Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

HOINĂRIND PRIN ŢARĂ

EDITURA SOCIETATII CULTURAL-ŞTIINŢIFICE

MIHAI TICAN RUMANO- BEREVOIEŞTI

-2013-

Cuvânt înainte

Englezii au inventat un cuvânt special pentru a-l defini pe călătorul de cursă lungă modern : globe-trotter. E un termen intraductibil, care va trebui înlocuit când va suna ora călătoriilor interplanetare. Deocamdată el există şi nu o dată îl vedem scrisalături de numele cine ştie cărui explorator modern sau al vreunui scriitor care şi-a înscris numele în literatura ţării sale printr-o întinsă operă de factură memorialistică, realizată pe bază de călătorii. În literatura franceză de la mijlocul secolului nostru, de pildă, unii l-au atribuit, şi nu fără temei, lui Paul Morand. La noi, poate că nici unui alt scriitornu i s-ar potrivi mai bine decât lui Minai Tican Rumano.

Născut în l895 la Berevoeşti, lângă Câmpulung (Muscel), Mihai Tican(m~1967) nu avea nici 13 ani când a părăsit meleagurile copilăriei atras de marele miraj al călătoriilor. După scurte popasuri prin ţară — legate mai ales de necesitatea asigurării unei existenţe la o vârstă atît de fragedă — s-a îmbarcat la Constanţa pe un vas carel-a dus în Italia, deunde mai apoi avea să pornească„în lumea largă şi în necunoscut” — aşa cum îi plăcea adesea să mărturisească. A străbătut într-adevăr lumea în lung şi în lat. Africa, Asia, cele două Americi, Europa toată au prilejuit peregrinului român, în decursul a aproape trei de¬cenii, contactul cu o suită de imagini, de obiceiuri, de oameni care au constituit un izvor bogat de inspiraţie pentru cristalizarea unei întregi opere literare. Volumele „Viaţa albului în ţara negrilor”, apărut iniţial în limba spaniolă şi tradus în româneşte în 1929, „Peisagii iberice” apărut în româneşte în 1930, „Misterele continentului negru” (1932), „Lacul cu elefanţi” şi „Monştrii apelor”, reeditate în ultimii ani, „Abisinia” (1935), „Sub soarele Africii răsăritene”, „Spania de azi” (1936) — pentru a nu cita decât cele mai cunoscute titluri din seria de însemnări de călătorie — aduc o dată cu mărturia unui talent scriitoricesc remarcabil, profesiunea de credinţă a călătorului pasionat, pentru care nu există satisfacţie mai mare deci aceea de a surprinde ineditul în oricare din locurile pe unde îl poartă paşii.

Scrutând orizonturile pe mai toate meridianele globului, Mihai Tican nu putea neglija comorile peisajului românesc. La vârsta de 19 ani îi apăreau la Buenos Aires sub semnătura Rumano — adică românul — primele articole despre frumuseţile ţării sale natale, iar câţiva ani mai tîrziu, tot în Argentina, o carte intitulată „Despre pământul drag al patriei mele.” Când, în 1934, reunea în volumul „Icoane dunărene” câteva din impresiile sale de drum de-a lungul Dunării, prin deltă şi prin împărăţia bălţilor, scriitorul constata cu amărăciune în prefaţă cât de puţin erau cunoscute la vremea aceea unele locuri pline de farmec din ţară.

„Se spune — scria Mihai Tican Rumano — că modestia este una din cele mai frumoase virtuţi. Nici eu nu sunt de altă părere, însă cu rezerva ca la un moment dat să nu se confunde cu prostia sau cu indolenţa. Cei ce au cunoscut unele dintre frumuseţile naturale ale ţării noastre, cred că nu mă vor dezminţi, nici nu mă vor acuza de exageraţiuni, când spun că avem regiuni ce pot rivaliza cu cele mai încântătoare pe care le are apusul, unele din ele lipsind chiar acestuia.În această prefaţă nu vreau să intru în materia celorlalte volume ce vor apărea, totuşi pot să întreb pe cei ce cunosc valea Jiului, a Oltului, a Bistriţei, ce asemănări li se pot găsi în afara graniţelor noastre ? ... În toată Europa nu se mai găseşte un paradis al păsărilor cum este Delta”.

Şi subliniind că de la melancolia ţinuturilor bucovinene la poezia senină a litoralului, drumeţul întâlneşte în România toată gama preferinţelor sale, scriitorul îşi exprima dorinţa de a scoate de sub tipar două cărţi care săfacă largcunoscută tocmai această rar întâlnită diversitate peisagistică a meleagurilor româneşti.

El avea în vedere volumele „Mănăstirile noastre” şi „Hoinărind prin ţară”, în care intenţiona să grupeze o serie de însemnări din popasurile făcute în anii 30 prin diferite colţuri ale ţării. Apărute în presa vremii, multe din articole sunt abia azi adunate între scoarţele prezentei cărţi, sub un singur titlu.

Trebuie să spunem de la început că textele ce alcătuiesc culegerea de faţă nu se ridică la nivelul celorlalte ale autorului. Inegale ca valoare literară, ele au, totuşi, darul de a prezenta cititorului creaţia unui scriitor care s-a afirmat în perioada dintre cele două războaie mondiale ca promotor al unui gen literar prea puţin cultivat atunci la noi : literatura turistică. Pagini cu însemnări de călătorie, note de drum, descrieri care să prindă toată poezia şi farmecul peisajului românesc avem multe în literatura noastră şi semnate de condeie dintre cele mai ilustre.

Dar dacă în scrierile drumeţuluiHogaş, depildă, entutuziasmul în faţa naturii se contopeşte într-o viziune în care predomină picturalul, în notaţiile lui Mihai Tican Rumano ceea ce apare pe primul plan este cadrajul în care frumosul ajunge să se îmbine cu utilul. Mihai Tican Rumano este şi el un mare îndrăgostit de peisajul pe

care-l caută pretutindeni şi în a cărui descriere dă frâu liber talentului său scriitoricesc. Dar ceea ce îl preocupă în egală măsură este de a veni, prin tot ce scrie, în întâmpinarea interesului acelui cititor care, pătruns de aceeaşi pasiune a drumeţiei ca şi el, vrea să meargă pe urmele itinerarului său. De aici grija scriitorului de a da cititorului - turistul posibil — o informaţie cât mai diversă şi mai completă, de a nu scăpa din vedere tot, sau aproape tot ce-lpoate ajuta în atingerea obiectivului propus.

