Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

(MICHEL TICAN)

ÎN INIMA

PǍDURII VIRGINE

CUPROLOG DE

MANUEL DE CASTRO TIEDRA

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

[Este destul să privim zâmbetul lui Mihai Tican Rumanoca să ne dăm seama câtdefericiteste să se afledin nou printre albi...]

PROLOG

L-am cunoscut pe Mihai Tican aşa cumera de aşteptatsă îl cunosc.Doi călători neobosiţiprin lumea întreagăca el şi ca minenu ne puteam întâlni altfel decâtîntr-un vagon de tren,pe punteaunei ambarcaţiunisaula bordulunui avion.

Amplecatdin Paris cu Simplon Orient Expres1-ul,caretrebuia să mă ducă,împreună cuprietenul meunedespărţitşidrag ca un frate, remarcabilulscriitorcu dor de ducăIgnacio Ribera Rovira, pânăpetărâmurileOrientului.Neopriserămpentrucâteva oreîn Veneţia,dintr-un simplucapriciu, dorind sămai rătăcimo dată prinoraşulcel plin de lirismal dogilor şi să mâncăm nişte macaroanefoarte pe gustul nostru, într-o tratorie2pe careo mai frecventaserăm în trecut,aflatăîn spatele pieţei San Marco.

Pe când prânzul era pe terminate, cinevadelângă noiam auzit pe cinevade lângă noi vorbinddesprenişterecent stabiliteserviciide transport aerianîntre Veneţia, Trieste şi Roma şi pelocne veniideea,amânduroradeodată, să luăm avionulcasă ne ducă la Trieste, interesantul oraş italian eliberat şiîntors la vecheavatrădupă ces-a aflat mai mulţi ani sub stăpânire austriacă.

Cât deîncântătoarear fi ocălătoriepe deasupraAdriaticii într-o zisplendidăsub soareleItaliei!Cât de frumos s-ar vedea de susintrarea în Trieste,latrecereape deasupracasteluluisău plin de graţieşiamagnificuluisău port!

Chiar înaceeaşi noapte am luat din nou Orient Express-ul, iarîn vagonul-restaurant s-a aşezat la masa noastrăun străin cu care am intrat în vorbă şi cu care după câteva momente eram prieteninedespărţiţi. Acel om era Mihai Tican. Cuoprivire inteligentă şi fără astâmpăr, cuocoamă de păraspru şi creţ, robust,bătutde soarele şi devânturilede la toate latitudinileglobului,acestpovestitor împătimitne-a vorbit despre minunatele sale călătorii, iarmaiînainte de a ajunge la Liubliana, frontiera noului regat iugoslav,unde tocmai se instaura dictatura,ştiam deja toate aventurile pe careTicanle-a povestitîn cărţile saleatâtde interesante,care în momentul de faţă sunt deja publicate.De atunci datează angajamentul pe care ni l-am luat dea scrie prologulla două dintre volumelesaleîncă nescrise. Ribera Rovira şi-a ţinut dejapromisiuneaprin cuvintelesalemăiestriteca unportal3pentru“Monştrii apelor”, iarastăzicând am călcat pentru prima dată pe pământ românesc în staţia din Timişoara,exploratorulnostruafrican, prietendrag şiscriitor captivant,îmi aminteşte de datoria pe care mi-am asumat-o faţă de elşiîmi cere câteva rânduricu semnătura meadedesubt,care să reprezintecuvântul introductiv la apariţiavolumuluisău intitulat“În inima junglei virgine”.

Nu sunt critic literar, darchiar dacă aş fi,nu aş putea sămăfolosescde spiritul critic ca de un scalpelşi să taiîn carnea vie a autorului,pentru care am o atât de înaltă şimare stimă. Despreaceastăcartenupot să spundecâtcă întreţineinteresul şicuriozitateape care povestirile anterioare le-au trezitcititorului; căprezenta ediţiese va epuiza cu repeziciune, la fel cum s-a întâmplatşi în cazul celorlalteşi că paginile cărţii“În inima junglei virgine” sunt ca unpoemînchinat naturii exuberante şi luxuriante a Guineei portugheze,treversată de Tican în compania unui medic portughez. Nu existăîn această carte aventuriînfiorătoare, de felul celorcare ridică părul încap, nici scene de canibalism, nicilupte cu fiare sălbatice; dar,în schimb,înaceastă operă aromancierului român se poate respira parfumul pătrunzător al junglei; nervii noştri suprasolicitaţidelupta citadinăde zi cu ziîşi redobândesc liniştea pierdută şi se acordeazăla vibraţia lirei heptacorde4a naturii, în vreme cedeasupranoastră,îngrandoarea seninăa unui ceraproape mereufără nori,strălucesccu puterestelele tropicului,aceleaşicareabia se ivesc, cu timiditate,în dreptul latitudinii noastre.

Cufundându-se în adâncul paginilor cărţii,cititorul ajunge să se întrebedacă omul s-a născut pentru a-şi da, moral vorbind,pânăşi ultima picătură de sânge în dura luptă a încleştărilor cotidienesau dacă oameniinuau făcutcumvao mare greşeală întorcândspatelenaturii materne,ajungândîn schimb,din cauza acestei greşeli,în lanţurilegrelecu care neîncătuşeazămodul nostru de viaţă.

Mai trebuie spus cănimeni nu este mai sensibilîn faţa incomparabilei frumuseţia tropiculuidecât sufletul latin, mai puţinfiiiBalcanilor, obişnuiţi să convieţuiască cu rasestrăine şivictime permanente aleunei naturineîndurătoare/neîmblânzite. Sufletul României, aşa cum însuşinumele său o arată, este unulroman până lasânge, iar Roma, stăpâna lumii,şi-a extinscolonizareadinzona subtropicală până la niştegraniţe îndepărtate, care încănu sunt determinate cu precizie.

Românul de astăzi,la felca şi romanul antic,s-a apropiat deeglogă5împreună cuVergiliu;simteviaţa naturii cu Tibul, Properţiu şi Ovidiu şi ajungedela adâncimea filosofică atuturor lucrurilorcu Lucreţiu în a sa “Naturae rerum”,cucei doi Pliniuşiale lor “Cuestiones naturales”,până lamisticismul caretraversează paginile lui Seneca şi filosofiaeroică a stoicilor şi juriştilor.

Iarîn România de atuncimigratoriigoţi au început să secivilizezelatinizându-se, pentru a ajungedupă ani şi aniacolo,în îndepărtata Spanie, unde aveausă se dăruiască îmbrăţişăriifuzionante a raselor,reflectatăîn faimosul Fuero Juzgo6, operă integratoare acodurilorlui Euric7şi Alaric8.

Şi dacă Spania a ştiut să dea Romei bărbaţi glorioşi ca Traian,cei doiBalbus9şi alţii, Romaniaşil-aîncrustat în originipeînsuşiTraian şi aasimilatcu eleganţă toată literatura şi cultura romană.

Guineea portugheză! Câteamintiri glorioase evocă acest numeîn toate inimile celordin naţiunea învecinată!

Şcoala de Navigaţie dinSagres10a fost farulcelputernic care a luminatitinerariile pe Atlanticcătre miazăzi,care aveau să ducă laîntâlnirea cumisterulacestei Africiîntinse,careîn zilele de demultera ocolită deHanno11şi Scyla12înexpediţiilelor. Şi nus-ar puteavreodatăspune căportugheziiprin gesta13lor eroicăau fost mai prejosdecât căutătorii din antichitate ai Lânei de Aur dinColchida. Astfel, corăbiile lusitaneau mers dinLisabona până înTanger,ocolind/lăsând în urmăCapul Bojador şi Capul Blanc, auîntrezăritîn depărtare Canarele şi Coasta de Aur, cuprinşi deo adevăratăfervoarede proporţii epopeice,la care auluat partecel mai mult femeile, fiind un lucru ştiut acela cătinerele portugheze de atunci–careaminteau de spartanele din vechime–refuzau să-şi dăruiască mâna şi frumuseţea unui tânăr care nu se luptase mai întâi în Africasau unui marinarcare nudusese mai departecu câteva mileperiplul14lusitancare a culminat cu Vasco da Gama–cânderau descoperitedejaGuineea,râurileSenegal şi Niger–şi a merspână la trecerea de tumultuosulCap al Furtunilor15, care de pe atunciar fi trebuitsă fie numit Capul Bunei Speranţe, datorită speranţelor,confirmatedupă aceea, căavea să deschidădrumul către Africa Orientală, Arabia, Persia şi India, monopolizatpână atuncide către veneţieni şi genovezi.

Traian,celcare cu legiunile sale spaniole a trecut Dunareape acoloundeîncăse vedeTabula Traiana, ceacarestă mărturiepeste secolepentruiubireaperpetuată în marmură şi bronza românilor pentru trecutul lor istoric,a lăsat înacele frumoaseţinuturiinfluenţeadusedin Spania, sedimentepe care nici timpul, nici distanţa nuau putut să leşteargă.

Bucureştiul este prin structura sa, printradiţiilesale, un oraş întru totulasemănător Madridului,încâtdacăam aduceun madrilenpeCalea Victorieila cădereaserii, acestaar împărţi complimente frumoaselor româncecrezând că se aflăpe stradaCarrera de San Jeronimodin Madrid.

Tocmai din acest motiv, Mihai Tican,românprin naşteredar şi la suflet,stabilitfiindîn ţara noastră, unde trăieştede ceva timp, sesimteîn elementul său şi numai din cauzadorului de ţară sau datorită afecţiuniifamilialesimte din când în când nevoia să petreacă câteva luni în Romania, pentru a se reîntoarceapoiîn Spania, unde scrie acesteinteresantecărţiîncareîşiconsemneazăimpresiile de călătorie şiprincarene ţine cu sufletul la gură,ducându-nede mânăpestemări şi continente,pepământuri neexplorate,unde totul este potrivnicşi ostilcălătorului; darprintoateacesteasufletul aventurosal lui Tican creşte şise umple de încântare,pe măsurăcefizicevită pericole,depăşeştedificultăţile şi iesevictorios faţă denatură, oameni şi fiare.

Vă invit să intraţiîn inima junglei virgineşimă pun chezaşcă nuvăveţi maidespărţi deautorul săuşinuveţimaiputea decâtsăvă adânciţiîn cărţile sale cu nerăbdarea şi emoţiape care le trezeşteatracţia necunoscutului, cuprinşi decuriozitateainepuizabilăpe care o trezescaceştibărbaţide uncurajneobişnuit,care înfruntă făţiş moarteafără să li se contracte un singurmuşchi al feţei şicărora nicinuli semodificăpulsulatuncicând îşi îndreaptăcarabinacătre leul devorator de oameni sau către om,uneori mai feroce şi sângeros decât teribila felină.

MANUEL DE CASTRO TIEDRA

CAPITOLUL 1

MICI REFLECŢIIFILOSOFICELA TRAVERSAREAGUINEEI

De multe orim-am gânditcă societatea noastră degenerase, că oamenii, în locsă trăiascăîmpreună ca fraţii,deveneau tot mai brutalipe zi ce trecea, că lupta pentru existenţăne obligauneori,mai alespe ceidinmarile aglomerăricosmopolite, să ne lăsăm acasă sentimentele nobile cândplecamsă ne câştigămpâinea cea de toate zilele; să călcăm peste cadavrele celorlalţica să ajungemsă exploatăm totul şi pe toţi,în vreme cecredeam că în societatea primitivă lucrurile se petreceau altfel, că omul trebuia să fie mai puţin egoist, mai puţin rău, mai puţin crud...

Mă încăpăţânam să cred că diferenţa dintre noi şi animale era una cât se poate mică, dar înclinam să cred că Nietzsche se înşela întru totul susţinând că oamenii din societatea modernă nu sunt mai buni decât câinii, care se încaieră, se omoară, se luptă între ei ca să ajungă să-şi smulgă osul aruncat pe stradă. S-ar putea ca lupta să fie una diferită – spunea marele filosof–dar, totuşi, efectele şi motivul acesteia nu diferă cu nimic...

Nu. Nu doream să cred asta. Chiar dacă omul tinde să devină mai egoist tocmai datorită excesului de civilizaţie, nu putea fi o brută şi oricum legile oamenilor l-ar împiedicasă fie astfel. Se poate să fi degenerat, după cum am spus la început, dar nu instinctele sale animale sunt cele care îi determină faptele: ar fi îngrozitor dacă ar fi aşa…

* * *

Astfel cugetamîn vreme ce mă aflampe când mă aflamla cinsprezece zilede mersde Kaltak, în Guineea portugheză şi îndreptându-mă către Orospu, cum numesc indigenii vastapădure virgină întinsăsituatăla sud de frontiera Guineei. Şi pentru ce mă bântuiauaceste gânduri?seva întrebapoate cititorul; pur şi simplu pentru că doreamsă mă conving singurcum stăteau lucrurile,gândindu-măcăaveam să mă găsescîn curând/în scurt timpîn mijlocul unei societăţidestul de primitive, alcătuitădacă nu din oameni, atunci din animale.

Ghidul meu îmi spusesefără ocolişuri că nu cunoştea prea binelocurileaceleaşică,prin urmare,nu ştia dacăam puteagăsipopoare în acea junglă. Un lucru era sigurtotuşi, acela căamaveam să întâlnimanimale,iaraceasta era de ajunsca să potverificateoria lui Nietzche şisă afludacă acestea trăiescaltfel decâtoamenii,clarificându-mi astfeldacăse comportăsau nu ca şi noi.

Tocmai intram aşadarîn pădurea Orospu, iar când zic că intram nuvreau să spuncă pădurea avea vreo poartă,cum aveauoraşelemedievale, niciun drum sauvreopotecă cum sunt cele care duc spre pădurile din ţările noastre. Intram în pădure aşa cum intră hoţii în case, adică prin efracţie,altfel spustăind crengile care ne împiedicau trecerea.

Adevărul este că autorităţile portughezenu ne-arfi tras la răspunderepentru delictul nostru. Pădurea Orospuera închisă străinilor,poatechiarşi indigenilor, dar nuinteresape nimenifaptul că teritoriul său era violat, nici devastareaunor crengi;din acel momentam început să simt că civilizaţia aceea este diferită de a noastră.

Dacă am fi intratastfel în pădurea sau parculprivat alvreunui proprietar din Europa nu am fi fosttraşi la răspundere? Legile care obligă la respectarea proprietăţii altora şi respectul faţă de bunulpublic, a florii, a copaculuicare aparţine unei persoane sau statului nu facoareparte din legislaţia noastră sau din înţeleptelenoastre regulamente de poliţie?

Totuşi,în Guineea –adică înpădurile din Guineea – se poate intra oricum, fără afi nevoie de altăautorizaţie decâteventualde cea amaimuţelor,careacolose află în regatul lor;poate fiviolatteritoriul, se pot tăia crengi, arbori, se pot aprinde focuri, poţi chiar să arzi o parte din pădure fără să să trecidrept piroman…

Ce diferenţă enormă între lumea noastră şi aceeaîn care tocmai intram!

După cenise succedaseră aşadarprinfaţa ochilorsavanele infinitetimp de atâtea zileam ajunsîn sfârşitîn faţa acelei păduri,careînsănu reprezenta sfârşitul călătoriei, ci începutul ei.Oarede câte zileavea să fienevoie ca să traversămacea pădure? Cu siguranţă nu era uşor de apreciat şinicinu mă preocupaprea mult această chestiune. Aveamalimente destulechiar şi pentru o lună; aveam să explorăm, aşadar, acea pădureatât demisterioasăşi de necunoscută, până când, simţind că ne-a fost de ajuns, aveam să ne întoarcem înapoi.

* * *

Aşadar, într-un fel sau altul, caravana intră în pădure.Eracondusăde un ghidrobust şi înalt, cu o statură de aproape doi metri, destul de civilizat pentru a vorbipuţin înportugheză şi franceză şi pentru a purtaun fel demanta,sau maibine zis o bucată dematerial alb caredin vremea în carefusese cumpărată,cine ştie de unde,aproape că împrumutaseculoarea proprietarului său.

Acesta se numeaAli, cuvânt care în arabaliterarăînseamnă “înalt” şiîn această privinţă se potriveaîntocmai cu statura ghidului. Aşadar, caravana aflată sub comandalui Aliera formată din 50 denegri din Guineea, aproape goişi cu toţii tineri cuvârstele între 18 şi20 de ani.

Vreozece dintre ei duceau bagajeleşi, în general,alimentele, opt dintre ei îl purtau pe autorul acestor rândurişi pe un medic militar portughez pe numeCorbia,împreunăcu caream întreprinsexpediţiaaceea, iarceilalţi 32 mergeau liberi,aşteptând să ia loculcelor care ne purtauîn hamacesau pe al celor careduceaubagajele şi proviziile expediţiei.

Voi deschide aici o mică parantezăcu privire ladoctorul Corbia,foarte bunprieten şi camarad,care în prezentse află probabilîn Lisabona,pentru că atunci cândam începutaceacălătorie,abiaîşi terminase cei trei ani de rezidenţiat în Guineea şi fusese repartizat la un spital din capitala ţării.

Domnul Corbia era singurul medic din Kantak şidin acest motiv, în timpul celor trei ani ai săi derezidenţiatîn acel oraş – exceptând luniledeconcediuobligatoriupentru toţicoloniştii– nu putuse vizita decât zona care corespundea districtuluisău sanitar.

În ziua în care l-am cunoscut,aflându-măîn oraşul acela,primise în sfârşit transferul în capitala portugheză şi, în aceeaşi zi,după trei ani de serviciu ca medic locotenentfusese de asemenea avansat la gradul de căpitan.În scurt timpîşi căuta un înlocuitorşi cumeu mă pregăteam să plec înacea călătorie prin pădurea virgină Orospu, iar elnu dorea să se întoarcă în Portugalia fărăa puteaspune cel puţincă vizitase jungla, îmi propuse să mă însoţească, plătind pe deasuprajumătate din cheltuieli, care fără îndoialăeraudestul deimportante.

În felul acesta,mă alegeamaşadarcu un medic ca tovarăş de drumşi mă gândeam că,dacă nu crăpasemdin cauza febreimalarice carem-aatacat de câteva ori în ciuda faptului că mâncam zilnic chinină,de data aceasta, dat fiind că măaflam în compania unui medic, cu siguranţăaveam să mordacăs-ar întâmplasă cadbolnav.

Pe de altă parte,să nu creadă cititorulcă doctorul Corbiaa uitatsă îşi prindăcea de a treia tresă pe casca sa colonială; era căpitan decâteva zile şinu uitaacest lucru; poate căa regretat apoi în sinea sacă nu a putut să-şiprindăcele trei trese ale gradului său militar pe singura cămaşă pe care opurtam fiecare, ca să-i ţinămânecile ridicate până la coate din cauza căldurii.

Darşi le-arfiprinschiar şipe pantalonii săi albidacă nu l-aş fi asigurat,cu toată seriozitatea, cănici unul dintre ofiţeriipe care îi cunoscusem până atunci în Africa, fie aceştia francezi, belgieni sau portughezi,nu leetalaupeoîmbrăcăminteca aceea, atât depuţin cavalerească...

* * *

În acele cinsprezece zile, doctorul Corbia se obişnuise deja cu viaţa aceea nomadă pe care o duceam călătorindmai mult prin regiuniizolate, întinşi în hamac.În timpul primelor zilenu părea foarte entuziasmatde modul acela detransport, dar cumel a fost acela care mă rugasesă îl iau cu mine, nu putea desigur să se plângă, cu atât mai mult cu cât,înainte de a porni în călătorie,l-am informat despre eventualele dificultăţi şi despre pericolele neîncetate pe care le presupune o expediţie.

Cum studiase medicina în Franţa, vorbea o franceză corectăşi portughez fiind, medic şiofiţer,mi-a fost de foarte mult folos în timpul acelor zile pe lângă autorităţile portugheze şicăpeteniileindigenealeaşezărilorprincaream trecut.

Cu toate acesteanu începuseîncăgreulşiprin urmare nu putusem să-i pun la încercare sângele rece şi caracterul său aventuros,pentru cădeun astfel decaracterestede faptnevoie pentru a fi un bun explorator.Săfacem abstracţie de faptul că societatea noastră foloseşte cuvântul“aventurier”pentruase referi lapersoane cu puţine scrupule şilaimpostoride rând...

–Unde ne vom opri,Ali? întrebă medicul.

–Sunt în căutarea unui loc, Excelenţă...

Am spus deja că ghidul nostru era civilizat, că vorbea portugheză şi franceză, că purta o bucată de pânzămurdarăpe post demanta...Mai mult,locuitorii Guineei îi numesc“Excelenţă” pe ofiţeri,pentrucă în generalguvernatorii provinciilordeţin această funcţie. Dar atunci când se adresează unui ofiţercare este totodatăşimedic, atunci cuvântul “Excelenţă”îmbracăonuanţăde respectchiar mai mareşiastfel se explicăfaptul că, după cum am spus,calitateadoctorului Corbiaîmi era pe atuncidemare ajutor.

Ali găsi în sfârşit loculpotrivitşi ridicând cu mâinileprăjina cea lungă pe care în Africa opoartăcu sineorice ghid care se respectă, lefăcu semnnegrilor să se oprească şiaceştiaaşezară pe pământ.

Escorta noastră era destul de numeroasă şi, prin urmare, luaserăm cu noi totceeace era necesar, începând cu indispensabilele mijloace de protecţie antiţânţarişi paturilede campaniepliante, pâna laustensilelede bucătărie, tigăi, oale etc.etc.

Îndatăaşadara fostridicatătabăra şiau fost aprinsefocurile pentru pregătireacinei,chiar dacănu trecuse deora cinci după-amiaza. Oboseala noastră datoratăzăpuşelii era atât de mareîn ce ne privea,încât nu aveam poftă nici măcar să ne mişcăm şiîndată ce ne-au fostpregătitepaturile şi ne-a fostmontatcortul,ne-am culcat aşteptând ora mesei...

* * *

Ridicarea unei tabere nu este un lucru atât deuşor şi de simplu după cums-ar putea crede. Negrii, ce-i drept,fac acest lucrucu o rarăîndemânare, dar munca aceastaconstituie mereuuna dintre sarcinile cele mai dificile ale zilei.

Înainte de oricetrebuiesă alegiun loc convenabilpentru ridicarea corturilor. Apoi,trebuiesă găseştilemn destulpentru a aprinde focurile şi a le întreţine pe parcursul întregii nopţi; să găseşti chiar mai mult lemn pentru a construidin el,folosindcrengi şi cu frunze,un fel deîmprejmuireimprovizatăpentruapărarea tabereidepătrunderea fiarelorsălbatice.

Estelucrubine ştiut că acestea nu se apropie niciodată de focuri, carereprezintăprimul şi indispensabilulmijlocdeapărareîn jungla africană. Dar,pe de altă parte, cum nu se ştie aproape niciodatădacăaresă plouă în acea noapte, se construiescde obiceiîmprejmuiri sau îngrădiriîmprejurul corturilor, iar această măsură constituie a doua şi ultima precauţie,la fel de indispensabilă.

Acesteîmprejmuiriseconstruiescdestul de înalte pentru ca fiarele să nu poată sări cu uşurinţă peste ele în caz că focurile de tabără se sting din cauza ploii sau din orice alt motiv.

