiţi, se însufleţi amicul. Rămâneţi.Pe voi nu vă mai întreb— zise el întorcându-se spre van Thyft şi Borel, care-şi îndesau tacticoşi pipele cu tutun, ştiu că numă lăsaţi să isprăvesc singur buteliile acestea de vin porfiriu.

Toţi cei prezenţi acceptară invitaţia, Laffite ne îmbie. Şi fiindcă acum nu mai aveţi nici un temei să vă grăbiţi, şinu vă e somn, să mai stăm la un pahar de vorbă. Discuţia reîncepu, vioaie.

Nu o urmăream. Mă preocupa gândulplecării.Mintea mea activa laborioasăplanul de organizare a expediţiei...

—Revino la meridianul Matadi,Ticane ! Unde tot zbori cu gândurile ? — mă aborda Borel.

—Te-ai cufundat într-o tăcere atât de profundă, încât mă bate gândul că Van Thyft e contagios, continuă Laffite ofensiva începută de marsiliez.

Ceilalţi izbucniră în râs. Se mai destupă o sticlă şi cu paharele pline în mână, mă priveau toţi cercetător.

—Ce te-ai închis ca un melc în cochilie ?

De astă dată în glasul lui Laffite străbătu parcă, o undă uşoară de îngrijorare.

—Mi-am adus aminte că mâine plec... Şi plec singur...

—Dar încotro plecaţi? mă ispiti Borel.

—Nu prea departe... Trebuie să fac nişte cercetări la vreo câteva zile de drum de aici...

—Pleacă, din păcate singur — interveni Laffite — eu nu-1 pot însoţi. Va lipsi doar câteva săptămîni. O mică excursie... El e obişnuit să mărşăluiască luni întregi prin păduri.

Borel îşi aţinti ochii săi vioi spre mine.

—Mă rog, şi de ce porniţi la drum lung singur ?se miră el.

—Cine să mă însoţească ?Laffite e reţinut aici şi...

—Dacă v-ar fi pe plac, chiar eu — mă întrerupse el. Adăugă grăbit: v-aş putea fi de folos : sunt un ţintaş cu experienţă...

—La vânătoarea de porumbei ?... îl aţâţă Cronville.

—Porumbel sau vultur — totul e să ţinteşti unde trebuie şi să tragi la timp...

—N-o să-ţi fie frică, Marius ? îl iscodi parizianul. Borel, nepăsător făcu un gest evaziv.

—Vom vedea... întorcându-se spre mine adăugă : amice Tican ; sunt gata să te însoţesc. Şi — dacă eşti de acord — îţi vei da seama curând la ce poate servi să fii declarat campion de două ori la concursul internaţional de tir de porumbei.

Era greu să deosebeşti când glumea şi când vorbea serios Marius Borel. Eu îl ascultasem până atunci, amuzat, cu un surâs neîncrezător ; dar auzindu-i tonul hotărât,nu m-am sfiit să-i primesc propunerea, în fond foarte mulţumit că voi avea un partener vioi şi vesel în expediţia ce o întreprindeam.

Spontaneitatea cu care Borel se înscrisese ca membru al expediţiei se pare că stimulase iniţiativa celorlalţi prieteni cu care venise.

Doumer rosti sentenţios:

- Dacă am sosit aici împreună, plecăm tot împreună! VanThyft - care ascultase, aparent distrat, discuţia noastră,gustand din cândîn când din paharul cu vin — ridică fruntea.

- Unde

- Ştiiunde ? — replică Cronville. Ceîntrebare ! ? Spre lacul elefanţilor, evident. Mai aveam doar trei săptămâni de concediu, îl lăsăm pe Borel pradă fiarelor sălbatice?...

- Te rog, se burzului Borel, eu...nu merg,interveni brusc Van Thyft curmând discuţia. Vocea îi scăzu — parcă-şi vorbea singur! La drept vorbind,adaugă el gânditor, e o experienţă care trebuie încercată; deşi nuam văzut elefanţi decât la zoo... Poate cine ştie...

-Vomvâna elefanţi ! — îi întregi gândul nerostit Cronville

Se aprinseră luminiţe — lumini al căror înţelesle-am văzutmult mai târziu : era un încercat vânător de fiare mari care, bucuros că „ancheta"întreprinsă va avea încă patru ore de desfaşurare, porunci lui Olim să maiaducă degrabă gheaţă şi o butelie de Bourgogne, şi rămaserăm înţeleşi că a doua zi, vom porni, împreună, cu „Citroenul" lui Laffite, spre Kerata şi de acolovom angaja o echipă de indigeni care să poarte bagajele spre a neîndrepta să căutămcontestatul lac al elefanţilor.Dupăce am golit sticla, am stabilit să pornim în toiul dimineţiiînainte de a începe să dogorească soarele. Mieîmi reveni îndatorirea de a urmări ca oamenii noştri să pregăteascăproviziile şi toate câte erau necesare pentru expediţia ce o întreprindeam.

Acompaniindu-ne, Borel — cam înciudat — zise :

- Curând vă veţi convinge toţi : şi dumneata Cronville, şi VanThyft, şi dumneata Doumer că un campion la tirul de porumbei ştiesă sedescurce prea bine şi în vânătoarea de elefanţi.

Călătoria începu a doua zi de dimineaţă,sub cei mai prielnici sorţi, nu numai cu toţi şase. Numărul membrilor expediţiei crescuse în zoricuunul — Sotho — un congolez trupeş şi ager, călăuza, pe îl angajase Laffite. Ne-am suit cu toţii — destul de înghesuiţi în Citroen —¦un automobil destul de rapid, vopsit într-o fantezistă culoare asemănătoare coajii lămîilor prea coapte. Model mai vechi, automobilul avea acoperite doar cele patru locuri din spate. În faţă, loculşoferului era fără acoperământ. Mă instalai la volan ; alături mine se afla Sotho, călăuza noastră. Inginerii se aşezară în spate, cam înghesuiţi de bagaje.

Curând Van Thyft, care se cam plictisise de calambururile şi snoavele neobositului Borel — mă rugă să-i cedez volanul. Mă grăbii să-i împlinesc dorinţa, mulţumit chiar de intervenţia sa, întrucât terenul — un sol lateritic mâncat de ploi îmi solicitase prea mult atenţia şi mă simţeam obosit. Van Thyft opri maşina şi schimbarăm locurile.

Marius, care — minune ! — tăcuse câteva clipe, interveni.

—Sper, dragii mei, că soarele african va topi încetul cu încetui aisbergul din inima amicului nostru Van Thyft.

Auzindu-şi numele, „olandezul" îşi întoarse capul ţintuindu-1 pe Borel cu o privire glacială, apoi fără să rostească un cuvânt îşi aţinti iar privirea pe drumul plin de hârtoape pe care-1 străbăteam. Noi râdeam în hohote.

Maşina înainta gâfâind, zgălţîită de hopurile şleaului pe care se angajase Van Thyft. Cronville sparse tăcerea.

—Cam scutură Citroenul...

—... în schimb înghite kilometri cu lăcomie — ironiza Borel — cred că am realizat un adevărat record : 15 km viteza orară !

Van Thyft tăcea olimpic. Apoi, pe neaşteptate izbucni:

-Bagajele expediţiei — deşi m-am străduit săle reduc cât mai mult — depăşeaucu multşase sute cincizeci de kilograme. Am luat cu noi două corturi cu pereţi dubli de in cauciucat, două rotocoale de frânghie de Manilla triplu împletită, trei saci de orez şi făină de mei pentru purtătorii de poveri— socotind că vor fi şi zile când vânatul s-ar vădi neîndestulător ; apoi câţiva săculeţi impermeabili plini cu cafea crudă, zahăr cubic şi ceai verde, precum şi trei „cartoane" a câte douăzeci de pachete de „Gauloise" — ţigarete cu tutun negru, foarte tare.

Am mai adăugat în ultimul ceas — după ce am golit împreună cu Laffite aproape jumătate din magazia sa — patruzeci şi cinci de macete — cuţite lungi cu lamă lată de oţel călit, precum şi vreo patruzeci de cuţite mai mici, cu plasele metalice — daruri pentru căpeteniile satelor unde urma să poposim, în cursul călătoriei.

Tot ca daruri ori pentru a le folosi eventual ca obiecte de schimb cu băştinaşii am mai luat două sute de pachete de tutun negru de mestecat, trei sute de oglinjoare cu faţă dublă, cinci baloturi de chembrică roşie de Guineea şi un balot de stambă înflorată, viu colorată. Un bidon cu benzină pentru primusul „Hudson", pe care Van Thyft a ţinut cu tot dinadinsul să-1 luăm cu noi, cinci baloturi cu veşminte de schimb, zece pături impermeabile din păr de cămilă precum şi cinci lădiţe cu muniţii, încheiau inventarul. Se mai adăugau evident armele.

Van Thyft avea un „415" şi o puşcă olandeză cu două ţevi, Cronville un „Winchester" şi un „Magnum 45", Doumer un„Mannlicher Schönauer" cu repetiţie, o armă excelentă pe care o câştigase în urma unei prinsori de la un englez, faimos vânător de leoparzi iar eu — nedespărţitele mele puşti : „H. H. Magnum 375", carabina cu repetiţie şi cele două „Colturi" ce mă întovărăşiseră în toate peregrinările mele prin Africa tropicală şi ecuatorială.

În fond — ce? — te crezi pe Champs Elysees, Borel?! Nedeplasămîn inima savanei.

Ca şi cum n-ar fi reţinut decât un singur cuvânt din ce se discutase,Cronvillespuse :

-Şivoi de când pregăteaţi— în gând — călătoria aceasta?

-De douăzeci de ani : încă de pe vremea când eram student atunci era pentru mine continentul misterelor.

Borelreplică :

-Misterele s-au risipit de mult.Avionul te duce din Europaîn miezul continentului într-o singură zi...

Asta nu spune nimic. Cu sau fără mistere, Africa, pădureatropicalăîşi mai păstrează încă aproape intactă frumuseţea frustă, fauna sa originală...

Zgomotul motorului stârnea nelinişte în lumea păsăretului. Dinmiile de mimoze ţâşneau fâlfâind greoi din aripi păsări-rinocer, ce scoteau ţipeteaspre : roh-roh-rooh !...Un stol de papagali cu penet cenuşiu şiplastron alb-gălbui ne însoţi câtăva vreme. Ţipetele lor stridente ne asurziră. Eram ispititsă tragcâteva focuri pentru a le îndepărta. Presimţind parcă proasta dispoziţie se risipiră curând, pierzându-se în frunzişul arborilor. Vulturii pe care-i lăsa indiferenţi trecerea noastră zgomotoasă, care cu zecile îşi fremătau în jurul nostru aripile albepresăratede vinişoare subţiri de un roz palid. Din când în când verdele intens al vegetaţiei era luminat de flori — volburi de un galbenstrălucitor precum şi de un soi de flori cu corola stelată, viucoloratăîn roşu.

Cutoate că soarele nu se ridicase mult deasupra orizontului, căldura era înăbuşitoare.Înaintarăm aşa vreme de patru ceasuri cu o vitezăorară mijlocie de 30 de kilometri. Terenul prezenta din ce înce maimulte obstacole şi cum, spre a le învinge, Citroenul — zgâlţâit— făcea mari sforţări, călătoria era destul de obositoare. Ungrupde arbori trupeşi, ce străjuiau marginea unui petec de pădure spre care pătrunseserăm, ne oferi răcoare şiun loc prielnic pentru a ne oprişi a ne odihni, puţin până va trece toiul căldurii.

Călăuza, rapid şi cu multă îndemânare, aprinse focul pentru aîncălzi ceaiul — singura băutură cuadevărat răcoritoare în zăpuşealatropicelor.

Azi, de serviciu la bucătărie sunt eu ! ne anunţă Marius. Deschisela iuţeală câteva cutii de conserve, despacheta un pachet depesmeţi şi prânzul fu gata în câteva minute : o masă frugală, încheiată cu câteva ceşti răcoritoare de ceai verde.

Nici nu doream mai mult. Arşiţa izbuti să pătrundă puţin prin umbrela groasă de frunze a copacilor. Ne-am întins sub arborii cei mai umbroşi şi curând am adormit cu toţii. Singurul care rămase treaz fu călăuza, care aşezat la rădăcina unui arbore îşi petrecu timpul — ne-a povestit el mai târziu — urmărind lupta dintre două seminţii de furnici — unele negre, altele galbene care se războiau pentru cine ştie ce pricini neştiute de oameni.

La drum, am pornit de-abia pe la patru şi jumătate ; ajunserăm la Kerata mai repede decât am fi crezut; Van Thyft, s-a vădit a fi un excelent şofer iar — pe de altă parte — în a doua etapă, Citroenul a parcurs un teren mai puţin accidentat, astfel încât am putut înainta în medie, cu cincizeci de kilometri pe oră.

— Un adevărat record, comenta Doumer, destoinicia bravului nostru şofer.

Borel, cu neistovita lui bună dispoziţie, înveseli şi această ultimă parte a zilei, imitând, cu evident talent, modul cum vorbea Cronville, caracteristic francezilor din nord.

Pentru a intra în Kerata, Van Thyft,atrebuitsă aprindă farurile automobilului. Se înnoptase de-a binelea.Cerul african, limpede, scânteia cu constelaţiile lui străine.

Capitolul 3

KERATA. O GAZDĂ OSPITALIERĂ. BUNA TOVĂRĂŞIE AUNEI MARSALA. PODUL... PLUTITOR.CROCODILII. BOREL ÎŞI ARATǍ VIRTUŢILE VÂNĂTOREŞTI. CÂTE CEVA DESPRE CROCODILI ŞI CAIMANI. PRIMEJDIE!

Acestae un sat destul de important, ceadăposteşte câteva sute de negii. Aici se afla o mare factorie comercială, asemănătoare cucea condusă de Georges Laffite la Matadi.

Fiind ora târzie la care am sosit la Kerata, am hotărât, dupăce ne-am sfătuit în pripă, să poposimla factoria despre al cărei factor,un grec originar din insula Chios,amic al lui Laffite — unul numitKalmitzakis, ştiam că se arăta totdeauna mulţumit cândofereaospitalitate vreunui european. De altfel oricum trebuia să-1 văd : debună seamă s-ar fi supărat, aflând că trecusemprinKerata şi nu m-am oprit şi pe la el. Mă cunoştea bine din desele călătorii la Matadi. Totuşi — cumpăneam eu — nu sunt singurdacăpotrivit să-i bat la uşă întovărăşit de o întreagă expediţie? A învins spiritul meu practic. În fond ce puteam face altceva, înplinănoapte, într-o localitate ce-mi era aproapenecunoscută?Amoprit maşina în faţa factoriei.

Kalmitzakis— furat de treburi — nu cinase încă. O sticlă devinîi ţinea însă tovărăşie.Văzându-ne, se grăbi să ne invitelaînceput să ciocnim împreună câte un pahar de vin. Însetaţiacceptarămîncântaţi invitaţia şi, curând, — după ce un indigen —slujitor al casei — aduse tăcut câteva tăblii încărcate cu gustări şi patru butelii de vin — atmosfera se încălzi. După ce ne-amdescărcat sacul cu noutăţi din Europa, într-un moment când conversaţiagenerală fu întreruptă câteva clipe de tăcere — aşa cum se petrece câteodată, în mijlocul celei mai agitate discuţii — o întrebaigazdă :

—Spune-mi te rog, crezi că nu te-ar stingheri dacă am putea rămâne aici peste noapte ?

Sprâncenele groase ale lui Kalmitzakis se zbârliră parcă.

—Oaspeţii grecilor — zise el — nu trebuie să doarmă sub alt acoperiş decât al aceluia care i-a poftit să împartă cu el pâinea şi vinul...Mi se pare de neînţeles faptul că tocmai dumneata, un român — a cărui ţară e cunoscută pentru larga ei ospitalitate — îmi pui o asemenea întrebare.

Mă simţeam stingherit.

—Iartă-mă: mi-e greu să primesc, suntem mulţi şi am venit în casa dumitale neanunţaţi..., încercai eu să explic.

Mă bătu cu prietenie pe umăr :

—Să nu mai vorbim despre asta.În Kerata, cât veţi zăbovi, nu veţi avea altă locuinţă decât aceasta : casa mea e casa voastră. Kalmitzakis bătu din palme.