Gazetar umblat pe toate meridianele globului, deprins să-şi caute subiectele în realitatea imediată, Tican Rumano străbate drumurile României cu ochiul călătorului dornic să vadă şi să afle cât mai multe, dar să şi compare, să facă referiri, pentru ca astfel să prevină cititorul de banalele neajunsuri ce-i apar în cale. Drumeţ de tip modern, Tican Rumano se deplasează cu trenul sau cu maşina prin oraşe, pe la mănăstiri, prin sate, îşi întocmeşte cu rigurozitate etapele şi orarul călătoriei şi, după fiecare popas, aşterne pe hârtie impresiile sale, având grijă să cuprindă, în fraze cât mai puţine, repere cât mai multe mai demne de luat în seamă.

De la birja ce-laşteaptă în faţa gării pentru a-lduce în centru, la aspectul caselor sau al străzilor, de la restaurantul unde ia masa, la biserica monument istoric încât pierde multe ore pentru documentare — nimic nu i se pare neglijabil, nimic nu trece neobservat şi neconsemnat. Ba chiar, în unele localităţi unde poposeşte mai multe ori pâână şi hala sau piaţa este cercetată, pentru că el ştie că întotdeauna şi pretutindeni curiozitatea vizitatorului ocazional nu ocoleşte astfel de „obiective” banale.

Deplasându-se pretutindeni cu uşurinţă, pe drumuri bătute, dar de multe ori şi prin locuri mai puţin cunoscute scriitorul ajunge în faţa unor monumente istorice — ca cetatea lui Vlad Ţepeş de la Poenari — sau asistă la manifestări folclorice de veche tradiţie — ca târgul de fete de pe muntele Găina — care la vremeaaceea abia dacă trezeau interesul unor specialişti.

După ce vizitează o localitate sau alta, Mihai Tican Rumano descrie — e drept, uneori nu cu suficient discernămînt — ceea ce constată „de visu”, relatează ceea ce îi spun oamenii cu care stă de vorbă (se arată interesat îndeosebi de legende privind construcţia unei vechi biserici sau păstrarea unei tradiţii), menţionează ce cărţi şi pisanii consultă pentru a afla date din istorie şi astfel, prin articol al său, întreprinde în ultimă instanţă o adevărată operă de desţelenire a patrimoniuluituristic al ţării sale. Şi pentru că e conştient de dimensiunile acestui patrimoniu, scriitorul îl vrea cât mai bine pus în valoare nu numai pentru satisfacţia călătorului român, dar şi a celui străin dornic să cunoască meleagurile româneşti. În acest sens, ni se par deosebit de semnificative rândurile dinarticolul „Vârciorova şi defileul Dunării", în care, după ce constată că Porţile de Fier reprezintă „una din cele mai ciudate frumuseţi, chiar în ţara noastră atât de avută în colţuri atrăgătoare de natură, oare în alte ţări ar putea aduce sute de milioane de lei anual, dacă s-ar şti cum trebuie atraşi vilegiaturiştii străini", face următoarea remarcă generalizatoare de o permanentă actualitate : „..Porţile de Fier, ţărmul mării, peştera Polovragilor, ţinuturile munţilor noştri, care adesea egalează peisajele elveţiene, sunt numai unele din punctele care ar constitui o permanenta atracţie, pentru iubitorii naturii şi fantasticului.

De bogăţia izvoarelor noastre de apă minerală şi de eficacitatea lor nu mai vorbesc câte venituri ne-ar putea aduce, căci au început străinii singuri să se intereseze, neajutaţi de nici o lămurire sau propagandă".

Şi poate că tocmai din acest legitim sentiment de mândrie pentru tot ce oferă căutătorului de frumos speciificul geografic al pământului românesc, izvorăsc observaţiile critice pe care Mihai Tican Rumano nu se sfieşte să le facă atunci când, într-un loc sau altul, într-un domeniu sau altul, din indolenţa autorităţilorşi a politicienilor vremii mai ales, condiţiile materiale elementare pentru asigurarea practicării turismului lasă de dorit. Un drum stricat, un monument uitat în voia soartei, un hotel neprimitor — şi erau dintoate, destule, în România acelor ani — îl întristează profund, îl indignează chiar.

Desigur, la lectura acestor impresii de călătorie se observă şi unele inegalităţi în ce priveşte spaţiul rezervat, deci importanţa acordată unui obiectiv sau altul din cele vizitate.

Scrise însă cu căldură, purtând când amprenta stilului reportericesc, când nota specifică literaturii de informare turistică, articolele lui Mihai Tican Rumano se citesc cu plăcere şi la patru decenii de la apariţia lor în presă, chiar dacă multe din faptele consemnate şi-au pierdut din semnificaţie, ca urmare a marilor transformări prin care a trecut ţara noastră.

Urmărind însemnările de ieriale acestui neobosit drumeţ, cititorul de azi are de foarte multe ori ocazia să reflecteze asupra contrastului izbitor dintre ceea ce era şi ceea ce este în zilele noastre realitatea peisajului românesc. S-a schimbat, în primul rând, faţa oraşelor, pe harta cărora au apărut obiective de neconceput a fi realizate în alte vremuri ! Încântătoare ansambluri de locuinţe, uzine şi fabricidintre cele mai moderne, aşezăminte culturale de nobile activităţi. Ochiul oricărui vizitator se opreşte involuntar asupra acestora, pentru că noul reprezintă elementul predominant ce dă nota caracteristică a oraşelor noastre.

S-a schimbat, de asemenea, radical, aspectul satului românesc, în care nu numai drumul, dar şi celelalte semne ate civilizaţiei — lumina electrică, şcoala, căminul cultural, policlinica — au venit să-şi afirme în anii noştri o prezenţă plină de semnificaţii.

Prin munca entuziastă a omului, a căpătat pe alocuri altă înfăţişare însăşi natura patriei. Am văzut cu ochii noştri, în anii ultimi, cums-au schimbatcursuride ape, cum s-au creat noi lacuri, cum s-au mutat din loc stânci şi munţi.

O nouă „Românie pitorească" — alta decât aceea din timpul lui Vlahuţă sau chiar al lui Tican Rumano — se zămisleşte cert, prin tot ceea ce-şi propun si înfăptuiesc constructorii societăţii noastre.

Alături de paginile oricând demne de antologie pe care autori de mare prestigiu ca Alexandru Vlahuţă, C. Hogaş, N. Iorga, I. Simionescu, G. Vîlsan, Bucura Dumbravă, Em. Bucuţă, Geo Bogza ş.a. le-au consacrat pitorescului României, scrierile lui Mihai Tican Rumano constituie şi astăzi o atractivă şi instructivă invitaţie la drumeţie.

CONSTANTIN DARIE

Locul plângerilor

Peisaje din Vrancea

După o călătorie plăcută, în societatea câtorva intelectuali, ajung la Focşani, capitală a judeţului Putna (azi municipiu de reşedinţă al judeţului Vrancea n.n.). Oraşul, de o mărime apreciabilă, are 32 000 locuitori (azi peste 37 000 n.n.). [...]