Oricine ştie cum semonteazăun cort de campanie,dar poatenu este un lucru la fel de bine cunoscutmodul în careconstruiescnegrii acele împrejmuiriîn mijlocul junglei.

Am spus deja că se pleacăde îndatăîn căutarea lemnului.Acesta se alege astfel încât o anumită parte din elsă serveascăpentru aprinderea şi întreţinerea focurilor, iar cealaltă pentruconstruireaîmprejmuirii.Ghidulmarcheazăsuprafaţa pe care se varidicatabăra,iarapoi negriiîmplântă paridupă pe linia acelui marcajla o distanţă aproximativă de un metruunul faţă de altul.

În timp ce uniiîmplântă pariiîn pământ, alţii taie şi adunăcrengi,mai mult sau mai puţinîncărcatede frunze,pe care leîmpletesc printre pari,formând astfelîmprejmuireacare trebuie să înconjoare complet tabăra,carese construieşte de obiceidestul desolidăsă poată rezista, dacă ar fi cazul, asalturilor animalelor de toate felurile.

Trebuie adăugatcă acea muncă grea estefăcutăde cătrenegri cât mai repedeposibil, iar aceasta din două motivedestul dediferite. În primul rând, construirea şi pregătirea taberei înseamnă pentru negri sfârşitul unei zile de osteneală. Ştiu că a sosit acum momentul să se odihnească după o zi întreagă deînaintare plină de dificultăţisubapăsarea greutăţilorpe care le purtau pe umeri. Muncesc, aşadar, cu însufleţire ca să se poată bucura cât mai curândde câteva ore de odihnă binemeritată.Iardacă depun atâtagrijă construind împrejmuirea care va proteja tabăraîn caz că ploaia va stinge focurile,estepentru că acea măsură de protecţie le este de folos tuturor şi mai ales celor care nu dispun de arme de foc. Munca aceea constituie, altfel spus, propria lor apărareşi o execută cu atâta însufleţire, motivaţi înainte de orice de instinctul de conservare şi de scopul de a petrece o noapte liniştită

În timp ce ne odihneam aşadar pe paturile noastre de campanie aşteptând pregătirea mesei, auzirăm strigătele şi chemările oamenilor noştri din escortă care lucrau febril la construirea barierei.

La un moment dat strigătele se intensificară şi recunoscurăm cu uşurinţă vocea lui Alicare, indignat, încerca să se facă ascultat.

–Ce-o fi cu el?mă întrebă doctorul Corbia.

–Cine ştie! Nu înţeleg nici un cuvânt din limba aceasta.

–Nici eu nu înţeleg mai nimic; dar cred că se întâmplă ceva pentru că Ali strigă ca un apucat,adăugă doctorul.

–Dacă s-ar întâmpla ceva gravne-ar anunţa,am răspunscăscând,ca să evitdin startpropunerea, foarte probabilă, a medicului, de a merge să vedem ce se petrecea.

–Asta aşa este,răspunse acesta.

Dar strigătelecreşteaucaintensitateşi seînmulţeau, iar odată cu vocea lui Ali ajungeau până la noi alte voci,necunoscute,ale altor negri.

Este adevărat că oamenii cu pielea neagrănu ştiu să facă nimic fără să strige. Se pare că simt nevoiasă-şi teriorizezeîntotdeauna sentimentele. Nu ştiu să se bucure fără să o arate prin strigăte şizgomote, după cum nu pot nici să-şi stăpânească şisă-şiascundă supărarea. Strigă tot timpul şi cu toateocaziile, acesta fiind modul lor de a fi.

Acest fapt nu explica totuşiacele strigăte atât desălbatice care continuau „in crescendo” de câteva minute. M-am hotărâtîn cele din urmă să mă ridic ca să merg şi să văd ce se întâmpla, dar chiar în momentulîn care voiam să-mi pun în aplicare eroica hotărâre,l-am văzutpe ghid intrând prin deschizătura cortuluiproferând fără oprire cuvinte sau imprecaţiipe limba lui, şi care, cu siguranţă,nu ne erau adresate.

–Ce se întâmplă, Ali? Ce se întâmplă?...Ce-iasta?

–Excelenţă, Musiú...Canalii! Toţi canalii!...

Înţeleserăm cu uşurinţă că acel „canalii” nu ne era adresatnouă,în ciuda faptului că din sintaxa frazei rezultaceva echivoc.

–Bine... Şi ce?

–Canalii!...

–Asta am înţeles deja; dar ce s-a întâmplat... Vorbeşte!

Ali se opri câteva momente ca să respire şi în sfârşit spuse într-o vorbărie imposibilă şi de neînţelesdin cauza indignării:

–Canaliile acestea, Musiú, aceşti leneşibuni de nimic, spun: „Suntem foarte obosiţi...”

–Bine, omule... Poate că aşa şi este,i-am răspunsmirându-mă, pentru că de fapt nu vedeam ce legătură putea fiîntre/legătura dintreo asemenea furie şi o afirmaţie cât se poate de naturală.

–Sunt nişte canalii şinişte leneşi, Excelenţă!repetă ghidul,întorcându-se către doctorulCorbia,fără îndoială în speranţa că acesta va da mai multă importanţă cuvintelor sale.

–Deja ammai auzit asta!... Ce se întâmplăaşadar?... Suntleneşişi apoi ce?

–A, da! Încă nu v-am zis. Canaliile acesteaspun: „Suntem foarte obosiţiacum şi nu putem lucrala imprejmuiri...” Nu pot să îngădui asta. Împrejmuirea trebuie ridicată. Vremea este rea.Poate să vină vreo ploaie. Ei nu vor să muncească. Eu nu pot să-i las să facăce vor... VeniţiExcelenţele voastrecu mine să munciţi.Pemine nu vor să mă asculte, dar dacă le-ar vedea pe Excelenţele voastre muncind... Le-ar trece pelocoboseala... Sunt nişte canalii!... Sunt nişteleneşi!

Medicul mă priveafoarte amuzat de acea tiradă incoerentă a ghidului şi abiareţinându-şi râsul. Mie, la drept vorbind, îmi era milă de acei nefericiţi care trebuiau să fie, efectiv,foarte obosiţi în acea zi, dar am înţeles totodatăcă doctorular fi doritsă facă uz de autoritatea sa în calitate de Excelenţă. Totuşi, măîncurajăsăaplanezdisputa.

–Este încă devreme, Ali! Lasă-i puţin să se odihnească şi după ceva timp cu siguranţă nu vormairefuza să muncească...–i-am spus.

–Asta rău!...Nu-mi place, Musiú!Nuse poatesă facă ce vor, canaliile!... Să muncească puţin şi mai târziu,dacăaşa doreşti, să se oprească vreo oră. Dar vortrebui să facă mai întâi ceea ce am ordonat...

–Are dreptate! spuse zeflemitor medicul

Ne ridicarăm şi ieşirăm afară din cortul nostru.

Unii negri erau aşezaţi, alţii întinşi aproape de focul de tabără carefusesedejaaprins. Unul dintre ei pregătea mâncarea şi ceilalţipriveau într-acolocu ochi indiferenţi.

Văzându-ne însăvenind cu ghidul, îşi schimbarădeîndată atitudinea. Doctorul Corbia le servi imediat câteva cuvinte din repertoriul său, care fiind în limba negrilor, acestea au fostînţelese perfect.Ar fi de prisos să spunem că nu le-a ţinut un discurs,ci adresatcâteva dintrepuţinele imprecaţii pe care le învăţase în acea limbă.

Ghidulluă atunci cuvântul şi în curând oamenii se ridicară ca prin farmec şi fiecare se îndreptă cătreîmprejmuirea pe care începuseră să o construiască.

Este ciudatcât de mult impune întotdeauna negrilor prezenţa unui alb, iar Ali,ca un negru ce era, ştia perfectacest lucrucând a venit să ne solicite intervenţiaca să punăcapăt grevei pe care o declaraseră negrii din escortă.

Cert este că acei nefericiţi se puseră imediat pe treabă şi după ce i-a lăsat să muncească astfel timp de aproape un sfert de oră,ghidul le-a comunicat brusc că pot să se oprească dacă se simţeau obosiţi şi să continue munca o oră mai târziu.

Ar fi inutil să mai spunem că acea decizie a fost primită cuo adevărată plăcere şi încântaredin partea negrilor, care abandonară pe dată munca pentru a se întinde la orizontală în acelaşi loc unde lucrau.

Totuşi, trecând oraacordată prin decretulghidului, oameniireîncepurămunca fără cea mai mică rezistenţă şipuţin mai târziu,când negrulbucătaranunţă că cina eragata, terminaseră dejamunca aceealaborioasă.

Ghidul era încântat de severitatea sa şi îşi imagina că realizase cevaextrem de dificilîn acea zi.Nu-şi ascundea mulţumirea pentru acest succes, iarîn timpul cinei nu nu mai contenea să ne explice cumşi de ce nu trebuia săcădem de acord cu ceea ce doreau negrii.

Nu-mi amintesc cu precizie de câte ori am auzitîn acea noaptecuvântul „canalii” din gurabunului Ali. Nu putea să lipsească niciodată, oricereferirear fi făcutla oamenii săi din escortă. Numitul cuvânt era unuldintre cele mai îndrăgite din vocabularulghidului nostru.

CAPITOLUL II

CINAÎN PĂDURE.LEGENDA„ALBABILOR”

În decursul călătoriilor prin junglă cina este întotdeauna unmomentfericit; ea înseamnă sfârşitul ostenelilor din acea zi, începutul unei odihne meritatelacădereanopţii. Acesta este lucrul cel mai importantîntrucât,dacă noaptea este relativ aşteptată în oraşele noastre, în acele locuriea este singurul interval de timp în carese poate respira, mai bine zis în care se poate trăi, căldura devenindsuportabilă.

Este foarte greu de imaginat – în special pentru cineva care nu s-a aflat niciodată înacele ţinuturifierbinţi – câtde reconfortantă este pentrucorpuluman acea relativă răcoare care urmează dispariţiei soarelui. După ce s-a prăjit toată ziua sub razele sale arzătoare cărora nici un craniu de alb nu le poate rezista fărăcascade colonist,opălărie făcută din plutăcaremenţine în interiorul său o anumitărăcoare, sosireaîn locul de oprire obligatorieconstituie un eveniment atât de plăcut încât sunt cu uşurinţă uitate oboseala şi plictiseala călătoriei de peste zi.

Călătoria noastră din acele zile era chiar mai dificilă;după cum am spus la început,de cinsprezece zilecălătoreamaproape numai printre câmpii,adicăîn bătaia soarelui, cu puţine excepţii. Ne prăjiserăm pur şi simplu, în ciuda faptului că, după cum se ştie, am călătorit întinşi în hamace şi purtaţi fiecare de către patru negri. Acest sistem de transport este unul obişnuit în acele ţări,dat fiind că albii nu pot rezista nicimăcaro zi de mers dincauza căldurii excesive.

Dar în ciuda faptului căstăteamîntinşi în hamace, oboseala datorată căldurii şi mişcărilor pe carecei care ne purtaule făceauinvoluntar în timpul mersuluicărândhamacele se dovedea a fiimensă. Mai mult decât atât, cred că ajungem poate să fimchiarmai obosiţi decât negrii care nepurtau şi care umblaufără căşti coloniale şi bineînţeles desculţi...

Ajunşiîn locul depopas,aceştia aveau cel puţinenergiesă se punăimediat pe treabăpentru a întinde corturile şi a pregăti tot ce eranecesar pentru petrecerea nopţiişiuneorifără pic de somn când sorţii îi alegeausă stea de strajă peste noapte.

Noi,fără să fi făcut un singur pas de-alungul întregii zile, abia ajunşi în locul de popas avem nevoie de paturile de campanieca să ne întindem, să ne culcămdin nou,ca să ne refacemforţele pierdute pe timpul drumului pe care l-am parcurs culcaţi în hamace!

Constituţia noastrăfizicătrebuie să fie cu siguranţă foarte diferită de a lor, pentru că altfel cum s-ar putea explica această situaţie?

* * *

Nu ştiucât timp am dormit şi am rămas tăcuţidoctorul şi cu mine să fi tot fost două ore, căci atunci când ne hotărârăm să ne părăsim paturile începea deja săse întunece. Focurile luminaucolorândîntr-un roşu ca sângele toate împrejurimile, formate doar din arboriimenşi şi plante cu frunze ciudate, într-un cuvânto vegetaţie neobişnuită şibogată.

Nu era prima dată când mă găseam în mijloculnaturiiluxuriante, pentru că în multe situaţii,în cursulcălătoriilormele m-am aflat în locuri asemănătoare, ca să nu spun identice. Pentru doctorul Corbia, în schimb,era prima datăşi mirarea sa era de înţeles.

Mai mult, apropierea nopţii dădea un farmec şi un mister ireal acelor împrejurimi, astfel că bunulmeu camarad nu-şi putu stăpâniun stigăt de admiraţie. Euam zâmbitauzindu-l şi mai târziu m-am gândit că de fapt şi eu m-am minunat la felde multprima dată, după cum trebuie că s-arminunaoricine nu amai contemplatniciodată grandoarea naturii tropicale...

Ce este totuşi ceea ceuimeştesau, mai bine zis,surprindeatâtde mult? Îmi este foarte greu sărăspund,pentru căpână şiastăzi îmi vine în minte acelaşi semn de întrebareca înprima zi.De ce am fost atât desurprins?

Gândindu-mă latot ceea ce se vedea împrejurul nostru,îmi dau seama căvafigreuderedattotul pentru a da o idee precisă cititorului. Cred căînainte de oricete pătrundemultambianţaafricană,ambianţamisterioasăîn care se văd,ca într-un cadru,arbori giganticicufrunze şi crengi răsucite, plante variate şistranii, unele formânddesişuri,iar altele bariere de netrecut; ierburi înalte şi joase cu flori ciudate care sebalanseazăpe tulpinile lor fragile; alte plante extraordinarecu un nesfârşitnumăr de frunze mărunte; ierburi sau plante care se împletescprintre celelalte, care seagaţă de trunchiurile copacilor; trunchiuri enorme după care se pot ascunde cu uşurinţă cinci oameni; alte plante care se încolăcesc ca şerpii chiar şi în jurul trunchiurilor, care atingo înălţime mai mare decât arborele saucare ajungândpână la primele ramurise lasăapoisă cadă brusc pentru ajunge să se agaţe de un alt arbore,mai mult sau mai puţin apropiat, formând astfel un fel de centurăsau mai bine zisde ghirlandă...

Adăugaţi la toate acestea,laamalgamulvariatelorspecii deplante,flori şi fructe mari, culoarearoşie ca sângelepe care le-odădea lumina focurilor;adăugaţi o tentă de mister datorată apropierii nopţii;adăugaţisenzaţia de a te găsi departe de muritori, lavreo cinsprezece zile de mersde cea mai apropiatăaşezare umană, într-o păduresolitară şi imensăextrem de vastă, iar tunciveţi înţelege uimirea doctorului Corbia, care nu mai contenea cu exclamaţiileadmirativeîn vreme ce privea împrejurul său.

Ar fi inutilsă mai adăugăm că negrii râdeau,fără a înţelegeprea mult exclamaţiilemedicului sau poate motivul entuziasmului său.

Ghidul Ali, se apropie şi el, iardupă ce urmăriun moment mişcările mediculuicare îşi schimba într-una loculpentru a vedea mai binetotul, îl întrebă dacă dorea să dea o raită prin împrejurimi; şi probabil că o făcea pentru a câştigacevasau poate pentru a râde de el.

Cumînclinammaimult către a doua ipotezăm-am opus, spunând că era deja târziu şi că demâineva avea tot timpul să admire acele minunăţii, de vreme ce drumul nostrutreceainevitabil prin acea junglă încântătoare.

–Aşa este!spuse ghidul şi cumcina era dejapregătită, ne îndreptarăm în sfârşit către un colţal tabereicare fusese pregătitpentru a ne servi drept sufragerie în noaptea aceea.

Să nu creadă cititorul căloculnumerita să fie denumit astfel; ghidul era un omcăruia îi plăcea să facă lucrurile bine, astfel încât se ocupase personal de acea improvizaţieaflatăla marginea taberei, nu departe de cortulnostru. Nuexista propriu-zis o masă, dar fuseseră pregătite nişte pietreînaltede vreopatruzeci de centimetri,aşezate astfel încât suprafeţele lor plate şi drepte serveau drept măsuţă.Două dintre ele erau destul de aproape una de cealaltă, în vreme ce o a treia, mai înaltă decât celelalte, se găsea puţin mai deoparte, iar deasupra acesteia se vedea în lumina focuriloro grămadă de lucruri pe care nu le puteamidentifica.

M-am gânditbineînţelescă cea dea treia măsuţă fusese pregătită pentru ghid, care din când în cândmânca în compania noastră, în special cândera necesar să îi cerem informaţii privindcălătoria noastră; dar mă înşelam, pentru că în acea noapte se hotărâse să ne lase să mâncăm singuri.

Când un negru aduse mâncarea, Ali ne arătălocurile noastre şi ne aşezarăm pe iarbă,care serveaîn acea situaţie, dacă nu drept scaun, atunci cel puţin drept pernă.Adevărul este că lumina focurilor luminaera foarte slabăşi pe când mă gândeam să îi spun ghidului căar fi trebuitsă aşeze„sufrageria”mai aproape de lumină, acesta aprinse un chibrit pe care l-a apropiatde acea grămadă aflată pe a treia măsuţă, ceape care am presupuscă o păstrase pentru sine.

O flacără roşie, iar apoiuna aurie luminăacele măsuţe ale noastre, provocându-iunstrigăt de uimiremedicului, care la fel ca şi mine nu se aştepta la acea surpriză.

–Am găsitnişte arboride răşină şi cu câteva picături deuleiv-am pregătit o „lampă” ca în ţara mea... – spuse simplu fără alte explicaţii, iar noi râserăm auzind cuvântul „lampă” folosit pentru a denumi un atare sistem de iluminare.

* * *

După vreo douăzeci de minute se termina masa noatră de searăla fel ca şi exoticulsistem de iluminare. Mairămâneasă fumămo ţigară înainte de a merge din nou la culcare pentru că, la drept vorbind,viaţa noastră de călători se împărţea între patul de campanie şi palanchinulpurtatde negri, încât cel puţin douăzeci de ore pe zi le petreceam în poziţie orizontală şi dacă nu ar fi fost acea căldură infernală – cumo numea doctorul Corbia – mai mult ca sigur ne-am fi îngrăşat peste măsură ducând acea viaţă.

În vreme ce norii de fum gri pe care îl scoteau ţigările noastre se ridicau spre crengile copacului sub care se aflasufrageria noastră, ne luă prin surprindere un strigăt straniu şi necunoscut, un fel de „tirrruirrrr”... destul de înaltca tonalitate şi puternic scosdevreo pasăre-tenor a junglei.

Acel simplu „tirrruirrrr”... nu ne-ar fimirat atât demult dacă imediat după aceea nu i-ar fi răspuns alte „tirrruirrr”-uriîn cor,cu triluri mai mult sau mai puţin puternicede felul„trill... trill..”, „cisss... cisss”, „jui... jui...” şicualte sunete pe care numai unfonografle-ar fi putut reda.

Primul „tirrruirrr”a fost ca un semnal căruia i-au răspunstoţi locuitorii pădurii, cel puţin cei din apropierea noastră,mă referla păsări,pentru că suneteleaceleanu proveneau cu siguranţănici de la lei, nici dela alte animalesălbatice...Totuşi, atâta hărmălaie făceau acele păsări,încâtm-am văzutobligat să îl întreb pe ghid ce era cu ele.

–Nu ştiu cum se cheamă pasărea aceasta, Musiú, spuse el cu seriozitate. În dialectul nostru o numim „albab”, care înseamnă: poarta cerului, sublim,ceva de felul acesta...Este pasărea Domnului. Alah o iubeştemult şi o ţine în paradis. Totuşi, sunt multe care au fugit de acolo şi careau venitpe pământca să le arate drumulcelorlaltedin rasa lor şituturor păsărilorcare au aripi şi care astfel potsă ajungăsingure în paradisprin bunăvoinţalui Alah.„Albabul” estesacerdotulpăsărilor, care le arată unde este paradisul,după cummarabuţii16ne învaţă pe noicum să ajungem acoloşi le arată albilor leacurile, Musiu. Doar că aşa cum mulţi oameni nu cred, sunt infideli,nevrândsă îl recunoască pe Profet, „albabii” nu sunt nici ei crezuţi de păsările junglei şi nu se pot întoarce în paradis,pentru că Alah, care le ştie pe toate, le-a spus înainte de a pleca să nu se întoarcă înainte de a fi crezute de toate păsările din lume. De aceealearată celorlaltedrumul către paradis, dar ele rămân aicipe pământ, cât timpmai existăpăsări infidele,care nu cred în puterea divină... Dar„albabii” suntsacerdoţii, iar când se sfârşeşte ziua şi vine noaptearăspândind puţină răcoare, aceştia îşi cheamă fidelii la rugăciune şi toţi răspund rugându-seşi preamărind glorialui Allah.Celelalte păsări,care fac „triii... cisss... huiii...”sunt celenecredincioase,carevor ca „albabii”sătacă.Eipreferă să rămână în jungla aceasta în loc sămeargăîn paradis. În sfârşit,uniise roagă iar alţiistrigăiritaţi, deasta se produce atâtahărmălaie...

Dupăpărerea mea, legenda nu era unarea, iarfelul în care ne-o povestiseghidul o făcea chiar şi maiinteresantă, dar doctorul nuvoia să se mulţumească cu această explicaţieşi abiace ajunserăm la cortul nostru,iarghidulne-a urat noapte bună, mi-a spus:

–În ceea ce lepriveştepepăsărilecare preferăsă rămână în jungla aceasta decât să meargă înparadis,cred că bine facpentru cădacă ar părăsi acest paradis pentru a ajunge în altul, pe care poate nu l-ar găsi... Darjudecând dupăzarva şistrigătele pe care le auzim, ghidul cu legenda sa cu tot se află foarte departe de realitate pentru că în loc să se roage–după părerea mea –comit o serie infinită depăcate de moarte...

–Haide, haide!... Dumneata doreşti să îl întreci pe ghid la istorisirea legendelor?

–Cum? Nu,domnule! Am vorbit foarte serios, vreau să spun chiar la modul ştiinţific...Se comit pacate de moarte,aşaeste. Nu ai văzut dumneata niciodată vrăbiile care se ceartă între ele după ploaie?Ştii cumvade ce se ceartă?... Se ceartă pentru o râmă, pentru o insectă, pentru vreo muscă prinsă în capcana unei pânze de paianjen. Toţi strigăde invidie, deneîncredere, toţi vor săaibă râma pe care a găsit-o unul, se luptă casă o obţină, se atacăîntre ei, seinsultă,se omoară, pentru că societateaîn care trăiescnuarenici legi, nici închisorişi nu condamnă nici agresiunea, nici furtul, nici crima... Crezi dumneata că atunci cândstrigă aşa vrăbiile după ploaie, strigăde bucurie? Deloc, deloc! Strigătul lor este uncântecde luptă, fiecarese pregăteşte sa îşi rănească şi să îşi ucidă semenulca să fureceea ce a fostdescoperit. Aşa este societatea lor...