Slujitorul — negru tăciune, cu ambii obraji brăzdaţi de câte două cicatrici rituale — apăru în pragul uşii.

—Lhuk — masa ! Şi repede : ne eo foame cumplită ! Bluza albă abăieţandrului dispăruse dincolo de cadrul uşii cînd Kalmitzakis îi strigă din urmă :

—Şi nu uita : adu ceva să ne răcorim !

Masa fu îmbelşugată. Şi „răcoritoarele" deasemenea : vin alb şi un rachiu tare adus din insula Chios de gazda noastră, cu prilejui unei recente vizite în arhipelagul natal.

Kalmitzakis îşi înălţă paharul plin-ochi.

—Pentru înflorirea ţării dumitale, Ticane !

Îndatorat de urare, golii paharul până la ultima picătură urmat de toţi ceilalţi.

Dar gazda noastră închină deopotrivă câte un pahar şi pentru Franţa şi Belgia : apoi alte pahare urmară într-un tempo rapid.

Kalmitzakis avea un suflet generos. Mereu găsea câte un subiect nou. Fiecare urare însemna un nou pahar golit până la fund.Vinul era aromat şi îmbietor dar îl simţeam cum arde în vine.

—Pentru reuşita expediţiei, noroc ! Să doborâţi întreaga ceată de elefanţi !

Ochii lui Kalmitzakis se îngustară ; pupilele se mai întrevedeau printr-o fentă subţire, i se cam închideau ochii. Imaginaţia sa nu obosise însă ; dimpotrivă părea mai fertilă ca oricând : urările numai conteneau.

Noiridicam de la o vreme paharele pline şi le lăsam apoi jos neatinse.

Singurul dintre noi care se prinsese înacest joc era marsiliezul. Beaconştiincios pahar după pahar. Curând vinul şi rachiul, îşi demonstrară efectele. Marius devenimai guraliv ca oricând. Sporovăia cu o viteză uimitoare, debitând cuvintele ca o mitralieră. Alcoolulîl aprinsese într-atât încât se simţea în stare să înfrunte şarja tuturor elefanţilor de pe continentul african.

-Ce facem ? Nu plecăm ? Acum elefanţii s-au adunat la adăpare. E timpul să acţionăm !

Nu ne-a fost lesne să-lpotolim. Borel încerca mereu să se ridice lamasă pentru a-şi lua carabina : voia neîntârziat săpornească la vânătoare de elefanţi.

-Iaca bine, intervenii eu, te întovărăşesc. Haidem Borel ! Mirat numă mai împotrivesc. Else ridică nesigur în picioare, înălţând paharul. Văzînd că e gol îl întinse spre Cronville :

-Să mai bem atunci un ultim păhărel. Cronville i-1 umplu. Acesta a fost, într-adevăr, ultimul. Toropit, adormi în fotoliul de paie. Pe faţa-i rotundă se aşternu o pace deplină.O pace care fu însă curând tulburată de o adevărată cascadăde sforăituri.

Acesta a fostsemnalul. Se făcuse târziu. Ne era somn. Prânzul îmbelşugat şi maiales generoasele închinări ne cam moleşiră. Până în zori mai eraudoar câteva ceasuri.

Ne-am instalat hamacurile şi am adormit curând,toropiţi ca după unîndelungat marş istovitor.Înainte de a mă cuprinde pe deplinsomnul am mai avut câteva clipe încântarea să aud cum ţârâie greieriimolcomi, tricotând parcă în jurulmeu o pătură sonoră caldă, molatecăce-mi aducea aminte deacasă.

Înzori am fost treziţi de călăuză.Deşteptarea, după noaptea din ajun,a fost grea.

- Sus, mussiu! Sus ! Trebuie grăbit. Podul nu aşteaptă. Pleacă.Al doilea nu mai pleacă azi. Sus mussiu !

Călăuza noastră ne îndemna stăruitoare să ne grăbim. Şi aveadreptate : dacă pierdeam „cursa" se irosea o zi întreagă.

Am renunţat la gustarea ce ne-o pregătise bucătarul gazdei noastreşi după ce ne-am luat rămas bun, am pornit cu pas iute la drum.Pânăla debarcader mai aveam de mers vreo zece minute. Acolo neaştepta Van Thyft care pornise cu atomobilul încărcat cu bagaje cucu sfert de ceas mai înainte.

Podul... era ancorat. O funie groasă, împletită îl ţinea legat de un burkea singuratic ce străjuia malul jos al fluviului. Marsiliezul şuieră a mirare.

—Ăsta e... podul ?

—După cum vezi : un pod plutitor, îi replicai eu.

În jurul „podului" se agitau mai mulţi indigeni — unii probabil podarii, ceilalţi — călători ca şi noi.

—Ce adâncime credeţi că are fluviul aici? întrebă precaut Doumer uitându-se pieziş la bacul improvizat cu care urma să traversăm apa.

—Nu cred să depăşească zece metri, — nu-i aşa Ticane ? — îi răspunse Borel uitându-se spre el cu sclipiri de ironie în ochi. Şi fiindcă veni vorba, adăugă el, spune-mi dragul meu Doumer, ştii să înoţi ?

Doumer ca şi cum nu ar fi auzit întrebarea insinuantă se îndreptă spre bac.

L-am urmat cu toţii.

Podul plutitor era de fapt o plută alcătuită din trunchiuri masive de arbori, legate zdravăn între ele cu „funia pădurii"-liane subţiri dar tot atât de rezistente ca odgoanele de Manilla. Peste aceste bârne solide erau suprapuse, transversal alte trunchiuri mai subţiri, alcătuind o platformă rectangulară mai mult sau mai puţin plană ; o plută grosolană, construită rudimentar pe care se încarcă vehicule, oameni şi, de cele mai multe ori, şi animale. Conducătorii — patru negri bine clădiţi — cu ajutorul unor prăjini lungi, pe care le înfig din când în când în patul nisipos al fluviului, deplasează „podul plutitor" cu toată încărcătura de la un mal la altul.

După ce se puse în mişcare „podul", Borel — care rămăsese în maşină, instalat comod pe pernele de piele ale „Citroen"-ului — coborî din automobil şi, strecurându-se cu greu printre lăzile şi baloturile îngrămădite pe platformă şi printre numeroşii pasageri ai bacului, se aşeză pe un trunchi, la câţiva metri de noi, chiar la marginea platformei.

Rezemat de o ladă ascultam interesat discuţia ce se angajase între Cronville şi Doumer. Cronville îi povestea cum îşi pregăteşte el tutunul de pipă, amestecînd „Maryland"-ul cu frunzele blonde, tăiate în şuviţe subţiri, ale unui alt soi deosebit de tare şi aromat.

Ca vechi fumător de pipă, subiectul îmi reţinu atenţia. Dar în vreme ce tocmai mă pregăteam să-i cer amănunte asupra „reţetei" sale, auzirăm lângă noi exclamaţii alarmate. O indigenă cu şolduri masive şi sâni opulenţi înveşmântatăîntr-un soi de sari roşu strălucitor cu flori mari galbene striga ceva nelămurit spre alte două mai indigene depe marginea plutei. Acestea săriră ca arse şivenireă cu paşi iuţi spre noi. Începură să vorbească, precipitat, strigând, uitându-se când la noi când spre fluviu. Nu înţelelegeam nimic. Făcui un semn interpretului, care de altfel se şi îndreptaspre grupulnostru.

- Dece-s oare aşa agitate, Ticane ?

- Nu ştiu,Cronville!tocmai asta vroiam să-1 întreb pe Sotho.Darnu mai funecesară intervenţia călăuzei. În secundele următoare amînţeles spaima femeilor: la numai trei sau patru metri denoicu, la marginea platformeiun crocodil îşi făcu apariţia.

Atunciconcomitent Cronville, Doumer şi Van Thyft strigară:

- Borel ! Fiiatent! Drept în faţă! Van Thyft, care în clipa aceea privea distrat dincolo de apetresări. Se uită o clipăspre noi, apoi îşi îndreptă privirea spre fluviu. Crocodilul se afunda rapid, dispărândînapă. Îlsperiase poate strigătul nostru. Se mai zăreau doar câtevavaluri de apă. Se ridică de pe bârnă, cu o iuţeală la care nu m-aş fi aşteptat,

Făcu unsalt înapoi şi, apoi, mai uitându-se din când în când pesteapă,se apropie de noi cu paşi grăbiţi.

- Ces-a întâmplat ? Credeţi că era într-adevăr un crocodil? Eşti cam palid, dragul meu, îl fixă cu ochii plini de maliţie.

Spaima lui e pe deplin îndreptăţită: de-ar şti cu cât interes urmărea crocodilul!... Glumele pe seama marsiliezului nu mai conteniră risipind încet, încet încordarea care ne mai stăpânea, încă.

-Mai credeam, strecură maliţios Cronville, că Borel va folosi acestbinevenit prilej pentru a ne dovedi virtuţile sale vânătoreşti.

- Dacăl-aş fi văzut..., replică fără umbră de zâmbet, marsiliezul ce-şi ţinea privirea aţintităspre locul unde apăruse reptila. Ehei, crocodilul ar fi plutit acum cu abdomenul în sus!...

Amrâs toţi cu lacrimi ; în clipa aceea părea cu adevărat Tartarin.Înciudat se depărtă de noi, instalându-se iar pe marginea plutei.Noi ne-am reluat discuţia întreruptă de incident când,peneaşteptateauzirămîmpuşcături. Strigătele luiBorel erau edificatoare: el deschise focul !

-L-am atins ! L-am răpus !

-Ce se-ntîmplă Borel ?... De ce-ai tras ? În cine ?

-Ce întrebare?!În crocodil ! Glonţul i-a pătruns în ochiul drept — unde am ţintit. Sunt sigur...

Râsetul nostru gata să se dezlănţuie iar, ni se topi pe buze, când văzurăm că mai mulţi dintre indigenii aflaţi pe plută se reped spre latura în care se afla năstruşniculnostru tovarăş ; „podarii" începură să sondeze apa cu prăjinile.În grabă, ne-am apropiat şi noi de grupul ce se agita pe marginea plutei discutînd gălăgios.

—Ce spun ? De ce se agită aşa ?

Călăuza,la întrebarea mea,îmi răspunse cu mirare în glas

—Ce să spună ? Că mussiu Borel e un mare vânător.Cu o singură împuşcătură a şi răpus crocodilul...

Faţa rotundă şi roză a lui Borel strălucea : emoţia primei lui înfruntări cu monştrii apelor nu-i micşorase cu nimic înclinaţia de-a se împăuna ; aproape agresiv îl aborda pe Van Thyft:

—Ei, ce spui „olandezule" ? Van Thyft tăcea olimpic.

Marsiliezulfierbea ca un samovar. Nu-şi mai găsea astâmpăr.

—Ai văzut ? Cu un singur glonte am sfârşit cu caimanul...

—Hm... Cred că te înşeli...Borel îl privi uimit pe Van Thyft.

—Mă înşel? Cum adică? Ce vrei să spui? Au văzut toţi cei de faţă: l-am lovit în centrii vitali : de-abia a apucat să se mai zbată câteva clipe...

—Te înşeli dragul meu... Sunt de acord cu Van Thyft. Intervenţia mea îl descumpăni pe bietul marsiliez a cărui faţăîncepu să se acopere de picuri mari de transpiraţie. Sângele îi năvăli în obraji.

—Dacă doi îţi spun că te-nşeli...

Era prea mult pentru Borel : acum şi Cronville ni se alăturase. Marius ne fixă dezorientat, câteva clipe, plimbându-şi apoi încet privirea de la unul la altul, apoi, nesigur, se uită spre apă.

Strigăte de bucurie porniră deodată din rândurile indigenilor care sondaseră până atunci apele. Reptilarăpusă apăru la suprafaţă. Plutea flască inertă.

—Acum ce mai spuneţi ? — întrebă Borel deschizînd larg braţele ?L-aţi văzut caimanul! Eh ? E mort, mort de-a binelea.

—Te înşeli Borel: nu văd nici un caiman... îi replică cu glas uscat Van Thyft.

—Dar ăsta ce e ?

—E un crocodil.

—Ce mi-e unul, ce-i celălalt ?! Tot una !...De ce temiri?

- Nicidecum, dragul meu — iartă-mă că trebuie să-ţi împrospătezi cunoştinţele de zoologie — caimanii sunt, e drept, înrudiţi cucrocodilul, dar ei sunt specifici numai faunei continentului sud-american,învreme ce — interveni didactic Van Thyft-acesta este un Mus.cataphractus...

-Mus cataphractus ? Vocea lui Borel deobicei plină, sigură, seauzi, şovăitoare.

Întcmai : acesta-i crocodilul cu platoşă, specie exclusiv africană. Sper să-i pescuim leşul şi atunci privindu-1, nu vei uita niciodată caracteristicile sale...

Borelcopleşit la început de erudiţia lui Van Thyft tăcea, rotindu-şi privirea ca uncopil certat... Apoi, reţinând singurul amănunt ce-1 interesazise:

- Hai să pescuim leşul? Dar asta înseamnă că recunoşti că l-am răpus dintr-o singură lovitură? Van Thyft dădu nepăsător din umeri :

- Dar cine a contestat acest fapt ?Cu faţailuminată Borel, cu mobilitatea sa de spirit specifică,încheie acest subiect care-1 consideră epuizat, o dată ce i se recunoscuabilitatea.

-Îmi spuseşi că povesteşti despre, hm... cataphractus.Ziceai că acest crocodil — cepoate ajunge la şase metri lungime, şi cred că cel ochit de tinenu-i departe de această limită.

-Aresemne particulare care-1 recomandă.Care-s ?

-În primul rând platoşa ce-i apără spinarea are şase rânduride plăci cornoase pe spate, pielea solzoasă e galbenăca lutul, pătată de pete mari întunecate, în vreme ce pânteculalbicios cu o nuanţă gălbuie, ca a nisipului...

Râsetele „vâslaşilor" întrerupseră această sintetică lecţie dezoologie, pe cât deneaşteptată pe atâtde neobişnuită... Din apelemâloase ale fluviului îşi făcu apariţia, neaşteptată, o ceatăde crocodili: am numărat vreo şapte.Apele se învolburau lovite de fălcilelorlargi. Poate erau şi mai mulţi.

Scoteau din când în când fălcile lor cu dinţi ascuţiţi clămpănindu-lesec. Mă înfiorai.Indigenii de pe plută vorbeau în şoaptă, neliniştiţi.

Aproape deVanThyft, o femeie, înaltă, uscăţivă, ce purta un fel de şorţ de-un tipătorroşu, stătea ghemuită lângă nişte coşuri înalte, îngrămăditeîn mijlocul plutei. Ţinea ochii închişi strângând în mâini o amuletă (mai târziu am văzut că era un scurtşirag alcătuit din dinţi de crocodil). Murmura cine ştie ce descântec...

Biruindu-şi teama, „pontonierii" noştri mânuiau încordaţi prăjinile pentru a trece cât mai repede pe malul celălalt. Dar fie că teama le moleşise forţele, fie că apele erau aici mai repezi, „podul" nu prea înainta.

—Voi aţi observat? comentă cu glas muiat Cronville.Aş jura că-s mai mulţi acum...

Apele fluviului parcă se însufleţiseră. Zeci de crocodili răsăriţi pe neaşteptate înotau în jurul nostru, zbătând cozile. Ambarcaţia îiatrăgea ca un magnet. Dădeau târcoale, apropiindu-se uneori până la câţiva metri de „podul" nostru plutitor.

Conducătorul „podului plutitor" — prin intermediul călăuzei noastre — ne sfătui să ne instalăm mai spre interiorul platformei; dar mai înainte de a ne retrage, reptilele porniră la ofensivă. Îndrăzneţi, câţiva crocodili, care se apropiaseră mult de noi încercau să se urce pe bord. Greutatea automobilului părea să înlesnească tentativele cetei iritate ; sub povara sarcinii, trunchiurile platformei se aflau foarte aproape de nivelul apei.