Nimic nu lipseşte Focşanilor — oraş frumos, cu străzi mari, deşi cu pavajul nu tocmai bun, dar totuşi pasabil.

Centrul îl formează strada Corso (azi strada Mare a Unirii — n.n.), unde se plimbă în fiecare zi toată elita. Dar ochiul este neplăcut impresionatde contrastul dintre luxul doamnelor şi criza ce bântuie în oraş.

În scurta vizită pe care am făcut-o Focşanilor, am văzut o mulţime de monumente, dintre care cele mai frumoase sunt bustul lui N. Filipescu din piaţa teatrului şi monumen¬tul Independenţei din faţa Tribunalului, artistic executate şi putând face cinste oricărui oraş.

Am putut constata că populaţia are şi unele mijloace de a-şi procura distracţiile necesare: teatre, cinematografe.[...] Peste drum, în partea stângă, e un mausoleu al eroilor.

Am trecut şi prin parcul foarte frumos şi bine îngrijit şi am ajuns la locurile de măcel ale războiului.

Cum ieşi din Focşani şi apuci pe şoseaua Mărăşeştilor, urmele luptelor se mai văd încă după 12 ani. Câte un arbore stingher indică celor care au timpul să citească pe placa de pe el cum a servit de observator inamicului.

Durerea te năpădeşte cînd pătrunzi pe locul adevăratului teatru de război. Ici şi colo câte o groapă făcută de obuz, câte o rămăşiţă de tranşee, par guri de pământ căscate, gata să povestească durerile trecutului, în lupta dezlănţuită de duşmanul cotropitor.

Pe şoseaua Mărăşeşti-Panciu, dincolo de gara Tişiţa, un cimitir comun pentru cei căzuţi în lupte : români, germani, ruşi şi alţii. [...] S-au adunat jertfele neamurilor pentru slăvirea eternităţii, care înspăimântă şi înduplecă. Este unul din cele mai mari cimitire din vremea războiului şi profund impresionant prin îngrijirea exemplară de care se bucură.

Pe drumul ce duce la intrare, cruci de o parte şi de alta te pregătesc pentru reculegere. Deasupra porţii, o inscripţie laconică şi sugestivă : „Pro Patria". Cum intri, se vede o boltă mare de ciment. Ridicându-i capacul (provizoriu de lemn), rămâi impresionat : în adâncime apar mii de cranii uscate, cu golul ochilor mustrător şi cu fălcile încleştate sarcastic arătându-şi dinţii care par şire de mărgăritar, ceea ce mi-a dat să gândesc că aproape toţi trebuie să fi fost tineri. Foştii inamici şi-au amestecat craniile după moarte, uitând ura, căutând parcă a se înfrăţi în faţa judecăţii de apoi. Cine ştie câţi părinţi şi copii, despărţiţi de război, s-au întâlnit pentru totdeauna în bolta mare din cimitirul eroilor! Pentru fiecare craniu s-au vărsat multe lacrimi de către mama sau de către soţia îndepărtată şi fiecare reprezintă un erou necunoscut pentru naţiunea lui şi o pierdere pentru umanitate.

Cu sufletul obosit de cele văzute în aceste locuri, cu mintea năpădită de tot felul de gânduri, ajung fără să-mi dau seama la Panciu, comună urbană, cu aproape 3 000 locuitori (azi oraş cu peste 8 000 de locuitori — n.n.). De aici,drumul trece pe la Crucea de Sus, Straoane şi apoi mergând pe şoseaua şerpuită, cu marginile încadrate ele arbori de toată frumuseţea, la Varniţa (pendinte de comuna Răcoasa -n.n.).

Nu mă pot despărţi de Varniţa fără a scrie câteva rânduri despre cimitirul eroilor de aci. Încă de departe se vede un monument impunător ieşind din mulţimea crucilor mărunte. Este ridicat în memoria locotenentului francez Richard Pierre Jean, căzut în aceste locuri, apărând o ţară de care poate nu ştia mai mult decât că este soră cu patria lui. Dar afară de acest monument, care umple sufletul de recunoştinţă şi iubire, restul cimitirului este în stare deplorabilă.Majoritatea crucilor sunt căzute. Bălăriile,mărăcinii s-au întins peste morminte. Am găsit vaci păscînd, şi doar nu ne despart decât câţiva ani de cînd s-a isprăvit urgia. Ne întrebăm ce măsuri înţelege să ia societatea „Cultul Eroilor" împotriva acestei stări intolerabile.

Trecem prin satul Răcoasa, unde la dreapta, după drum de 31 kilometri, se află Mărăşti (aparţinând comui Răcoasa — n.n.), locul unde mii de români şi-au dat viaţa conduşi la victorie de generalul Averescu, comandantul corpului II de armată. Pentru amintirea lor s-a ridicat mausoleu în vecinătatea gropilor de obuze şi locurilor cimentate pentru fixarea mitralierelor. Impresia este puternică ştiind că la fiecare metru a căzut mort un soldat şi fiecare bucăţică de pământ a fost stropită cu sînge.

Ĭn satul Mărăşti am vizitat biserica, monument de toată frumuseţea cu picturi măiestre. [. . .]

După vizitarea bisericii vreau să plec spre Soveja, când prietenul meu îmi spune că mai e ceva de văzut, foarte trist, anume şcoala din Mărăşti. Această şcoală, unde învaţă carte peste 120 de copilaşi, se află într-o stare plâns. O căsuţă ţărănească, ce înainte fusese compusă probabil din 3 încăperi, este astăzi cu pereţii interiori dărâmaţi, pentru a forma o „sală de curs", de 7 sau 8 metri. vreo_12 bănci rupte şi înghesuite trebuie să încapă toţi elevii. Într-o asemenea sală, neaerisită şi înţesată de copii, unde lumina pătrunde numai pînă la ora 4 d.a. prin două ferestre mititele, ca de penitenciar, trebuie să primească lumină 120 de vlăstare tinere. Dacă vreunul din acei oropsiţi va fi capabil să înveţe mai departe, îşi poate închipui oricine de ce sănătate se va bucura. Dar tabloul nu e complet. Catedra învăţătorului este formată dintr-o măsuţă rotundă, ca cele de fumoar şi când intră toţi copiii în renumita „clasă" nu mai e loc şi pentru catedră, pe care o ia învăţătorul, scoţând-o afară s-o aşeze în faţa unei ferestre de unde îşi predă lecţiile. Sperăm că cei sesizaţi de această stare de lucruri vor lua de urgenţă măsurile dictate de interesul care trebuie arătat şcolii.