–Mai rea, poate, decât a noastră! Nu crezi şi dumneata la fel?am spuseu pe jumătate convins.

Părerea doctorului Corbia era cu siguranţă diametral opusă faţă de a mea,dat fiind căeu credeam că popoarele primitivetrebuiau să fie mai morale,dat fiind că nu existăîn cazul lor necesităţilecreatetocmaide civilizaţie.

–Mult mai rea!Ştii ceva, prietene? În ţărilenoastre nu se fură pentru că există teama de Garda civilă şi dejustiţie,nu pentru că furtul este o faptă rea sau imorală. Teama de Gardă, de lege, de închisoare este cea care ne obligă să respectăm proprietateaaltora, viaţa aproapelui, etc.etc.Dacă nu era teama aceasta de legi şi de închisoare, societatea noastră ar fi la fel cu cea a vrăbiilor saua celorlalte păsări–„albabii” nefăcând excepţie–carese luptă între ele şi comit crime atentândla viaţa celorlalţi locuitori, oricât de mici ar fi ei,ai acestei regiuni...

Nu se roagă, ci se luptă între ele sau ucid şi ciripiturile lor sunt strigăte sălbatice de plăcerecândîşi împlântă pliscul în carnea unui vierme nevinovat...

CAPITOLUL III

ŞERPII ŞIPĂSĂRILEMARABU

Nueramîntrutotul de acord cu teoriile doctorului Corbia, daram văzutoricum ceva adevărat în ceea ce spunea despre „albabi” şi celelalte păsări ale pământului.

În sfârşit ne fură somnulînchizându-ne pleoapeleşi am adormit pe dată buşteanpână a doua zi,când ne-au trezit strigătelelui Ali, carecomandanegrilor să se pregătească de drum. Eu visasem în timpul nopţii despre drama existenţială a vrăbiilorca urmare acomentariilormedicului şi în acea dimineaţăm-am trezit cevamai convins căacea explicaţie a fenomenuluiera posibilă şi adevărată.

Ne-am spălatîn grabă şi am luat micul dejunpe aceleaşi pietre care ne serviseră drept masă în noaptea de dinainte, în vreme ce oamenii din escortă terminau de strâns corturile şi se aşezau în ordinea de mers.

Chiar în acel moment se auziră încă o dată strigătele „albabilor” şi ale celorlalte păsări, iaraceasta mă făcu să mă gândesc încă o dată la teoria doctorului.

–Este rugăciunealorde dimineaţă!spuse ghidul.

–Alte crime pentru obţinerea hranei necesare, a pâinii de zi cu zi... dupăcumdiscutam, iarastase repetă de două ori pe zi, vezi dumneata? Dimineaţa şi seara... Este îngrozitor!spuse medicul.

Caravanase puse curând în mişcare, iar acest lucru,laolaltăcuimagineapanoramei matinale aacelei păduria fostde-ajuns sa-mi alunge din minte modul acelade a vedea lucrurile, destul de materialist, trebuie să recunoaştem.

Ghidulpărea foarte mulţumit şi încerca să facă păsărilor concurenţă, căci cânta mergând înaintea tuturor şi după câte se părea, cântecul său era la modă în Guineea, întrucât mulţidintre cei care duceauhamacurile, folosindu-se de prilej, îl acompaniau cu voci nazale sau grave. În realitate,acel cântecpăreapreapuţin poetic în mijlocul naturiiluxurianteşi încântătoare.

Am fi putut să punem capătpe datăacelor cântece, dar atât pemine cât şi pe doctorul Corbia ne făceau să râdem modulaţia vocilor şi stilul cântecului însuşisaumai degrabă,liniamelodicăsaumotivul muzical.Dacăaş fi fost vreun yankeunebun aşfi căutatsă reţinacelmotiv muzicalatât de sălbatic,avândconvingereacăvoifaceo averetranspunându-l într-undans modern. Darnu eram nici yankeu nici compozitor de muzică, astfel încâtm-am văzutobligat să las să treacăşansa pe lângă mineşi să mă amuzdoardeacest spectacol.

Câteva ore mai târziu negăseamîn faţa unui curs de apă

Iarba era atât dedeasăîncât de departe nu se vedea apa. O infinitate de păsări seroteau pe acolo în zbor sau stăteaucocoţateprintre frunzele arborilor înalţi, darnu doar păsăriledădeau farmecaceluiloc, cişinumeroase mici animale dediversespecii,dintre careunele care fugeau prin iarbă când ne apropiam, iaraltele care săreau sau fugeau spre arbori... Nu lipseau maimuţele, desigur, dar nişte maimuţe mititele, de culoare gri cenuşiu sau cafeniu care neîntâmpinarăcu nişte strigăte sălbatice şi ascuţite.

A trebuitsă traversăm acel curs de apă, dar ni se păru atât de frumos întregul peisaj, încât cerurăm negrilor să se opreascăsă nedămjos ca să admirăm mai bine opera naturii.

–Nu, Musiú! strigă ghidul. Nu trebuie să coborîţi aici...

–De ce? S-a întâmplat ceva?întrebă medicul.

–Este periculos, Excelenţă!...

–De ce este periculos?

Ghidul se apropie înaintesă ne aşeze jos cei care ne duceau şicare,la drept vobind,nuaşteptau decât unmotivoarecare ca să-şi despovărezeumeriidegreutatea noastră. O bătaie de aripi foarte puternică şi nu prearitmică se auzi brusc, iar un marabú, acea pasăre golaşă cu pliscullung şi lat, atât de hidoasăse lansă sprepământdestulde aproape de apă, îşi mişcă şi bătu de câteva ori dinaripile sale mari şi grele timp de câteva momente şi în cele din urmă se ridică din nou, ţinând în vârful ciocului săudisproporţionatun şarpe de vreo nouăzeci de centimetri lungime, pe caredupă cum se vedeaîl duceaţinându-l de cap.

Medicul, fără nici un motiv, la drept vorbind, văzând acea pasăre oribilăîşi ridică arma pentru a ţinticătre ea, când din nou ghidul strigă cu o voce plină de milă,care ne făcu să tresărim:

–Nu, Excelenţă! Să nu trageţi în marabú! Este pasăre bună...

Doctorulîşilăsă puşca în jos, în vreme ce ghidul adăugă:

–Este pasăre bună, marabú... este protectoareanoastră, cea care ne ajută să exterminăm rasa şerpilor veninoşi... este o pasăre sfântă şi sacră, iubită de Allah care a trimis-o pe pământsă mănânce şerpii care ne fac atât de mult rău.Allah pedepseşte astfel animalele cele maireledin natură, le pedepseştefolosindu-se de ciocul sfântului marabú... Să nu faciniciodată răuuneipăsări marabú, Excelenţă...

Îl privirăm atât de miraţi, încât se simţiobligat să se explice.

–Pasărea marabúa fost trimisăde Allah ca să ne apere. Ai văzut, Excelenţă, şarpele pe care îl ducea?Pasăreaazăritşarpele care era ascuns în iarbă,aşteptând să treacă oamenii ca să îi muşte. Şarpele ştia că vom trece pe aici–diavolul, pe care îl serveşte,îl prevenise– şi ne aştepta, dar pasărea marabúcareveghea prin puterea şi înţelepciunea lui Allah,înţelegând gândul şarpelui,a venit să îl prindă ca să nu ne facă vreunrău... Este foarte bună pasăreamarabu, Excelenţă; este trimisăde Allah, nu îl lovi niciodată...Apoi, schimbând tonul, spuse:

–Acum că marabua prins şarpele puteţi coborî dacă doriţi... Nu mai este nici un pericol deocamdată; dacă ar mai fi vreun şarpecu intenţii rele, un alt marabuar veni de îndată,întrucâtceea ce a făcut primul arată că Allah binevoieşte să ne apere...Puteţi coborî fără nici o teamă!...

* * *

Medicul mă privi cu un zâmbet vag şi coborârăm din hamace.

De două sau de trei ori consecutiv, văzurăm niştepăsări marabucoborând şi ridicându-se apoi cu şerpi de mărime mică în cioc, iar de fiecare dată când se vedea vreuna, Aliînălţacâte o scurtă rugăciune de mulţumire către Allah cel preaputernic. Ne apropiarăm de malul părăului. Nu era mai lat de trei metri, iar apa era curată şi limpede de parcă nu ar fi trecut peste pământ. Siluetele noastre se reflectau în adânccu claritate, de parcă ne-am fi aflat în faţa unei mari oglinzi şitoate, arbori şi iarbă, se reflectauîn apă împreună cu micile animale şi păsărelele multicolore.

–Aţi dori să rămânem aici? Întrebă ghidul.

–Unde am găsi un loc mai bun?

–Cum doriţi.

Şi bătu de câteva ori din palme, anunţându-i astfel pe toţi căaveam să facem popas în locul acela şi că trebuiau aşadar să pregătească masa de amiază. Arătarăm că era inutil să ne pregătească paturile de campanie, întrucât ne puteam întinde mai comod pe iarba din apropierea acelui curs de apă.

Era o iarbă deasă şi fină ca un covor persan, iar medicul a fost primul care s-a culcat pe ea,ca să nu-şi piardă depinderea de a se afla în acea poziţie. I-am urmat şi eu exemplul, dar mi-am dat seamadeîndată că lipsea ceva ca să fiecu totulconfortabil culcuşul: lipseau pernele...

–Vreo piatră!spuse mediculscrutând cu privirea împrejurimile şi ridicându-se apoi,întrucât găsise cee ce căuta.

Euam rămasnemişcat, gândindu-mă că o piatră nu putea fipână la urmălucrul cel mai confortabilpentrucraniuluimeu tareşiam urmăritmişcările doctorului mai mult instinctiv, fără prea multă atenţie.L-am văzutîndreptându-se către un imens trunchi de copac şi aplecându-se ca să ridice ceva care se găsealângăel.Totuşi,tresări imediat speriat şi am devenitmai atentca să vădce se întâmpla acolo.Să fi fost vreun şarpe? Nu. Ceea ce voia săiaca să-i servească drept pernă, acea presupusă piatră se mişcă brusc şi dispăru intrând într-un tufiş. Totuşi, înainte de a se mişca a crescutîn volumşidupă cât se păreaacestfapt anume îl speriase pe medic.

M-am ridicatla rândul meu şim-am apropiatîn grabă. Nu văzusem bine din cauza distanţei care mă despărţea de acel loc şi,pe când voiam să îl întreb pe medic ce se întâmplase, acesta îmi spuse că fusese pe punctul de a prindecu mâinile sale un porc spinos pe care îl luase drept piatră...

După cum se poate bănui m-am pus pe râs,pentru că nici eu însumi nu mă gândisemcă era vorba despreun asemenea animalatuncicând am văzut că piatra s-a mişcat de la locul său şi că îşi mărea volumul. Animalul îşi ridicase spinii pentru a se apărade inamicul său cel care de fapt era atât de paşnic încât nici măcar nu i-a trecut prin mintesă îi cheme pe negri,ceiatât de mari amatoridecarnea acestui animal. Cu câtă plăcere ar fi venit să îl omoareşi ce petrecere ar fi făcutmâncându-i carnea!

Medicul, fără a mai spune vreun cuvânt, se îndreptă încă o dată sprepârâu,abandonând ideea sa cu perna improvizată.

–Nu căutai dumneata o piatră?

–Ba da, dar cum în loc de piatră...

–Dumneatacrezi acumcătoate pietrele sunt porci spinoşi?Nuşide data aceasta! Iată o piatră adevărată– i-am spusarătându-iunacu vârful piciorului–Ia-o dumneata!...

Nu mă puteam apleca să o iau pentru că mă sufocam de râs;m-amcu mâinile de burtă ca să nuîmi plesnească,deşi niciodatănu a fost foarte proeminentăşi cu atât mai puţin în cursul călătoriilor prin acele ţări fierbinţi, undeo persoană supraponderală îşi pierde cu siguranţă stratul de grăsime.Totuşi medicul,devenitneîncrezător după prima încercare, nu se aventurăsă o atingă şi credea că râsulmeu era poate cauzat de prezenţa vreunui animal şi că nici de data aceasta nu era vorba despre o piatră, neînţelegând cu siguranţă de ce râdeam atât şi dece nu mă aplecam pentru a oridica de vreme ce îl asiguram că era o piatră adevărată, îmi spuse:

–Şi atunci de ce nu o iei?

–Mie nu îmi trebuie pernă. De ce nu o iei dumneata?

–Nu ştiu! Poate pentru că dumneata râzi şinu te apleci să o iei?

Această suspiciune ar fi putut dura oricât dacă nu mă hotăramsă ridic piatra aceea, în vreme ce ochii camaradului meu se mişcauneliniştiţi şi miraţi în acelaşi timp, până când, convins că era într-adevăr o piatră, rictusul său se transformă într-un zâmbet forţat...

Auzindde departediscuţiile noastre,fără a înţelege, cu siguranţă, motivul,ghidulse apropiase şi el, în caz că aveam nevoie deajutorul lui. Corbia, convinsfiindcă era absolut necesar să dămlămuriri căpitanului expediţiei noastre, îi spuse că văzuse un porc spinos.

–Unde? Undel-aţi văzut? Încotro s-a dus?strigă ghidul, încântat deveste. Bătu îndată din palme pentru a chema nişte oameni, în vreme ce continua cu întrebările. Euam răspunsîn locul medicului:

–Pe aici... a luat-o pe aici...

–Nu!...–ţinumediculsăintervină,observând că eu indicasem o direcţie greşită. Văzu, însă, imediat că mi-am dus degetul la buze şiîl transformă pe „nu” într-un „da, da, da”... fără a înţelege, desigur, motivul acelei minciuni, căci nuştia cât de mult le place negrilorcarnea numitului animal.

Pe când ne întorceam la marginea pârâului,având cu noi piatra pe care în sfârşit acceptase să o ia cu sine, i-am explicat de ce le-am arătat o direcţie falsă.

–Sunt atât de cruzi cu animalul acesta!i-am spus. Îl omoară cu lovituri de par şi de pietre; este îngrozitor. Acumînsăcred că nu-l vor găsi.

În vremea aceasta, ghidul Ali şi câţiva negri căutau printre plantele şi ierburile înalte din locul pe care li-l indicasem, fără a reuşi, totuşi, să găsească ciudatul animal. Trecuseră deja vreo zece minute de căutărifebrile cândse auzi unstrigăt slobozit din gâtlejul unuia dintre ei.

–Să îl fi găsit oare?mă întrebă medicul.

Strigătul era mai mult unul de durere decât de plăcere. Obişnuit cum eram cu negrii, mi-am dat seama că trebuia să se fi întâmplat vreo nenorocire.

–Trebuie să li se fi întâmplat ceva, i-am răspuns. Vreo nenorocire, pentru cănimeninu strigă aşa de bucurie...Să mergem acolo!

CAPITOLUL IV

UN ACCIDENT CARE NECESITĂ ASISTENŢĂ MEDICALĂ

Primului strigăt îi urmară altele şi între elese distingeau cuvintele „musiu” şi „excelenţă”,ceea ce însemna că ne strigau pe noi.

Ne-am apropiat aşadarde locul acela cupuştilepregătite,gatasătragem,crezândcă era vorbapoatedevreun animal sălbatic. Ajunşi la faţa locului, văzurăm un negru întins la pământ, care se zvârcolea cu disperare, însănici urmă de fiară. Negrii îl priveau adunaţi în cerc, vorbind între eidarfărăsă se apropiede el.

–Ce-i? Ce se întâmplă?am întrebatimediat, foarte mirat.

–Şarpe, Musiú! Şarpe muşcat negru! Excelenţa a făcut rău voind să tragă în pasarea Marabúa luiAllahşi acesteaau lăsat şerpi aici... Bietul negruva muriînaintesă aibăurmaşi... nu este căsătorit, Musiú...

Medicul,în loc să asculte lamentările ghidului,îi dădu la o partepe câţiva dintre cei care formau un cerc în jurul nefericitului,se aşezălângănegrulcare stătea întins la pământ şi îi apucă piciorul.

Un strigăt ieşi din toategâtlejurile şi ghidul explică aceasta spunând căcineîl atinge pe cel muşcatpoate să moarăşi el...

Fărăa-llua în seamăpe ghidmedicul mă chemă cerându-mi să îl luăm pe braţe şi astfel îl duserăm împreună până la pârâu.

–Foc,repede! Săse aprindă focul! O lamăşi trusa de prim-ajutor!ordonă doctorul, în vreme ce scotea din buzunarul din spate al pantalonilor săi o mică trusă dechirurgiede care nu se despărţea niciodată.

–Pentru ce aveţi nevoie de foc?întrebă ghidul, crezând poate că aveam de gând să îl incinerăm pe negru.

–Făfoculimediat!îiordonăelautoritar şi în sfârşit sesupuse,cu o anumitănemulţumire,desigur.

Plecând euîn căutarea trusei de prim-ajutor,când m-am întorslamape care mediculopusese în focdejase înroşise.

Am spus deja că nici unul dintre negri nu voia să îl atingă pe cel muşcat din cauza superstiţiei că toţi cei care l-ar atingeaveau să moară;în imaginaţia lorprobabil că doctorul şi cu mine eram ca şi morţi, întrucât îndrăzniserăm nu doar să atingem, dar şi săducemcorpul acelui nefericit până la marginea pârâului.

M-am văzutobligat, aşadar, să servesc drept asistent atunci când medicul a scosdin foc fierul incandescent. Am apucatpiciorulnegrului, care rămânea întinsaşteptându-şi moartea şi a trebuit să ajut laefectuareaoperaţiei căreia l-a supus doctorul Corbiaînainte de a-i cauteriza rana. Cu toţii urmăreau acea operaţie cu ochiiplini de spaimăşi îl voi scuti pe cititor de evocarea strigătelor pe care le scotea acel nefericit, care cu siguranţă credea că voiam să îi grăbim moartea.

Cânda fostgata operaţiai-am pusun bandaj alb lapicior şi chemându-l pe ghidîi spuserăm că în câteva ore negrul va puteamerge din nou ca şi mai înainte, iar maiapoi va putea de asemenea să se căsătorească şi să procreeze, de vreme ce faptul că era burlac părea să îiafecteze atât de mult pe cei prezenţi.

–Spune-le că nu va muri!insistă medicul.

–Şi dacă Allah a vrut ca elsă moară!

–Asta este altceva... În sfârşit,spune-lecă nu va muri din cauza şarpelui...Acumse va vindecaşi va fi bine... Spune-le aşa!...

* * *

Nu ştiudacă ghidul a transmisîn mod fidel cuvintele medicului, dar i-a spus negrului ceva care l-a miratnespus de multpentru că,aflându-se culcatşi aşteptându-şi se pare sfârsitul,se ridică aşezându-se pe iarbă şi uitându-se lamedic cu o expresie atât destupefiatăîncât ne făcu să râdem...

Apoiîşi privi bandajul alb care îi acoperea piciorul şi zâmbi,părându-i-secu siguranţăo podoabăîncântătoare. Întinse celălalt piciorrostindnişte cuvinte de neînţeles, pe care ghidul ni le traduse:

–Doreşte să îi puneţi şi la celălalt piciorun bandajla fel ca aceasta, pentru că îi place mult... Şi ghidul adăugă: Puneţi-iîncă unul, Excelenţă; dacă trebuie să moară, atunci să moară fericit!...

–Nu va muri, omule,îţi spun că este vindecat. Într-o oră va umbla ca tine! Vrei să înţelegi sau nu?

–Dar dacă Allah...

–Gata, gata! Adu-i ceva de mâncare şi de băut şi vei vedea mai târziu...

Negrul deja zâmbea şivorbea cu toţi. Insista să îi punem o podoabă şi la celălalt picior şi abia când medicul se opuse energic a încetat să-şimaiexprime acea pretenţie şi primi mâncarea pe care i-o aduseseghidul şi pe care acesta i-a lăsat-ope iarbă canu cumva să îl atingă.

Acesta mâncă cu poftă, crezând poate că era ultima lui masă şi apoi se întinse pe iarbă. Câţiva negri se apropiară de el ca să îi închidă ochiidacă ar muri,iarel dormi aproape o oră;când se deşteptă se ridică cu totul, nu fără a arunca o privire satisfăcută către bandajul său şi alta către negrii care aşteptau să moară şi care sesperiară văzându-lumblând, ca şi cum ar fi fost un strigoi.

Între timp se pregătise şi masa noastră şi cum acel mal era atât de încântător am hotărât să o aducem chiar acolo.

Ali,venindca de obicei cu un negrusă ne facă onorurile şi să ne ureze poftă bună,vâzându-l pe negrufăcând pe grozavul,mândru de bandajul pe care îl purta la picior,era gata-gata să cadă. Apoi se apropie de noi şi cu nesfârşită veneraţie îl întrebă pe medic cum era posibil ca acela să nu fi murit după ce a fost muşcat de un şarpe lăsat depasăreamarabu,ca să ne pedepseascăpentru că am îndreptat arma spre ea...

M-am gândit imediat că explicaţiile pe care ile putea da medicul nu l-ar fi convins pe bietul Ali şi,fără vreo altă introducere,am luatcuvântul:

–Allah nu a vrut ca să moară; Alah l-a trimis pe doctor, pe Excelenţa sa cu noi şi i-acerutsă îl salveze pe negru. Nu te îndoi că acum va trăi şi că va trăi prin voinţa lui Allah însuşi, pentru că doctorul nu face altceva decât să-iîndeplineascăvoinţa;ceea ce a făcut cu focul şitot restuli-a fost poruncit de către însuşi... Înţelegi acum?

Ghidul dădu din cap în semn de aprobare, fără a spune vreun cuvânt şi apoi plecă lăsându-ne să mâncăm liniştiţi. Îl văzurăm puţin mai încolo plecându-se şiîngenunchind, atingând pământulcu fruntea, rugându-se cu siguranţă Dumnezeului său ca să îl ierte pentru puţina credinţă pe care o avuse în trimisul său special, medicul...

–Imaginează-ţi pentru un moment ce ar fi dacă în timpul rugăciunii acesteia l-ar muşcavreunşarpe...

–Trusa de prim-ajutor este aici!răspunse doctorul Corbiacu seriozitate, în vreme ce eu scoseiun hohot de râs gândindu-mă la o asemenea eventualitate.

Cert este că Ali îşi termină rugăciunile, plecăciunileetc.fărăsă-l muşte vreun şarpe, iarpuţin după aceea ne pregăteam să plecăm mai departe,traversând prin acel pârâiaş.

* * *

Când totula fostpregătit, cei care duceau bagajele şi alimentele trecură primii pe malul celălalt şi ne puturăm convinge că apa nu le ajungea mai sus de genunchi.Observarăm, totuşi, în acelaşi timp, că în ciuda explicaţiilor pe care i le dădusem ghidului în privinţa negrului, nimeni nu voia să se apropie de el, ca şi cum ar fi fost un lepros.

–Ascultă – îmi spuse medicul. Nu vreau să se ude piciorul celui rănit şi nu ştiu cum să facem, pe de altă parte,ca să îl trecempemalul celălalt. Mi se pare că negrii nu vor să îl ducă pe umeri, pentru că nici nu se apropie de el.

M-am gândit căpe de altă parte nicinoi nu puteam să-l ducemşi pentru a rezolva problemal-am chematpe ghid:

- Ali! Ali!