Primejdia era serioasă.Marius încetase să mai glumească. Van Thyft, preocupat, uitase să-şi mai aprindă pipa, de mult stinsă. Cronville îşi muşca nervos vârfurile mustăţii sale galice. Deşi — evident — tulburaţi, neliniştiţi, minţile noastre lucrau înfrigurate. Toţi erau stăpâniţi de un singur gând : să găsim rapid mijlocul de a respinge asaltul monştrilor, aţâţaţi de necugetatul gest al lui Borel.

—Trageţi, mussiu ! De ce nu trageţi ?

—Ce facem ? — întrebă aproape şoptit Cronville.

—Să mai aşteptăm — zic eu.Poate e o alarmă falsă. Socot că n-ar fi bine

să-i stârnim mai mult. Mă întreb dacă tot ce se petrece nu-i rezultatul pripelii lui Borel.Împuşcăturile lui...

—Ce vrei să spui ? Socoti că eu i-am stârnit? Era firesc să... Borel îşi înăbuşi replica sa mânioasă într-o exclamaţie de spaimă. Situaţia se înrăutăţise în ultimele minute. Câţiva crocodili încercausă escaladeze trunchiurile aşezate transversal pe fiecare latură a plutei, trunchiuri mai groase ce constituiau un vag parapet protector al primitivei noastre ambarcaţii. Răspândeau o duhoare fetidă ce-mi tăie răsuflarea.

-Nu mai etimp de pierdut, eu trag !

-Nu tepripi Borel ! Să nu deschidem focul decât atunci când va fi nevoie.

-Tu cetot aştepţi, Ticane ?

-Încă puţin şi sunt pe plută, izbucniCronville, atât decalm şi ponderat îndeobşte. Femeile încetaseră să mai plângă. Pe plută era tăcere. Auzeamrăsuflarea grea a oamenilor. Curând, nu se mai auzi decât zgomotulcolţilor şi loviturile în gol ale fălcilor reptilelor aţâţate din care uniiizbuteau să se ridice pe plută. Mâzga verzuie ce acoperemarginea„podului plutitor" se dovedi un aliat neaşteptat. Negriiimânuiau cu îndârjire prăjinile încercând să facă să înaintezepodul. Curentul puternic depărta însă bacul de malul spre care neîndreptam.

Capitolul 4

TOVARĂŞI DE DRUM PRIMEJDIOŞI.ÎNCERCUIŢI. NU-MI PLAC RECENSAMINTELE.N’GANGA. DUHURILE APEI. UN JIU-JIU FARA SEAMǍN.SKUPI! SKUPI!CLIPE DE MARE CUMPĂNĂ • ÎN SFÂRŞIT IATĂ-NEPE CELĂLALT MAL AL FLUVIULUI

A mai trecut un sfert de ceas. Neliniştea ce o încercam, bănuind că dintr-o clipă în alta nesigura noastră ambarcaţie va fi asaltată de crocodili, ne încorda nervii într-atâtîncât pe plută nu se mai auzi nici o şoaptă. Doar răsuflarea oamenilor, grea, precipitatăpuncta liniştea aceasta nefirească.

După o vreme, Cronville sparse tăcerea :

—Se pare că nici crocodilii nu se prea simt în largul lor. Oricum, nu se hotărăsc să ne atace...

Într-adevăr crocodilii păreau oarecum dezorientaţi. Îi neliniştea prezenţa noastră şi nu se apropiau prea mult de „podul plutitor". Se mărgineau să ne dea târcoale.Îşi căscau din când în când boturile, vrând parcă să ne demonstreze ce bine înarmaţi sunt. Crocodilii şovăiau. Un fapt însă era neîndoielnic : pe măsură ce se scurgea timpul,numărul lor sporea. Apoi pe neaşteptate deveniră mai îndrăzneţi şi începură să înoate leneş spre noi. Se zăreau ieşind din ape doarspinările lor cuirasate şi coada care se zbătea cu putere, stârnind largi cercuri ce se frângeau mereu. Borelîntoarse capul spre spatele „podului plutitor" unde nuse afla nici un om. Vocea sa era înăbuşită.

—Drace ! Suntem încercuiţi !

Într-adevăr, în timp ce noi ne aţintisem mereu privirile în faţa noastră, zeci de reptile ne împresuraseră. De unde la început se concentraseră într-o singură laturăa „podului plutitor" — aceea îndreptată spre malul stâng, unde se vede că îşi aveau stabilite bârlogurile — acum ne aflam înconjuraţi din toate părţile.

Borel murmură :

—Să tot fie cincizeci... Ce zici Ticane ?

--Credcă-s mult mai mulţi.Numai că nu-mi arde deloc de glumă…

Poate nici nu auzise ce i-am spus.Spectacolul cese desfăşura înjur îl absorbea, hipnotizîndu-lparcă.

VanThyft — care nu se clintise din loc, scrutând prin lentilele ochelarilor săi mereu aburiţi, mişcările „amfibiilor" carese apropie denoi.

- Am o ideie: aş vrea să vă ştiu părerea, spuserar, cu un aer detaşat, parcă discuta o partidă de crichet

- Dacă ai vreun plan cum să-i punem pe fugă, spune-ni-lrepede.

- Nu maie timp, olandezule !Drace ! Crocodilii ne privesc cu o privire paşnică !...

Borel, ca prin minune îşi recăpătasebuna dispoziţie.

-Teascult. Care ţi-e planul?îlîntreb eu pe Van Thyft.

- Uitela ce m-am gândit:ne desfăşurăm pe două laturi ale poduluiîn direcţiile unde-s masaţi cei mai mulţi crocodili. Vom tragedeodată câteva salve...

- În crocodili! — se repezi bătăios, Borel.

-Nu, în aer, numai în aer, preciza Van Thyft. Împuşcaturile înaer

sunt sigurvor înspăimînta crocodilii şi... Şi ? Apoi ?

- Risipindu-se reptilele, oamenii vor putea mânui, fără primejdie prăjinile, îndrumând „podul" spre malul celălalt. Trebuie să luăminiţiativa. Astfel...

« olandezul »nu ajunse însă să-şi sfârşească frazacând strigăteînspăimântatene atraseră atenţia spre laturaplutei aflată în dreapta lui. Un copil începu să plângă în hohote.

Nganga !... Nganga !

Strigătele de alarmă izbucnite din spatele nostru ne obligară săvedem cum

uncrocodil, după nenumărate încercări neizbutite, reuşise să-şitârască labele anterioare şi o parte din trunchi pe bârnele plutei, dându-şi capul său lătăreţ când într-o parte, când în alta. Ochiiinjectaţi de sânge, reci, parcă îşi alegeau prada.

Plutase apleca neliniştitor sub povara lui. Crocodilul se cramponacu labele de lemnul plutei. Partea superioară a toracelui — care întrevedea lucitoare, vânăt-alburie — se rezema de marginea „podului plutitor" în vreme ce, coada solzoasă i se zbătea puternic agitândapa, ca şi când prin acea mişcare ar fi dobândit forţa necesară săse avânte pe plută.

Un nou strigăt sparse tăcerea înfrigurată ce se aşternuse pe bord.Un al doilea crocodil se căznea să se urce pe „pod" cu mai multă şansă — după cât se părea — decât înaintaşul său, întrucât după câteva eşecuri izbuti să se agate de-al doilea rând de trunchiuri ce formau platforma şi aproape tot trupul îi ieşi curând din apele fluviului. Coada se zbătea cu o mare violenţă stârnind valuri, valuri.

Trebuia să acţionăm neîntărziat. Fără a mai zăbovi o clipă, nemai-uitându-mă ce fac tovarăşii mei, luai arma de la umăr şi ţintii cu mare atenţie spre cel mai apropiat dintre crocodili. Aşteptai câteva clipe până când crocodilul îşi deschise larg fălcile din care exala o duhoare cumplită de mâl dospit şi putreziciune. Am tras. Glonţul 1-a nimerit în gâtlej. Fiara clămpăni scurt, mugind. Mai deschise o dată botul. Un şuvoi de sânge se scurgea înecându-l.Rana era mortală. Undele tulburi ale fluviului începură să se coloreze uşor în roşu.

Alte detunături se auziră în jurulmeu. Crocodilul rănit de gloanţele carabinei mele, după ce se mai zbătu o dată zvâcnind din coada-i zimţată dispăru cu repeziciune în fundul apei. Focul viu al armelor însoţitorilor mei provocă o mare derută printre asaltatori. Mulţi,loviţi în plin se scufundară în adâncurile fluviului.

Asediul încetă. Pluta noastră îşi recăpăta echilibrul.

—Uf!În sfârşit i-am pus pe goană. Glasul lui Borel sunatriumfător. Se înşelă însă. Răgazul nu fu lung.În jurul plutei amfibiile se învălmăşeau într-o forfotă de nedescris.

—Nu credeţi că ar trebui să folosim clipele acestea de răgaz?mă adresai tovarăşilor mei.

—Cum ? — mă întrebă Borel. Ceilalţi se uitară interogativ la mine.În privirile lor suna aceeaşi întrebare.

—Luând noi ofensiva: să susţinem un permanent foc de baraj încercând să scoatem din luptă cât mai mulţi...

—Să încercăm, deşi nu cred că muniţiile ce le avem asupra noastră vor fi suficiente, interveni Van Thyft sceptic.

Crocodilii, înspăimântaţi la început de zgomotul asurzitor al armelor, în relativa acalmie ce urmase, se concentraseră iar în jurul plutei,cei mai mulţi aflându-se masaţi pe flancul drept al bacului unde ne aflam noi.

—Foc ! Foc continuu !

Strigătul meu se pierdu în salvace urmă.Şi apoi exploziile continuarăcu rare pauze — timpul cât necesita reîncărcarea armelor.În aer, zgâriindu-ne parcă nările, mirosea aspru a praf de puşcă.

Apa râuluiclocotea. Sângele crocodililor răniţi colora apa formândinsule roşietice care seîntindeau cu repeziciune. Uniifuseseră răniţi iar alţii ucişi — vreo trei pluteau arătându-şipântecul alburiu. Asediatorii nu păreau să sefiredusprea mult la număr. Neîndoielnic multe gloanţe nu-şiatinseseră ţinta. „Podul plutitor" era o platformă nesigură ce semişca dezordonat sub loviturile continui ale valurilor provocate decrocodili. Cu maredificultate izbuteam să ne menţinem în picioare. În ataresituaţieaveampuţine prilejuri dea ochi în ţintele noastre.

Oricum, tirul l-am menţinut viu în ciuda basculării violentela careera supus bacul. Atunci călăuza strigă :

- Uite,crocodilii sunt mult mai puţini ! I-ampus pe fugă, răsuflă uşuratBorel ; îşi rezemă puşcascoţându-şi o batistă cadrilată din buzunar începu calm ştergându-şisudoarea ce-i scălda faţa sa rotundă, congestionată.

Îşi căutăbine cuvintele. Când îlvăzui pierzându-şi echilibrul ne bătură inimile. Ca un fluture buimacse rostogoli pe spate.Puşca.Era aproape de marginea bacului gata săcadă în apă. Făcui un salt spreel dar în clipa următoare am fostazvârlit cu violenţă pelemneleude ale platformei.Aceeaşi puternică basculare a « podului » ne-a prinspe amândoi. M-am ridicat în genunchi, întrucât baculcontinua săfie violent agitat. Aruncai instinctiv o privire în jur.Nu eraupuţiniceicâţi se mai vedeau înotândla câţiva metri de noi.

Totuşi bacul era puternic scuturat de o forţăinvizibilă. Borel, Van Thyft şi ceilalţi stăteau întinşi pepodeaua bacului cumâinile şi picioarele larg desfăcute socotind, — şi pe bunădreptate-, că astfel îşi asigură o poziţie mai sigură. Bacul la un moment datîncepu să se cutremure şi apoi se înclină mult într-o parte. Dintr-o clipă într-alta, exista pericolul ca „Citroenul" şi restulîncărcăturii de pe bac să se prăvălească în Congo. Cel mairăuera însă automobilul ale cărui „ancoraje" slăbiseră.

Câţivaindigeni, la îndemnul călăuzei ne veniră într-ajutor pentru a prinde maşina pe platformă. Ne-am apropiat de autovehiculul,de-abia ţinându-ne în picioare, platforma continuând să fiezgâlţâităconvulsiv la intervale scurte.În sfârşit, după multe osteneliamreuşitsă întărim legăturile ce fixau automobilul.

- Tu ştii ce se întâmplă cu „podul" ? — oîntrebai pe călăuza, al cărui chip devenise cenuşiu de teamă.

—Nu ştiu, nu înţeleg...

Unul din indigenii sprijiniţi în prăjina sa lungă cu care mâna bacul şopoti câteva cuvinte al căror sens nu l-am putut înţelege.

—Ce spune ?

Călăuza îşi înmuie cu vârful limbii buzele arse şi după câteva clipe lungi, parcă socotind dacă trebuiesau nu să-mi tălmăcească cuvintele negrului — rosti cu voce scăzută :

—Duhurile apei... Aşa zice el ! S-au răsculat duhurile apei... Ceilalţi indigeni ce se buluciseră lângă noi, cam către mijloculbacului, dădură tăcuţi din cap : păreaumai înspăimântaţi de ameninţarea invizibilă a duhurilor decât de colţii crocodililor.

Folosind faptul că „podul plutitor" nu mai era scuturat atât de puternic ca la început, rezemându-mă de o ladă grea, bine legată de bârnele bacului, mă ridicai în picioare.Fluviul era calm. Ici-colo se mai iţea capul unui crocodil. Şi totuşi — straniu fenomen ! — platforma continua să fie zgâlţâită cu violenţă.Podul sălta în zona sa centrală, animat de o forţă inexplicabilă.

—Să fie un curent ascendent, un vârtej? Ce crezi Ticane ?

—Un vârtej ? Nu-mi vine să cred, Cronville..., l-am fi observat în timpul înaintării „podului".

—Cu zarva asta..., e uşor de presupus că n-am fost prea atenţi replică Doumer.

—N'dokis ezalf, n'dokis ! — sunt duhuri ce sălăşluiesc acolo, duhuri sunt,căută să ne convingă o femeie vârstnică, smochinită la faţă. Ochii ei, de spaimă, se răsturnaseră parcă înorbite. Albul globularîistrălucea ca un ou răscopt.

—Zambi!întări cuvintele femeii un negru înalt şi musculos ce se apropiase de grupul nostru. Zambikeba na yo : sunt spiritele apei, păziţi-vă cu grijă !..

—Zambi? Am eu un jiu-jiu fără seamăn pentru asemenea duhuri.

—Un jiu-jiu fără seamăn !făcură ochiimari cei doi indigeni. Bărbatul dădu din cap : albii au multe farmece neştiute în cutiuţele lor. Mă privi pătrunzător. Aştepta să-i dovedesc tăria vrăjilor mele.

„Podul" tresaltă mereu. Zvâcniturile deveniseră şi mai violente.

—Ai să vezi de îndată, Ndeko, puterea jiu-jiu-ului meu !

Am dus arma mea cu repetiţie la ochi şi începui să trag foc după foc în interstiţiile dintre bârnele masive ce alcătuiau platforma superioară a podului plutitor.

—Tala ! Tala ! — priveşte, priveşte ! — strigă bucuroasă femeia Ngandu e zali!...

Eidesluşiseră bine ceea ce şi eu zărisemcu câteva minute.

- Tşa,Tşa ! exclamau indigenii manifestându-şi uimirea:crocodilii sunt acolo, acolo sunt.

Zvârcoliriledemoartealecrocodililorce se vârâseră sub plută sporiră.Clătinările podului apoimişcările deveniră mai lente până când nu se mai simţinici o zvâcnitură.

-Akupi ! Akupi! sunt morţi, sunt morţi, strigau bucuroşi băştinaşi care sebuluciseră zgomotoşi în spatele nostru.

- Tşa, tşa!subliniară înclinând capetele femeile, prietenulmeu venise de hac crocodililor răniţi dar restul ceteiaţâţate de sânge continua să dea târcoale podului plutitor.

- Ne-au împresurat, murmură lângă mine călăuza — ne-au împresurat— priveşte ! De emoţie uitase să mai traducă adresându-idirect în graiul localnicilor, pe care eu îlcunoşteam înbună măsură. De data aceasta

n-aveam nevoie însă de multe desluşiripentru aînţelege

ce-lneliniştea pe tovarăşul nostru de drum Cronville.