Reluăm drumul spre Soveja, care începe să se vadă, după ce am parcurs 35 kilometri. [...]

Cămaşa albă şi artistic lucrată, pe deasupra iţarilor, înlocuieşte complet cămaşa de stambă din alte regiuni. Se simte că am intrat în ţinutulneprihănit al Vrancei. Într-adevăr, în depărtare se profilează coama munţilor ; sunt imagini scumpe nouă, un zid care a ştiut să apere româ¬nismul curat din acele locuri.

Soveja, formată din două sate, Rucăreni şi Dragosloveni, este una din cele mai frumoase staţiuni balneo-climaterice din ţară. Aici am găsit începutul promiţător al unei staţiuni occidentale cu hoteluri luxoase, cazino şi parc. Deşieiarnă, staţiunea e bine îngrijită, plină cu flori. Ai fi crezut că te afli în mijlocul primăverii.

La Soveja se află o mănăstire, clădită de Matei Basarab în anul 1645, ca mărturie de împăcare cu Vasile Lupu. Este locul unde şi-a făcut exilul (în 1846 n. n.) şi Alecu Russo.

La stânga Sovejei, privirile se pierd departe spre marele ţinut al Vrancei cu apele lui, Putna, Zăbala şi Maruga, nume armonioase purtătoare de legende.

Sibiul şi împrejurimile lui

Am auzit pe foarte mulţi descriind Sibiul ca un oraş de provincie foarte agreabil; trebuie să spun însă, că eu l-am găsit mult mai frumos decît mă aşteptam.

Am căutat să-mi împart timpul de care dispuneam în aşa fel ca să am timp să văd tot oraşul şi toate instituţiile lui. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost aleea din centrul oraşului. Aici a fost ridicată, în preajma anului 1500, o puternică cetate, care să poată ţine piept năvălitorilor turci şi tătari. După primul zid, foarte gros, al cetăţii, se afla un şanţ adînc cu apă, apoi un al doilea zid, de asemenea foarte puternic. Din distanţă în distanţă se văd turnuri de apărare, ridicate de breslele saşilor: fiecare breaslă îşi clădise turnul său. Aşa e turnul croitorilor, lăcătuşilor etc.

Din mulţimea acelora împotriva cărora bătrînele ziduri ale cetăţii au avut să fie apărătoare tari, cel mai nobil s-a purtat Mihai Viteazul, căruia locuitorii i-au păstrat mult timp o frumoasă amintire. Mihai a cucerit mai întîipărţile din jurul cetăţii, lăsând pe apărătorisă deschidă singuri porţile, când au înţeles că zadarnic se opun.

Dar pe unde odinioară s-au ridicat mîndre ziduri de apărare, acum s-a întins ruina vremurilor. Pe locul cetăţii s-a ridicatun splendid parc, numit „Aleea", spre a servi ca loc de plimbare şi recreaţie urmaşilor războinicilor medievali.

Am trecut apoi prin piaţa (azi Piaţa Griviţei—n.n.) unde se găseşte biserica evanghelică, grandioasă în mărime şi armonioasă în linii.

Ĭn toată piaţa se plimbă în voie mii de porumbei, distrîndlocalnicii şivizitatorii, care, recunoscători, îi hrănesc cu pâine şi grăunţe.Este o concurenţă tacită şi desigur, păstrînd proporţiile, destul de pronunţată, a vestitei pieţe San Marco din Veneţia!...

Tot aici se află şi turnul de semnalizare (Turnul Sfatului n.n.) cel mai înalt turn, ridicat înaintea anului 1600. Aici se află un foarte vechi orologiu, azi înlocuit cu altul electric.

Vizitez, după aceea, splendidul muzeu Brukenthal, unde se găsesc colecţionate, cu mult gust, adevărate comori de artă.

Locul cel mai frecventat de populaţia Sibiuluiepiaţa Unirii. [.. .] Aleea de plimbare o formeazăun singur trotuar, îngust de câţiva metri, de o parte plantat cu arbori şi de cealaltă mărginit de cel mai bun hotel şi restaurant din oraş, numit „Bulevard".

Acest loc de plimbare s-ar putea asemăna, oarecum, cu bulevardul „Pardon" din Cîmpulung Muscel, numai că acesta este de vreocinci ori mai mare, se poate mândri cu mai multe localuri şi e unit cu o grădină publică.

De departe, se ridică mândră de simbolul pe care îl reprezintă şi de mărimea construcţiei, Mitropolia română-ortodoxă, una din cele mai impozante clădiri ale oraşului.

Timp de două zile cât am stat la Sibiu, m-am străduit să aflu tot ce se putea afla; nu mică mi-a fost mirareacând am auzit că oamenii se plâng de lipsa unui stăpân, adică spun că prefectul este aproape inexistent. Alegerea prefectului s-a făcut de data aceasta nu în persoana unui civil, ci a prea-cuviosului părinte al bisericii din Sălişte, sat aşezat la vreo 30 km de capitala judeţului. Grijile prefecturii sunt mari şi încă mai mari se pare ale bisericii.Aşa că sfinţia sa nu-şivede mai de loc de treburile prefecturii, după cum se plâng locuitorii, trebuind ca în fiecare zi să dea fuga la Sălişte, satmare şi unde mereu e de făcut câte ceva. Şi dacă în vreo zi este scutitde slujba către Dumnezeu, sau n-are de luat prescuri, liturghii sau căpeţele, atunci trebuie că se îmbolnăveşte vreo vacă, ori se supărăCel de sus şi nu mai plouă. Şi într-un caz şi în altul, sfinţia sa trebuie să intervină cu harul său pentru însănătoşirea vacii sau desfacerea baierilor cereşti.

Aşa se face că prefectura merge prost, cît se poate de prost şi cei în drept nu se gândesc că e greu pentru unul singur să îngroape morţii în Sălişte, să slujească liturghii, parastase, sfeştanii, să citească molifte de ploaie, de vite,de friguri etc, să rezolve şi hârtiile prefecturii din Sibiu şi să se ocupe apoi de nevoile cetăţenilor unui judeţ atât de mare ca Sibiul ? Să fie lăsat cuvioşia sa acolo unde se cade să, rămâie şi să se pună la prefectură cine trebuie! [. . .]

Pornind din centrul oraşului pe bd. Dumbrăvii (azi bd. Victoriei-n.n.) dai de parcul „Sub Arini", peste drum de care se întinde, de o parte şi de alta, cartierul vilelor noi. La sfârşitul bulevardului se află un foarte frumos monument al şcolii militare de infanterie nr. 2. La dreapta se întinde grandiosul parc al Dumbrăvii, numit de locuitori „La pădure". Este un parc de o sălbăticie plăcută şi odihnitoare. Până la el ai la îndemână mijloace de transport foarte repezi şi comode : tramvaie şi autobuze. În interiorul parcului se află o mică grădină zoologică, cu lupi, vulpi, porci mistreţi şi tot felul de păsări, precum şi un mare lac pentru canotaj.