Acesta se apropie imediat în fugă şi după ce ne întrebă ce doream să îi ordonăm i-am spus că doream să îl trecem de partea cealaltă pe negrul muşcat de şarpe fără ca să-i ajungă apa la picior.Am adăugatcă în caz contrar ar muri cu siguranţă, doar pentru a-l determina să se conformeze dorinţei noastre.

Ghidul se gândi pentru un moment şi, după ce îşi mângâie barba şi privi în jurul său, răspunse:

–Nu se poate!

–Şi de ce?

–Pentru că nu se poate!Musiú, înţelegeţi că nu se poate!...

Era un răspuns dintre cele mai categorice.

–Pentru cănu vreţi să îl atingeţi?Am întrebat eu nemulţumit.

–Văd căştiţi deja, Musiú; tocmai de asta nu se poate...

–Bine, bine,interveni Corbia. Nu trebuie săîl atingeţi. Se va urca în hamacul meu şi îlveţi trece astfelpe malul celălalt fără să-l atingeţi. Apoi vă veţi întoarce ca să ma luaţi pe mine.

Ghidul dădu nişte explicaţiicamvagi, spunând că nu era bineca negrii să poarteîn palanchin pe un alt negru; spuse de asemenea că dacă Alah dorea să îi salveze viaţaapa care i-ar uda piciorulnu putea să-l împiedice să trăiască şi alte argumente de acelaşi fel,pe care doctorul Corbia nu voia nici să le asculte, prin urmare îi răspunse de două sau de trei ori că negrul va trece apa în palanchinul său.

Aliclătină din capcu o expresie de disperare pe chip şi îi chemă pe negrii care duceau palanchinul, invitându-l totodată pe negrul muşcat să se urce în hamacul medicului...

Cărăuşiirămaseră atât de surprinşi văzându-şi camaradul urcându-se în hamac,încât puţin a lipsit să leşine. Cu toţii protestară pe dată şi ghidul le explică în dialectul lor că era ordinul nostru, până când în sfârşit se hotărâră să îl treacă pe camaradul lor pe malul celălalt.

Se întoarseră apoi încă o dată pentru a-l lua pe medic şi o dată trecuţi cu toţii caravananoastră şi-a reluat înaintareaprin mijlocul unei naturi chiar mai luxuriante, maideasă şi compactă.

O dată ajuns pe pământ solid, negrul muşcat de şarpe li se alătură celorlalţi fără a prezenta cel mai mic semn deoboseală. Toţi se fereau de el, dar aceasta nu îl afecta prea tare pentru că mergea plin de mândrie privind la bandajul care îi acoperea piciorul rănit, ca şi cum ar fi fost un blazon nobiliar pe care nimeni altcineva nu l-ar fi putut avea.

Astfel merserăm timp de trei ore şi în sfârşitghiduldădu semnalul de oprire,întrucât găsise un loc potrivitpentru petrecerea nopţii, un loc la fel de frumos şi pitoresc ca şi cel de noaptea trecută.

O singură diferenţă se făcea destul de mult simţită: prezenţa maimuţelor, dar acelorde talie mică, gri şi de culoare cafenie, care se aflauîn apropiereapârâiaşului.

La sosirea noastră dădură semne deîncântaresărind şi căţărându-se în copaci,scoţând ţipeteciudate, încâtfăcurăpăsările să-şi părăsească cuiburile şi săzboare înspăimântate.Existau acolo şi unele atât de mici încât trebuiau să fie puii primelor,pentru că nu erau mai mari decât cârtiţele din grădină.Totuşi, ceinfinităîndemânarese vădeaînmişcările lor!

–Să mergem să dăm o raită,îmi spuse doctorul Corbia,în timp ce negrii pregăteau tabăra.

CAPITOLUL V

REFLECŢIIPE MARGINEA UNORMAIMUŢĂRELI

Şi eu aveam poftăsă dămo raită şiam răspunscuvădită încântareinvitaţiei medicului; munca necesară pentruridicarea taberei,careera reluatăîn fiecare seară, sfârşea prin a măobosişi doream efectiv să mă îndepărtez puţin,numai să nu trebuiască să asist latoate acele activităţi, nutrindîn plus cu speranţasă întâlnesccevaneobişnuitcaresă-mi atragăatenţia,făcându-mă să-mi uit pentru moment obosealacorpului şi a minţii.

Luarăm puştile, încărcându-le cucartuşe pentru eventualitateacă am fi întâlnit vreo pasăre şi după ce i-am spusghiduluidespreintenţia noastră ne îndepărtarăm de locul undeurmau să fie întinse corturile.

Se apropia seara, iarrazele soarelui, aflat deja foarteaproape de orizont, cădeau oblic asupra trunchiurilor de arbori seculari,acolo unde vegetaţiaceva mai puţin deasă, permitea aceasta;le coloraînsăîntr-o nuanţăatât de aparte, încât nimeni nu ar putea să o defineascăcu precizie. Nu ştiu dacă s-ar putea numi auriu sau roşu, darpână la urmănu era nici una nici alta, fiind mai degrabă un amestecîntre cele două...

Ne îndepărtarăm apoi de locul unde se afla tabăra având grijă să nu ne rătăcim prin pădure, undenici potecinu există, nici nute poţicălăuzi dupăaspectul naturii, care se arată la fel sau asemănător în diferitele sale locuri. Din când în când ne întorceam, aşadar, înapoi şi dacă printre arbori şi plante vedeam corturile care se ridicau, continuam sădăm raite şi săne întoarcem descriind un cerc mai multsau mai puţin exactîntorcându-ne în tabără.

Am spus deja că se aflau acolo maimuţe în număr extrem de mare, astfel încât ne atrăgeau, mai mult sau mai puţin, atenţia. Doctorul Corbia, în special, care nu mai văzuse niciodată ocolonie atât de numeroasă, era atât deinteresat de mişcările lorde parcă ar fi asistat la o reprezentaţie a unor echilibrişti în vreun „music-hall” european.

La un moment dat ne oprirăm amândoi în faţa unui tablou ciudat; în spatele un unuiparavanalcătuit din buruieni şi din ramurile unor arbuşti se ridica un arboreizolat de ceilalţi, un arbore cu trunchiul drept, ale cărui prime ramuri se aflau la vreo patru metri de sol; nişte fructe aparte, rotunde ca mingile şi ceva mai mari decât castanele atârnau peste tot, făcând ramurile să se plece sub greutatea lor.

Nu arborele însuşi ne-a atras atenţia, ci multitudinea de maimuţe care se aflau căţărate în el, crezând poate că era locul cel mai potrivitca să se retragă din faţa noastră. Trebuie cămicile animaleaucrezut că în acel arbore erau în siguranţă, căci era absolut imposibil săse urce cineva în el fără corzisau scări.

Nu cred ca acesta să fi fost refugiul obişnuit al acelei coloniide maimuţe, întrucât ramurile arborelui se îndoiau, cum am spus deja, sub greutatea neobişnuitelor fructe exotice şi chiar mai mult sub aceea a animalelor care se urcaseră în el. Cât de multe erau? Fără exagerare, trebuie să fi fost vreo două sau trei sute care ne priveau cu foarte multă suspiciune, ca pe nişte intruşi ce eram în pădurea aceea,unde era probabil regatul lor.

–Aici trebuie să le fie statul major general! spuse medicul.

–Sau reşdinţa regelui lor... am adăugat.

Ne apropiarăm ceva mai mult ca să le putem urmări mai bine mişcările şi atunci ne-am dat seama că prezenţa noastră provoca o panică generală.

Unele încercau să se urce mai sus, iarcum ramurile acelea nu rezistau, se înclinauşimai mult, incomodându-le pe cele care se aflau mai jos, iar altele se rupeau, maimuţele căzând unele peste celelalte şi agăţându-se cu picioarele sau cu mâinile de vreo altă ramură sau de vreunsemende-allor, carescoteaun strigăt ascuţitde spaimă...

* * *

Eu văzusem multe maimuţe în timpulcălătoriilor mele prin Africa dar nu am avut niciodată ocazia să văd atâtea în acelaşi copac şi în plus nu puteam să înţeleg motivul pentru care rămâneau acolo fără să încerce să scape aşa acum fac de obicei,fugind la apropierea omului.

Dupătoate aparenţele, trebuia să fie statul majoral maimuţelor saureşedinţacomandantului lor, dorind să se apere în acel loc şisă nu abandonezeîn mod laş pământul strămoşilor lor!...

Cu toate acestea, erau atât de ridicole mişcările lorcare trădau spaimăşi falscurajîn acelaşi timp, încât numi-am pututstăpâni un hohot de râs văzându-leîn vreme ce se căţăraupe ramurile fragile caapoi să cadăpeste celelalte,care se urcaseră înaintecu atâta dificultate pentru a se îndepărta mai mult de pericol...

Ne apropiarăm şi mai mult, iar atunci strigătele de mânie sau de teamă se înmulţiră, ajungând să formeze ohărmălaie imensă. Te-ai fi pututcrede înmijlocul unui corde demoni, cu atât mai mult cu cât ultimele străluciri ale zilei le împrumutau nişte culori atât deirealede fiinţe aleflăcărilor, încât arborele acela părea un infern aflat în mijlocul paradisului.

Dar strigătele încetară brusc şi unul dintre fructele acelea, lansat cu putere,se opriîn casca mea colonială, care răsună ca lovită de opiatră. Un al doilea şi un al treilea proiectil seîndreptară către noi lovindu-ne, dar mulţumită naturii, acele fructe nu ne puteau face vreun rău, fiind relativ uşoare,în ciuda formei şi mărimii lor.

Cert este că acea ploaie de fructe făcu sănepiară pofta de a ne apropia mai mult şi aşteptarăm liniştiţi să se terminemuniţiainamicilorca să vedemce aveau să facă după aceea.

Tirulnu a duratpreamult, pentrucă după câteva minute pământuldin jurul nostrueraplin de fructede felul acela, iar crengile deja golite defructeerau acum în schimbpline de maimuţe, care nu voiau să abandoneze acel loc. Mişcările maimuţelor, care rămăseseră fără muniţie erau din ce în ce mai zănatice şi se pare că indiferent de orice nu voiau să secapitulezeşi să înceteze ostilităţile.

–Am să le joc un mic renghi!îmi spuse medicul şi înaintesă pot spune ceva îşi ridicăpuşca şi traseun focîn aer.

Era cu siguranţă o farsăreuşită. Împuşcătura făcu o asemenea impresie coloniei de maimuţe, încât îndată săriră toate pe pământ şi plecară în mare grabă,sărind şi fugind ca înnebunite. Rămaseră în copac numai câteva din aceleafoarte mici, care abia reuşeau să se ţinăacolo sus, fie din cauză că erau pui, fie din cauza spaimei pe care le-o pricinuise acea detunătură, la care cu siguranţă nu se aşteptau.

Unele mame fugiseră aşadarpărăsindu-şi puii,în vreme ce firescar fi fost să rămână cu ei sau cel puţin să încerce să îi salveze.Ca urmare doctorul Corbia făcu imediat nişte remarci asupra teoriei mele, asigurându-mă că societăţile animale sunt chiar mai degenerate, pentru că netemându-se de criticile celorlalţi, mamele preferă să se salveze pe ele însele în locsă-şi salvezeprogeniturile...

–Dar animalele îşi iubesc în general puii!...

–Da, da,acest ataşamentexistă, într-adevăr, dar atunci când intră în acţiune instinctul de conservare, acest instinct animal şifără legătură cu morala, este dat uităriichiar şi acel ataşament, iar dovada că aşa stau lucrurile se află chiar în faţa ochilor dumitale.Dacă există mame care preferă să moară decât să-şi abandonezecopiii, aceasta se întâmplă mai mult sau mai puţin din cauză că se tem de fapt de judecata celorlalţi muritori sau pentru căîn realitatenuau trecut prinacel moment de pericolîn care încetează să existe - datorită unei leginaturale –orice sentiment nobil şi moral, făcând loc instinctului de conservare, acest sentiment care nu cunoaştenici iubirea, nici morala, nici nimic...

„Existămame care s-ar arunca în foc ca să-şi salveze copiii, dar s-ar aruncadoar atunci cândausperanţa de a-i salva saude a se salvaşipe ele însele; nici una nu ar săridacă ar ficonvinsă că nu vaajungela timp sau că nici eanu se vaputeasalva. Este un moment de nebunie, care încetează totuşideîndată ce se aflăcinevaîn faţaadevăratuluipericol, cel de care nimeni nu-şi poate da seama de departe. Dar dacă s-ar gândi la pericol, dacă ar putea să îşi imagineze suferinţele morţii în flăcări, dacă şi-ar da seama de dinainte de inutilitatea sacrificiului său, nu s-ar arunca nimeni în foc şi s-ar mulţumi să-şi salveze cel puţin propria viaţă...

„Am văzut în cursul carierei mele profesionale cazuricare nu înceteazăsădemonstrezeacest fapt-, adăugă medicul, dar rămâne de văzut... Eu aş dori să prind una dintre acele maimuţe mici şisă o duc cu mine în Lisabona, iaracum că s-a ivit prilejul potrivit, cred că ar trebui să profit de el.Pelângă această, fiind atât de micile-aş trata ca şi când ar fi câini; două maimuţe mici nu vor fi prea grele pentru cei care duc bagajele...

Nu am pututsă mă opun; într-adevăr, poate căaveam ocazia, m-am gândit, să-miiau şi eu cu mine vreuna aşa căne apropiarăm de arborele în care stăteau tremurând, neştiind cum săfacă să se ţină şi să nu cadă. Erau cinci în total şi ne-am hotărât să le luăm pe toate.

* * *

Dupămaimulte încercări de a le face să coboare sau să cadă, găsirăm în sfârsit o metodă de a le prinde. Am reuşit să tăiem o creangă dintr-un alt copac, lungă de vreopatru metri şi cu acea prăjinăîncercarăm să le facem să coboare sau să cadă; daram văzutcă, dimpotrivă, se prindeau de ea, crezând că găsiseră un sprijin mai solid decât cel al rămurelelor care cedau sub greutatea lor.

Aşadarle-am dat jos în felul acestape toate cinci şi medicul luă trei în braţe, iar eu pe celelalte două şi le duserăm în tabără, undeam fostprimiţi cu vociferări şi exclamaţii ciudate.

–Nu le-aţi omorât cel puţinpe cele mari?întrebă ghidul.

–Nu; cele mari le-au abandonat şi ne gândim să deschidem un orfelinat pentru puiide maimuţă abandonaţi...

Ghidul nuînţelese, bineînţeles, nimic, pânăcând medicul adăugă:

–Trebuie să ne faci o cuşcă... până când se construieşteorfelinatul...

Partea cu cuşca ghidulo înţelese perfectşi puţin mai târziu ne aducea o cuşcă în toată regula,făcută din ramurele prinse unele de celelalte, destul de aspectuoasă şide confortabilă; doi pereţise puteau înlătura şi aşezala loc, iar aceastaservea drept uşă pentru introducerea micilor animale şi în curând instalarea maimuţelora fost gata.

Nu era încă ora mesei, sau mai bine zis negrii nu o pregătiseră încă, în ciuda faptului că stomacurile noastre nu erau de acord cu această întârziere. Ne întinserăm oricum pe iarbă şi cum discuţia pe care o avusesem cu medicul mă înteresa datorită modului său aparte de a vedea lucrurile,l-am rugatsă continue.

–Spuneai dumneata, doctore, că de-a lungul carierei tale profesionale...

–Ah, da, da, îmi amintesc că nu am terminat acea discuţie din pricina maimuţelor, nu-i aşa? Aşadar,spuneam că pe parcursul carierei mele am avut ocazia de mai multe ori să observcalitatea morală aoamenilorşi cumvorbeam despre iubirea maternă în cazul rasei umane şi al animalelor, îmi vine în minte un caz particular, care te vaconvinge cu siguranţă. Săfie clar că îţi vorbesc despre persoane şi nu despre animale, mai precisdespre albi. Scena se petrece în Portugalia, în Lisabona, în timpul lunii martiedin1923 fiind, prin urmare,recentă. Iată ce s-a întâmplat:

„Aveam ca pacientăîn acea vreme o tânără de 17 primăveri, fiica unui mare industriaş din capitală,care dispăruse în ultimele luni ale războiului mondial,toată averea rămânându-ivăduvei sale– o femeiede vreo 35 de ani- destul de frumoasă şi prea bogatăcasă nu se recăsătorească cu vreunul dintre mulţii pretendenţila averea soţului răpus.

„Ca să lăsăm deoparte amănuntele bolii de care suferea fata îţi voi spune doar că într-o anumită zi, dupăoconsultaţie pe care am efectuat-o cu alţi trei colegi, hotărârăm că bolnavei îi era indispensabilă o transfuzie de sânge.

„Eu, ca medic de familie,i-am comnicatmamei sale decizia noastră spunându-i să săfacă tot posibilulsă găsească pe cineva care să acceptesă se supunăla asemenea operaţie, care o va salva cu siguranţă pe fiica sa, adăugândcă o persoană cu o constituţieasemănătoare cu a sa ar fi cu siguranţă cea maipotrivită...

„I-am spus aceasta, bineînţeles, ca să văd până unde va merge iubirea maternă în sufletul acela, crezând că într-un asemenea moment avea să izbucnească public spunând că şi-ar da viaţa pentru a o salva pe aceea a fiicei sale iubite.

„Pusă în faţa acestei alegeri, se oferi cu un oftat, amintindu-şi că ar fi făcut orice ca să-şi salveze fiica şi eu am rămas mişcat de atâta altruism, atât de firesc până la urmă...

„Două zile mai târziu, după ceanalizase, cu siguranţă, mai la rece problema, mă întrebă mai întâi dacă operaţia era foarte dureroasă şi apoi dacă nuîipuneacumvaîn pericol sănătatea şi frumuseţea, dacă nu se putea renunţa la acea operaţie, dacă nu existau alte metode dea o salva pe bolnavă, dacă nu puteam găsi o persoană mai robustă decât ea, pentru că setemea să nu-şi sacrificetinereţeafărăcalucrul acestasă ducă la salvarea fiicei sale...şi alte întrebări şiexplicaţiide acest fel.

„Euam răspuns că într-adevărva rămâne mai slăbită şi că avea să arate cu vreo cinci animai în vârstăîn urma transfuziei, dar că nu credeam că viaţa i-ar fi pusă în pericol şi pe de altă parte avea nouăzeci la sută şansesă-şi salvezecopila. Ştii dumneata, prietene, ce mi-a răspuns atunci?Îmi spuse că dacă ar fi avut certitudinea absolută ar fi fostaltceva, dar existând probabilitatea ca sacrificiul ei să nu servească la nimic, prefera săsă renunţe, însărcinându-mă să caut pe cineva care s-ar supune în schimbul banilor la numita operaţie...

„Eu am găsit persoana şi am făcut totposibilul pentru a salvafata ca să-i dau un exemplu mamei sale. Din nefericire tânăra muri şi şase luni mai târziu, chemat de către văduvă, acum unica moştenitoare a bietului ei soţ, şi îndrăgostită nebuneşte de un tânăr de 24 de ani,am avutocazia să aud următorul discurs,pe care îl reproduc întocmai:

–Vezi dumneata,dragă doctore, că m-aşfi sacrificat inutil, de vreme cesărăcuţanu a putut fisalvată... Dumneata uitai că eu cel puţin aveam dreptul la viaţă, la iubire, la fericire... Nu regret, aşadar, hotărârea mea şi sunt sigură căşidumneatate bucuri acum că nu ţi-am acceptat propunerea...

–Te-ai convinsaşadar, prietene?Este aceeaşi situaţie ca şiîn cazulmaimuţelor care şi-au abandonat puiica să se salveze...

Cina era deja pregătită şi ghidul veni să anunţe acest lucru cu ceremoniozitatea obişnuită. Neîndreptarăm atunci spre colţulcare fusese pregătit ca săneservească drept sufragerie.

CAPITOLUL VI

AUTOBIOGRAFIA GHIDULUI ALI

De fiecare dată când ghidul ne vedeaoarecumcăzuţi pe gânduri, de fiecare dată când în urma unei discuţii oarecare cu doctorul Corbia despre chestiuni în privinţa cărora opiniile noastre erau diametral opuse şi care ne determinau să tăcem amândoi pentru a nu continua o controversă careputeadegenera înconflict, bunul Ali se simţea obligat să ne împrăştie gândurile, să ne facă să uitămdediscuţiile noastre cupovestirileluifantasticecare – trebuie să o mărturisesc – ne provocau în general multamuzament.

Valorificându-şi repertoriul inepuizabil, găsea întotdeauna ceva să ne spună şi care în general, datorită ingeniozităţii şiumoruluisău deafrican şidenegru, curma firul gândurilor noastre, iarstarea noastrăde spirit,mai mult sau mai puţin melancolică,seschimbauşorîntrucâtcuvintele sale provocau râsete generale sau cel puţinveselie, pe care nu o ascundeam, pentru că deşi se mira de fiecare dată de hohotele noastre de râs, nu se supăra niciodată.

Partea bună este că nu îşi pregătea discursul, nici nu ţinea să treacă drept un orator parlamentar. Singurul lucru care îl interesa era să facă paradă de multe cunoştinţe – de tip africandesigur- , să ne uimească cu observaţiile sale personale, cu studiile sale practice de om superior celorlalţi de aceeaşi rasă şi condiţie.

Să numesc absurde intervenţiile salear fi prea mult, căci realmente salva de multe ori situaţia şi în acelaşi timp aveam parte de amuzament datorită modului de a gândi al acelui om care încerca tot timpul să ne facă să credem că se deosebea ca nivel intelectual de ceilalţi negri şi poate prin conversaţiile sale căuta să ne demonstreze calitatea sa de intelectual, dacă se poate folosi acest cuvântîn acest caz atâr de puţin obişnuit.

Criticând cu asprime anumite obiceiuri europene introduse în ţara sa, nu lua în considerare faptul că noi – auditoriul său – erameuropeni; încerca, totuşi, să demonstreze prin argumente maimult sau mai puţin exotice că făceam rău practicândvreunobiceioarecareşi chiar mai rău încercând să îl introducem în ţara negrilor. Faptulcă bărbaţii au o singură soţie, de exemplu, i se părea un lucru monstruos şi nu înceta a-i numiproştipe bărbaţii care se resemnau să-şi trăiască toată viaţa cu o singură femeie, ceea ce nu neîmpiedicasă neamuzăm copios, având în vederede la cine veneacritica.

În acea noapte, anunţându-ne că cina era gata, bunul Ali ne aruncă o privire discretă şi îşi dădu cu siguranţă seama că atât eu cât şi doctorul Corbia ne adânciserăm în gândurile iscate de acea discuţie despre iubirea mamelor pentru copiii lor. Poatecă întotdeauna,în situaţii de felul acestacredeacăeram gatasă ne luăm pur şi simplu la bătaieşica să eviteaceastă ceartă între noi, care ar fi putut totodată să le aducă prejudiciilui şi oamenilor săi, întervenea cunaivitateasa obişnuită şi cu un zâmbet uşor de om care este convins de dinainte căare situaţia sub control.

Binevoitordin fire, credeapoate că face binedacă intervine;pe de altă parte nu îşi dădea seamacă amândoiaşteptam acea intervenţie providenţialăca să punăcapăt acelei răceli pe care o lăsase între noi finalul întregii discuţii.