Eraumai numeroşi ca în urmă cujumătate de oră se apropiaseră ameninţătorde noi.

În primele minute înotau risipiţi, cu o oarecare timiditate, darîncepură să dea semne neliniştitoare de îndrăzneală. Treidintre ei se apropiau lent de bac,în vreme ce restul cetei — câtevazeci decrocodili— înotau la o distanţă mai mare.Li se vedeau capetele ce întunecau suprafaţa cafeniu-verzuie a apelor fluviului. Borel,care până atunci rămăsese mai tot timpul tăcut, începu săstrigeprecipitat :

- Trageţi! De ce aşteptaţi? Ei vor ataca iar.Sigur! Trageţi sunt încă prea departe, şi prea risipiţi... am încercat să-iexplic.

-Trageţi oricum: se vor speria!

- Euzic mai bine să încercăm săpornim iar bacul; după care va filăsat în voie „podul"care s-a abătut din drum.

- Îndeamnă-i pe aici, Sotho, să-şi reia prăjinile!

Călăuza rosti cu repeziciune câteva fraze în dialectul celor patru ţăridar niciunul nu se desprinse de lângă lăzile aflate în mijloculbacului unde se aciuaseră.

Cronvilleîşi reluă îndemnurile de câteva ori, fără folos.Între timp, celor trei crocodili li se alăturară alţii care, cu intenţiimaiagresive, începură să dea târcoale „podului" nostru.

—Ce zici Ticane, tragem ?

—Să nu-i asmuţim şi mai mult.Eu zic să-i aşteptăm.

—Trageţi cât mai e timp ! — interveni din nou Ibu. Deodată îl văzui pe Van Thyft îngenunchind : se uita atent scrutând la câţiva metri de noi, puntea arnbarcaţiei noastre.

—Nu m-ar mira să ştie şi graiul crocodililor... Fără doar şi poate vrea să le surprindă planurile... Cronville privi complice la gluma lui Borel. Doumer se uita nedumerit spre Van Thyft. Zăbovi cu privirea câteva clipe pe ape şi văzând că ceata de crocodili se afla încă la distanţă, i se adresa olandezului.

—Ce tot cauţi acolo Van Thyft ?

Acesta se mărgini să agite mâna stângă făcându-ne semn să tăcem. Apoi după câteva clipe îşi îndreptăbrusc trunchiul aplecat peste bârne şi luându-şi arma din bandulieră unde şi-o pusese între timp, îndreptă ţeava carabinei în golul dintre două trunchiuri.Trase două focuri. Platforma se mai clătină de câteva ori apoi se linişti. După puţină vreme, însă,începu să se zdruncine spre marginea opusă. „Olandezul" îşi mută câmpul de cercetări şi descoperi curând altă reptilă rănită prinsă între bârne. Indigenii tăbărâră cu prăjinile lor cu vârf ascuţit de fier şi scurtară agonia crocodilului.

Am mai tras şi noi încă două-trei focuri în crăpăturile unde bănuiam că se mai află vreo reptilă prizonieră între trunchiuri.

Bacul plutea în sfârşit calm.Focurile repetate de armă au speriat crocodilii ce mai înotau în jurul nostru astfel încât atunci când ne-am îndreptat iar privirile spre fluviu.Ceata agresivă dispăruse fără urmă.

Mânuind cu rapiditate prăjinile „podarii",vrând parcă să câştige timpul pierdut,ne trecură în mai puţin de jumătate de oră pe celălalt mal al fluviului.

CAPITOLUL 5

ORKMORUL NE DĂ BINEŢE • CÂND BATE GONGUL ÎN SAT... • „CITITORUL DEURME • RITUALURI VÂNĂTOREŞTI.„DANSUL ELEFANŢILOR" • PREŢUl. SÂNGELUI • UN XILOFON ORIGINAL. DUHURILE RĂTĂCITOARE • CUM ERA SĂ-ŞI PIARDĂ BOREL... SUFLETUL • CONCERT ÎN ZORI DE ZI .UN CEASORNIC DEŞTEPTĂTOR VIU • PASĂREA-ŞOARECE • ÎN PREAJMA MARELUI-FETIŞ • IATĂ-NE ÎN SFÂRŞIT PE URMELE ELEFANŢILOR

Sosirea maşinii în sat stârni o asemenea agitaţie, încât ne temeam că, din curiozitate, oamenii, din Orkmor şi mai cu seamă copiii — care se strecurau peste tot, privind cu ochii rotunzi cortegiul ce se formase în jurul maşinii —să nu provoace stricăciuni bătrânului nostru Citroen, şi aşa destul de încercat de şleaurile drumurilor africane.

Van Thyft conducea maşina aproape la pas, pe fruntea sa neivindu-se nici o cută de îngrijorare. Înainta cu acelaşi calm cu care parcurgea în orele de aglomerare Bulevardul Albert din Bruxelles.

Ajuns lângă marea colibă ce domina piaţa satului — coliba căpeteniei — Citroenul se opri în scrâşnetul frânelor.

Căpetenia, care ne aştepta în faţa colibei, era un bărbat cărunt, de statură mijlocie, uscăţiv la trup.În pofida vârstei — cred că depăşise 50de ani — înainta cu paşi hotărâţi, supli. Era aproape gol — drept veşmânt avea doar un mic şorţ de fibre ce-i acoperea şoldurile — şi totuşi din întreaga sa ţinută se degaja demnitate şi siguranţă.

Se opri la câţiva paşi de mine. Nu rosti nici un cuvânt,potrivit datinei. Un bărbat ce-lînsoţea îmi întinse două tigve mici : una cu apă, cealaltăcu lapte prins. Ştiam care-i tâlcul acestui act tradiţional ; am înclinat drept mulţumire capul şi am luat tărtăcuţele : prima în mâna dreaptă, cealaltă în stânga. Apoi golii din câteva sorbituri conţinutul lor.În vremea aceasta, însoţitorului meu i se dădură deasemenea două tigve pline — ceremonie ce marchează primul act al salutului de bun venit în sat.

Faptul că i se dă călătorului străin în mod simbolic cu ce să-şi astâmpere setea şi foamea vădeşte bunăvoinţa gazdelor iar preluarea fiecăruivas în câte o mână demonstrează că străinul intrat în sat înţelege să lase la o parte armele.

După ce sfârşi acest ceremonial iniţial, căpetenia îmi adresă cuvîntul :

—Ai venit cu pace, străine ?

—Cu pace am venit.

—Te primim cu pace. Vii de departe ?

—Vin de foarte departe.

—Eşti ostenit atunci străine. La Orkmor te vei putea odihni.

—Îţi mulţumim, dar nu vom zăbovi mult.

—Cât timp vei rămâne, te va adăposti Kwango ! Am înţeles că acesta e numele căpeteniei. Deşi vorbele îi vădeau bunăvoinţa, privirile sale erau scrutătoare. Pesemne că fusese încunoştiinţat că nu suntem singuri şi că în apropierea satului ne aşteptau şi alţi oameni. Fără ocol, mă întrebă :

—De ce nu sunt cu tine şi ceilalţi oameni cu care ai venit ? În Orkmor e loc destul pentru toţi.

Chibzuii câteva clipe ce răspuns să-i dau pentru a nu-i stârnisuspiciuni.

—Am ridicat tabăra în apropierea satului, neştiind dacă vom găsi în Orkmor ceea ce ne trebuie.

—Îmi vei spune ce căutaţi şi Kwango va căuta să fie de folos oaspeţilor săi.

Între timp, în jurul nostru se adunase mai tot satul. Indigenii ne priveau cu o mare curiozitate, îmbulzindu-se ca în faţa unui spectacol extraordinar.

Folosind intermediul tâlmaciului îl întrebai dacă poate să ne păstreze la unloc ferit maşina în răstimpul când vom lipsi din sat. Căpetenia făcu un semn liniştitor. Apoi vorbi :

—Va fi apărată şi păstrată neatinsă, ca şi cum ar fi a noastră.Făcu apoi câţiva paşi spre un parkia secular ce umbrea coliba ceamare sub coroana sa amplă.Între arbore şi peretele locuinţei căpeteniei se afla un spaţiu bătătorit, destul de larg, mă gândeam eu, pentru a adăposti maşina.Aceasta se dovedi în fapt şi intenţia şefului satului.

El se apropie de copac şi aplecându-se uşor ridica un fel de ciocan de lemn ce sta rezemat de trunchi.Îl ridică şi bătu de trei ori într-un disc ovoidal de metal ce se afla atârnat de o creangă, cu nişte curele trecute printr-un orificiu practicat la partea superioară a acestui gong original.

Neaşteptat de profund şi de melodios, gongul răsună cu o mare putere.

Glasurile sătenilor, ce ţesuseră o asurzitoare textură sonoră în jurul nostru, conteniră ca prin farmec.

Se mai auzea doar lătratul răguşit al haitei arţăgoase de câini, pe care zgomotul îi asmuţise. Dar dupăo ultimă lovitură în gong, încetară şi lătrăturile.

—Să fie ştiut tuturor — se adresă căpetenia celor de faţă — nimeni nu se va apropia de acest loc, decât până la zece paşi. Să fie ştiut tuturor, repetă el ca o încheiere definitivă a hotărârii saleşiun gest aparent nepăsător aruncăciocanul care se propti de trunchiul uriaşului parkia.

Acest gest,vădind că şeful satului şi-a sfârşit cuvântarea şi n-are să le mai spună nimic, risipi sătenii care porniră spre colibele lor, comentând cu glas tareevenimentele zilei acesteia, atât de încărcate de fapte diverse.

Fumurile focurilor se strecurau peste tot, vestind încă înainte de aasfinţi soarele că ziua e pe sfârşite.În sat începură a se auzi piuliţele, semn că Orkmorul reintră în ritmul său obişnuit, întrerupt de sosirea noastră neaşteptată.

Piuliţele băteau mereu într-o cadenţă monotonă a cărei rezonanţă făcea să vibreze în tot satul ritmul muncii harnice a femeilor. Se pisau turtele de manioc, pentru a obţine făina gălbuie, zgrunţuroasă, din care se pregătesc un fel de lipii, de loc rele la gust, mai cu seamă când sunt fierbinţi.

Aflând scopul expediţiei noastre căpetenia din Orkmor făgădui să netrimită pe cel mai bun dintre vânătorii tribului pentru a-1 întreba despre rosturile ce ne interesau.

Peste puţin timp se apropie un tânăr uscăţiv cu o privire ageră, iscoditoare.

—Ai văzut prin împrejurimi elefanţi — îl întrebai eu, fără a mai pierde timp cu ocolişuri.

—Elefanţi? Nu am văzut, mussi...De multă vreme n-am văzutelefanţi... De mult n-am mai vânat elefanţi.

Cronville se uită la mine dezamăgit. Tânărul îşi reluă vorba.

—Dar urmeleunor elefanţi am văzut, mussi...

Când tălmaciul traduse vestea, ochii lui Cronville străluceau. Şi eu tresării.

—Unde? Când? Erau mulţi? Vorbeam amândoi, îmbulzind întrebările.

Călăuza nu-şi pierdu cumpătul şi traduse, fără grabă, întrebările noastre.

Tânărul vânător nepovesti că în urmă cu o săptămână, pe când vâna antilope la o depărtare de trei zile de sat, a văzut într-un loc urmele proaspete ale unei mici cete de elefanţi. Erau — spunea el — un mascul, trei femele şi doi pui — unul mai mare şi altul mai mic. Erau tare însetaţi — şi asta a văzut după cum smulseseră din pământ o seamă de arbori a căror rădăcini conţin multă apă : toate rădăcinile fuseseră mâncate de animale.Şi mai era un semn că elefanţii nu băuseră apă de mult. Balega lor era foarte uscată, deşi când a dat el peste urme, elefanţii trecuseră de-abia de câteva ore. Firele de iarbă călcate nu avuseseră timp să se înalţe.

Cum nu se gândise să-i urmărească — întrucât, singur, ştia prea bine că n-avea nici o şansă să înfrunte o ceată de elefanţi, îşi urmă drumul,îndreptându-se în altă direcţie, pentru a vâna antilope.

—Dar lacul elefanţilor ştii unde e ?

Întrebarea mea stârni nedumerire pe faţa isteţului cititor de urme.

—Care lac ? Nu ştiu nici un lac — răspunse el după o lungă pauză.

Continua să ne privească lung.

—Are o căutătură care mă face să cred că ne ascunde ceva Ticane, îmi şopti Cronville.

—Ce s-ascundă? Locul adăpătoarei? Ce interes ar avea?În sfârşit, poate ai dreptate...

Dialogul nostru fu întrerupt de glasul baritonal al tânărului vânător, care începu să vorbească repezit, făcând gesturi largi spre apus. Am aşteptat să ne traducă interpretul.

Acesta ne spuse că Ilu-acesta era numele tânărului — nu ştia să existe prin ţinutul străbătut de el vreun lac mare.

—Ce a ştiut a arătat, ce nu ştie nu poate spune...

Această ultimă frază rostită de Ilu îmi întări convingerea că nu a inventat nimic din câte ne-a povestit despre ceata de elefanţi. Indigenii au tendinţa adesea de a înflori faptele, de a exagera însemnătatea lor, ori de a supradimensiona, în vorbe, mărimea pradei răpuse.Deastă dată, amănuntele date de vânător îmi inspirau încredere.

- Mai poţi să-ţi aminteşti exact unde ai citit urmele elefanţilor şi ştii încotro s-au îndreptat ?

Răspunsul nu se lăsă aşteptat.

—Cunosc locul, massa.Îl ştiu bine. Şi pot şi noaptea să-1 recunosc. Acolo elefanţii au smuls din rădăcini mulţi, mulţi copaci. Şi iarbă multă au smuls. Şi copăcei. Urmele lor, dacă nu cade curând ploaia, pot fi urmărite... Tăcu. Apoi adăugă : dar în timpul cât a trecut de-atunci, elefanţii au ajuns poate departe, foarte departe.

Ştiam prea bine acest lucru. Elefanţii sunt buni mărşăluitori. Ei pot parcurge cu scurte popasuri,când nevoia îi îndeamnă,distanţe apreciabile.Nu o dată mi-a fost dat să constat că o turmă deplasându-se peste întinsul savanei şi al pădurii a parcurs 40 de kilometri într-o singură zi. Mi s-au povestit cazuri când aceşti rezistenţi mărşăluitori au realizat recorduri şi mai mari. Avea dreptate Ilu, pahidermele puteau fi acum la câteva zeci de kilometri depărtare. Dar poate,totuşi,laculdoctorului Wertey exista. Laculelefanţilor, cum îi spuneam eu în gând. Şi-atunci, am fi avut,totuşi, şansa să-1 regăsim.

—Ai putea să ne conduci la locul unde ai descoperit urmele ?

—Pot, mussi.

—Atunci, vom merge împreună.Când ?

—Cât de curând. Poate chiar mâine dimineaţă, dacă vom sfârşi pregătirile.Am să te anunţ.

—Bine, mussi.

Cu aceste cuvinte simple, Ilu se depărta cu paşi elastici parcă nu s-ar fi întors dintr-un lung şi obositor marş.

—Întreabă căpetenia dacă putemsta acum de vorbă, mă adresaieu apoi călăuzei.

Acesta se depărta, înclinând capul, semn că înţelege graba mea.Cronville mormăi, în vreme ce-şi aprinse pipa.

—Tu crezi tot ce spune ?

—Cine ?

—Cine altul decît „cititorul" tău de urme.

—Ce anume te face suspicios ?

—Prea erau multe amănunte în tot ce spunea.

—Dacă te referi la modul în care a interpretat urmele, nu văd inimic neveridic.Dar despre asta vom mai discuta... Să vedem ce spune căpetenia.Iată, călăuza se înapoiază.

Căpetenia ne aştepta.S-a arătat a fi un bun organizator. Dimineaţa, o dată cu răsăritul soarelui — ne-a spus el — în piaţa satului ne vor aştepta şaizeci de însoţitori înarmaţi care vor purta cu schimbul tot timpul călătoriei echipamentul nostru şi ne vor fi de folos totodată şi la vânătoare.Cât despre hrană, el ne vinde câtă făină de manioc vrem şi tubercule de taro şi mei.