Continuând drumul pe bulevardul Dumbrăvii, după 12 kilometri ajungi la Răşinari, sat românesc, foarte frumos şi foarte mare ; numără aproape 7 000 de locuitori. E renumit mai ales prin faptul că aici a dorit să fie îngropat marele român Andrei Şaguna . Acesta e satul natal al marelui nostru poet Octavian Goga.

La vreo 12 kilometri spre est de Sibiu se află renumita localitate Ocna Sibiului, unde poţi ajunge foarte repede cu autobuzul. O cursă costă numai 15-20 lei.Între Ocna Sibiului şi Sibiu se află comuna Şura Mică. De aici câmpul începe să se arate în toată frumuseţea. Este o bogăţiedin cele mai răpitoare şie de admirat tenacitatea ţăranilor, care n-au vrut să lase nici o palmă de pământ nelucrat.

La Ocna Sibiului este un parc imens, în care se află trei lacuri cu apă sărată. Lacurile au fost botezate cu numele martirilor români : Horia, Cloşca şi Crişan. Este un parc minunat îngrijit şi unde florile sunt din belşug. Ĭn general este o localitate din cele mai frumoase. [. . .}

La înapoiere reluăm acelaşi drum. Marginile şoselei sunt plantate cu meri, ale căror crengi suntaplecate până la pământ de greutatea fructelor. Privirile se pierd peste acelaşi peisaj învârstat de coloratura minunatelor flori de cîmp.

(1931)

Pe sub poalele Carpaţilor

Ĭn adierea plăcută a unei dimineţi de vară, am plecat din Târgu Jiu spre satul Novaci (azi oraş-n.n.) situat la o depărtare de aproape 45 kilometri. Maşina şerpuieşte elegant pe şoseaua populată de mulţimea carelor încărcate debogăţia câmpului şi truda ţăranilor. Pe marginile drumului defilează, în ritmul unui film, câmpul întins, acoperit de căpiţe sau înveşmântat în haina de mătase foşnitoare a porumbului. Alergnd spre ţelul hotărât, lăsăm în urmă satele Copăcioasa, Săcelu, Crasna, Cărpiniş şi în multe alte sătuleţe cu aspect plăcut şi nume de poezie şi ajungem la Novaci, sat mărişor., numărând aproape 2 500 locuitori (azi peste 6 000—n.n.). De o frumuseţe cum rar am întâlnit în ţară, localitatea s-ar putea compara cu Breaza din Prahova, numai că aceasta e mult mai mare.

Un sat pe care şi natura şi oamenii au vrut să-lînfrumuseţeze. Casele albe apar luminoase şi curate în bogăţia razelor dimineţii. Mulţimea florilor şi verdele închis se armonizează în tonuri de visare. [...]

Pe vârful dealului din dreapta se înalţă, cu perspectivă asupra întregului sat, biserica şi nu departe de ea se ridică frumoasa clădire a spitalului. De partea cealaltă, în faţa lui, se află o foarte frumoasă vilă, ce pare să fie adusă dintr-o pretenţioasă localitate de pe ţărmul mării.[.. .]

În împrejurimile Novacilor am vizitat schitul Crasna, peste ale cărui ziduri patru sute de ani şi-au lăsat urmele. Dar cu toată măcinarea vremii, tâmpla schitului,lucrată în stil bizantin — poate cea mai frumoasă dinîntreaga Oltenie — se păstrează şi astăzi.

Mai departe, spreHorezul Vîlcei, se găseşte renumita mănăstire Polovragi. Despre frumuseţile ei s-a scris atât de mult şi a fost admirată de atâtea mii de vizitatori, că ar fi inutil s-o mai descriu şi eu (autorul consacră totuşi un articol special mănăstirii cu ocazia unei alte vizite—n.n.). Doi călugări îşi făceau de lucru în jurul mănăstirii. Ei m-au primit cu multă voie bună, dându-mi explicaţii asupra mănăstirii, apoi m-au condus până la peşteră.

Mi-am continuat frumosul drum spre mănăstirea Horezu şi comuna cu acelaşi nume, una din comunele cele mai importante ale judeţului Vîlcea.

În apropiere se află satul Măldăreşti (azi comună n.n.) cu conacul de recreaţie, însă şi de gândire intensă, al unuia din conducătorii vieţii noastre politice, d.I.G. Duca. )

Conacul se compunedin : o culă (casă veche boierească, zidită prin preajma anului 1800), mobilată în stil românesc, cu divanuri, vâlnice, covoare vechi în stil oltenesc, icoane vechi cu pictură bizantină şi o casă construită în 1910, tot în aceeaşi curte unde se află cula. ) Totul este aşezat pe un platou ce domină întreg plaiul Horezului Vâlcei. Intrarea în curtea caselor d-lui I. G. Duca se face prin deschiderea unor porţi mari şi vechi, de lemn.

Între case (culă şi casa cea nouă), depărtate una de alta cam de vreo 100 metri, se întinde o pajişte înierbată. Curtea este închisă de jur împrejur cu un zid gros de piatră, îmbrăcat de viţă americană şi alte vegetaţii abundente. Pe lângă aceste ziduri de piatră, o bandă de flori variate şi dese împodobeşte de jur împrejur curtea, iar alături de casa cea nouă se află o grădină de trandafiri.

Cum intri în curte, se deschide în faţă o panoramă de nedescris. Pe toată întinderea plaiului Horez şi în toată împrejurimea vezi cum se înlăntuiesc colinele cu o vegetaţieabundentă până-n vărful munţilor. Se observă vărful Buila, se văd munţii Parângului, se văd toate varietăţile de înălţimi. Dar, ceea ce face farmecul caselor d-lui Duca, este că din orice loc, din curte din culă, din casa cea nouă poţi privi măreţul peisaj a Măldăreştilor şi împrejurimilor. Asemenea poziţie şi privelişte rar se întâlnesc.

Adaug că în dosul grădinii caselor d-lui Duca curge un râu de munte, limpede şi zgomotos, Luncaveţul, umbrit de un bogat zăvoi de anini.

Se întind apoi, de jur împrejur, livezi de fân, iar mai departe pădurile dese şi bătrâne, până în vârful munţilor înconjurători.

Amănunt important şi care dovedeşte, pe lângă gust artistic, şi simţul practic al confortului: la casele d-lui Duca, la Măldăreşti, este adusă lumina electrică de la uzina care alimentează târgul Horezului.