Câştigând teren din primul moment, după ce arunca o privire semnificativă, abordaîn general chestiuneafără introduceri sau ocolişuri de vreun fel şi cu o lipsă de tact uneoricât se poate de primitivă, care ne provocarâsul din primul moment. Atunci dădea semne de mulţumire şiîşicontinua discursulcu mai multă uşurinţă şi siguranţă, fărăfără să se opreascăcel puţinîn faţa anumitor conceptepe care, din lipsă de cuvinte franceze, le exprima cum putea folosind cuvinte portugheze, franceze sau din propria salimbă, rezultatul fiind, independent de voinţa sa, o confuzie de limbaj mai amuzantă chiar decât ceea ce dorea să ne spună.

Obişnuind să se menţinăstrictla locul său în relaţiile cu albiicucare funcţia sa de ghid îl punea adesea în contact, rămâneaîntotdeauna reţinutfaţă dediscuţiile noastre şi nu scoteanici un cuvântdecât atunci când noi, din lipsă de argumente sau pentru a nu duce lucrurile prea departe, suspendam acele discuţii,întotdeauna contradictorii, întrucât doctorul Corbia avea nişte idei atât de înaintate sau mai bine zisfuturiste, încât în ceea ce mă priveşteîmi era absolut imposibil să le împărtăşesc.

* * *

Prin urmare, ştiam că în acea seară privirea lui Ali anunţacă avea de gând să ne spună ceva şi dacă nu spun că doctorul Corbia a înţeles şi el acest lucru este pentru că domnulîn cauză, auzind cuvintele ghidului,care ne anunţacă cina era servită,nicimăcar nu-şi întoarse capulşinici nu catadicsi să îlprivească pe omul care surâdea.

–Dumitale nu îţieste foame, doctore?l-am întrebatca să spunceva.

–Trebuie săspuncă Excelenţasava fisatisfăcută în noaptea aceasta,îl asigură ghidul, înclinându-se înaintea doctorului, care nu răspunsese încă întrebării mele.

Mi se păru inutil să mai insist şim-am ridicatca să-l urmez pe ghid care, terminându-şi reverenţa, se întorceaca să ne conducă spre locul unde fusese pregătitămasa noastră de campanie binecunoscută cititorului.

Speranţele mele se concentrară apoiasupra lui Ali, care după ce făcea doi paşi îşi întorcea capul şi,dându-şi seama că medicul ne urma la rândul său,îmi arătăun formidabil şir de dinţi albiîntr-un surâs care l-ar fi putut concurapecel al Josefinei Baker.

Totuşi, cufundat fiind în gândurile melenici măcarnuobservasemcă medicul tocmai ajunsese lângă mine şi abia când ajunserăm în colţulcare ne servea drept sufrageriel-am văzutaşezându-se pelocul său, adică în faţa mea privindu-măîntr-unmodciudat.

Faţa sa exprima osatisfacţieevidentă, a cărei cauzănu o puteam desluşi cu claritate.Să fi fost oare din pricină căobservase căghidulse hotărâse să intervinăîn acea situaţiesau pentru căinterpretatăcerea mea sauacea intrebare banalăreferitoare la apetitul său pe care i-o pusesemca pe o victorie a sa? Nu reuşeam nicidecum să îmidau seama.

Cert este că, pe când abiaîncepuserămcina, ghidul se aşezăcomod pe o piatră din apropiere şi fără a mai întreba dacă aveam poftă să îl ascultăm îşi începu ciudatul discurs.

–Eram încă la şcoală – începu să spună ghidul – când amcunoscutpentru prima dată un alb...

Auzind această primă frazăizbucnirăm în râsete care îlmirară profund pe bietul Ali,atât e mult încât probabil îi curmară pentru un moment firul gândurilor.

–Nu ştiu de ce râdeţi, Musiú! Nu am spus decât: „Eram încă la şcoală...” şi aşa este, pe când eram la şcoală am cunoscut pentru prima dată un alb; pot să jur că aşa a fost,dacă nu mă credeţi.

–Există şcoli în ţarata?îl întrebăglumindmedicul.

–Colibetrebuie să fi fost, cu siguranţă, ca la toate popoarele africane; dar şcoli, şi mai ales pe vremea ta,mi se pare ciudat, Ali–am răspunseu.

Acest preambul afost de ajunssă ne redea buna dispoziţie; dar Ali nu putea răbdafaptulcă nu dădeam destulă importanţă afirmaţiilor sale, mai ales că era gata să le susţină prin jurământ.

–Şi crezi, Musiú, că şcolile trebuie să fie aşa cum le fac albii? Eu credcă acele case mari de piatră care par cazarmesau închisori îi sperie pe copii şi acesta este motivul pentru care nu vor să meargă să înveţe acolo. Mai mult, voi le împuiaţicapul cu cărţi şi cu lucruri care nu le folosesc la nimic. Uite, şcoala unde mergeam eu nu era niciclădire, nici colibă, nici casă; era un colţ delimitatal satului unde ne adunam toţi copiii şi unde un marabu17ne spunea multe lucruri pe care mi le amintesc şi acum.

„Cei care se plictiseau să îl asculte pe marabumergeau să se scalde sau să se joace lângă un pârâu care trecea pe acolo, iar cei cărora le plăceau cuvintele marabutului rămâneau toată ziua lângă el şi vorbeau cu el, iar el le explica tot felul de lucruri... Dar ce vreau să vă spun este că: eu nu lipseam niciodată din preajma marabutului şi întotdeauna eram unul dintre primii copii care mergeau dimineaţa la şcoală...

„Fiecare marabuînvăţaalte lucruri şi de aceea, Musiú, trebuiesă ştiţicăîn satul meu erau mai multe şcoli, dar copiii care mergeau la un marabunu puteau să meargă şi la altul, pentru că fiecare marabut învăţa lucruridiferite şi pentru că marabuţii se supărau şi chiar făceau să se ajungă la nenorociri.

„Ceea ce este ciudat este că unuldintre aceşti marabuţi din satul meu avea şcoalăde hoţi... Da, Musiú!... Copiiiînvăţau de la el cum să fure, iarcând creşteaumariieşeau din sat şi plecau în lume ca să îşi facă meseria şi se pare că aceştiacâştigau mulţi bani; astfel căam cunoscut un copil care s-a întors în sat după ce fusese plecat cinci ani şi care şi-acumpărat într-un an mai mult detreizeci de femei, cele mai chipeşe de pe acolo...

„Ştie limbi străine şi de fiecare dată când vine în sat vreun alb ajunge să-l cunoască şi se împrieteneşte cu el; este un om ciudat care a învăţat multe de laacel marabu, iar acum esteasiguratpentru toată viaţa lui. Când îi lipsesc banii, face o călătorie şi se întoarce înţară plin de bancnote.

„Medicul interveni brusc pentru că acele explicaţii păreau să nu se ma sfârşească şi încă nu ne spusese ce s-a întâmplat când a cunoscutpentruprima dată un alb. Tot ceea ce ne spunea despre marabuţi şi despre şcolile din satul său era o imensă paranteză pe care bietul ghid se văzuseobligatsă o deschidă din cauza neîncrederii noastre făţişe cânda spus că în satul său erau şcoli şi că el mergea la şcoală atunci când a cunoscut primadată un alb.

–Spuneam că mergeam la şcoală când am cunoscut prima dată un alb,începu din nou ghidulîn urmaintervenţiei pe care o făcuse în sfârşit doctorul Corbia,darînaintesă vă spunce s-a întâmplat cu albul acela, trebuie să vă asigur că marabutul meu nu mă învăţameseria e hoţ. Marabutul meu era un om sfânt care pregătea şifăceamarabuţi. Eu însumi mă pregăteam să devin marabut, iar părinţiimei eraucât se poate de mulţumiţi deaceahotărâre pe care o luasem, cu atât maimult cu cât într-o zi marabutulmeu le-a spus fără ocolişuri: „Fiul vostru va fi un mare marabut într-o zi!”... Şi vezi, Musiú, ce suntacum... În loc să fiu marabut sunt ghid, iar aceasta din vina primului alb pe care l-am cunoscutpe când mergeam la şcoală...

„Bietul meu tată făcuse cu cinste şi corectitudine toată viaţa luiaceastă meseriepe care eu o îndeplinesc pentru voi, iar speranţa sa a fost întotdeauna aceea să facă din mine unbun ghidpentru albi. Dar cum să se împotrivească hotărârii marabutului, care îiasigura căîntr-o zi urma să fiu un mare sacerdot? Nu ne rămânea altă ieşire decât ca eu să-mi continuistudiile cu marabutul cel sfânt, învreme ce tatăl meu îşi luă altăo soţieca să îi facăvreun fiu care să fie ghid...

„Ron, Run sau Rund se numea acel alb, primul pe care l-am cunoscut şidacă nu mă înşel era englez. Venise în satulmeu însoţit de un ghid bătrân carea muritsărmanul după ceau sositşi din acest motivacel albRundse văzu obligat să rămână câteva zile în satul meu, nemaiputându-şi continua călătoria pe care o făcea prin ţinuturile noastre.

„Trebuie săspuncă în satul meu nu mai era alt ghid decât tatăl meu,careîn acele zile era plecat în călătorie cu alţii şinicinu se ştiacând avea să se întoarcă în sat.

„Englezulnu mai avea răbdareşi în fiecare zi mergea acasă la tatăl meu şi întreba dacă tatăl meu venise şi cum de multe ori nu găsea pe nimeni acasă (pentru că mama mea pleca în pădure să caute lemne de foc sau sălucrezeca să aducămâncare acasă), englezul venea pânălalocul acela une marabutul meu îşi ţinea lecţiile şi se aşeza împreună cu noi ca să asculte ce ne învăţa.

„Spun că asculta, iar acesta este un lucru sigur, dar ceea ce nu ştiuestedacă înţelegea ceea ce ne spunea marabutul, pentru că nu ştia decât câtevacuvinte în limba noastră şise înţelegea cu oamenii din sat şi chiar şi cu acel marabutfolosindu-se de un negru din escorta care îl însoţea. Eu mă tineam întotdeauna deopartecând îl vedeam pentru că adevărul este că îmierateamă deomul acela, în ciuda faptului că marabutul îmi spunea că era un om ca toţi ceilalţi, cu singura deosebire că pielea sa era albă. Venea ca să mă caute pe mine,bineînţeles,ca să mă întrebe dacănu se întorseseîntre timptatăl meu.Dar înainte de a mă întreba, aştepta ca marabutul să îşi termine discuţiile.

„Apoi se apropia de mine şi spunea autoritar câteva cuvinte negrului care îl însoţea, iar acestaîmi traducea de fiecare dată acelaşi lucru: „Nu s-a întors încă tatăl tău? Albul spune că nu mai poate rămâne în satul acesta şi vreasă îl însoţească cineva măcar până în vreun sat vecin unde se poate găsi un ghid.” Acestea eraucuvintelede fiecare dată.

„Venitotuşi o zi în care albul părea mai supăratdecât de obicei şi negrul care îl însoţea îmi spuse căorice-ar fialbul voianeapăratsă găsească chiar în acel moment pe cineva care să-l însoţească pânăcândavea să găsească un alt ghid.Adăugă că, în caz că nimeni nu voia săîi fiecălăuză, ne va obliga cu biciul să îi arătăm persoana careputeasă îifacăacelserviciu, iarîn sat nu mai era altcinevaîn afară de minecare puteasă îl conducă pe străin prin ţinuturile noastre.

„ Alţi săteni ajunseră chiaratuncilaşcoalamarabutului şi îi spuseră că englezul era furios din cauza noastră şi că se va întâmpla vreo nenorocire dacă eu nueramde acord să îl însoţesc până când îşi putea găsi un alt ghid.

„Adevărul este că eu cunoşteam drumurile, pentru că de multe ori îl însoţisem pe tatăl meu în timpul călătoriilor sale,dar ceea ce mă nemulţumea maimult decât orice eracă ar fi trebuitsălipsesc de lalecţiile înţeleptului marabut timpde câteva zileşi în plus credeam căacestas-arputea supăradacă acceptam cererea englezului.

„Mergeam la şcoala marabutului meu deja de vreo patru ani şi aveampe atuncicam paisprezece ani, destul cât să ştiu dacă ceea ce făceam era bine sau rău. Marabutul îmi spunea întotdeauna că înainte de a face ceva trebuia să îmi consult conştiinţa, iarîn acea situaţieconştiinţa mea îmi spunea că nu trebuia să mă despart de marabut.

„Darînainte să fi avut eu timp să refuz cerereaoamenilordin sat care veniseră să îl roage pe marabut, acesta, înţelept cum era,a înţelescă nu se putea sănu-lînsoţească cinevape alb şi înainte să am eu timpul necesar să deschid gura şi să resping cererea care mi se făcea, expunându-mă poate unei porţii de lovituri de bici pentru că nu acceptam să îi servesc drept ghid lui Rund, marabutul ridică mâna şi întorcându-se către mine îmi spuse:

„–Nu-ipoţi refuza ajutorul tău, fiule, acestui străin caretrebuiesăplece din satul nostru. Numai tu ştii să îl conduci până unde va găsi un ghid. Allah face să te duci departe de mine şi el însuşi îţi va arăta datoria tafaţă destrăinul acesta. Du-te, fiul meu!...

„Mă aşteptamsă audcu totul alte cuvinte din gura marabutului şi auzind acea hotărâre a omului sfânt, nici măcar nu mi-a trecut prin minte să îirăspund şi să îi spunce gândeam. Nu-mi rămase altă cale decât să accept propunerea englezului şi imediati-am spus omului care îl slujea pe străin că voi merge cu el acolo unde dorea.

„Englezul se arătă atât demulţumitde hotărârea mea încât puţin a lipsit să mă îmbrăţişeze de bucurie. Scoase din buzunar o bancnotă şi mi-o dădu pe locapoiîntorcându-se către marabut care îl privea cu fermitate, îl salută înclinându-se,apoi se apropie de elşi îi dăduşi lui o bancnotă. Înţelesese cu siguranţă cădoarmulţumită cuvintelor sfântului marabutacceptasem să îi servesc drept ghid.

„Avândaşadarîncuviinţareadin partea marabutului şi apoi dincea a şefului nostru de trib, m-am pus înfrunteaoamenilor englezului şi în aceeaşi seară plecam cu toţii din satul meu....

* * *

Ali îşi însoţi aceste ultime cuvinte cu un oftat destul de semnificativ. Rămase timp de câteva momente tăcut, ca şi cum dorea să pregătească terenul ca să auzim partea cea maidramaticădin povestirea sa,atitudinea sa arătândfără putinţă de îndoială că nu terminase încă.

Îşisprijineacu fermitate mâna dreaptă pebăţullung de care nu se despărţea niciodată, îndreptă o privire către cerul care dispăreatreptatînîntunecimeanopţii, oftă încă o dată şi,în sfârşit,se hotărî să continue:

Acesta a fost voia destinului, Musiú, pentru că atunci când pleci cu străinii, nu poţi şti niciodată dacă te mai întorci vreodată în sat, nici când te vei întoarce. Aşa este meseria de ghid. Unii spun: „Să mergem până în acel sat”, iar apoi ajunşi acolovor să vadă unaltul şi nu te lasă să te întorci, cu atât mai puţin dacă sunt mulţumiţi de serviciile tale... Iar eu nuputeam să-mi fac rău meseria, întrucâtnu doar că cunoşteam drumurile, ci totodată fiindcă marabutul mă obişnuise să-mi îndeplinesc îndatoririle în mod conştiincios şi să-i respect pe toţi oamenii de pe pământ, chiar dacă sunt albi.

„După două zile de mers ajunserămastfelîn satul unde englezul credea că vom găsi un ghid. Ghinionul sau poatecăAlah însuşi a hotarât ca lucrurile să se petreacă altfel şi ghidul de acolo nu era nici el acasă. Plecase cu nişte străini într-o călătorie de vreo două luni... Înţelegeţi, prin urmare, situaţia în care mă aflam... Să îl părăsesc pe străin nu puteam, pentru că la întoarcerea în sat marabutul meu mi-ar fi spus că am făcut rău şi eu însumiînţelegeam prea bine că nu trebuia săfacaceasta.

„Nuse poatesă maabandonezi!mi-a spus şi englezul. Trebuie să îmi continuidrumul, iar tumă vei însoţi.Priveşte!Îţi voi da chiar mai mulţi bani. Sunt foarte mulţumit de tine şi nu-mi pare răucă nul-am găsitpeghidul din satul acesta. Cu mine vei câştiga mulţi bani.

„Nu îmi pasă de bani,i-am spusprin negrul care vorbea limba albului. Eu trebuie să devin marabuşi mă tem să nu mă întorc prea târziu în sat, iar maestrul meu, crezându-mă mort saupenitentşi retras din lume, să ridicela demnitatea sacerdotalăpe vreundintrecei care merg cu la aceeaşi şcoală ca mine...

„– Ai facemai bine rămânând cu mine, răspunse albul.Tu eşti făcut ca să fii ghid, iar nu marabu. Tatăl tău este ghid, tu trebuie să fiide asemeneaghid. În plus, profesia aceasta, nu doar că ţi se potriveşte mai bine, darîţi va da şi o independenţă pe care nu ţi-o poate oferistatutul de marabu. Vei trăi din rodul muncii tale, în vreme ce un marabutrăieşte din milacelorlalţi din sat. Să fii marabu aproape căînseamnă devii un cerşetor.Totodată, după cum se vede,Allah a hotărâtsăte faci ghid...

„Să mă bucur de independenţă, să nu trăiesc din mila sătenilor, toate acestea îmipăreau foarte atrăgătoare; dar în acelaşi timp mă gândeam la cuvintele marabutului: „Acesta va fi un mare marabuîntr-o zi”, şi pot să spun că această simplă perspectivămă făcea să îmi doresc acea funcţie de sacerdot.Totuşi, când albul spuse aceleultime cuvinte, susţinândcă Allah însuşi hotărîse să fiu ghid şi nu sacerdot, m-am gândit că poate avea dreptateomul acela. Fără îndoială că Dumnezeu dorea astfel, pentru că îşi arăta voia nu doar prin intermediul marabutului care îmi spusese să îlînsoţesc pe străin, ci şi prin faptul că, ajunşi însatul în care ar fi trebuit să găsimun ghid,acesta era plecat, iar această împrejurare mă obliga să continuicălătoria cu englezul spre un alt sat...

„Totuşigândurile meleau rămasmereulabunul şi sfântul marabut,maestrul meu şi de fiecare datăîn rugăciunile mele îl întrebam pe Allah dacă era adevărat că hotărâse să nu fiu marabu.

„Săfi putut acţiona în mod liber,aş fi alesuna sau alta dintre cele două profesii,dar cum nu aveam acea libertate, îmi rămânea doar să să îl întreb pe Alah dacă era de acord cuceea ce susţinea albul pe care îl însoţeam; iar Alah nu mi-a dat nici un răspuns; cred, prin urmare, că era de acord, pentru că tăcerea înseamnă acceptare.

„V-am spus că nu putem să îl părăsesc pe străinul care avea încredere în mine şi într-adevăr nu l-am părăsit.Doar că străinul acela, obişnuindu-se cu modul în care îmi îndeplineam îndatoririle, nu mai dorea să mă lase să mă întorc acasă, iar cândse întâmpla să nu cunosc drumulpe care trebuia să mergem, îmi spunea că va găsi un alt ghid, dar că eu nu trebuia săplec de lângă el.

„Cert este că mă plătea întoteauna cu largheţe,iardărniciasa mă obliga să rămân chiar şi atunci când nu avea nevoie de serviciile mele. Între timp numaiaveam nici o veste din satul meu nici de la marabutul meu, călătorind mereucu englezul care nuîmiîngăduia să îl părăsesc.

„După aproximativ un an de când plecasemdinţinuturile mele natale, după ce trecusem prin multe sate şi oraşe şi ajunsesem până la mare, într-o zi englezulmi-a spuscă se simţea obosit şi că va profita de momentpentru a pleca în ţara sa. M-am bucuratnespus de multm-am pregătit să mă întorc în ţinuturile nataleşi cu bani pe care îi câştigasem ca să-mi continuistudiile cu marabutul din satul meu,cu intenţia să îi ofer jumătate din banii aceia câştigaţi în mod cinstit,ca să numaitrebuiască să aştepteca sătenii să îi dea să mănânce în fiecare zi.

„M-am văzut obligat să traversezmunţi şi văi pânăsă ajung în satul meu, iar când după trei luni de călătoriemă aflam la vreo două zile de mers distanţă, m-am întâlnit cu tatăl meu caretocmaipleca cu nişte străini şi care mă credea mort din cauză că trecuse atâta timp fără să aibă vreo vestede la mine.

„Avea să îmi dea o veste mai mult decât nefericită:marabutulmeumurise pe neaşteptate, iar acestlucrua fostel singurde ajuns să mă convingă că englezul aveadreptate să spună că Allah nu dorea să devin sacerdot.

„Mai mult, tot satulcredeacă mă dedicasemmeserieitatălui meu şi, prin urmare,nuar fi fost bine să le spun că în pofidatuturor celor petrecuteîmi păstrasemsperanţa de a deveni marabu. Ar fi râs de mine...

„Cert este că am regretat mult moartea maestrului meu şi m-am gândit că dacă el nu mai era în sat, nu mai aveamde cesă mă întorc acolo şi alăturându-mă convoiului pe care îl conducea tatăl meu, am întors din nou spatele ţinutului natal şimi-am continuatdrumul prin lume pe care îl începusem.

„Ştii,Musiú,cât timp am fost plecat dedata aceea? Iată,îţi voi spune: am fost plecat cam doi ani. Aşaera voia sorţii, Musiú. Nu puteam rămâne, tatăl meu şi cu mine, nici două zile fără să muncim. Abia ce terminam treaba cu nişte albi, ne solicitau alţii şi apoi alţii, până într-o zi când m-aţi întâlnit şi voi. Adevărul este că m-am întors de atunci de multe ori în sat, dar numai ca să rămân câteva zile şi să plecapoidin nou pe drumurişi iarăşi pe drumuri.

„Toate acestea, Musiú, vi le-am spus ca să vă demonstrez că Allah ştie cum să potrivească lucrurile. Eu trebuia să fiu ghid, iar nu sacerdot şi iată că sunt ghid...

–Şice rost are toată această demonstraţie, Ali?l-am întrebatatunci.

–Va trebui să descoperiţivoi, Musiú,răspunse misterios ghidul, privindu-mă ţintăîn ochi.

–Vrea să spună că ne contraziceminutil!- adăugă doctorul Corbia, iar după căteva momente de pauzăadăugă: nu poatesă înţeleagă, nefericitul,că discuţiile noastre filosofice nu au alt rost decât să facă să treacă timpul...

Ghidul se ridică brusc. Se supărase oare din cauza ultimeifrazea medicului? Nu părea că lucrurile ar fi stat astfelşi,mai mult,îl vedeam foarte vesel, mai vesel decât atunci când venise să ne invite la cină şi îşi începuse autobiografia.L-am întrebatimediat ce se întâmplase cu el şimi-a răspunscu simplitatecădin acel moment prezenţa sa şi vorbele salenu îşi mai aveau rostul.Îşi dădeaseamacăîntre noinu rămâneanici cea mai micăurmă de ostilitate.