I-am lăsat în semn de mulţumire mai multe cupoane de pânză stacojie de Guineea şi zece pachete de tutun negru şi tare. Se pare că l-au bucurat în mare măsură — dovada acestui fapt relevându-mi-se de-abia a doua zi în zori.

Dar să nu pierd şirul cronologic al celor ce s-au petrecut mai apoi.

Am trimis de îndată călăuza să-i înştiinţeze pe tovarăşii noştri rămaşi în afara taberei să vină în sat, unde şeful tribului ne pregătise pentru noapte două colibe spaţioase.

Seara, după cină, piaţa satuluiera agitată de un du-te-vino neobişnuit. Observai că numeroşi bărbaţi aduseseră mari cantităţi de crengi de pădure iar alţii se pregăteau să aprindă un foc mare, mult mai mare decât l-ar fi impus pregătirea cinei.

—Ce se petrece ? Ce-i forfota aceasta întrebai călăuza. Acesta îmi răspunse zgârcit la vorbă :

—N'ndi, mossi !

Uitasem : n'ndi era ceremonia invocării duhurilor animalelor doborâte în cursul vânătorilor anterioare. Va săzică vestea se şi răspândise în sat !Întreaga obşte trebăluia în vastul spaţiu al pieţei satului. Indigenii nu pornesc niciodată să înfrunte fiarele înainte de a „intra în legătură" cu spiritele rătăcitoare ale celor ucişi mai înainte. Un ritual complicat desfăşurat sub îndrumarea vrăjitorului satului sau al unui bătrân stăpân pe regulile stricte ale ceremoniei, tinde să înduplece, oferindu-le jertfe desînge, duhurile elefanţilor răpuşi de a împiedica vânătoarea.

Curând focul, un adevărat rug,fu aprins. Pălălăi mari iluminau feţele oamenilor adunaţi în jurul focului.

Imitând strigătul de trompetă răguşită al elefanţilor, oamenii din Orkmor ce urmau să ne întovărăşească începură a ocoli focul, înşiruiţi într-un strâns arc de cerc.În tăcere ei dădură roată flăcărilor imitând mersul greoi al elefanţilor. Apoi, cel din capul şirului — care îndruma ceremonialul — scoase un geamăt lung, tremurat ca un vaiet.

Strigătul lui fu reluat de toţi ceilalţi dansatori :

— Ioaaouu ! Ioaouuu...

Dansul deveni apoi mai rapid, simulând goana vânătorilor prin brussă, descoperirea urmelor, întâlnirea cu elefanţii şi uciderea lor.

Această ultimă scenă mi-a rămas neştearsă în amintire.Sub lumina tremurătoare a focului trupurile lucii de sudoare ale dansatorilor repetau sacadat, frenetic acelaşi gest : dansul suliţei îndreptată spre uriaşii savanei.

Gestul se repetă de nenumărate ori până când strigătul iniţial ce deschisese dansul elefanţilor se auzi din nou, de astădată cu mai multă rezonanţă, strident, sfâşietor, evocând cu o extraordinară forţă de sugestie, ţipătul animalului rănit de moarte. O batere repetată din palme : sunetele descresc treptat, după cum în simbolica dansului sufletele elefanţilor părăsesc trupurile năruite în ierburile înalte. Apoi dansatorii se opresc brusc din frenetica lor pantomimă cu faţa şi bustul înclinate spre foc, cu mâna dreaptă înălţând suliţa. Urmă o tăcere adâncă.

Se auzea cum trosnesc crengile şi se prăbuşeşte jăratecul. Bătrânul vânător se desprinse din cerc şi apropiindu-se de foc, deschise o pungă de piele netedă ce o avea prinsă de o curea petrecută după gât de-a lungulşoldului stâng. Din pungăscoase un pumn de cenuşă negricioasă pe care ospulberă cu degete răşchirate deasupra focului a cărui vâltoare începuse să pălească.

Un chiot prelung sublinie finalul acestui act ritual. Vânătorii începură să rostească o invocaţie sacadat, cerând duhurilor elefanţilor morţi să le fie binevoitori.

Întimpul acesta fură sacrificate păsări, una albă şi una neagră. Au plătit astfel „preţul sângelui".

Dansul reîncepu voios, cu o mare risipă de energie, vânătorii fiind încredinţaţi că duhurile nu vor fi potrivnice.

Noaptea era răcoroasă : un vânticel subţire aducea spre sat mirosul pădurii. Din când în când se auzea înăbuşit lătratul unei hiene ce da târcoale prin jurul satului.

Dansatorii, după un răgaz scurtîncepură să bată iar pasul, rânduiţi în monom. Cadenţa paşilor era când rară, molatică, când vie, furtunoasă, ritmată fiind de astă dată nu de tobe, ci de un instrument mai gingaş, asemănător întrucâtva xilofonului.Sunetele aveau o mare profunzime, făcând să răsune marea piaţă a satului. Dar nu rezonanţa puternică ne impresiona, ci gama variată de sonorităţi. Sunetele catifelate, vătuite, creşteau până la vigoarea şi plinătatea basului.

Întocmit de mâini dibace şi rezultat al unor tradiţii îndelungate, acest instrument pe cât de simplu părea la prima vedere, pe atât de dificil era să-1 construieşti, cu atât mai mult cu cât — aşa cum vom vedea mai apoi — la desăvârşirea lui contribuie şi o seamă de „meşteri-fără-voie".

El este alcătuit dintr-o serie de clape — tăiate din lemn de felurite esenţe şi având diferite grosimi. Fiecare dintre clape e crestată înlungul şi în grosimea ei, crestături ce-i conferă o sonoritate diferenţiată când e lovită cu bagheta mânuită de cântăreţ.

Clapele de lemn odată „acordate", sunt montate deasupra unor rezonatoare, cioplite din trunchiul unui arbore tropical — Crescentia alata —, al cărui lemn are deosebite însuşiri în această privinţă. Dar rezonatoarele nu-şi capătă însuşirile lor depline, decât după ce trec printr-o fază suplimentară, de înobilare. În această nouă intervenţie— povestesc meşterii indigeni -rezidă secretul însuşirilor instrumentului respectiv. Dar despre ce este vorba ? Constructorii recurg la colaborarea unor artizani auxiliari : păianjenii. Ei introduc fiecare rezonator în cuibul unui păianjen. Pădurea tropicelorcunoaşte zeci şi zeci de specii de păianjeni, unii mărunţi cât gămălia de ac, alţii uriaşi. După o vreme, rezonatoarele sunt învăluite de pânza harnicilor ţesători: unele pânze sunt mai groase, altele mai dese, altele mai subţiri. Operaţia se repetă de mai multe ori până când ţesătura capătă o anumită consistenţă. E timpul să se încheie „fabricaţia" instrumentului. Şi în aceeaşi seară, stinghioarele de lemn se însufleţesc, vibrează, cântă sub atingerea ritmică a baghetelor.

—Iată un patent original pe care nu o să-lfure nimeni, comentă Cronville, după ce aflarăm secretul fabricaţiei.

Van Thyft i-a răspuns ceva, dar nu l-am mai auzit. Reîncepuse tam-tam-ul. Şi neobosiţi, sătenii din Orkmor începură alt dans, mai iute, strigând sacadat:

—Ohoho! O eh... Ohoho! O eh!...

Îmbiaţi mereu de ospitaliera noastră gazdă să cinstim rachiul tare ce ni-1 oferise în tigve mari, ne simţeam toropiţi. Parcă tot satul începuse să se rotească în faţa ochilor noştri.

—Mulţumeşte căpeteniei din Orkmor pentru buna sa primire şi roagă-lsă ne îngăduie să părăsim serbarea.Mâine plecăm şi mai avem multe de rânduit, încă astă noapte.

Călăuza, căreia mă adresasem, tălmăci cererea noastră şefuluide trib.Acesta se ridică de îndată în picioare.

—Cum vă e voia, răspunse el. Apoi strigă câţiva oameni care să ne întovărăşească până la colibele ce ni se pregătiseră.

O lună plină, aurie ne întovărăşi.Tam-tam-urile duruiau surd şi persistent în noapte. Povesteau istoria clanului. Fiecare clan îşi are cântul său — ndum-buîulu — care povesteşte câte a văzut astrul nopţii, petrecându-se în viaţa taţilor şi strămoşilor.

Luna joacă un rol dominant în miturile africane ale popoarelor din bazinul inferior al fluviului. O legendă străveche povesteşte că luna e o tobă în care bate un toboşar al cerului. Semnele ce se văd uneori pe faţa lunii nu-s altceva decât urmele lăsate de baghetele toboşarului când bate uneori cu mai mare putere toba. Atunci pe pământ moare un toboşar.

Luna plină ne privea cu faţa luminoasă şi netedă.Mânuitorii baghetelor băteau în tam-tam neobosiţi. Ritmul ţinea trează, însufleţită întreaga obşte.

Din pragul colibei priveam satul luminat de focuri.Ceilalţi intraseră de mult în colibe. I-am urmat, cuprins de osteneală. Tovarăşii mei tocmai sfârşiseră de curăţat armele şi se pregăteau să se culce.

Coliba oferită de căpetenie era spaţioasă.În mijloc avea o vatră, joasă, alcătuită din pietre plate, dispuse în cerc iar de-a lungul pereţilor se aflau rezemate scuturi, suliţe, mai multe tigve — unele goale, altele pline cu scoici şi pulberi vegetale colorate, ori cu făină de ignam şi ulei de palmier.

Lângă vatră se aflau rogojini de papirus, cam stângaci împletite, peste care erau aruncate câteva piei de leopard şi de pisică sălbatică : un culcuş evident mult mai confortabil decât hamacele noastre. Focul era aprins şi deşi fumul nu izbutea să iasă în întregime prin deschizătura făcută anume în acoperiş, într-un fel ne bucuram că el ne va feri de atacul ţânţarilor şi al muştelor care se arătaseră foarte agresive mai cu seamă după asfinţitul soarelui, când au năpădit în sat roiuri, roiuri.

Ne pregăteam să ne culcăm. Borel, luă două blănuri de leopard şi îşi făcu culcuşul mai aproape de uşă : îl izgonise fumul, ce devenise, e drept, înţepător. De-abia se instalase, când perdeaua de fibre ce acoperea intrarea uşii fu dată la o parte şi unul din fiii căpeteniei intră, aducând un urcior, plin ochi,cu o băutură răcoritoare, asemănătoare cvasului, după cum am constatat mai târziu.

Făcu doi paşi spre noi apoi văzând culcuşul lui Borel din apropierea uşii, se opri brusc din mers. Un şuvoi de cuvinte repezite întovărăşea gesturile sale aparent dezordonate. Un singur gest îmi era explicit : arăta mereu cu dreapta când creştetul capului, când latura dinspre răsărit a colibei.Pantomima sa nu izbuti să ne facă să înţelegem ce-i provoca nemulţumirea.

— Să chem călăuza, sugeră Borel.

Eram gata să ies afară din colibă pentru a-lchema pe interpret, când omul nostru făcu un gest surprinzător : el se aplecă deasupra culcuşului lui Borel — care se ridicase în picioare între timp — luă în braţe cele două blănuri şi le reaşeză cam în acelaşi loc, orientându-le însă pe o altă axă.

Pentru a-şiîntregi demonstraţia, fiul căpeteniei din Orkmor ne arătă iar răsăritul şi se întinse deasupra blănurilor cu capul îndreptat spre perdeaua de fibre a încăperii. Stătea cu ochii închişi sforăind zgomotos ca într-un somn adânc.

Acest ultim act al demonstraţiei sale mă edifică asupra motivelor agitaţiei ce-lstăpânea. Izbucnii în râs. Tânărul zâmbi şi el, maiîntâi timid, apoi molipsit de hohotele mele nestăvilite, începu să râdădin inimă. Îl bătui pe spate de câteva ori în semn că am înţeles şi că totul e în regulă. Apoi, pentrua-i demonstra că am priceput cevroia să ne spună, mă culcai pe blănurile aşternute de el, cu capul înspre răsărit.

El încuviinţă, făcând un gest care putea fi tradus : aşa e bine! I-am oferit un pachet de „Gauloise" şi după ce ne-am bătut reciproc cu palma pe umăr, tânărul părăsi coliba.

—Ce-i cu baletul ăsta,Ticane ?

Cel mai mirat de toată întâmplarea era de bună seamă Borel, al cărui culcuş constituise obiectul şi scena acestei pantomime în miez de noapte. Din întrebarea sa, răzbătea o anumită iritare.

—Băiatul a intervenit la timp pentru a nu-ţi pierde sufletul, i-am răspuns fără umbră de zâmbet. Apoi, cum şi ceilalţi tăbărârăpe mine cu întrebările le-am desluşit sensul celor întâmplate.„Cheia" problemei mi-o dăduse insistenţa cu care tânărul indigen arăta mereu culcuşul şi intrarea colibei. Mi-au străfulgerat prin minte povestirile unui misionar belgian. Elîmi relatase, ca o curiozitatefaptul că indigenii se feresc să se culce cu picioarele în direcţia intrării colibei. Ei socot, că în timpul nopţii, duhurile rătăcitoare intră prin colibe şi numără tot ce atingcu suflul. Dacă în calea lor sunt întâmpinate întâi de picioare, ele numără repede celezece degete şi iau în stăpânire pe omul nechibzuit. Pentru a preveni o atare eventualitate, trebuie să te culci întotdeauna cu creştetul îndreptat spre ieşire. Duhurileîncep să numere astfel mai întâi firele de păr şi tot numărând le prind zorii zilei, care le izgonescîn lumea întunericului unde sălăşluiesc. Astfel, sufletul omului adormit rămâne în lăcaşul său trupesc : spiritele rătăcitoare nu izbutesc să-lia captiv.

—Iată cum drumul iadului e pavat cu bune intenţii — comentă Borel. Băiatul a vrut să-mi salveze sufletul, dar mi-a răpit somnul...

Afară se auzi din depărtare strigătul unei păsări de noapte. Borel se apropie de foc şi-şi aprinse pipa.Nouă ne era însă somn.Am adormit. Când m-am trezit era încă noapte. Borel sforăia liniştit în culcuşul său, cu capul spre intrarea în colibă.

M-am trezit în zori.Perdeaua de fibre ce acoperea intrarea în colibă era dată la o parte.În prag Doumer fuma. Am ieşit şi eu. Îmi aprind la rându-mi pipa, în tăcere. Apropiindu-şi arătătorul de buze Doumer îmi făcu semn să ascult glasurile păsăretului ce răzbăteau din pădure:

—Tiru — rinii — trii — riniu...

Ascultam glasurile încercând să le descifrăm identitatea.

- D'ren rrr s'irn..., oren rrr orn, îşi începea discursul o păsărică cu glas răguşit şi o ţinea aşacâte un minut şi chiar mai mult pentru a sfârşi... fraza muzicală cu un uruit prelung. Parcă avea în guşă o huruitoare, din cele pe care copiii satelor africane şi le meşteresc dintr-o tigvă mică umplută cu pietricele ori cu un soi de nucşoare cu coajă dură.

Se încrucişau zeci şi zeci de semnale.Şi fiecare îşi avea codul său.

—Triu — riuii — trii — riuiii..'.

—Gliik — gliik — gliik...

—Ki-o-ee ! Ki-o-ee !...

Cronville, care apăruse şi el, îşi întoarse capul spre mine surâzând :

—Ce şi-or fi spunând, Ticane?

Înainte de a avea timp să-i răspund, în pădure se răspândiră o serie de sunete lungi, vibrante, a căror sonoritate era amplificată de semnale asemănătoare, emise aproape concomitent din alte direcţii.

—Ce-şispun ? Vorbe de dragoste, Cronville.Toaca ceo auzi, o bat ciocănitoarele. Sunt în perioada de reproducere.În acestrăstimp, ciocănitoarele nu-şi mai găsesc astâmpăr. Neobosite,bat cu ciocul în trunchiuri — şi le aleg pe cele putregăite care au o mai mare rezonanţă — semnalele lor auzindu-se cale de kilometri.

Un fâlfâit de aripi ne flutură deasupra capetelor şi la câţiva metride noi se auziră apoi ţipetele şuierătoare a două păsări :

—Ki-o-ee !