Părăsind încântat aceste meleaguri, nu pot uita uşor fermecătoarea panoramă a Măldăreştilor. (1931]

Breaza

Breaza este avantajată nu numai prin poziţiile minunate, prin aerul curat şi clima plăcută şi lipsită de curenţi şi umezeală, dar şi prin faptul că se găseşte pe şoseaua Bucureşti-Braşov, una din şoselele cele mai frecventate ale ţării, şi pe linia ferată care leagă Capitala de Transilvania.

Comună din cele mai mari (azi oraş—n.n.), Breaza numără peste 10 000 de locuitori. Datorită priceperii celor care o administrează, a ajuns azi să poată mulţumi şi pe cei mai pretenţioşi vizitatori.[...]

O şcoală de îndrumări casnice, înfiinţată de Casele Naţionale, a ajuns să aibă azi 120 eleve, cele mai multe interne, cărora lise dă o pregătire temeinică, atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere instructiv, spre a ajunge excelente conducătoare de ateliere pentru produse casnice, sau bune gospodine. Datorită muncii depuse, azi şcoala se poate întreţine singură. În bazarul acestei şcoli se desfac produsele, de mult folos, ale elevelor. Are şi local propriu, construit după toate cerinţele moderne.[...]

În mijlocul comunei, pe şoseaua frumos întreţinută, stropită cu gudron, având pe margini plantaţii ce-i dau înfăţişare de bulevard orăşenesc, se află un stâlp de kilometraj, însemnat cu kilometrul 103, care stâlp este o imitaţie a kilometrului 104 de lângă Paris. Aici, ca şi la Paris, s-a deschis un frumos local de consumaţie.

Pe partea dreaptă a localităţii se ridică vreo câteva clădiri frumoase, înconjurate de un parc. Ĭntrebând ale cui sunt, aflu căaparţin prinţului Brîncoveanu.Ca să intri în parc, şi mai ales să vezi casele, este însă foarte greu. Se răspunde, aproape invariabil, solicitatorilor, că prinţul nu este acasă. Totuşi, mi se îngăduie vizitarea frumosulu parc. Cât vezi cu ochii, stejari seculari umbresc locul, pe care cresc nenumărate flori de toate nuanţele. Crezi că te afli într-unul din frumoasele parcuri ale localităţilor spanioe din preajma Barcelonei. Şi după ce am admirat îndelung frumuseţea peisajului, porţile au fost zăvorâte din nou, cu grijă, în urma noastră.

Peste drum de parc se întinde, pentru toată lumea, o alee de nuci bătrâni, a cărei sălbăticie numai lumina electrică o mai îmblânzeşte, nerăpindu-i, însă, nimic din farmecul său poetic.

La capătul aleii, prin ceaţa serii, apăreau munţii Carpaţi, iar în vale vuia, cu necaz, parcă, Prahova. Şi peste toată întinderea se ridica, dinspre apus, ca semn de biruinţă, crucea eroilor de pe muntele Gurga.

Clădiri pentru rugăciuni şi învăţătură sunt multe în cele două localităţi, Breaza de sus şi Breaza cea de jos.[...} Toate contribuie la ridicarea nivelului de civilizaţie a locuitorilor. Am găsit şi în cele mai modeste locuinţe curăţenie, saltele şi chiar lumină electrică. Iar în faţa caselor straturi de flori sporesc încă buna impresie pe care ţi-o fac gospodăriile vrednicilor brezeni.

Nu pot termina fără să spun câteva cuvinte şi despre d. E. Chapuisat, directorul marelui consiliu din Geneva directorul ziarului „Journal de Geneve" şi membru corespondent al Academiei Române, care, într-o scrisoare plină de căldură — găsită de subsemnatul într-o articol de ziar, la un sătean, ce o păstra ca pe un lucru de mare preţ, — mulţumeşte pentru diploma pe care a primit-o din partea comunei Breaza, diplomă prin care este recunoscut cetăţean de onoare al acestei comune.

Vechi capitale româneşti

Tîrgovişte

Nu vizitasem încă vechea capitală a Basarabilor şi doream mult să văd ruinele evocatoare ale gloriei noastre din trecut. Sub lumina puternică a soarelui,dintr-o dimineaţă de sfârşit de vară, am luat drumul Târgoviştei. Privireaîmi alunecă peste peisajul încântător al malurilor Dîmboviţei, mărginite de porumburile unui lan abundent, sau de petice de păduri, pe al căror verde se picta uşor, cu reflexe şovăitoare, aurul adus de începutul toamnei.

Prima cunoştinţă cu Târgovişte o faci pe bulevardul larg al gării, peale cărui margini copacii bătrâni te primesc binevoitori, şoptindu-ţi din frunze taine vechi. [...]

Centrul propriu-zis al oraşului îl formează o singură stradă, care nu se poate mândri cu magazine prea mari sau prea bogate. Doar două parcuri mici în tot oraşul: unul aşezat în faţa primăriei; în interiorul celuilalt se înalţă Mitropolia. Un parc exclusiv pentru odihnă şi meditaţie îi lipseşte Tîrgoviştei.[...]

Modernizarea urbanăa mers încet în Târgovişte, aşa că din acest punct de vedere nu prea ai ce admira.

Ĭn schimb, vizitatorul este mulţumit de numărul monumentelor istorice, de mare importanţă.

Ĭntr-o singură zi, cât am putut rămîne aici, trecutul m-a mişcat adânc prin puterea tentaculelor întinse de-a lungul sutelor de ani.

Pentru a înţelege sufletul unui popor, trebuie să mergem şi la izvoarele lui. Aşa, ar trebui să procedăm cu toţi străinii care ne vizitează cu dorinţa de a ne cunoaşte.

Datorită autorităţilor locale,am putut vedea mult, numai în câteva ore; regret, însă, că într-un articol de ziar nu am spaţiul să povestesc pe larg cele văzute.

Primul monument pe care l-am cercetat a fost biserica „Stelea", zidită la 1645 de Vasile Lupu, Domnul Moldovei, în semn de pace cu Domnitorul Munteniei, Matei Basarab. Biserica se ridică pe locul fostei biserici zidite de boierul Stelea; aici fusese îngropat tatăl lui Vasile Lupu, anume Nicolae — fapte despre care s-a scris în pisanie.[...] Clopotniţa actuală e foarte veche, provenind de la fosta biserică a boierului Stelea ; după cum s-a scris în pisanie, e cuo sută de ani mai veche. De curând au fost găsite pe zidul bisericii două pietre funerare, care s-adovedit a fi fost puse pe mormântul a doiboieri omorâţi din ordinul lui Matei Basarab,în timpul răscoalei seimenilor.Iar în curte se mai pot vedea pivniţele palatului fostului mitropolit Nifon. în interior, vremea îndelungată a dat picturii tonuri şterse, ce-ţi saltăgândirea spre culmile credinţei. Prin unele locuri anii au lovit mai greu, stricând ceea ce mna meş¬teşugită crease — dar mai bine să nu se repare.[...] Chiar şi podoaba masivă a marii icoane, lucrată în aur şi argint, îţi dă liniştea locaşului de reculegere.