Acest lucruîl făcu pe doctorul Corbiasă râdă din toată inima, iaracel amuzament mă molipsi şi pe mine,în vreme ce bunul Ali se îndrepta către un grup de negri care întreţineau focurilede tabără. Ajungând lângă ei le spuse ceva,iar aceştia izbucniră în hohote de râs zgomotoase. Cu siguranţă că le spunea că mulţumită lui nu ne luaserăm la bătaie în noaptea aceea.

* * *

Rămânând singuri,am terminatîn linişte masa aceea pe care ne-o pregătiseră şi despre care Ali spusese că vom rămâne satisfăcuţi de ea în noaptea aceea.

Doctorul Corbiaspusesecă ghidul nu înţelegea că discuţiilenoastreîn contradictoriunu aveau alt motiv decât acela căfăceau să treacă timpul mai repede. Şi eu credeam la feldar oricum, rămânând singuri, nu găsirăm nici o temăpe marginea căreia să discutămşi tăcerea noastră se prelungi destul de mult timp. În pofidadorinţeinoastre ferme de a nuajunge să ne supărăm unul pe celălalt,deşifiecaredintre noicăuta să tacă pentru a nu isca o nouăcontroversăasuprateoriilorexcentrice ale medicului, fără să vrem ne cufundam amândoi în gânduri. Medicul îşi pregătea cu siguranţă argumente pe care să mi le servească cu primul prilej, dovezi că teoriile sale erau bine întemeiate, iar eu mă gândeam doar cum să evit în viitor asemenea discuţiifără a mai fi nevoie de intervenţia ghidului.

Între timp Ali, ca să îşi exerseze talentul oratoric,era ocupat cu negrii din escortă cărora le ţinea cu siguranţă vreo prelegere, pentru că se auzea numai glasul său, iar lumina focurilor îmi îngăduia să văd că ceilalţi îl ascultau/urmăreau cu gura căscată.

–Mergem să asistăm la prelegea lui Ali? I-am spus medicului ca să rup monotonia şi tăcerea care ne învăluiau.

–Se va amuza pe seama noastră, nătărăul.

Am recunoscut că poate avea dreptate şi nu am mai insistat nici ca să mergem lângă focuri, nici ca să întreţin discuţia. Ne era sortit să petrecemseara ceea în tăcere.

Înţelegeam totuşi căde ambele părţinu era vorba devreosupărareci dimpotrivă, medicul şi cu mine ţineam la depărtare prin tăcerea noastră prudentă orice posibil conflict.

Cititorul ştie deja că doctorul Corbia era un om extraordinar şi un prieten bun, dar ca toţi oamenii de ştiinţă aveamaniileşi ideile sale ciudate, mai bine ziso singurămanie, aceea de a privi lucrurile printr-un cristalperfecttransparent–a se înţelegeprintr-un cristal numai şi numai al său.Şi dacă ar fi fost vorbadoarde asta nu erau motive să ne temem de vreun conflict, dar în cazul său se adăuga necesitatea absolută că opiniile şi ideile sale să fie împărtăşite şi de ceilalţi, iar euavând modul meu personal de a vedea totulşifiind destul deindependentîn gândire, nu puteamnicidecumsă le împărtăşesc.

Singuraieşirepe careovedeam era să evit discuţiile de felul acela şi mi-am promis să fac întocmai; între timp, aşadar, m-am resemnat să petrec ora aceeasimţindu-năcaîntresoacră şiginere.Inutil să mai spun că medicul juca rolul soacrei.

CAPITOLUL VII

UN EVENIMENT CARE ÎL CONTRAZICE PE DOCTOR

O dată terminată cina, una destul de tăcutăpentru că eu mă gândeam lacelece îmispusese medicul despreiubirea maternă şi la cazul mamei aceleia, ne retraserăm în cortul nostru fără a mai fuma obişnuita ţigară cu care încheiamîntotdeaunameniulzilei.Eu nu aveam chef de vorbă şi doctorul Corbia, gândindu-se poate la teoriile sale sau din respect pentru indispoziţia mea, tăcea şi el.

Ne pregăteam să ne culcăm când m-am gândit că nu dăduserăm nimicde mâncare maimuţelor închise în cuşcă şii-am spusaceastamedicului.

–Aşa este! spuse acesta.Dar dacă nu vor să mănâncenimic? Cum vom face să le hrănim?

Nu mă gândisem la aceasta chestiune; cu siguranţă, maimuţele păreau destul de mici şi era foarte posibil să nu mănânce încă la fel ca adulţii din specia lor. Cumaveam să rezolvăm problemaînacestcaz?Ar fi trebuitsă le ducem din nou la arborele acela şi să le lăsăm în grija mamelor lor. Înnici un caznu puteam să le lăsăm să moară de foame.

Ne apropiarăm, aşadar, în grabă de arborele de în careagăţasem cuşca în care ţineammaimuţeleca săli se pară mai puţin grea captivitatea şi văzurăm cum micile animale dădeauocol acesteiaca să găsească locul prin care ar fi putut găsi libertatea sau cel puţin pe părinţii lor... Văzându-ne seretraserătoate spre colţul opus al cuştii, parcă pentru a ne evita şi a rămâne cât mai departeposibil de.

Ghidul venise cu noi ca să ne ajute şi când i-am spus că doream să le dăm ceva de mâncare ne propuse să le ducem biscuiţi, care cu siguranţă aveau să le placă, de vreme ce nu aveam la îndemână migdale sau alune şine mai spusecă dacă aveam din acesteaar fi trebuit să le spargem noi înşine,pentru că puiinuputeausă înlăture cojile.

Puserăm în cuşcăniştebucăţelede biscuitşicândne-am îndepărtatpuţin prizonierele se apropiară deacesteaşivăzurămcă mănâncă cu mici mişcări ale mandibulelor lor minuscule,ţinând câte o bucăţică între degetele fragile ale mâinilor.

–Nu e rău!am exclamatpe dată. Nu vor muri de foame.

Ne îndreptarămapoispre cortul nostru ca să ne culcăm,de data aceasta mai mulţumiţi decât înainte şi ceva mai vorbăreţi, pentru căepisodul cu micilemaimuţe ne făcusedăm uităriipuţin reticenţele, cel puţin pe mine.

–De mâine voi începe să le domesticesc,spuse hotărât medicul, vorbind despre maimuţele din cuşcă. Le voi da să mănânce zahăr şi o dată ce vor fi gustatdin el, vor face orice ca să mai primească. O să vezi dumneata...

Puţin câte puţin îşi făcu loc acea linişte din fiecare noapte, străbătută doar desfârâitul lemnului care ardeaînfocurile de tabără,zgomot monoton,capabilîntr-adevărsă inducă somnulchiar şicuiva care suferă de cea mai rebelă insomnie.

Astfel că foarte curând somnul venisă ne îngreunezepleoapele şi dormirăm profund până cu puţin înainte de răsărit, când câteva voci ne treziră brusc:

–Ce se întâmplă? Ce-iasta? întrebarămamândoideodată, în vreme în afara cortului nostruhărmălaia continua şi negrii,treziţi desantineleledin noaptea aceea, fugeauscoţând niştestrigăte puternice care ar fi putut fi la fel de bine insulte, blestemesau imprecaţii. Vocea ghidului se auzea şi ea, dar totulse petrecea în dialectul din Guineea, astfel încât nici medicul nici eu nuam pututsă înţelegem despre ce era vorba.

* * *

Nu am ieşit imediat ca să vedem ce se întâmpla, pentru cămai întâi am crezutcă ghidul îşi trezise poate oamenii puţin mai devreme, iar aceştiase ocupau pur şi simplu deplecare. Cum în general pregăteau toate celelate înainte de a se atinge de cortul nostru, crezurăm la început că era inutil să ne deranjăm şi abia când strigătele se amplificară neobişnuit de mult şi harababuraa devenitmai marecade obicei ne hotărârăm să vedem ce se întâmpla, dându-ne seama în sfârşit cănu era vorba despreplecarea din fiecare dimineaţă, ci despre altceva.

Cu siguranţăcănu era o invazie de animale sălbatice în tabărăîntrucâtatunci am fi fost primii treziţi,dat fiind că negrii nu au arme de foc ca să se apere. Ce putea fi atunci?

Ieşind afară dădurăm peste ghid, care tocmai venea să ne spună ce se întâmplase.

–Maimuţele,Musiú! Maimuţele! Au venit maimuţele!...

–Ce spui, omule?

–Spun că v-au luat maimuţele, Musiú...

–Cine?insistă medicul, care trebuie să fi înţeles ceva, în vreme ce eu, mărturisesc, nu înţelegeam absolut nimic.

–Maimuţele! Au venit...

–Nu înţeleg: maimuţele,maimuţele, au venit maimuţele... şi apoi?

Medicul interveni ca să îmi explice şi îmi spuse că maimuţele din pădure, cele care fugiseră din arbore părăsindu-şi puii, trebuie să fi venitca să-şi salvezepuiipe care îi ţineam închişi în cuşcă...

Santinelele nu fuseseră destul de atente şinu au văzut maimuţele intrând, iarabia când acestea au rupt cuşcaca să-şi elibereze progeniturileşi-au dat seama ce se întâmpla şi i-au alarmat pe ceilalţi negri şi pe ghid.

Aceştia au căutat un timp prin împrejurimile taberei, dar cum maimuţele nu sunt atât deneghioabeîncât să se laseprinse încă o dată, s-au văzut nevoiţi să ne comunicenefericita întâmplare, siguri fiind că ne vom supăra din cauza slabei vigilenţe a santinelelor.

–Maimuţa intră ca un hoţ,neexplicaexcelentul Ali. Nu se lasăauzite şi merg întotdeauna prin locurile întunecoase. Părinţii maimuţelor voastre ne-auurmăritcu siguranţăde departe, ştiind astfeldejaunde se găseau puii lor, pentru că trebuie să se fi îndreptat direct spre cuşca suspendată, fără nici o ezitare, evitând privirile străjilor de noapte. Când aceştia au auzit zgomotul pe care l-au făcut maimuţele adulte rupând cuşca şi-au dat seama de răpireşi au venit sămă trezească... Era dejapreatârziu şi nu le-ammai putut găsi... Maimuţele acestea nu pot fi văzuteîntimpul nopţii, Musiú!...

Ghidul încerca să îi dezvinovăţeascăpeoamenii care făceau de strajă în noaptea aceea, iareu într-adevăr înţelegeam că în pofida vigilenţei lor s-ar fi putut întâmpla foarte bine ceea ce spuneau; în plus,vina ne aparţineanouă,pentru că în loc să fi agăţat cuşca în copac ar fi trebuit să o ţinem pur şi simplu în cortul nostru, unde le-ar fi fost mai greu maimuţelor să se aventureze...

Mă gândeam laaceste lucrurişi totdată la teoria medicului, care părea acum compromisă. Părinţii maimuţelor nu şi-au pierdut speranţa să-şi regăsească puii şi reacţia lor, pe care doctorul Corbia o criticase atât de mult poate că se dovedeapână la urmă foarte inteligentă.Trebuie să se fi gândit căs-ar fi pututîntâmpla două lucuri: fie să lăsăm puii în arborele acela fără să ne atingem de ei, fie să îi luăm cu noi. Dacă îi lăsam, părinţii lor s-ar fi reîntors imediat ceaveam să ne îndepărtăm şi problemaar fi fost rezolvată; dacă îi luam, după cum am şi făcut, ar fi luat măsuri ca să afle unde le duceam,venind apoisă le recupereze, după cum auşifăcut.

Bunul Ali luă cu siguranţă drept un semn rău faptul că eu căzusem pe gânduri şiîntrerupându-mimeditaţia cu un gest vag, îmi spuse:

–Nufii supărat, Musiú, pentru maimuţe, căci euîţi promitsă îţiprindaltele. Pădurea aceasta nu duce lipsă deeleşi la fiecare pas vom întâlni alte maimuţe,mai frumoasedecât acelea. Nu te supăra, aşadar, pe santinele, pentru că nu este vina lor că nu au văzut maimuţele apropiindu-se...

* * *

–La ce te gândeşti?mă întrebă medicul după ce rămaserăm singuri când ghiduls-a îndepărtatîn sfârşit,după ce se convinsesecă nu eram furios pentru ceea ce se întâmplase.

–Eu? La nimic! Măgândeam la teoria ta de mai înainte, legată de cazulacelei mame, la ceea ce îmi spuneai dumneata despre maimuţele care şi-au abandonat puii ca să se salveze pe sine şi la faptul că nu s-au temut să vină chiar până aici să le răpească,în ciuda focurilor aprinse şi a puştilor noastre care au făcutatunciacel zgomot care le-a înspăimântat atât de mult... La asta mă gândesc!

Medicul ştia deja la ce mă gândeam şi voia doar să îşi precizeze exact gândurile mele. Zâmbi apoi puţin, mă fixă cu o privire severă şi îmi spuse lamodul cel mai simplu că ignoram ceea ce oriceom ştie, adică faptul că „tocmaiexcepţiaconfirmă regula”...

–Nu doresc raţionamente, nu, doctore... te rog, nu sunt pregătitpentru teorii filosofice... cu atât mai mult cu cât abia ne-am trezit şi s-ar putea să mă prindă din nou somnul!...

–Eu îţi spun în cunoştinţă de cauză că aşa este, fără să te oblig îţi însuşeşti părerea mea. Dumneata poţi avea ideile tale,pe care nu teforţez să le schimbi, nici nu vreau să le schimbi fără să înţelegi necesitateaacestui lucruşifără să fii sigur căopinia meaeste corectă. Totuşi, crezi dumneata că dacă maimuţeleştiau că aici le aşteaptăun pericol de moarte, ar fi venit să îşi ia înapoi puii? Dacă ar fi ştiut că levom întâmpinacu focuri de armă, căsărindpeste îngrăditurile taberei ar fi căzutimediatca fulgerate, ar fi venit să îşi caute puii? Au venit ca hoţii, cum a spus Ali,răpindu-şi puii abia cândau avut siguranţa că viaţa nu le esteîn pericol; un asemenea eroismeste la îndemâna oricui, dar adevăratul eroism, al celor care merg cu fruntea sus la moarte, puţini îl au...

Cu toate acestea,deşi medicul era de altă părere,eu consideram ca o manifestare a iubirii materne faptul că veniseră să îşi răpească puii din cuşcă sau mai bine zis din tabăra noastrăşipentru a termina cu această chestiune, întrucât nu era posibil să cădem de acord,i-am spuscăeram destul de obosit şi că voiam să profit cât puteam de cele una sau două ore de somn care ne mai rămâneaupentru odihnă.

Fie că înţelegea sau nu subterfugiul meu,medicultăcu oricum, însoţindu-mă până la cortul nostru, unde ne-am întins din noufiecare în patul său. Afară, considerând cu siguranţă că dimineaţa începuse deja,negrii preferarăsă rămână treji pe timpul orei care mairămâneapână la plecare şiîn modinevitabilstrigătele şi discuţiile lornu mi-au îngăduit să adorm, iar în cele din urmăAli, cuştiutele bătăi din palme, le ordonăsă se pregătească de plecare.

Prinurmarene ridicarăm şi noi imediat, iardupă o orăne aflam pe drum, străbătândpeisajenoicu o minunată vegetaţie tropicală.

CAPITOLUL VIII

O SUPERSTIŢIE ŞI UN ACCIDENT

Abia se pusecaravana în mişcare cu Ali în fruntea tuturor –după cum obişnuia să meargă –şipecândcei carepurtauhamacele reuşeau să treacă cu multă dificultate printre înaltele tufişuri şi ierburi sălbatice, ţinând cu mâinile libere crengile arborilorcare altfel ne-ar fi rănitla fiecare pas, se întâmplă ceva carel-a impresionat extrem de multpe ghid, în vremece pe noi ceilalţi ne-a făcut să râdem şi să abandonăm feţele tăcute şi întunecate pe care le arborasem în dimineaţa aceea.

La un moment dat toată coloanaîşi încetă înaintareapentru că Alise oprise ridicând cu braţele unite sceptrul său cel lung, ceea ce constituia semnalul de oprire.

Eu am crezut–iar doctorul Corbia la fel–că că vreun animalsălbaticieşiseîn faţaoamenilor noştri şi pentru a evita vreo posibilă întâmplare nefericită sărirămpe dată din hamace şi cu puşcaîn mână ne îndreptarăm spre ghid, pe care îl găsirăm meditativ, privind cerul cu nelinişte...

–Ce s-a întâmplat, Ali?

–Va trebui să schimbăm direcţia, Musiu.

–De ce?

–Trei păsări, Musiú, s-au ridicat în faţa mea şi au zburat toate trei împreună pe deasupra capului meu... Semn rău, Musiú!Allah ne arată că nu trebuie să trecem pe aici... Va trebui să schimbăm direcţia!...

Nu este greu de imaginat ce efectau produsasupra noastrăcuvinteleacelea. Ne aşteptam să întâlnim vreun leu sau vreo panteră şi se dovedea că era vorba de trei păsări inofensive care la apropierea caravanei crezuserăde cuviinţă să fugăîn direcţia opusă mersului nostru...

Să schimbăm direcţia pentru că trecuseră trei păsări peste capul ghidului într-un loc plin de păsărinupăreatotuşi săfie o decizie cu prea mult temeişi evident că ne-am opus ideii ghidului, pentru că atât eu cât şi medicul eram prea puţin superstiţioşi.

–Lasă, lasă! Nu îţi face grijidin cauza acelor păsări, Ali;existămulte în pădurea aceasta...

–Seva întâmpla o nenorocire, Musiú!

–Lasă, nu te îngrijora...

Ghidul ezită puţin şi apoi se gândi cu siguranţă că Allah îl va ierta, întrucât nu era vina sa că nu schimbam direcţia după ceelvăzuse acele trei păsări şi dacă s-ar întâmpla o nenorocire vina ne va reveni nouă care nu credeam în lucrurile acestea; astfel încât se hotărî în sfârşit săreia drumuldupă ce clătină din cap de câteva ori cu tristeţe.

Pentru mai multă siguranţăi-am cerutsă ne lase să mergem înaintea tuturor fiindcă dacăaveam să întâlnimvreo fiarăsălbatică–singura nenorocire care putea să ni se întâmple în pădure–să putem să îi apărăm pe ceilalţi cu armele noastre de foc.

Astfel, aşadar, trecurăm în fruntea caravanei, iarghidul, care nu voiacu nici un preţsă-şi piardă titlul de căpitan al expediţiei, mergea cu un metru sau doi înaintea noastră, privindîn toate părţilecu atenţia încordată la maxim,aşteptând să se iveascăpericolul pe care îl prevestiseră cele trei păsări...

Trecuseră câteva ore de mers fărăşinimicnu venea să perturbeliniştea din împrejurimi;nimic, în afară de legiunile de maimuţe din toate specile, de data aceasta atât de talie mare cât şi pitice, care săreauşi fugeau la trecerea noastră,evitându-ne.

Ghidulne-a informatcă vom avea maimuţe la dispoziţia noastră de-a lungul întregii călătorii, astfel încât credea cădeocamdatănu era necesar să se ocupe de capturarea celor pe care ni le promisese în zorii acelei zile.

Noi uitasem dejaîntâmplareacu cele trei păsări şi cred căouitaseră şi negrii din escorta noastră, care la început se arătaseră foarte impresionaţi.Preferau să meargă în faţă decâtpeurma paşilor noştri, pentru că mergând liberise mai abăteautrecândprin locuri care li se păreau maiuşor de străbătut, în special aceia care duceau bagajele şi proviziile de mâncare.

Puţin câte puţin, aşadar, câţiva o luară înante şi în cele din urmă coloanaîşiluă aspectul său obişnuit şi ordinea sa naturală, care era următoarea:

Înaintea tuturor era ghidul, apoi veneaucei care duceau bagajele şi alimentele, apoi oameniicare aveau să îi înlocuiască pe aceştiaducândla rândul lor bagajele sau pariihamacelor noastre şi la urmă noi, purtaţi fiecare de câtepatru negri.

Este uşor de înţeles de ce se schimbase ordinea de mers. Cei care ne duceau pe noi aveau, desigur, sarcina cea mai dificilă, încâtmergeau cu maimare dificultate. Ceilalţi, atât cei care duceau bagajele cât şi cei liberi, se plictiseau sămeargă atât de încet în urmacărăuşilorde hamace şide aceea se îndepărtau din când în când, uitând depericolul pe care îl vestiseră ghidului cele trei păsări.

Cert este că, până la popasul de la amiază nimicnu veni să confirme prevestireapăsărilor şi găsindu-ne într-un loc propice pentru siestă, ne oprirăm ca să ne odihnim şi săsăluăm masa ca de obicei.

Medicul profită de ocazie ca să examineze piciorulnegrului care fusese muşcat de şarpe în cu o zi înainte şi văzând că rana se cicatrizase, îi înlăturăcu totulbandajul alb pe care îl purta la picior.

–Nu maiai nevoie deasta! îi spuse. Eşti bineacum, du-te!

Bietul negru părea neconsolat; nu înţelegea ce îi spunea medicul, dar îşi dăduse seama că nu îi va mai bandaja piciorul. Un strigăt ascuţit veni să confirme aceasta; negrul îl chema pe ghid, căruia îi vorbi.

–Spune,tălmăciacesta,să îi puneţi din nou bandajulcelalb la piciorpentru că îi place mult să îlpoarte şi vă roagă să i-o legaţi din nou...

Mai spuse negrulvedea acel bandaj ca pe o podoabă, un fel de brăţarăcum nimeni altcineva nu mai avea, nici chiar ghidul însuşi şide aceea i-a spusdoctorului Corbia să îi facă favoarea să îi lege din noufaşala piciorul său vindecat.După ce medicul s-a conformat dorinţei saleacesta rămase extrem de mulţumit şi odată aranjat bandajul, scoase un strigăt de bucurie care degeneră într-un cântec sălbaticcarene făcu să râdem din toată inima.

Locul era la fel de pitoresc cum era cel de lângă părău,daraici nu erau atât de multe păsări în arbori şi, curios lucru,locul lor îlocupasarămaimuţelea căror prezenţă le alunga cu siguranţăpe celelalte. Nu lipseau nici alte animale: erau vulpi din belşug, antilope, căprioare, iepuri sălbaticişi altele, care săreau la fiecare pas al negriloraflaţi într-un mare du-te-vinopentru pregătirea mesei sau pentru tăierea lemnelor cu care aveau să întreţină focurilede tabără.

Trebuie să spuncă nu aveam deloc poftă să vânăm, darne dădeam seama cădin locul unde ne aflam întinşi, am fi putut fărăa ne mişcasăucidem vreo antilopă sau pui de cerb dintre ceicare străbăteauloculca săgeţile trecândpedinaintea ochilor noştri.

Arborii giganticine dădeau o umbră adâncă, din acelea care nu se găsesc decât în pădurile virgine pe pământul tropical, adică unde frunzele arborilor nu permitzeului zilei să îşi strecoarerazele. Dacă aş fi vreun pic poet, aş adăuga că ne găseam într-un loc care s-ar putea numi verandă sau solar,printreplantele înflorite, tufişurile verzi şi dense,sub o boltă plină de farmecalcătuită dinfrunzele ciudate ale arborilor şi plantelor tropicale...