—Ki-o-ee !

Dialogul acesta concentrat, ne amuză. Ne-am oprit să ne uităm la cele două zburătoare, puţintele la trup, asemenea unor vrăbiuţe. Penajul de culoarea cenuşie avea o înfăţişare ciudată. Cele două păsări „vorbăreţe" zburătăciră pe o creangă mai joasă unde lumina era mai puternică. Ne dădurăm seama de ce ni se păreau stranii penele lor. Erau foarte scurte, subţiri şi astfel îndreptate încât păreau că-s peri nu pene.

—Pasărea-şoarece ne-o recomandă călăuza. Cele două păsărele speriate de glasurile noastre, îşi luară zborul.

Puţin după aceea le auzirăm iar :

—Ki-o-ee ! Ki-o-ee! îşi continuau discuţia întreruptă.

Întinzându-se lenevos ieşi din colibă şi Van Thyft.

—Ştii... azi noapte...

Fu întrerupt de un ţipăt pătrunzător ce se auzi spart, dincolo de desişurile mărăcinoase. Urmă un alt strigăt, urmat de un hohot prelung de râs.

—Cine o fi ? Pare să fie un om...

—Aşa am crezut şi eu la început, „olandezule". Cu vremea m-am obişnuit să-laud o dată cu revărsatul zorilor : e dacélo...

—Dacélo?sună nedumerit glasul lui Doumer.

—I se mai zice şi pasărea vânătorului. Dacéloe mai exactădecât un cronometru astronomic.În fiecare dimineaţă, cu o oră înainte de ivirea zorilor anunţă răsăritul Soarelui. După cum poţi să constaţi e conştiincioasă şi promptă.

—E încă noapte de-a binelea, bombăni marsiliezul care îşi pierdea complet simţul umorului dacă era deşteptat prea devreme.

Exagera : beznaîncepuse să se destrame ; o boare cenuşie ca o ceaţă lua locul întunericului compact al nopţii tropicale. _

—Iată un deşteptător ideal : cu el nu vei încerca niciodată temerea că ai uitat să-i întorci arcul soneriei, glumi Cronville.

Van Thyft care se dovedi până la urmă cănu-i impermeabil la glumă spuse:

—Şi eşti sigur că nu rămâne în urmă ?

—Singurul impediment: nu-lpoţi fixa să sune deşteptarea când vrei — interveni în discuţie Borel, înviorat pe semne de răcoarea zorilor.

Cronville şi Borel în răstimp se echipaseră şi ei.Pasărea mai lansă cîteva semnale stridente apoi vrşt, vrşt... fâlfâidin aripi şi se depărtă.

- Oamenii ne aşteaptă în piaţa satului. Hai Borel, întârziem.

Rubicondul nostru tovarăş îşi încheia în grabă nasturii bluzei cucare totdeauna avea de furcă şi răsuflând uşurat începu să ne indemne :

—- Şi de ce staţi toţiîn jurul meu ? Porniţi. Eu suntgata !

A mai zăbovit încă un sfert de ceas.L-am aşteptat, urmărind forfota ce anima satul. Privind mai atent Orkmorul, oamenii ce ieşeau din adăposturile lor mi-am dat seama că în aparenta neorânduială în care apăreau colibele mai mari şi mai mici, neregulat dispuse, exista o anumită ordine, o raţiune.

Colibele — de formă rectangulară, acoperite cu foi de palmier — erau răspândite în jurul unei arii vaste de pământ bătătorit — piaţa satului — puteam distinge, la o ochire mai atentă grupări de colibe: câte două-treimai scunde dispuse în jurul unei colibe mai înalte.Coliba principală aparţine bărbatului iar cele grupate în jur erau locuinţele soţiilor sale şi ale copiilor respectivi. Fiecare familie îşi avea hambarul său de provizii — alcătuit dintr-un fel de paner mare de nuiele strâns împletite, aşezat pe o platformă de crengi, platformă ce erasuspendată la capătul superior al unui trunchi de copac necojit, împlântat în pămînt.

Lamarginea dinspre pădure se afla o casă lungă de formă dreptunghiulară-— „casa iniţiaţilor" — mwanzu în carese păstrau măştile rituale ce sunt folosite în cursul diverselor ceremonii magice ale comunităţii şi unde se adunau ziua bărbaţii. Ea era tabu pentru femei câtşi pentru băieţii ce nu ajunseseră să treacă treptele perioadei de iniţiere. De cealaltă parte se afla coliba spaţioasă a căpeteniei înconjurată de numeroasele colibe ale soţiilor şi de mai multe hambare.

-Gata ce mai staţi ?

Era Borel acela care ne îndemna acum. Am pornit spre piaţa satului — locul obişnuit al adunărilor obştei.

Piaţa eraplinăde lume. Nuveniseră numai bărbaţii ce trebuiau să ne poarte poverile ci şi femeile lor, bătrânii satului şi o puzderie de copii ce se tot iţeau de după copaci.

Călăuza care se sculase cu mult timp înaintea noastră rânduise bagajele şi le împărţise pe oameni.

Baloturile — învelite în rogojini subţiri de fibre vegetale şi lăzile stăteau în dreptul primei echipe alcătuite din 20 de oameni.

În preajma marelui stâlp-fetiş al satului ne aştepta căpetenia Orkmorului.

— Oamenii sunt buni vânători şi vor fi un sprijin de temei — rosti el arătându-ne cu un gest larg escorta ce ne-o pregătise.

Am împărţit câte un pachet de ţigări fiecărui om din escorta noastră, măsură ce a creat dintru bun început bunădispoziţia purtătorilor care s-au dovedit ulterior însoţitori de nădejde.

Mulţi dintre ei purtau suliţe înalte de peste doi metri cu vârf de fier în formă de romb mult alungit — cu marginile deosebit de tăioase, după cum am avut mai târziu prilejul să constat. Mai toţi aveau prinse de cingătoare cuţite cu lamă îngustă, apărată de teci de lemn sau din piele de antilopă — unele frumos ornate cu desene în ocru şi negru.

Soarele era sus pe cer.Am mulţumit căpeteniei apoi am dat semnalul de plecare.

Coloana se desfăşură în şir indian. Iată-ne porniţi în sfârşit pe urmele elefanţilor.

Capitolul 6

SOTHO SE ARATĂ A FI VORBĂREŢ.CÂNDVA ÎN ORKMOR STĂPÂNEA OBMAC.FACEM CUNOŞTINŢĂ CU UEV FIICA CĂPETENIEI DIN ORKMOR.NIŞTE RECENZORI PE CÂT DE PRIPIŢI PE ATÂT DE VIOLENŢI.MÂNIA LUI OBMAC. CONFLICTUL IA PROPORŢII...

NEAŞTEPTATA INTERVENŢIE A MICUŢEI UEV.

UN FINAL GREU DE PREVĂZUT

De-abia ieşirăm din hotarele Orkmorului şi Sotho, fără a fi stârnit, începu să-şi depene amintirile ce-llegau de acest sat pe care-lcunoştea încă de pe când era copil. Parcă-laud în franţuzeasca sa guturală, aspră :

— A trecut multă vreme de la cele ce vi le povestesc acum. Tatăl meu, un om aspru şi închis la fire dar drept şi cinstit — toţi au recunoscut aceasta— era călăuză.Eu, copil încă pe atunci — sătot fi avut 12—13 ani — eram hotărât ca ajuns în anii bărbăţiei să îndeplinesc aceleaşi îndeletniciri ca şi el, îndeletniciri care se potriveau de minune cu înclinările mele. Mergeam totdeauna alături de dânsulîn călătoriile ce le făcea întovărăşind pe străini. Experienţa sa eramare şi ei îidatorez o seamă de învăţăminte care mi-au fost de mult folos mai târziu.

Era prima dată când, împreună cu tatăl meu, veneamîn satul Orkmor, întovărăşind doi oameni albi. Erau — am aflat mai târziu — funcţionari ai guvernului belgian ;aveau misiunea de a verifica numărul locuitorilor fiecărui sat, şi de a alcătui numeroase liste lungi, în nu ştiu ce scop.

Căpetenia Orkmorului se numea Obmac ; era un om vrednic şi curajos, bine cunoscut pretutindeni în jur, pentru mintea sa isteaţă şimai cu seamă pentru cinstea sa. Îl preţuiau şi-lcinsteau nu numai oamenii tribului său ci şi locuitorii din ţinut, până la o depărtare de trei zile de drum.

Tatăl meu — Nruh, îl chema, dacă nu v-am spus — îl cunoştea, fiindcă o dată luptase sub conducerea sa,în timpul unui război pe care-lpurtase Obmac împotriva tribului fali-cilbup. El era în măsură, aşadar să informeze cum se cuvine pe oamenii guvernului asupra lui Obmac şi-i sfătui să se arate cu el prietenoşi şi să-i acorde cinstirea ce i se cuvine unei mari căpetenii, dacă voiau să-şi împlinească misiunea ce li s-a încredinţat în acel ţinut.

Cu puţin timp înainte de a ajunge la Orkmor, tatăl meu trimise un vestitor — unul din oameniisăi — să-l anunţe pe şeful satului — cu care era prieten într-omăsură — că doi albi doreau să-lvadă pe Obmac. Acesta aflând că erau în tovărăşia tatălui meu, trimise pe soţia sa Aynulatac şi pe fiicasa Uev să-i primească la intrarea satului, cum se cuvine unor oaspeţi de seamă, împreună cu o ceată de luptători înarmaţi cu arcuri şi suliţe spre a da mai multă strălucire primirii.

După ce se schimbară obişnuitele saluturi şi daruri, se formă un adevărat cortegiu. Tatăl meu, alături de Aynulatac, mergea în frunte, urmat de cei doi străini.În urmă veneam eu şi Uev, iar după noi,închizând convoiul, oamenii din escorta noastră. Un grup de vânători ai căpeteniei Obmac, lovind suliţele de scuturi, anunţau satului sosirea noastră. Astfel încadraţi am ajuns în dreptul locuinţei marei căpetenii care ne primi în faţa intrării, arătându-şi cu gesturi largi întreagasa bucurie şi mulţumire că îi suntem oaspeţi. Considera o mare cinste această vizită.

Îmbrăţişăpe tatăl meu, se aplecă, atingând pământul cu mâinile în faţa celor doi oaspeţi albi — aşa cum se întâmplă când vin în vizită mari căpetenii şi după ce mă sărută pe frunte şi pe obraji ne invită surâzător să intrăm în coliba sa.

V-am spus că tatăl meu le făcuse cunoscut celor doi străini situaţia iui Obmac, sigur fiind că el nu se va opune cererilor lor, bineînţeles dacă aceştia vor avea grijă să se arate prevenitori.

Eu nu ştiu prea bine cine erau acei europeni, dar mi-amintesc foarte bine că de-abia intrasem în locuinţa căpeteniei tribului şi, înainte ca acesta să fi avut timpul de a îndeplini ritualul cuvenit atunci când îţi vin oaspeţi, cei doi albi desfăcură nişte hârtii mari şi porunciră tatălui meu să întrebe pe cel ce-i primea cu atîta consideraţie care e numele şi vârsta sa, câte soţii are, câţi fii şi câte fiice, apoi îl întrebară de numele acestora şi al soţiilor şi soţilor lor ; căpetenia asculta mirat încruntându-se. Întrebările curgeau : trăiau sau nu tatăl şi mama sa ? De când era şef al tribului ? Până unde se întindea autoritatea sa ? Câţi locuitoritrăiau sub administraţia sa ? Câţi bărbaţi şi cîte femei ?...

Tatăl meu nu tălmăci vorbele lor. El încercă să-i facă să înţeleagă că nu e momentul potrivit pentru a formula un astfel de interogatoriu.

—Bine. Vom discuta atunci mai târziu, rosti enervat cel mai vârstnic dintre albi, făcând un gest scurt, parcă ar fi gonit pe cineva. Din tonul său supărat căpetenia înţelese că e nemulţumit de ceva.

—Vreau să-mi tălmăceşti ce zic cei doi străini, exclamă căpetenia din Orkmor cu oarecare iritare.

Tatăl meu era un om cinstit cum nu-s mulţi ; crescut în dreapta credinţă a lui Mahomed nu ştia să mintă ; el n-a minţit niciodată, niciodată... Călăuza tăcu. Doar câteva clipe. Apoi reluă firul povestirii :

—El nu putea spune decît adevărul : transmise deci lui Obmac ce anume îi cereau străinii.

Căpetenia ascultă liniştit, cu multă atenţie tălmăcirea cuvintelor celor doi străini ; nu scoase o vorbă. O dungă adâncă însă îi apăru între sprâncene.

Tatăl meu îşi dădu însă seama că Obmac se mâniase, dar se stăpâni să-şi spună părerea celor doi albi.După câteva clipe de tăcere, fără a da vreun răspuns cererii făcute de străini, căpetenia făcu un semn. Două femei, după obicei, aduseră fructe felurite, în coşuri de nuiele, şi mai multe urcioare cu o băutură răcoritoare de mei. Serviră tăcute, mişcându-se ca nişte umbre.Străiniiîntrebară de ce nu răspunde căpetenia la întrebările lor. Tatăl meu n-avu timp să mai răspundă. În clipa aceea Obmac ridică cupa şi ură :

—Fiţi bineveniţi cu toţii în casa mea !

—Suntem foarte mulţumiţi că ne faci o asemenea bună primire ! îi răspunse tatăl meu, ridicîndu-şi cupa la rândul său.

—Ce tot spune?întrebă aspru unul din albi.

—Ne urează bun venit.

—N-avem nevoie de urări ! Să ne răspundă la ce l-am întrebat ! Tonul era răstit. Nu mai avea nevoie să fie tălmăcit.

În fiecare clipă supărarea şefului devenea mai vădită ; el nu înţelegea o vorbă din cele discutate de tatăl meu cu europenii dar tonul şi gesturile repezite ale acestora vădeau că ei nu preţuiesc buna primire ce li s-a făcut.

—Vorbeşte ! Ce vor, de ce sunt nemulţumiţi ? !

Tatăl meu n-avu încotro : traduse vorbele străinului. Marea căpetenie se înnegura. Lăsă jos cupa, plină încă cu băutura aromată cu care îşi cinstise oaspeţii.

După câteva lungi clipe de tăcere, Obmac se adresă tatălui meu pe un ton solemn :

—Ascultă, prietene ! Spune acestor străini că n-am nici o îndatorire să le răspund la cele ce vor să afle. Aş putea să-i izgonesc de aici cu câinii, dar sunt oaspeţii mei şi voi porunci ca oamenii mei să-i respecte, după cum cer legile ospitalităţii. Dar vreau să ştie că mi-au ofensat casa, întrebându-mă şi cercetându-mă înainte de a fi cinstit darurile mele, înainte de a fi răspuns cum se cuvine bunăvoinţei mele. Spune-le toate acestea şi mai spune că nu voi lua împotriva lor alte măsuri decât aceea de a răspundeîntrebărilor lor cu tăcere. Numai cu tăcere...

Cei doi străini îşi dădură seama după încruntarea şi glasul mânios al căpeteniei că au depăşit măsura. Rămaseră tăcuţi uitîndu-se întrebător spre tatăl meu.

Acesta, însă era atent la vorbele lui Obmac care, după o scurtă pauză continuă :

—Ei pot rămâne totuşi în casa şi în satul meu, dacă vor să se odihnească ; pot să întrebe pe oricare din săteni tot ce le place. Sunt oaspeţii mei şi pot să-şi îngăduie orice nu încalcă obiceiul pămîntului. Aşa cer — o ştii prea bine, tu Nruh — legile ospitalităţii. De la mine însă nu vor mai auzi nici un cuvânt măcar, ca răspuns la nesăbuitele lor întrebări. Obmac îşi îndreptă privirea spre cei doi europeni ; îi ţintui aşa o vreme. Tăcerea ce se aşternuse parcă-mi vuia în urechi. Căpetenia îşi sfârşi cuvântarea :

—Vreau să le tălmăceşti întocmai cele ce ţi-am spus : gura mea nu le va da nici o lămurire asupra celor ce vor să afle.Pentru oricealtceva, în afară de aceasta, sunt la dispoziţia lor...