De aici am plecat spre ruinele Curţii Domneşti, unde se efectuau săpături conduse de d. Virgil Drăghiceanu. Când am ajuns acolo, tocmai se făcuse o groapă de vreo 6 metri adâncime, cu baza în formă de pătrat, a cărui latură avea cam 4 metri. Din această groapă s-au scos două care de oseminte, acoperite cu pământ ars. Provenienţa lor nu mi-a putut-o nimeni explica. Cine ştie ce luptători de fală ai vreunei oştiri şi-au găsit locul în groapa comună, care, după sute de ani, a fost scormonită de cercetători. Dinăuntrul ruinelor, printr-o uşă secretă de numai 60 cm, s-a dat într-o cameră enormă, în care nimeni nu ştie să se fi găsit ceva.

Ruinele palatului lui Matei Basarab se mai văd şi astăzi, dominate de turnul de observaţie, Chindia, ridicat de Bibescu Vodă, şi ele nu aşteaptă decît să fie scormonite şi descifrate.

După ce am văzut tot ce era mai important, pînă şi înfiorătoarele pivniţe ale ruinelor casei domneşti, adînci de opt pînă la zece metri, am vizitat biserica domnească, ridicată, ca şi Curtea Domnească, de apuseanul în moravuri, Petre Cercel, în anul 1583 şi repictată de Constantin Brîncoveanu în anul 1699.

Ĭn biserică se găsesc mai multe morminte ale Basarabilor. Una dintre pietrele funerare, care mi-a atras mai mult atenţia, este a Elenei, soţia lui Matei, moartă în anul 1652. Redau textul inscripţiei mortuare, ca model pentru forma în care se făceau în acea vreme, din asemenea inscripiţii, scurte biografii :

„Acest mormânt al prea luminatei Doamne Kneaghine (principese) prea dorită soţie a prea luminatului şl evlaviosului Matei Basarab şi Voievod şi prin moştenire Domn, (ea, care de două ori douăzeci de ani împlinind întregi în cinstea de soţie (a fost) bogat înzestrată ziditoare a multor biserici (şi) de monastiri. Abisericii pravoslavnice credincioasă şi cu râvnă apărătoare precum şi a multor milostenii, pururea binefăcătoareşi a tuturor (săracilor)... preluare ajutătoare şi sfătuioare a lor săi şi acelor străini. Cu prea mare plâns şi jale celor ai săi şi a tuturor şi-a săvârşit viaţa după împlinirea anului 1761 (an de la întruparea cuvântului lui Dumnezeu 1652"). [...]

Iar pe piatra mormântuluilui Matei Basarab s-au săpat câteva stihuri, al căror autor nu ştiu cine ar putea fi, poate chiar domnitorul, sau vreun grămătic de la curte, care a scris, din voinţa Domnului, epitaful lăsat nouă mărturie :

„Aicea zac eu Matei în acest pământ rece. Pentru că cu voi cei vii nu pot apetrece. Cela ce am fost oarecând de toţi prelăudat, acuma zac fără suflet, cu lut împresurat. Numai vă rog, greşitul, toţi mă iertaţi, acest mormânt întunecat pururea cercetaţi."

După ce am terminat dedescifrat inscripţiile, am continuat să privesc îndelung aceşti ochi ai vremii. Şi o mare parte din trecutul nostru istoric mi-a apărut de sub greutatea lespezilor.

M-am desfăcut cu regret, din clipele de reculegere, în timp ce preotul îmi arăta cele trei părţi ale altarului: vestiarul, tămâierul şi altarul din mijloc. Atunci am observat şi urmele lăsate de furia oamenilor chiar şi asupra lucrurilor sfinte. Gloanţe, suliţe, săbii au străpuns până şiochii sfinţilor de pe pereţi. În afara bisericii am văzut câteva ghiulele rotunde, probabil trase cu tun de cireş asupra acestui locaş unde se odihnesc Domnii Basarabi.

De aici am plecat spre Mitropolie, care se găseşte în apropierea bulevardului ce duce la gară. Mi s-a spus că piatra fundamentală a fost pusă în anul 1893. Deşi este o clădire monumentală, parcul din jurul ei îi ascunde din măreţie. Cineva mi-a vorbit cu părere de rău de fostul locaş al mănăstirii, clădire mai impunătoare şi de o nepreţuită valoare istorică. Cele opt turnuri de pe atunci se înălţau mai convingătoare.

Ĭn interior Mitropolia este pictată într-un stil neo-bizantin ; unele amănunte amintesc de biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Din odoarele vechi ale Mitropoliei nu se mai vede nimic în afară de un picior de la sfînta masă. Unde o fi restul lucrurilor? Ĭn muzeul din curtea Mitropoliei nu se află, alături demormintele vechi sculptate, decât părţi din sfînta masă, precum şi cele opt cruci aşezate în cele opt clopotniţe vechi. Sânt nişte cruci foarte mari, lucrate din fier ciocănit şi aşezate în blocuri rotunde din piatră. Privindu-le am înţeles regretul după vechea Mitropolie. Desigur, aceste opt cruci, aşezate deasupra, făceau o impresie impunătoare.

Dar crucea mare, aşezată la intrarea în parc, prin iniţiativa şi perseverenţa scriitoarei noastre, maica Smara, în memoria lui Tudor Vladimirescu, îmi aminteşte că, în puţinul timp ce mi-a mai rămas, am încă multe de văzut.

(1931)

Municipiul Ploieşti

Cum am pornit dingară, Ploieştii mi-au dat impresia unui mare oraş. Spre centrul localităţii, care adăposteşte vreo sută de mii de locuitori (azi peste 150 000-n.n.), mergi pe marele şi frumosul bulevard al Independenţei, format din două artere, una pentru ducere, iarcealaltă pentru întoarcere, având pe amândouă marginile şi alei înguste pentru biciclişti şi pietoni.Între cele două căi principale rămâne loc pentru mici şi atrăgătoaregrădiniţe, care împodobesc bulevardul până în centru.

Pe acest bulevard se înalţă falnicul Monument al Independenţei (cunoscut sub denumirea de Monumentul vânătorilor-n.n.), de pe soclul căruia vitejii vânători ai războiului de la 1877 te privesc cu un aer de triumf, parcă. În piaţa Unirii, aproape de centru, încă un simbolic monument: statuia libertăţii. [...]