Am luat masa chiar în locul acela, fără să ne mai mişcăm de pe loc; după ce ne-am odihnit sau mai bine spus după ce am încercat să digerăm plantele pe care ni le serviseră, se auzi din noubătutul din palme al ghidului care anunţa tuturor că sosise momentul plecării.

Nuaveam un rol chiar atât de greupe parcursulînaintării, căci în loc să ne odihnim pe iarbă ne odihneam în hamace şi, cu toate acestea, preferam prima variantă din cauza mişcărilor pe carecărăuşii mergând pe terenuri mai mult sau mai puţin denivelate le imprimau involuntar hamacelor.

Totuşi, nu putea fi altfel şi oricum trebuia să ne urcămîncă o dată pentru câteva ore în palanchinelenoastre africane ca să parcurgemo distanţă scurtăpe care unautomobil, dacă ar fi putut merge pe acolo, ar fi acoperit-o într-o jumătate de oră...

* * *

Înaintarea a fost reluatăcu destul de multă veselie, întrucât negrulmuşcat de şarpe căruia îi lăsasem bandajul nu putea uita fericitul eveniment şi cânta sărind ca un ţapprintre ierburi.

Acest fapttrebuiesăfi fost într-adevăr de două ori mai amuzantdin cauzăcătoţiîl crezuseră ca mortpe acestaşi el însuşicrezusecă în câteva ore avea să înceteze să se numere printre cei vii.Faptul inexplicabil că trăia şi blazonul nobiliarpe care îl purtala picior erau de ajuns ca săîi întreţină încântarea...

Caravana mergea destul dealertşi negrul cubandajul,pe care medicul încă nu îl scosese de sub supraveghere şi care prin urmare nuduceanici o sarcină, fugea înaintea tuturor şi de multe ori chiarînaintea ghidului însuşi.

Negriiseamănă câteodată cucopiii; cei care erau în urmă şi carespre norocul lor nu duceau nici bagaje, nici pariihamacelor – adică pe noi – invidioşidin cauza veseliei aceleia, începură să fugă şi să sară şi eila fel, în ciuda continuelor avertizări ale ghidului, care voia să fie primulpentru a exploraterenul.

Un curent deveseliestrăbăteaîntreaga coloană, iaro oră mai târziu nici autoritatea ghidului, nici chiar noi înşine carene amuzampână la cer şi înapoi de acea stare de lucruri, nuputeamsăţinem lucrurile sub control şi să restabilimordinea în coloană.

–Cuacest prilej câştigăm câţiva kilometri! îmi spuse medicul zâmbind. Dacă vor continua aşa,avem să parcurgemmai mult drum decât într-o zi întreagă.

Pecând ne aşteptam mai puţin, dată fiindcă înaintarea aceea în pas vioi devenise o adevărată sărbătoare,ajunse la urechile noastreun strigăt urmat de altele de acelaşi fel. Ghidul, care mergea, sau mai bine zis, fugeaşi el cuceva înaintea negrilor care purtau hamacele noastre, se opri brusc şi ridică din nou braţelecubăţul spre cer.

–Ce este? Ce se întâmplă? Vreofiară sălbatică?...

Puserămmai multe întrebări de felul acesta fără să ne răspundă cineva, întrucât ghidul era foarte preocupat în acel moment, ţinânduşibraţele întinse către cer şi vorbind cu siguranţă cu dumnezeul său.

Am coborât repededin hamace şine-am apropiatde câţiva oameni care se opriseră în faţa tuturor şi scoteauşistrigăteca tot restul.

–Dar ce se întâmplă?

Nu se vedea absolut nimic în împrejurimi şi fără doar şi poate nu era vorba nici despre apariţia vreunei fiare.M-am gândit imediat că ghidul trebuia să fi văzut alte câteva păsări şiîşi amintise reaua prevestire de dimineaţă.

Medicul, pe de altă parte, îl scutură bine de tot pe unul dintre negrii care se afla aproape de el şi acesta,înţelegânddatorită scuturăturii ceea ce nu înţelesese prin cuvinte, arătă cu degetul un loc unde se vedeaumaimulte tufişuricare formau un fel de aglomerări de frunze mai verzi decât celelalte.

–Este ceva acolo,îmi spuse.

Ne apropiarăm cu multă precauţie pânădelocul indicat şi atunci auzirăm strigăte care proveneau de acolo. Să fi atacat vreo fiară pe vreun negru? Ce se întâmpla acolo după acele tufişuri stufoase?Nu reuşeam săne dăm seamaşi pe de altă partenicinu voiam să ne aventurăm fără să ştim cel puţin despre ce era vorba.

Ghidul îşi încheiase convorbirea cu Dumnezeu şi se apropie de noi:

–Aţi văzutcă s-a adeveritce vă spuneam despre cele trei păsări? Nenorocire!Iatănenorocirea pe care au prezis-o păsările...

–Gata, omule! Ce se întâmplă? Spune-mi mai întâi ce se întâmplă...

Ghidul înţelesecă eram supărat şi schimbându-şi tonul vocii îmi spuse că poate nuse întâmplase de faptnimic, dar că în timp ce negrii de dinainteînaintaufără griji, la un moment dat au dispărut sub pământdaraparent nu muriseră pentru că strigau.

–Aceasta este tot?Nu ai văzut nici o fiară?

–Nu, Musiú!

–Animalule! Puteai să vorbeşti maicurând! –strigămedicul; şi ne apropiarăm de locul cu pricina.

Ierburile şi plantele formau un fel de barieră, care acoperea complet un fel de fântână enormă care nu se vedea de departe. Negrii voiserăse paresă treacă pe acolo şi,neobservândsemnele primejdiei,căzuseră în groapă. Dar ceea ce ni se părea ciudat este că strigau cu disperarepe cândcel mai simpluar fi fostsă iasă ajuntându-se unii pe alţii...

Ţinându-ne de ramurile plantelor şi arborilorcare acopereau acea suprafaţă concavă, ajunserămsă vedemîn groapă trei negri pe jumătate scufundaţi în apă, sau mai bine zis în mâl, care îi împiedica săse mişte ca să poată să se eliberezeşisă ajungăla suprafaţă, care se afla la vreo patru sau cinci metriînălţime...

-Este apă aici!exclamă medicul. Ali, coardele! Adu-mi repedeniştecorzi...

– Corzi?

–Da,corzile...

Ca deşteptat din somn, ghidul apucăun negru care duceape umerinişte cutiicu alimente, luându-i coardacu care le ţinea.

–Nu ajunge! Mai multe...

O dată trecut primul moment de spaimă sărirăcu toţiiîn ajutor pentru organizarea operaţiunilor de salvare. Toatecorzileau fostdesfăcute, inclusiv cele care legau hamacele de parişi au fost apoiaruncate în adâncul gropii aceleia,după ce s-a luat mai întâiprecauţia de a lega solid unul dintre capete de un arbore aflat în apropiere.

Se dovedeaînsăcă din cauza extenuării cei de jos nu puteau să se ridice singuri, iar aceasta ne-a obligat să schimbăm planul de salvare.

Medicul le strigăsă se lege toţicât mai solid, iarcând au răspuns că făcuserăacest lucru, toţi ceilalţi negri care se aflau susau prins decorzitrăgândde eledupă indicaţiile medicului, care conducea operaţiunea. Ghidultălmăceacuvintele acestuia: „Trage”, „opreşte” „continuă”, „mai repede”, „cu grijă” etc., etc.

În sfârşit, la capătul a vreo zece minute deeforturi, cei trei negri –printre care era şi cel cufaşa la picior, cel muşcat de şarpe –ajunseră pe marginea acelui puţşiam pututsă ne tragem sufletul.

Ne-au spuscă se treziseră brusc în groapă şi că acolo jos mâlulera atât de adânc încât nu ajungeau să calce pe pământ tareşi se scufundau astfeltot mai multdin cauza propriilor lor mişcări...

Adevărul este că erau într-o stareatât de jalnică încâtîţi dădeau lacrimile. Plini deunnoroialb spre gri,pielea neagrăle era pictatăca pentru un carnavalcum nu s-a mai văzut. Celmai răuera că nu aveau cum să se spele din cauzalipsei de apă din acel locşine-am văzut astfel obligaţi să ne reluăm îndată drumul plecândîn căutarea vreunui pârâu.

Cel muşcat de şarpe nu maicântaşinici numaifugea ca un nebun. De data aceasta nu eraprea veselşi se parecă indispoziţia sa era datoratăfaptului căbandajulsău alb, murdărit de mâlul din acel puţ, numai era de un alb strălucitorca înainte.

–Spune-i că după ce se va spălaam să îi pun altbandaj! îi spuse medicul ghidului ca să îi traducă negrului.

Astfelbietul se mai înveseli întrucâtva.

CAPITOLUL IX

ÎN CĂUTAREA APEI

–Ciudat lucru, spuse medicul, căera apă în fundul puţului aceluia, căci mâlul s-a format cu siguranţă datorităfaptului că apa a ajuns şi a persistatîn acel loc. De undesă fi provenit,pentru căpuţulse aflăpe o ridicătură a terenului,astfel căapele ploilor tropicale nu pot să fi căzut în el?

Mărturisesc că deţin puţine cunoştinţe în domeniul geologiei, astfel încât nu am ştiut să îi răspund doctorului Corbia, care analizafenomenul acesta vorbindu-mi ca şi cum aş fi putut să îi ofer explicaţia.

Adevărul este că, pentru prima dată în decursul nenumăratelor mele peregrinări găsisem mâl pe fundul unei gropi deschise şiaflatedeasupra unui fel de deal, iar mâlul trebuie să fi fost destul de adânc, pentru că negrii căzuţi acolo susţineau că s-ar fi înecat dacă nusoseamla timp să îi salvăm cucoardele... Cum era, aşadar, posibil să se găsească mâl acolo dacă nu se vedea nici un curs de apă în împrejurimi sausau pe acea colină şicaresă fi fostla acelaşi nivelcu fundul puţului?

– Nici eu nu pot înţelege! i-am răspuns mediculuidându-mi cu părereaasupra chestiunii în cauză.

–Cu siguranţă cătrebuie să existe apă în apropiere, poate puţin mai departe, pentru că altfel nu s-ar explicafenomenul acesta... şi oricefenomen îşi are întotdeauna explicaţia sa corespunzătoare!...

Discutândastfel,coboramunaltdeal de felul acelaşi înaintamîn ritm destul de alert, datfiind că trebuia să găsim apă. De fapt, noi aveam recipientele noastre cu apădistilată pentru băut şi pe care o foloseam uneori să ne spălăm pe faţă, udând un petic deprosop,cum făcea Charlie Chaplin, dar negrii trebuiaunu doarsă bea –căcibeau apă din pârâuri–ci trebuiau şi să se spele cei care căzuseră în puţ...

Mergeamaşadar,într-un ritm alert, iarhamacele se balansaunefiresc de tareca urmare a mişcărilor grăbite a celor care ne purtauşicareîncercausăţină pasul cu cei fără poverisaucucei care duceau bagajele şi alimentele.

Ghidul se oprea din când în când pentru că voia săverificedacă tot grupul mergea înordine, temându-se ca nucumva să rămână cineva în urmă rătăcindu-seşi poatetotodatăpentru a cereajutor cerului şicălăuzirede sus, întrucât de fapt nu ştianiciunde să găsească un curs de apă în pădurea aceea.

Drumul cobora şi vegetaţia bogată ajungleidevenea mai densă cu fiecare pas. Laun moment datam văzutomultitudinede păsări de diverse specii care părăseau arborii, întreptându-seîn direcţia dincare veneam şi trecând peste capetele noastre. Ghidul s-a opritşi le priveacu atenţie, iar eu m-am gândit că în mintea lui Alipăsările acelea însemnau probabil vreo nouă nenorocire.

O dată terminată aceatrecere în revistăatentă şi scrupuloasă, ghidul, lăsând să se îndepărteze oameni, se apropie de hamacele noastre şi cu un zâmbet indurerat,ne spuse:

–Sunt semn rău păsările!...

Eu m-am gândit la cele trei păsări de dimineaţă şi am dedus că fără îndoială dacă doar trei păsăriau atras o întâmplare nefericită, atâtea ar aducemaimulte; logica o spunea, nu eu...

Medicul ţinu să intervină:

–De ce semn rău?

– Furtună, Excelenţă... Păsările fug din faţa furtunii care se apropie...Darnoi undene-am putea adăposti?...

–De unde să ştiu?...Tu nu ştii?

–Nu. Nu suntem păsări ca să putemzbura undevaundesă nu ne ajungă furtuna... Să ridicăm tabăra între arbori mari care nu potsăfie doborâţi... Este tot ceputemface, Excelenţă. Noi oamenii suntem neputincioşi, dar îndurarealui Allaheste mare... Dacă El vrea să ne salveze, ne va salva...

Nu ştiu dece, cuvintele acelea fataliste mi s-au părut foarte sinistre.Cum? Era viaţa noastră în pericol şi ghidul acesta ne vorbea despre pericol ca şi cum era vorba să pierdem o partidă de poker? Dacă era adevăratcă venea o furtună şi că plecarea acelor păsări îi vestea apropierea, trebuia înainte de orice să ne luăm precauţii...

Ridicarea taberei între arbori mari nu mis-a părut un lucru foarte oportun,iar doctorul Corbiaa fostde aceeaşi părere, pentru că era modul cel mai sigur de a atrage trăsnetele. Poatecăghidul nu ştia că omul atrage fulgerul refugiindu-se sub un arborefoarteînalt, dar noi care o ştiam nu aveam deloc poftă să ne trezim făcuţi cărbune şi fiind, în plus, buni creştini, nu ne plăceaideea de a fi incineraţi...

Mediculspuse că era foarte probabilca ghidul să se înşeleîn ceea ce priveşte cauzazborului păsărilorşi că nu aveamde cede să ne îngrijorăm doar pentru atâta lucru...Mai mult, cerul era atât de curat şi soarele strălucea atât de puternic,încât nimeni nu ar fi putut bănui sosirea unei furtuni.

Eufusesem surprinso dată pe timpul unei vijelii în plină pădure şi după ce am folositdrept refugiupentru câteva ore un fel de grotă formată din arbori şi plante cu frunze mari şi desecare nu lăsausă treacăacea ploaie teribilă ca un potop, m-amadăpostit împreună cu camaradulmeu Laffite, care mă însoţea înaceacălătorie, în interiorul unui arbore găunos, puspentru noiîn pădurea aceea pentru noi de către Providenţă...

* * *

Ghidul credea că era inutil să ne continuăm drumul căutând apă,întrucât urma să avem parte de ea din abundenţă în câteva ore şi pe de altă parte, cum nu aveam un itinerardinaintestabilit trebuiadoarsă căutăm locul potrivit ca să ridicăm tabărapregătindu-nesă întâmpinăm furtuna.

De prisos să mai spunemcă eram prea puţin de acord cu executarea acelui plan, dar în realitate ceea ce ne deranjacel mai mult era perspectivade a nu mai aveanici un cuvânt de spusîn această problemă puşi fiind faţă în faţă cuacea conspiraţieforţelor naturiipe care, curios lucru, începeam să o credem posibilă.

Este un fenomen care se întâmplă aproape de fiecare dată: cinevase poate să nu creadădin principiu un lucru, fiepentru că i se pare o minciună, fiepentru că nuareîncredere în persoana care i-l spune. Dar dacăacela pe care nu vrea să îl creadăinsistă într-una cu cântecelul său,chiardacă nuse lasă convins, după puţin timp începe cel puţin să se întrebedaca nu ar putea fi adevărat ceea celua drept minciună şi o dată ce aluat-o pe acest drum, este o chestiune de timpsă ajungă să creadă neverosimilul sau imposibilul...

Tocmai îndoiala ne face să credem mai mult şi când în mintea noastră apare cârligul semnului de întrebare, vom sfârşicu certitudine prin a crede ceea ce ni se păreaneverosimil.

Prin urmare, atât eu cât şi medicul sfârşirăm prin a crede că era posibil să vină o furtună, mai ales acesta nu era atât de ieşit din comun şine-am gândit că nu ar fi rău să luăm câteva măsuri în caz căs-ar întâmpla acest lucru.

Ce pierdeam luând măsuri? Nimic, fără doar şi poate. În locsă ridicăm aşadar tabăraprintre arborica de obiceişisă urmămsfatul ghidului care susţinea că în caz de furtună ar fi mai bine să aşezăm tabăraprintrearbori, şi încăprintrecei mai mari pe care i-am fi găsit, gândindu-ne la pericolul carear fi rezultat de aicişiadmiţând, desigur, că ar fivenit o furtună,îi spuserăm că doream să montăm corturile într-un loc unde nu erau arbori,adăugând apoică pânza corturilor putea să ne apere foarte bine de ploaie dacăar fi cazul...

Ghidul clătină din cap cu neîncredere,se traseuşorde barbă, privi cerul, rosti câteva cuvinte din Coran, ne privi apoi atent şi sfârşispunându-necă acolo unde noi, albii, îi spuneam să ridice tabăra, era chiar maipericulosdecât sub arborii ce mari...

–Cum? Cumaşa?... Nu îţi face griji... i-am răspunsoarecum iritat.

– Bine, răspunse ghidul.Arătaţi-mi unde doriţi să ridicăm tabăra...

Ghidul se îndepărtă şi noi râserăm de ideea sa. Cum era posibil să fie mai periculos departe de arbori pe timpul furtunii?Aşa ceva era cu neputinţă. Nu cunoştea, bietul, nimic din fizică...

Între timp negriiîşireluau mersul cu aceeaşivioiciunede mai înainte şi cu aceeaşi grabă, căci ora era deja târzie şiera timpulsă găsim locul potrivit pentru petrecerea nopţii.

La un moment datse arătă dinaintea noastră un fel de valecare semănacu un câmp înconjurat de arbori şieraplină de ierburi joase. S-arfi spus căacelloc acoperit cu ierburi arsese, rămânândca o piaţăîn mijlocul pădurii.

– Aici vom fi în siguranţă, spuse medicul.

– Şi eu cred la fel...

Îl informă pe ghid că găsise locul potrivitşi puţin după aceea începeamunca de construire a taberei, cu aceeaşi fervoare şi aceeaşi grabă ca întotdeauna în situaţii de acest fel.

* * *

Terenul acelanu eraperfectorizontal, cobora într-o parte formând o pantă; şi înconsiderarea posibilei furtunide care ne temeam,ne-am gânditsă construim din pământ un fel deparapetorizontal,săpândapoiîmprejurul corturilor un fel decanalepentru ca apa ce ar fi putut coborî să nu inunde şi să ducă corturile.

Ghidul ne privea cu o expresie de dezabrobare.

–Toate acestea nu sunt de nici un folos, ne spuse,dacă vine furtuna pe care au anunţat-o păsările. Adevărul este că eram în căutare de apă şi acum o vom avea pentru că se vor umplecorturile, iar mâinevor servi doar drept recipient, dacă în noaptea aceastase sfârşeşte furtuna. Eu, Musiú, vă spun că îndată ce va începe furtunaam să mergacolo, dedesubtul acelor arbori–şiarătă spre un grup de copaci –de caremă voiţine şi poate dacămă voiurca în vreunul.Dacă veţi vedea că numairezistăcortul, atunci săvă amintiţicădin voia lui Allaheu mă aflu în siguranţă... Vă spun însăcă nu veţi putea rămâne aici... Nu folosesc la nimic lucrările şi măsurile pe care le-aţi luat... noi suntemneputincioşi în faţa voinţei lui Allah...

Neţinând cont detoate acestea, ne pregătirăm cortul,după cum plănuisemşi când masaa fostgata, ne îndreptarăm spre un colţ al taberei ca să mâncăm singuri şi să avem ocazia să schimbăm între noi nişte gânduri departe deurechile indiscrete alenegrilor. Ghidul însuşi înţelese că doream să fim singuri şi plecă imediat după ce aduse mâncarea şi astfelam putut discuta liberfără să ne temem de critica şi intervenţia nimănui.

–Crezi dumneata că pot prevesti păsările furtuna?

– Nuar fi imposibil.

– Ce facem dacă se vor stingefocurile de tabără din cauza ploii?

– Astase întâmplă întotdeauna atunci când plouă. Va trebui să ne trezimde îndată şi să aşteptăm fiarele cu puşca în mână... Dar va ploua până la urmă? Cerul este atât delimpede!...

Vorbirăm întrenoi despre această posibilitate examinândsituaţiaîn care ne aflamşi eventualul pericol,carede faptnu se anunţaprin nimic. Cert este totuşi că ghidul credeacăvenirea furtuniiera inevitabilă şi din colţul nostru auzeam –fără a le înţelege –ordinele pe care acesta le dădea negrilor, spunându-lepoatesă îl urmeze la arborii aceiacînd avea să înceapă ploaia.

Toate acestea mă puneau destul de mult pe gânduri şi cred că şi pe camaradul meula fel; dar cum nu se puteau lua mai multe măsuri de prevedere decît luaserăm deja,am rămas un timpafarăfumându-ne ca de obicei ţigările după terminarea cineişi privind cerul ca să vedem dacă seanunţaapropierea furtunii.

Trecură astfel câteva oreşi, cu toate acestea, cerul rămânea luminos şi curat, luna care răsăreanuera acoperită de vreunvăl de argint, iar stelele îşi scăpărau obişnuitele lor sclipiri. Absolut nimiccare ar puteaprevesti venirea unei furtuni...

CAPITOLUL X

CUM S-AU CONFIRMAT TEMERILE LUI ALI

–Credcă ne pierdem timpul şi somnul!spuse brusc doctorul Corbia, rupând tăcerea în care ne cufundaserăm privind cerul curat şi senin.

– Aşa este; să mergem în cort...

Şiam merssă ne culcăm fărăsă mai facemalte comentarii.

Este ciudat că, în pofida gândurilornegrecare neasaltauimaginaţia, somnul veni imediat ceam închis pleoapele, dovadăcă înainte de orice trebuia să ne gândim la refacerea forţelor noastre dupăoboseala acumulată în timpul zilei.

Adormirăm totuşicu ideea aceeaîn minteşi lucul acesta este sigurpentru că după o oră de odihnă şi de somnm-am trezitbrusc şi primulmeureflex a fost să ies afară din cort ca săscrutezcerul şi orizontul pânăacolounde mi-o permiteau arborii, destul de înalţi, care delimitauacea porţiune de teren unde fuseseamplasatătabăra.

Concluzia a fost aceaşica mai înainte,întrucât nu se vedea nicio ameninţareîn ceea ce priveşte vreo posibilă schimbare a vremii. M-am reîntors în pat, bineînţelescevamai liniştitde data aceasta. Doctorul dormea fără nici o grijă şi aceasta mă determină să mă abandonez şi eu din nou în braţele lui Morfeu, gândindu-mă că bietul Ali era atât de superstiţios încâtvedea mereupericole unde nu erau...

* * *

Nu aş putea spune cât timp am dormit;să se fi scurs poate câteva ore de când mă culcasem a douaoară, când un zgomot neobişnuitmă făcu să deschid ochii. Se auzeaunişte lovituri în pânza cortuluide parcă nişte pietricelear fi căzut asupra sade la o înălţime foarte mare, judecând după zgomotul care se producea.