Tatăl meu nu se strădui să găsească o formă mai blândă pentru a tălmăci în franţuzeşte asprele cuvinte ale căpeteniei tribului; doar chiar Obmac îi ceruse să repete întocmai cuvintele sale. Se supuse, aşadar, fără a îndulci câtuşi de puţin cele rostite de căpetenie.

—Nu ştie omul ăsta — izbucni cel mai tânăr dintre străini — că-1 putem deposeda de demnitatea sa, oricând... ? Spune-i că am luat seama de nesupunerea sa şi că vom încunoştinţa cât de curând pe superiorii noştri.

—Păstrarea unei puteri pe care n-am cerut-o şi nici n-o cer, răspunse el când îi fură tălmăcite cuvintele străinilor — nu mă face să consimt la ceea ce consider o ofensă pentru demnitatea mea. Această ameninţare nu schimbă cu nimic hotărârea mea : voi tăcea. Dacă îi interesează atâta ceea ce-mi aparţine şi dacă găsesc cine să le dea lămuriri, n-au decît să întrebe, cu atât mai bine pentru ei...

Şi cu un gest brusc îşi întoarse spatele spre noi şi dispăru după un fel de perdea de fibre viu colorate, care acoperea intrarea unei încăperi interioare.

—Să ieşim de-aici !exclamă străinul mai în vârstă, care părea să aibă mai multă autoritate.

Mişcarea ce se produse în colibă îl făcu pe Obmac să se întoarcă. El ne întovărăşi până la uşa colibei unde se înclină solemn, cu demnitatea şi siguranţa aceluia care ştie că are dreptate.

Străinii ieşiră din locuinţa căpeteniei furioşi şi îngânduraţi.

—Trebuie să adun informaţiile pe care mi le cer şefii mei. Pricepi ? — se adresează cel mai tânăr tatălui meu. Şi-aşa am pierdut destul timp până acum. Am nevoie de aceste informaţii înţelegi ori nu ?

—Întrebaţi-i pe oamenii satului — răspunse stăpânindu-se — tatăl meu. Ei...

—Asta am să şi fac — îi tăie vorba străinul uitându-se spre mulţimea aflată în piaţa satului care se adunase curioasă să-i vadă pe călătorii albi.

—Dintre toţi cei de faţă se vor găsi unul-doi care să ştie ceea ce ne interesează. Ai dreptate, vorbi cel mai în vârstă. Să încercăm...

Ei cerură astfel tatălui meu să pună întrebări unor săteni mai vârstnici, care — socoteau ei — cunoşteau îndeajuns viaţa satului, pentru a răspunde la toate cele întrebate. Tata, cum nu putea refuza, începu să vorbească în dialectul local. Nici unul dintre cei întrebaţi n-au dat vreo lămurire. Dădeau din umeri, răspunzând : cine ştie ? Cine ţine socoteala copiilor altuia ? !

Dar mai întotdeauna se găseşte câte unul, care ispitit de daruri, sau înfricoşat, trădează, aşa că unul din indigenii întrebaţi — un vlăjgan înalt cu un ochi scurs — se grăbi să spună numele câtorva dintre soţiile căpeteniei.Abia începuseră cei doi funcţionari să ia note, când pe neaşteptate apăru de după colibe o mică ceată de bărbaţi înarmaţi, care-limobilizară pe indiscret şi — în pofida încercărilor sale de a se desprinde — îl târâră până în piaţa satului, unde, de bună seamă, din porunca lui Obmac primi vreo zece lovituri zdravene de bici — un bici făcut din şuviţe subţiri de piele de crocodil — fiindcăvorbise despre lucruri care nu-lpriveau.

Mai-marele cetei de bărbaţi înarmaţi se apropie de tatăl meu şi-i adresă răstit :

—Vesteşte pe străinii pe care i-aiadus aici că pot întreba pe fiecare dintre noi câte soţii şi câţi copii are, dar pe nici unul nu-1 poate întreba despre soţiile sau copii celorlalţi.

Tatăl meu se temea, cu drept cuvânt, că Obmac, pânăla urmâîşi va pierde cumpătul şi că cei doi funcţionari belgieni vor avea serioase neplăceri.Chibzuit cum era el se adresă străinilor :

—N-are rost să mai rămânem aici.Tot satul e aţâţat. Să plecăm.Nu vă veţi putea sfârşi treburile.Epericulos !

Dar, încăpăţânaţi, cei doi nu se hotărâră să-şi întrerupă cercetările deşi era, cu ochi şi cu sprâncene că, după ce fusese pedepsit guralivul, toţi vor evita să dea vre-un răspuns cât de cât folositor. Bărbaţii răspundeau — când nu tăceau agresiv — cu o descumpănitoare clătinare din cap :

—Nu ştiu. Nu ştiu...

Între timp, sătenii din Orkmor se adunaseră pâlcuri, pâlcuri, în jurul colibei căpeteniei şi în curând nu mai fu văzut nici măcar un copil pe potecile dintre colibele satului.

Mâniaţi de această împotrivire, străinii hotărâră să aibă o nouă întrevedere cu Obmac.Ei îi cerurătatălui meu să-i transmită căpeteniei dorinţa lor. Ne-am îndreptat spre coliba şefului tribului. Un zid viu bara înaintarea micului nostru grup. Zeci de bărbaţi înarmaţi ne închideau calea încrucişând lăncile.

Obmac strigă, din uşa colibei sale, tatălui meu :

—Nruh ! Vesteşte pe oamenii aceştia că zadarnic mai stăruie. Nu le voi spune nimic. Nimic ! Să ia împotriva mea măsurile ce le vor crede de cuviinţă. Spune-le deasemenea, Nruh, că dacă vor trimite mulţi soldaţi albi, vor putea să mă prindă şi să mă lege dar nu vor putea niciodată să mă silească să spun ceea ce nu vreau ; pot chiar să mă ucidă ; atunci însă vorbele vor muri cu mine. Acesta e ultimul meu cuvânt!

Funcţionarii guvernului nu mai insistară şi ne depărtarăm din piaţă escortaţi îndeaproape de o ceată de luptători înarmaţi, pe cînd ceilalţi locuitori din Orkmor stăteau nemişcaţi în faţa colibelor, aşteptând tăcuţi plecarea noastră din sat.

O dată ieşiţi din Orkmor, după un kilometru de marş, străinii cu o nestrămutată tenacitate i-au comunicat tatălui meu că deocamdată vor rămâne în apropierea satului întrucât s-ar putea ca — chibzuind mai bine, Obmac să-şi schimbe hotărârea. Tabăra a fost ridicată în grabă într-un mic luminiş.

Spre seară — după ce şi-a împărtăşit gîndurile străinilor — tatăl meu s-a reîntors în sat, îndreptându-se spre locuinţa lui Obmac spre a-i transmite acestuia intenţiile europenilor. El a încercat să-i înfăţişeze primejdia la care se expune nu numai singur, ci întreaga comunitate prin atitudinea sa semeaţăşi — într-un fel provocatoare.

În numele vechii prietenii care-i lega de atâţia ani,tatăl meu făgădui că va face totul pentru a îndupleca pe funcţionari să treacă cu vederea semeţia lui Obmac, dacă acesta consimţea să le răspundă la întrebările cunoscute ; tata îl asigura că dacă se va îndupleca, nu se va lua nici o măsură împotriva libertăţii sale, şi nici asupra satului.

L-am însoţit pe tatăl meu în vizita sa la Obmac şi când ne aflarăm singuri, tatăl meu vorbi deschis, fără ocol.

— Tu,Obmac,nu înţelegi ? Ar trebui s-o ştii tot atât de bine ca mine, oamenii aceştia îţi pot face mult rău cînd se vor întoarce la reşedinţa reprezentantului guvernului : vor cere să fii închis şi vor trimite soldaţi spre a te prinde...

Obmac tăcea cu gândul plecat, parcă, departe, departe...

—Gândeşte-te, insista tata — s-ar putea să fii aspru pedepsit, te vor învinui că te-ai împotrivit şi ai insultat stăpânirea.

—N-am adus nimănui nici o ofensă ; nu m-am atins de trimişii stăpânirii. O ştii şi tu !

Obmac părea mirat.

—E adevărat dar ei sânt mai tari ; au în mâini puterea. Nu poţi face nimic împotriva lor.

Obmac tăcea îndârjit.

Când tatăl meu îi aminti toate primejdiile la care-lexpunea cerbicia, nestrămutarea sa, căpetenia Orkmorului după ce mai zăbovi puţin răspunsul trecându-şi uşor mâna peste frunte, ca şi când ar fi căutat să izgonească un gând neplăcut, zise cu un accent hotărât :

—Peste puţin timp, prietene Nruh, ne vom revedea desigur la Matadi şi când te vei întoarce la Orkmor, însoţind alţi străini, vei găsi o altă căpetenie.Nu-mi cere să-mi calc cuvântul. Ce-am avut de spus, am spus.

Rămase pe gânduri o vreme.Tatăl meu îi respectă tăcerea. Într-un târziu Obmac spuse :

—Vii să-mi spui că albii nu se vor depărta de aici în dimineaţa aceasta, sperând că-mi voi schimba gândul şi că le voi trimite poate pe cineva ca să-i vestească că m-am răzgândit. Am chibzuit îndelungat. Spune-le că hotărârea mea rămâne nestrămutată.Îi sfătuiesc să plece chiar acum, întrucât mă tem că-mi voi schimba gândul, dar nu în felul cum socot ei. E mai bine ca mâine, înainte de a răsări soarele, să fiţi cât mai departe de aici ; astfel nu voi fi silit să mă mai gândesc la dânşii ; ar fi mai bine pentru toţi... Mă înţelegi ?

— Înţeleg şi cred, ca şi tine, că e mult mai bine să plecăm cât mai curând.

—Da, bine gândeşti Nruh. Plecaţi... plecaţi cât mai curând !...

Însoţiţi de Obmac, am ieşit din sat, despărţindu-ne la vreo cincisute de metri de luminişul unde ne instalasem corturile. Tatăl meu îiîncunoştiinţă pe albi de rezultatul întrevederii sale, fără ca cele relatate să-i facă să renunţe, însă, la planul lor. Au hotărât să rămânăacolo, până a doua zi de dimineaţă..

Între timp, doi dintre oamenii ce ne însoţeau trebăluiau pregătind cina, iar ceilalţi strângeau vreascuri pentru a aprindeîn jurul taberei focuri în timpul nopţii.Focuri destinate să împiedice vreun eventual atac al fiarelor mari.

Eu m-am dus în sat cu gândul să mă mai joc cu copiii devârsta mea, printre care întâlnii pe Uev, fiica lui Obmac ; aceasta mă luă la o parte şi-mi spuse :

—Zi-mi : e oare cu putinţă ca cei doi străini să aibă atâta putere încât să-1 ia pe tatăl meu şi să-1 ducă departe ? Departe ?...

Dădui din cap.

—E adevărat că-lpot închide, deşi el e căpetenia tribului Orkmor ? E adevărat că dacă vor ei, va veni aici un alt şef în locul tatălui meu ? E adevărat că soldaţii albi ar putea să-lomoare dacă el se împotriveşte ?

— Da, Uev.Toate sunt adevărate. Străinii pe care îi însoţimîn călătoria lor prin ţinut, sunt stăpânii,sau mai bine-zis slujesc pe stăpânii întregii ţări, după cum spune tatăl meu, pe când al tău nu stăpâneşte decât un mic sat.Ei au puterea ; ei au arme mult mai puternice. Străinii spun că după ce vor ajunge la Matadi...

Nu-mi sfârşii cuvintele, văzând că ochii fetiţei se umplu de lacrimi : îi era teamă pentru tatăl său.

—Nu poate face nimic tatăl tăupentru a-i împăca pe străini ?mă întrebă ea.

—Mi-e teamă, Uev, că nu are această putere, îi răspunsei eu.

—Dacă ar fi în puterea mea aş face orice numai să-lpot vedea iar liniştit, rosti ea încet.

Rămase tăcută pe gânduri. Stăteam amândoi lângă un tamarin în marginea satului. Era târziu. I-am făgăduit că voi reveni înainte de plecare pentru a-mi lua rămas bun. M-a condus până aproape de tabără, fără a mai vorbi despre cele petrecute în această după amiază plină de încordare.

Când am ajuns în tabără, tatălmeu tocmai numea oamenii ce urmau să vegheze în cursul nopţii.L-am întrebat mirat:

—De ce ai îndoit numărul oamenilor de veghe, tată ?

—Un ochi deschis noaptea nu-i niciodată de prisos, îmi răspunse el în doi peri.

N-am insistat. După cină cei doi străini s-audus în corturile lor.Tatăl meua rămas să fumeze lângă focuri. Nu-mi era deloc somn. Am cerutîngăduinţa să rămân lângă el. Primind încuviinţarea am rămas amândoi în preajma focului, fără a schimba vreo vorbă. Tatăl meu fuma urmărind cum seridică subţire fumul spre cer.Într-un tirziu ne-am dus să ne culcăm în cort.

Somnul ne-a cuprins curând pe toţi ; timp de vreo două ore, nu s-ar fi putut auzi decât trozniturile lemnelor care ardeau şi uşorul pârâit al crenguţelor uscate, strivite de tălpile goale ale străjilor.

Când în Orkmor s-au stins toate focurile, unul din oamenii de veghe, păşind încet, fără a face zgomot, intră în cortul nostru ; el îl vesti pe tatăl meu că cineva — un bărbat, se pare — înainta, târându-se pe furiş în direcţia noastră.

—Spui că se târăşte ?îl întrebă tata.

— Întocmai.

—De mult timp ?

—Nu ştiu.De-abia l-am zărit. Vine însă — e sigur — dinspre sat. Tatăl meu tăcu, chibzuind ce măsură s-ar fi cuvenit să ia.Omul deveghe îl întrebă :

—Ce să fac ?

—Stai la pândă ! Lasă-1 pe necunoscut să se apropie cât mai mult, dacă vine singur.

—Este singur.

—Vom vedea. Oricum, prefă-te că nu l-ai văzut, altminteri se sperie şi fuge.Să-llăsăm să se apropie.

Santinela se îndepărtă, înclinând uşor capul în semn că a înţeles. Tatăl meu rămase gânditor.

—Crezi că-i Ohmac? îl întreb eu.

—Ce-ţi trece prin minte ?!Obmac nu e în stare să calce legile ospitalităţii.Îl cunosc.

—S-ar putea să fie vreun trimis al său.

N-are temei un asemenea gând. Trimişii unei căpetenii nu vin târâş, pitindu-se între ierburi pentrua se face nevăzuţi, ci cu fruntea în sus...

-Atunci cine crezi că poate fi cel ce se apropie cu atâta grijă de a nu fi zărit ?

—Ştiu eu ?Poate vreun om din sat,un netrebnic. Şi-a oprit ochii— cine ştie— poate pe vreo armă a unuia dintre noi şi acum, folosind întunericul nopţii şi socotind că tabăra e adormită, încearcăsă-şi însuşească obiectul râvnit, răspunse tatăl meu urmărind cum setopeşte în noapte silueta străjii.

Se aşeză apoi chircitlângă palisada de crengi şi spinice înconjuradin toate părţile tabăra — meterez nu prea înalt dar în stare de aopri înaintarea sălbătăciunilor.Îmi făcu semn să mă tupilezlângă el.

Din acest loc puteam supraveghea nevăzuţi înaintarea mogâldeţei alcărei contur începea să se distingă din ce în ce mai net, pe măsură cese apropia de tabără.

Nu departe de noi, la vreo zece-cincisprezece paşi, înăuntrul cercului de focuri se înălţa o acacie ale cărei ramuri mai joase se aflau la o înălţime de aproape doi metri.

—Tu eşti mic şi subţire, îmi spuse tata.Te vei putea apropia nevăzut de arbore.Urcă şi, ferindu-te de a face zgomot, urmăreşte ce se petrece. Nu vin cumva şi alţii în urmă ?

Nu mi-a fost greu să-mi găsesc în furca a două crengi un loc potrivit pentru a privi în voie valea ce se deschidea larg la poalele scundei culmi pe vârful căreia instalasem bivuacul.

Se desluşea lămurit în lumina lunii cum o formă omenească înainta de-a buşilea, parcă.

Aruncai o privire şi înăuntrul taberei.Unul din oamenii de veghe aruncă o buturugă pe foc. Lemnul era uscat. Focul se învioră. Am coborât, şi cu grijă de a nu fi văzut am revenit lângă tatăl meu.

—Nu e un bărbat, îi zisei eu în şoaptă.

—Nu ? Atunci să fie o femeie ?

—Nu cred ; mai degrabă un copil.

—Ce spui ? Nu-i cu putinţă. Te înşeli fiule, n-ai văzut bine !

— Sunt sigur : e un copil cam de statura mea...

—Un copil ? Cum asta?exclamă Borel, întrerupându-lpe cei care se vădea înclinat de a da povestirii o aură de mister.

Călăuza, clătină din cap a dojană:

- Aşteptaţi puţin, vă voi spune cine era când va sosi momentul, pe carenu-lpot grăbi... Spuneamaşadar — continuă el, calm— ca înspre tabăra noastră venea tiptil un copil.

Tatăl meu chemă cu glas scăzut doi dintre oamenii ce vegheau ca focurile să nu se stingă. Nu am auzit ce instrucţiuni le-a dat. Priveam absorbit spre mogâldeaţa întunecată ce se tot apropia. De-odată se opri. Poate vântul îi adusese zvonul cuvintelor noastre, ceea ce îl descumpăni. Se opri cam la vreosută de paşi în faţa palisadei. Rămase, aşa, ţintuit, o vreme.

Cât ? Nu mai ţin minte, poate câteva minute, poate un ceas. Se pitise lângă o tufă şiaştepta. Tatăl meu, după ce făcu semn unora din oamenii de pază să-l însoţească, sări pesteîntărituri şi se îndreptă spre mogâldeaţa care se făcuse una cu pământul. L-am urmat.Înainte de a ajunge noi în dreptul tufişului în spatele căruia se afla ascuns. Necunoscutul se ridică în picioare şi înălţînd ambele braţe spre cer rămase aşa nemişcat, aşteptându-ne.

Când am ajuns la vreo treizeci de paşi, recunoscui în lumina ştearsă a lunii, nu fără uimire, că persoana care se apropia pe furiş de tabăra noastră era — cine credeţi ? — fiica căpeteniei satului. Uev ? Uev!strigai eu,chemând-o pe nume. Ea tresări. Se uita buimăcită cu ochii ei mari, miraţi.Ne recunoscu. Se apropie cu paşi înceţi şi moi şi se închină, fără a rosti vreun cuvânt în faţa tatălui meu.

—Ce cauţi aici ? S-a întâmplat ceva ?Unde e Obmac ? o întrebă tatăl meu cu îngrijorare.

Fetiţa era stăpînită de o puternică emoţie. Fără a scoate o vorbă se aşeză nesigură pe pământ; după un lung moment de tăcere rosti cu răsuflarea grea, întretăiată :

—Nu vreau ca stăpânii tăi să facă vreun rău tatălui meu şi — Iată ! — eu vin să le spun cele ce vor să afle, tot ce vor să ştie.

Tatăl meu o întrebă :

—Obmac te-a trimis ?

—Nu, vin fără ştirea lui. Nimeni nu ştie în sat, nimeni. M-am depărtat de sat pe furiş.

—Rău ai făcut Uev — spuse tatăl meu. Ai nesocotit pe tatăl tău. El te poate pedepsi aspru.

Ochii fetiţei, asemenea unor luminiţe plăpânde licăreau stins în noapte.

—Nu va şti niciodată că am venit, dacă nu îi veţi spune. Nimeni în afară de voi nu ştie că eu mă aflu aici.

Într-un fel avea dreptate. Dacă cei doi albi obţineau informaţiile de care aveau nevoie ar fi plecat neîntârziat fără a mai vorbi cu Obmac.Încă înainte de a răsări soarele Uev putea să se reîntoarcă în sat.

—Şi dacă cineva va prinde totuşide veste că lipseşti de acasă ?insistă tatăl meu.

Fetiţa răspunse, făcând un gest vag :

—Tot satul doarme. Nu m-a zăritnimeni, nimeni nu va afla. Trebuie să mă grăbesc însă...

—Trebuie să te grăbeşti, da, ai dreptate. Voi scula pe cei cărora vrei să le vorbeşti. Vino !o invită tatăl meu, întinzându-i dreapta.

Uev ne urmă în tabără, povestindu-ne în drumcă însăşi mama sa, Aynulatak — temându-se pentru viaţa bărbatului ei — îi dăduse cele mai multe din informaţiile cerute de cei doi străini. De altfel nici una din ele nu înţelegea ce valoare poateavea pentru albi să ştie asemenea lucruri fără însemnătate.

Cei doi funcţionari albi aveau însă altă părere ; bucuroşi că îşi pot împlini misiunea îşi notară tot ce le spuse Uev asigurând-o că tatăl ei nu va mai fi pedepsit.

Cel mai vârstnic, după ce află tot ce dorise, făcu semn fetiţeisă aştepte şi intră grăbit încort. Ieşi după câteva minute ţinând în mână un mic pachet — ce conţinea, după cum am aflat mai tîrziu, o livră de zahăr alb.Uev refuză darul.

Am întovărăşit-o până aproape de jumătatea drumului către sat. Nici nu bănuiam în ceasul acela dinaintea zorilor ce întorsătură va lua mai târziu această întâmplare.

M-am dus să mă culc.Tatăl meu mă aştepta în faţa cortului.Părea preocupat.

—Poate că am făcut rău — îmi zise el — ascultând toate cele spuse de Uev.

—De ce, tată ?

- Pentru că nu mă voi putea înfăţişa mâine dimineaţă prietenului meu Obmac pentru a-i spune un neadevăr

- Pot eu să-mi pângăresc buzele, încâlcind adevărul ?

Călăuza ne invită cu mâna dreaptă ridicată să reflectăm asupra greleicumpene în care se afla tatăl său — gândiţi-vă, sublinie el cuvintele rostindu-le rar : dacă ar fi povestit toate cele întâmplate, Uev ar fi fost crunt pedepsită, dacă tăcea...

Curând — se vădi din povestirea călăuzei noastre — dilema ce-lfrământa pe tatăl său se risipi printr-o întâmplare neprevăzută.

Între timp, căpetenia Orkmorului prinse de veste că Uev nu se afla în sat şi, pătrunzător din fire, ghicise motivul unei întâmplări atât de neaşteptate...Pândind întoarcerea ei în sat, o prinse, poruncind apoi să fie legată de unul din arborii din incinta Orkmorului unde o lăsă în paza a doi oameni.

De-abia se înălţase soarele şi, înainte ca tatăl meu să se fi hotărât dacă trebuie sau nu să se ducă în sat pentru a-şi lua bun rămas de la prietenul său, oamenii de pază îl anunţară că un grup de oameni înainta îndreptându-se spre tabără.În fruntea lor se afla chiarObmac. Ultimii doi indigeni din grup duceau legată cu o funie pe micuţa Uev.

—Du-mă în faţa albilor, ordonă el tatălui meu.

— Ce vrei să faci ? Gândeşte-te, obiectă el.

—Fă-ţi datoria !rosti aspru Obmac.

Tatăl meu n-avea de ales. După ce agenţii guvernului ieşiră din cort el le tălmăci cuvintele mânioase ale căpeteniei satului :

—Cu ameninţări şi neruşinatele voastre viclenii, aţi forţat pe unul din locuitorii Orkmorului, pe o tânără fată, o copilă abia — chiar pe fiica mea, un copil, să-şi trădeze neamul, să-ltrădeze chiar pe tatăl ei, tocmai ea pe care o preţuiam mult pentru că era supusă şi ascultătoare. Viclenilor ! Cum aţiizbutit s-o faceţi să calce cuvântul stăpânului ei şi tatălui ei. Ce voi mi-aţi cerut eu nu v-am dat.V-a dat însă ea tot ce-aţi cerut. Ea afurat astfel. Un furt fără iertare. Va primi o pedeapsă pe care n-o va uita nimeni, o pedeapsă pe care eu, tatăl său şi şeful tribului — până în ziua în care puterea albilor măva despuia de orice putere — suntacela care trebuie să i-o dea.Îndoită e trădarea sa, ca fiică a mea şi ca membră a obştii. Voi fi fără milă. Voi însemna pe trupul său toate ofensele primite. Pregătiţi-vă să asistaţi la pedeapsa la care o condamn şi de care n-o va putea scăpa autoritatea ce v-o atribuiţi şi care acum devine neputincioasă în faţa lăncilor oamenilor mei.

Cei doi europeni, în tot timpul cât dură tălmăcirea lungii cuvântări a căpeteniei Orkmorului îşi furişau privirile în jur.Întreaga tabără era încercuită de oamenii lui Obmac. Cei mai mulţi erauînarmaţi cu arcuri şi săgeţi ori cu lănci. Orice nechibzuinţă putea aţâţa şi mai puternic violenţa căpeteniei care-şi continua cu vocea asprită, sfidător, cuvântarea.

Când Obmac tăcu, unul din cei doi albi — nu-mi mai aduc aminte care dintre ei —îşi întoarse faţa spremine şi-mi ceru să-itălmăcesc spusele.După ce ascultă cuvintele mele îmi spuse :

— Încredinţează-lpe căpetenia satului că nu prin viclenie era smuls adevărul ci prin bunăvoinţa fiicei sale care a socotit — şi bine a socotit ! — că astfel căpetenia Orkmorului va rămâne mai departe să conducă oamenii satului.

Obmac se încruntă.

— Sunt bărbat şi căpetenie a obştei, zise el. Chibzuiesc singur când am să hotărăsc ceva.Şi dacă e nevoie, în ceasuri de primejdie mă sfătuiesc cu bătrânii satului.În Orkmor eu hotărăsc ce e bine şi ce e rău. Nu copiii cu mintea crudă ce se lasă înşelaţi şi de o broasca ţestoasă...

Străinul, neluând în seamă tonul rostit al căpeteniei,îi răspunse :

—Dacă nesocoteşti judecata copilei şi nu o socoteşti vrednică de luat în seamă, nu-i chibzuit să o judeci aspru. Să ne spună căpetenia din Orkmor n-ar vrea să mai cumpănească toate cele întâmplate şi să se arate îngăduitor cu această copilă ?

Obmac asculta cu ochii ţintiţi undeva, departe, în gol cuvintele tatălui meu care-i traducea spusele albului. Într-un târziu zise :

—Hotărîrea mea nu poate fi strămutată decât într-un singur caz.Cei doi agenţi ai guvernului se uitau la el întrebători.

Vocea lui Obmac se auzi din nou înăsprită.

—Uev nu va fi supusă torturei doar dacă eu nu voi mai avea puterea de a hotărî pe pământul Orkmorului. Şi ca să nu mai amaceastă putere trebuie să mor, ori să-miluaţi voi această putere. Asta vă cer. Altfel nu se poate. Mă sileşte obiceiul pământului, aşae hotărât de când mă ştiu să fie pedepsite asemenea încălcări.Nu am de ales. Voi trebuie să vă hotărâţi. Ori eu o pedepsesc pe Uev fiica mea, ori...

Obmac fu de neînduplecat. Strâmbă sau nu, hotărârea sa era luată. Urmă o tăcere îndelungată.Se auzeau răsuflările oamenilor şi zgomotele seci ale lăncilor lovite întâmplător de scuturi.

Cei doistrăini discutară în şoaptă mult timp, negăsind, de bună seamă, cumsă iasă din această situaţie grea.Oamenii lui Obmac începură sădea semne de nelinişte. Numai căpetenia satului, neclintitul, aştepta răspunsul funcţionarilor guvernului cu faţa împietrită privind ca şi mai înainte, în gol.

Cel mai vârstnic dintre europeni luă în sfârşit cuvântul.

—Obmac, căpetenie a Orkmorului, hotărârea noastră e luată.Pe măsură ce i se traduceau cuvintele, faţa căpeteniei se însufleţea. Tatăl meu continua să tălmăcească spusele albului.

Fiindcă te-ai răzvrătit împotriva legilor şi pentru faptulcă ai înarmat oamenii şi ai încercuit tabăra noastră, vei fi judecat şi pedepsit aspru aşa cum se cuvinte celor ce nesocotesc legile. Până când se va hotărî unde şi când vei fi judecat pentru faptele tale, vei rămâne pe pământurile satului Orkmor de care nu vei putea să te depărtezi decât cale de o zi.Când se va stabili cine va fi căpetenie în locul tău, se va hotărî şi soarta ta. Dar ascultă-mă ! Până atunci nu vei înceta să conduci oamenii dinOrkmor.Aceasta e hotărârea ;Uev să fie dezlegată şi tu să te întorci la Orkmor. Poţi pleca de îndată.

Ce se petrecu în mintea căpeteniei din Orkmor n-am putut pătrunde. Oricum această întorsătură neaşteptată îl lăsa descumpănit.

Nu răspunse imediat. Într-un târziu, înclină capul şi spuse:

—Aşa va fi !

—Se întoarse spre oamenii săi şi dădu câteva ordine scurte. Uevfu dezlegată. Obmac se mai închină o dată în semn de rămas bun şi urmat de oamenii săi se depărta de tabăra noastră pornind spre sat. Uev îl întovărăşea mergând câţiva paşi mai în urmă. Din cândîn când arunca cîte o privire peste umăr către noi.

Când sătenii din Orkmor, dispărură dincolo de pâlculde arbori, cel mai tânăr dintre străini se adresă tovarăşului său :

—Nu-mi vin în fire nici acum când sunt departe. Am tras a spaimă, nemaiîncercată, spun drept...Intervenţia ta m-a uluit totatât de mult cât şi pe căpetenie.

Albul cel vârstnic îl privi lung.

—Am înţeles că omul acesta, în aparenţă violent şi capricios, e stăpânit doar de simţul datoriei, deconştiinţa că obiceiurile pământului trebuie respectate. El apără defapt tradiţia, legea... Vorbindu-i de lege l-am făcut să mă asculte. De fapt el s-a supus legii, nu mie, înţelegi ?

Cel tânăr zâmbi.—Nu prea pricep aceste subtilităţi dragul meu.Oricum,sunt bucuros că s-a sfârşit totul cu bine, în linişte. Dar, adăugă el, până la urmă ce facem cu Obmac ?

— Îl lăsăm să-şiconducă în linişte oamenii. Nu avem nici un motiv să raportăm această întâmplare. La dreptvorbind suntem în mare măsură vinovaţi... Obmac e un om de nădejde.

Lunga povestire a călăuzei noastre părea să se fi sfârşit. Eramcurioşi să aflăm ce s-a întâmplat apoi cu Obmac şi fiica sa.

Obmac — ne relată călăuza — a rămas încă mult timp căpetenia satului Orkmor, tot aşteptând să fie judecat. După câţiva ani a murit fiind grav rănit într-o vânătoare. A fost ales căpetenie cel mai vrednic dintre bărbaţii obştei, soţul tinerei Uev. Acesta era căpetenia de azi a Orkmorului, cel care ne primise cu atâta bunăvoinţă şi ne dăduse escorta numeroasă ce ne însoţea.

Întâmplarea, aşa cum am înfăţişat-o constituie doar sâmburele povestirii lui Sotho. El o încărcasecu o seamă de amănunte şi o întretăiase cu numeroase pauze destinate să ne aţâţe curiozitatea.

Ceasurile trecură repede. Căldura era toropitoare şi sub dogoarea soarelui am simţit cum mă cuprindeo toropeală greu de învins.Amluptat o vreme cu moleşeala ce punea stăpînire încet-încet pe mine.

Tovarăşii mei de drum încetaseră de mult să mai sporovăiască. Mergeau tăcuţi, alene. Era aproape amiaza. E timpul când şi zvonurile pădurii descresc topindu-se într-o tăcere înfiorată doar, din când în când, de căderea vreunui fruct prea copt. Nici purtătorii de poveri nu mai cântau. Deşi tineri şi vânjoşi, mai toţi, îi biruise osteneala marşului şi căldura de cuptor a miezului zilei.

—Ce facem, nu ne oprim ?mă întrebă călăuza, anticipând cu câteva clipe numai ordinul pe care mă pregăteam să-ldau.