Medicul se trezise şi eldin cauzaacelui zgomot şiimediatne întrebarăm dacă nucumvaera vorba despre furtuna anunţată...

–Trebuie să fie grindină,spusemedicul cu convingere.

–Aşa se pare...

Am sărit imediat afarădin cortşi atunciam descoperitcă era vorba de o ploaie destul dedeasăşi foarte africană.Picături grelecădeau cu zgomot infernal, iarcerul îşi schimbase complet înfăţişarea. Focurile de tabără şuierausub acţiunea apeişi santinelele vociferauca şi cum era prezent vreun pericol. O străfulgerare pe cer ne anunţă fărăechivocsosirea furtunii şi acelui fulger îi urmară altele, dar fără zgomot întrucâtse aflauîncă departe. Ploaia aceea, sau mai bine spus picăturile de ploaie,mai rare la început, au devenitmai abundenteabătându-secuşi mai multăputereasupra corturilor.

–Furtuna!

–Da, furtuna...

–Se sting focurile de tabără!

– Parapetulpe care l-am construit este destul de înalt ca să ne apere defiare.

– Iarfulgerele ne vor permite/ajuta să rămânem în gardă...

Între timp ploaia se intensifica,fulgerele deveneau maifrecvente şi începea să sufle un vânt insistent.Natura îşi juca astfel rolul său. Câtdespremodul în care îşijucau negriirolullor, îl vom arăta şi pe acesta îndată:

S-a spus deja că ghidul ne comunicase că în caz de furtună avea să meargă la adăpostrul arborilor care se găseau împrejurul acelui loc şi că ni-i indicase pe cei carese aflauîntr-o zonămai joasă,apropiată de noi,pentru că erau cei mai groşi şi înalţi.

Nu încape îndoialăcă în vreme ce noi luam cinale spuseseoamenilorcare eraintenţiasa, împărtăşindu-le planul său de salvare, întrucâtpeal nostruîl considera preapuţin sigur.

Oricum,imediat ce santineleleau anunţatapariţia primelor picături de ploaie, negriis-au trezitdând strigăte şi în vreme ce unii se îndreptau spre locul indicat de ghid, alţii erau oarecumnehotărâţi dacăar trebuisă îl asculte pe acesta sau să rămână cu noi.

Totuşi, înainte de a pleca spre arborii aceiaAli veni la noi şi pentru ultima dată neavertizăcă eram în pericol înlocul acela şi că trebuia să îl urmăm, iar noi profitândde împrejurarea aceeai-am interziscategoric să părăsească tabăra, insistând să rămână cu noi.

Însă cine ar fi pututsă-şiimpună autoritatea în mijlocul acelei furtuni? Ali rămase scoţând un oftat, însă negrii,cărora le spusese că avea să plececătre arbori, cuprinşide panică, fugiră spre locul acela şi, ceea ce este mai rău,au distrusimprejmuirea ca să iasă din tabără...

–Din cauza canaliilor acestora ne vor devora fiarele!...spuse medicul.

–Nu mai contează, Excelenţă... Vântul va doborîtoatăîmprejmuirea în scurt timp... Şi apoi numaisunt fiare pe aici... Au plecat toate, fugind de furtună cum au făcutşipăsările...–spuse ghidul.

Această precizare nu putea, bineînţeles, să ne liniştească, pentru că nu ştiam dacă ghidulera într-adevăr corect informat asupra acestei chestiuni cu privirela fiare. Totuşi, dat fiind că nu puteam face oricum nimic, ne văzurăm obligaţisă acceptăm situaţia aşa cum era, fiind gata să ne apărăm dacă eventual şi-ar fi arătatbotul vreo fiarăprintre corturi. Fulgerele, foarte deseîn acel moment şi mai ales extrem deîndelungate ne îngăduiau să scrutăm împrejurimile, pentru că focurile de tabără se stinseseră deja de totpe măsură ce ploaia a crescut treptat ca volumşi forţă.

Ne rămâneau totuşiîn preajmăcâţiva negri şi ghidul. Între timp fulgerele se desfăceauîn tunete copleşitoare, ploaia se transforma în cataclism,iar vântul în uragan.

Până atunci rămăseserămîn deschizăturacortului nostru, darîncurândne-am dat seamacă era necesar să intrămînăuntrupentru că altfelnis-ar fi udat muniţiile şi armele şi ne-am fiaflatîn imposibilitatea de alefolosi dacăs-ar fi doveditnecesar. Intrarăm, aşadar, cu toţii în cort, iar ghidul neconsolat, nu înceta să-şi spunărugăciunile sale islamice, în vreme ce restul negrilor, tremurând, priveau înspăimântaţi prin uşa deschisăa cortului de fiecare datăcând un tunet urma fulgerului şi când zgomotulteribilal descărcării electrice făcea să se cutremure pământul sub la picioarele noastre.

Nici noi înşine nu eram foarte liniştiţi, mai ales din cauza vântului care se intensificateribilşi careloveacortulcuputere,sfâşiindpânza şifăcând să ţiuiecorzilecareîlţineaupriponit de pământ.

Cert este că ploaianu ajungea încă până la noi şiapele stăvilitedeîmprejmuirea care cerusem să fie construită nu intrau nici pe dedesubt.Dacă nu ar fi fost acele rafale devânt puternic ne-am fi simţit foarte confortabilîn cort,în vreme ceîn pădurefulgerele cădeau din abundenţă, atrase cu siguranţă de arborii care înconjurau acel loc plat şi dezgolit.

* * *

Vântul se înteţi atât de mult la un moment dat încâta ruptcorzile care ţineau cortul dintr-o parte, iar acesta s-a desprins parţialde pământ...

Ali se îndreptă sprelocul acelaşi cu câţiva negri care veniră imediatîncercasă ţină pânza, în vreme cevântulcare găsise unprin care să pătrundăo umfla ca şi cum ar fi fost vela uneicorăbii. Tamanîn acel moment, ca să fietotul mai rău, umplându-se canalurile protectoare, irupse în cort, transportândşipământulmaiafânat pe care îl adunasem ca să obţinem un teren orizontal.

Situaţia devenea critică şi negrii care împreună cu Ali ţineau acea parte a cortului care se desprinsese, erau ridicaţide vântde la pământla fiecare rafală mai mult sau mai puţin violentă.Îi vedeam lucind la fiecare fulger şi acea lucire părea ireală şi titanică. Ce însemnau câţiva oameni în faţa fenomenelor dezlănţuite ale Naturii? Nimic, absolut nimic!Şi lupta părea inegală, imposibilă...

–Trebuiesă mergem la arbori! spuse Ali între două bubuituri de tunet.

–Ţi-ai pierdut minţile?

Înainte de a termina aceste cuvinte, o rafalămai puternică decât celelalteumflă cu atâta puterepânza încât se auzi imediat o trosniturăimensă Pânza se desfăceadin toate părţile, corzile se rupeau şicei câţiva ţăruşicare le fixauau fostsmulşi din pământca şi cumar fi fost nişte fragilepiuneze...

Acea rafală îi luă pe sus pe negri, smulse cortul, ne înfăşură pe toţi,nearuncă la pământalcătuind unmaldăr de nedescris, iar apoiadăugându-se şi apa vântului, pânza, ţăruşii, negrii şi albii – noi adică–, bagaje şi paturi, pământ şi apă, totul adunat şi amestecata fost luat şi dus pe sus de furia elementelor naturiioprindu-sedeasupra împrejmuirii deja doborâte şi îngrămăditelaolaltă. Adăugaţi strigăte, spaimă, teroareşi astfel va ficompletă imaginea acelui moment, unul dintre cele mai cumplite din viaţa mea...

După acea rafalănăucitoareurmă– ca întotdeauna –un moment de acalmie şi abia atunciam pututsă ne deosebim unii de ceilalţi. Cevadurmă lovise în abdomen şi simţeam o durereacută. Trebuie să fi fost opiatră, sau vreo lovitură involuntară a camaraduluimeu.

Un fulgercu lucirea sa prelungăveni să lumineze şine dădurăm seama de situaţie. Vântul, care suflatocmai către loculunde voia la început să meargă ghidul, târâse cortul cu noi cu tot în acea direcţie a taberei şi dacă nu ar fi fostobstacolul împrejmuirii, ne-ar fi purtatpoate spre numiţii arbori. Ploaia, între timp,devenea atât de cumplită, încât nu era posibil să rămânem neadăpostiţi nici un moment, pentru că într-un singur minut ne udaserăm până la oase. Ce era de făcut?

–Cătrearbori, Musiu!strigă ghidul, iar în acel moment, ca şi cum ceilalţi negri ar fi înţelesintuitiv acele cuvinte/îndemn spuse în franceză de către ghid, dădură toţi năvalăspre acei arbori, mai multîmpinşi de forţa vântului decât mergând...

Noi căzurăm iarăşi la pământ, pentru că era imposibil să se menţină cineva în picioaredin cauza vântului aceluia. Nu ne puteam gândila nimic altceva decât la modul în care puteam ne punem la adăpost devânt şi deploaie; teama de fiaredispăruse aproape complet, în ciuda faptului că numai puteam să nefolosim armele,cu excepţiapistoalelor,protejatede tecile lor de piele... Pe de altă parte, cum nu se putea rezista forţei vântului, ne-am îndreptat vrând-nevrândspre arborii ghidului şi în mai puţin de un minut ne aflam subacoperişullor.

Nu ploua la fel de tarededesubtul lor, dar vântul continua să fie puternic şi ca să nu fim duşi de vântam cuprinscu braţele fiecare câte un trunchi. Tunetele se înmulţeau şi fulgerele cădeau în fiecare moment; pământul se transformase într-o mlaştină, în pofida faptului că era înclinat şi apele curgeaupeste el.

Noi,ţinându-ne de arbori, nu scoteam nici un cuvând, gândindu-ne că poate avea dreptate ghidul spunând că era preferabil să ne adăpostim printre arboriigroşi. Dacă am fi instalatcorturile acolo, după cum spuseseAli, poateeramla adăpost de ploaie şi de vânt şi ar fi rămas doar pericolul trăsnetelor... Dar cine s-ar fi putut gândidinaintelatoate acestea?

* * *

Între o rafală şi altă rafală de vânt Ali striga ca scos din minţi.

–De ce strigi? –l-am întrebat.

–Nu se văd negrii, Musiú...

Într-adevăr,în afară de aceia care rămăseseră cu noi în cort şi careau fostluaţi pe sus de vânt odată cu el şipurtaţipână acolo unde ne opriserăm, nu se maivedea nici unul. Dar la strigătele ghidului răspunseră nişte voci de la înălţime şi ne dădurăm repede seama căceilalţise urcaseră în arbori.

Între două rafale ghidul se apropie de mine şi îmi spuse că ar fi bine să ne urcăm şi noi în arbori pentru mai multă siguranţă; dar dacă acesta era un lucru simplu şi uşor pentru negri, obişnuiţi să se caţăre adesea, pentru noi reprezenta osarcină imposibilăpentru că, în plus, vântul acela era ne putea arunca la pământîndatăce am fi început căţărarea...

L-am chematpe doctorul Corbia şii-am spus şi lui despre propunerea ghidului. Răspunsul luia fostacelaşica al meu. Cum să ajungem sus? Înfiecaremomento rafală puternică lua totul pe sus, rupând chiar şicrengide copaci, iar apoi, când trecea rafala aceea,după nicio jumătate de minut până urma alta... Cum să ne urcăm, aşadar?

I-am comunicat lui Ali impasul în care ne găseam, iaracesta se gândi să ne uşureze sarcinafolosind pentru aceastapânza cortului pe care vântul o târâseundeva în apropierea noastrăşi se îndreptă spre locul acelaca să o aducă. Fulgerele îmi îngăduiau să îi urmărescmişcările, iardacăam spus că se îndrepta, să nu se înţeleagă cămergeaîn felul în careobişnuiesc să meargăoamenii, ci în felul în care merg şerpii...

Se târî, aşadar câţiva metri culcatla pământ, luptându-se cu vântul şi cu apele care coborau spre noi, dată fiind înclinarea terenului,ca şi cum acea parte a pădurii se transformaseîn vadul unuitorent...Un alt fulger îmipermisesă îl văd apucând pânza cortului şi apoi luândbriceagulpe care îl ţinea între dinţi şi tăind ceva...

Atât de puţin se deosebea gestul acela de scenele din romanele de aventuri, încât fără să vreau am zâmbit văzându-l.Pe de altă partegestul acela era în fond destul de impresionant,maialesînobscuritatea aceea, sfâşiată din când în când de fulgere,care scăldau toate împrejurimile într-o luminăroşiatică atât destranie.

Ali tăie corzile care serveaula fixareacortului şi apoi, punându-şi din nou briceagul între dinţi şi înfăşurând corzile împrejurul gâtului său, începu din nou să meargă târâş ca să ajungă pânăla noi...

Nuaveamnicimăcar atâtaenergieîncâtsă-i spun „bravo”,deşi o merita.Eram curios să aflu înainte de orice cum avea de gând să procedezeca să ne uşureze urcarea pentrucă cineva trebuiaoricumsăseurcemai întâicucoardaîntr-un arbore şisă o lege solid, lăsându-ne apoisă urcăm la rândul nostru.

De fapt, nu era o singurăcoardă, ci bucăţi de diferite mărimi pe care, o dată întors lângă noi începu să le lege una decealaltă.

Astfelobţinuocoardădestul de lungă şidupă aceea,adresându-seun negru dintre cei care erau acolocunoi, îi spuse ceva în dialectullui, careprobabil însemnacă trebuia să se urce în copac.

Euam înţelesintuitiv ce spunea şi într-adevăr am văzut apoi cănegrul, fără amairăspundeceva, apucă frânghia de un capăt cu dinţii, la fel cum făcuseghidul mai înainte cu briceagulsău şi cu o îndemânarepuţin obişnuită,pe care numai negriio pot avea, începu săse urce într-unul dintre arbori,pe carei-l arătaseghidul.

Primele ramuri ale acelui arborese aflaula vreo patru metri de sol şi negrul urcase cel puţin treimetri, când o rafală de vânt mai puternicădecât celelalteîl dezlipide trunchiul de carese prinseseca o maimuţă şi îlazvârlizgomotos la pământ.

Instinctiv ne abandonarăm fiecare arborii propriişi ne îndreptarăm spre nefericitul acelnefericit; daraltă rafală ne doborî şi ne văzurăm atunci obligaţisămergemtârâş, cum făcuse Ali ca să ajungăpână la cortul distrus...

Inutil să maispunem că ghidul,desigurmai obişnuit decât noi cu sportul acela,a ajunsaproape de negru înaintea noastră şicândîncetară rafalele pentru un momentne spuse că nu se întâmplase nimic şi că negrulnusuferise nici o fractură...Între timp, bietul de elscotea mişcătoarestrigăte de durere... Saupoatede spaimă din cauza căzăturii...

Un alt negrua fosttrimis cucoardaşia avutaceeaşi soartăca şi primul; dar acesta abia începea să urce, încât cazătura sa fu cevamai puţin gravă. Era, aşadar, inutil să mai insistăm şi nu ne rămânea decât să aşteptăm chiar acolo până când va avea să treacă furtuna. Înfondnu ne spuseseoareghidulcă nu erau fiare în pădure pentru că fugiseră înaintea furtunii,ca şi păsările? Aveam să aşteptămacolo, aşadar! O noapte trece,oricum ar fi; dar cât de lungi sunt orele în asemenea împrejurări!

Un fulger carecăzuseaproape de noia arsîntr-o clipită un arbore şiatuncine-am retrasdin nou spre locullipsit dearbori, împinşide instinctul animal de conservare, care intră în acţiune înmomentede felul acesta. Dar după ceam mers abia vreo doi metri în direcţia aceeaajunse până la noi vocea ghidului, care nechemaînapoi şi întorcând capul ca să îi răspundem referindu-nela focul care izbucnise, nuam mai văzutnici o flacără, întrucât ploaia apucasesă stingăincendiulabia stârnit...

–Dacă Allah vrea să ne salveze, ne va salvaşi aici! Iar dacă trebuie să murim în noaptea aceasta, la fel vom muri aici ca şi oacolo!ne spuse ghidul.

–Bun şi fatalismul tău; dar.. –începu medicul.

–Dar ce?...am întrebat.

–Nimic, nimic!Nuavem de ales. Natura este cea care hotărăşte aici...

Oaltă rafalăvenisăne întrerupă discuţia şiimediaturmăun tunetcapentru a confirmacuvintele medicului. Am rămas aşadarnemişcaţi, prinşi de trunchiurile unor arbori,îngrozitor de uzi,gatasă facem o pneumonie şiaşteptând...

CAPITOLUL XI

ÎNCETAREA FURTUNII

Se scurseră vreo două ore în aceleaşifără să se schimbe cu ceva decorul scenei, pe care se desfăşuraaceeaşi tragedie, dar cum tot ceea ce are un început are şi sfârşit, acesta din urmăvenişi el,spre marea noastră bucurie.

La un moment dat ploaiase atenuă, iar tunetele şi fulgerele începură să fie mai puţin frecvente, pe măsură ce se îndepărta furtuna. Vântul nu mai avea atâta violenţă şi seforţa luidescreştea puţin câte puţin.

– A trecut furtuna!spuse ghidul, plin de mulţumire.

–Acum putem să ne urcăm în arbori...

–Numaieste necesar; înainte de oricetrebuie să recuperăm ce ne-amairămas...

În acele momente de pericol nu negândiserăm desigurnici la corturile noastre,indispensabilepentru continuarea călătoriei, nici la paturilede campanie, nici la bagaje, nici la alimente. Dar, o dată trecut pericolul, ne asaltă această preocupare şi,după cum s-a văzut,ghidulînsuşi a fost primul care s-a gândit la aceste necesităţi...

Îi chemă pe negri, făcându-i să coboare din arborii în care se urcaseră la începutul furtunii şi le dădu ordine să se pună cu toţii imediat pe treabă.Au fostadunate pânzele corturilor aflate într-o stare jalnică, darcare,mai mult sau mai puţin, puteaufi folosite încă.

Apoiau fostcăutate bagajele, care se împrăştiaseră atât pe terenul acela deschiscât şi în pădure; apele şi vântulluaserătotulpe susşi numai cele mai grele au rămas aproape de loculîn care se aflau la început.

Palanchinele în schimb nu se vedeau nicăierişidupă ce au fost căutate pânăîn zori,au fost găsiteîn cele din următamanîn niştetufe cu spini,ca şi cum cineva leîncurcaseintenţionatacolo.Deocamdată nu era însă posibil să evaluăm pagubele,întrucâtîncănu se luminase complet de ziuă.

Totul a fost îngrămădit în jurul nostru şi când în sfârşitastrul zilei şi-a făcut apariţia s-a începutinventarierea corespunzătoarea lucrurilor.

Alimentele nu avuseseră prea mult de suferit, întrucât erau închise în cutii de lemn care nu au lăsat apa să pătrundă înăuntru; cele mai afectate au fost hainele noastre, paturile, corturile, în sfârşit, tot ce nu se putea ţine într-o cutie. Cât despre valizele noastre din piele, vă las să vă imaginaţi în ce stare le-am găsit.

Adevărul este că soarele africanusucă în câteva minute hainele, încâtne-am gândit să punemrepedetotul în ordine.

După cum seştie, eram îmbrăcaţi lejer; dar cu toate acestea nu ne simţeam în largul nostru să stăm dezbrăcaţi între negri, şi ei aproape goi. Cum să fi făcut atunci? În această situaţie ne-am văzut totuşi obligaţi săne dăm jos puţinele haine pe care le purtam ca să le întindem la uscat,datfiindca esteputernic contraindicat – mai ales în ţinuturile acelea – să fie lăsate să se usuce pe corp.

În vreme ce noi eram ocupaţi să ne uscămveşmintele, ghidul împreună cu nişte negri uscaulucrurile noastreafectatede ploaie, alimente sau alte lucruri necesare şi reparaupe cât se putea corturile distruse. Munca aceasta durăatât de mult încât după aceea ne-am dat seama că nu era posibil să ne aşternemiarăşila drum în aceeaşi zi, toţi oamenii fiind extrem de obosiţi, cum eram şi noi după acea noapte petrecută în aceasituaţie critică. După ce corturile au fost reparate ne-am gândit aşadar să le întindem din nou în acelaşi loc ca să petrecem ziua aceea fără să ne mai mişcăm de acolo, iar noaptea ce urma la fel, hotărâţi săne reluăm drumulîn ziua următoare.

În pofida muncii febrile,nu a fost posibil să fie pregătite şi montate corturile înainte de amiază pentru că, după cum s-a mai spus, se aflau într-o stare lamentabilă; şi nu doar corturile au necesitatreparaţii imediate, ci şi paturile noastre de campanie, cărora li se mai pierduse câte un picior şi li se sfâşiase pânza; astfel încâtam pututsă ne culcăm după masa de amiază, iar în vreme ce câţiva negri munceau încă la construirea gardului împrejmuitor al taberei noastre.

Cădeam din picioare de oboseală, iar doctorul Corbia la fel.Ghidul spuseoamenilor că puteau să se culce şi i-a lăsatsăaleagă singuri dintre ei santinele pentru noaptea aceea,adăugând căaceiacare se simţeau mai în puteretrebuiau să facă de strajă,iar în schimb a doua ziaveau să fiescutiţi dedusulhamacelor şialbagajelor, iarastfels-au găsit mulţi care s-au oferitde bună voie.

Dar înaintesăne abandonămsomnului,ne-am gânditcă trebuiasă ne reparăm armele, pentru căploaia trebuia să le fi afectat.Ne-am datrepede seama că pistoalele funcţionau perfect; dar în ceea ce priveşte puştile, lucrurile stăteau diferit şi acestea necesitau anumite reparaţii. Cartuşele–şiaveamcu noiprovizii imense din aceastea –nu fuseserăudate, atfel încât atrebuitsă aruncăm doar vreo câteva pe care le aveam asupra noastrăşi câteva din cutia de muniţii,care rămăsese încurcată în pânza cortului nostru şi de aceeanu suferise preamult din cauza ploii.

Din acest punct de vedere ieşiserăm aşadar bineşi ne bucurarămnespus de mult, pentru că fără cartuşe şi fără arme nu se poate ajunge foarte departe în jungla virgină.Până la urmă avusesem destul de multnoroc şi nune-am fi pututplânge de ceea ce hotărâseAllah– cum ar fi spus Ali – dacă nu ar fi hotărât totodatăşi săfim surprinşifurtuna aceea.

Ghidul susţinea, cât se poate de serios, că Allah face numai bineşi de aceea nuseputea să fi trimis furtuna ceea asupra noastră. Cel care trimisese furtuna era „Şeitan”, adică diavolul, iar cel care vestise păsărilor că avea să vină furtunaa fost şi cel care ne-a salvat...

–Bine, bine!răspunse doctorul Corbia, ca pentru a-l invita pe ghid să îşi păstreze explicaţiile pentru un moment în carenu avea să ne fieatât de somn. Acum voinţa luiAlah este să ne laşi să dormim, pentru că ne este somn... Înţelegi?

– Bon soir!spuse Ali şi ieşide la noi din cortca să se îndrepte spre al său, puţin supărat că luamîn derâdere acele lecţiipe care ni le dădea despre religia sa.