Mă grăbesc ca, în centrul oraşului, format din străzile Unirea, Kogălniceanu şi pasajul Cooperativa, să admir frumuseţea Ploieştilor.

Ĭn oraşul acesta, unde se găsesc 14 rafinării, de la care Statul încasează peste 70 000 000 lei anual, un mare număr de şcoli şi biserici, viaţa pulsează febril.

Din cauza acestei grabe, probabil, nu se simte lipsa unui parc mai mare. De abia sunt două mititele, unul lângă prefectură şi celălalt în mijlocul oraşului, acesta din urmă părând să fie folosit şi ca ateneu popular, în aer liber, unde de două ori pe săptămână rulează şi câte un film educativ şi instructiv pentru oamenii nevoiaşi.

Câteva clădiri monumentale sunt în lucru: dintre ele, cea mai impunătoare va fihala (actualele Hale Centraleterminate în 1937-n.n.). care se construieşte după planurile arhitectului Toma Socolescu. Ca să dau o ideie asupra mărimii ei, pot afirma, după informaţiile căpătate, căridicarea ei necesită o cheltuială de 70 000 000 lei, până acum făcându-se lucrări ce valorează cel puţin 40 000 000 lei.

O altă clădire măreaţă va fidesigur catedrala Sf..Ioan, construcţie de mari dimensiuni şi armonioase linii, ce va face fală oraşului, înlocuind printr-un turn înalt, consacrat eroilor, lipsa unui monument de cinstire a celor care au luptat în războiul libertăţii de la 1916—1918.

Iar în localul fostei primării, unde a funcţionat o secţie a tribunalului, azi mutată în impozantul palat al justiţiei, se va amenaja o sală de pictură — unde vor fi expuse tablourile primăriei, ale prefecturii şi copii de pe tablouri celebre, -— o sală de conferinţe, iar un apartament va fi consacrat unei bogate biblioteci, care vă purta numele d-lui Nicolae Iorga.

Pe străzile oraşului se lucrează la noile pavaje, lăsându-se la distanţe de 8 m locuri de plantat salcâmi şi tei, încât, cu drept cuvânt, crezi că te afli într-un oraşoccidental. O administraţie atât de harnică merită din partealocalnicilor încurajare şi recunoştinţă.

M-a surprins marea abundenţă de alimente şi băuturi din oraş: vin, must şi pastrama de capră se găsesc pe toate străzile.

Ĭn oraş circulă chiar o întrebare frecventă: „Ce bei ?", ceea ce a făcut ca Ploieştiului să i se mai zică : „Ce bei ?" şi săse creadă că sugacii sînt înţărcaţi cu cherci. Poate ca să le taie setea? ! . ..

La restaurantul „Berbec", aşezat în centrul oraşului, mi s-a pretins, totuşi, un preţ exagerat pentru un litru ele vin! Probabil că orchestra clasică a localului, care prin cântecele ei te face să crezi că eşti mai curând la Liverpool decît în România, determină sporirea pretenţiilor patronului. Păcat, însă, că nu se aude aici nici un cântec românesc ! Să fi uitat oacheşii lăutari „doina" cântată de înaintaşii lor, sau le e ruşine, cumva, s-o mai cânte ?

Cu maşina, am plecat apoi să vizitez judeţul. Pe şosele încadrate de arbori cu frunzele cărămizii, ori deşofran, trec prin Câmpina, Băicoi şi ajung la Moreni, unde am vizitat dealurile încărcate cu păduri de sonde, care scot la suprafaţă bogăţia subsolului românesc, pe care, din nefericire, îl speculează mai mult străinii. Spre durerea noastră, în multe sonde aici este oprit lucrul din cauza crizei. Când şi când se mai vede fumegând înlocul unde doi ani de zile a vâlvâit flacăra uriaşă, prefăcând în scrum şi fum o avuţie petroliferă de zeci de miliarde de lei!

(1931)

Capitale de judeţ

Piteşti

Din Costeşti am plecat în automobil spre Piteşti, trecând prin frumoasele sate Broşteni, Podu Broşteni (ambele aparţin astăzi de Costeşti—n.n.), Albota şi prin falnica pădure Albota. De o parte şi de alta a drumului, copacii desfrunziţi se profilează prin ceaţa toamnei, ca tainice semne de exclamare în cadrul pitorescului naturii. Cântecul păsărilor a încetat şi doar zumzetul motorului tulbură liniştea adâncă a firii, care ar vrea parcă să se odihnească pe covorul îmbietor al frunzelor îngălbenite.

Pe negândite ajungem la marginea oraşului, care numără peste 27 000 locuitori (azi cea 70 000-n.n.). Trecînd pe străzile principale, nutocmai bine pavate, observ, mişcat, că locuitorii au ţinut să-şi fixeze în marmură sau bronz amintirea faptelor oamenilor din trecutul nostru bogat.

Piteştiul nu este lipsit de instituţii culturale.[...] Dintre biserici mi-au atras atenţia îndeosebi biserica Si. Vineri, ale cărei linii bizantine mi-au reamintit prea frumosul locaş de rugă, ridicat acum în Costeşti, după planurile arhitectului Berechet. [. ..]

Spre deosebire de alte oraşe de provincie, unele chiar mai mari, Piteştiul se bucură de toate îmbunătăţirile tehnicii moderne, având apă potabilă, canalizare şi lumină electrică.

Deşi de dimensiuni mici, oraşul posedă un teatru comunal (azi Teatrul de stat „Al. Davila", adăpostit din anul 1948 într-o monumentală clădire-n.n.), dar îi lipsesc parcurile în interior ; aredoar unul de mici dimensiuni, lângă prefectură. Nici un centru propriu-zis cu clădiri frumoase şi magazine bogate nu există ; numai la ora prânzului şi seara monotonia este înlocuită, pe strada Şerban Vodă, de o circulaţie maiînsufleţită.

Cei care vin, însă, la Piteşti nu au de ce regreta, fiindcă oboseala le este răsplătită de frumuseţea cunoscută aparcului Trivale, o adevărată mândrie pentru localnici.

Ĭn marginea oraşului, pe o coastălină, se întinde o pădure bătrână, în care a pătruns puţin mâna omului, amenajând doar câteva alei, cea mai mare parte rămânând aşa cum a fost creată de natură. În vârful unui deluşor, zidită de mitropolitul Varlaam, la 1698, stă mănăstirea Trivale, refăcută în două rânduri de arhimandritul Ieroftei şi în 1904 de episcopul Timus Gherasim al Argeşului. [...]

Acum, către sfârşitul toamnei, când melancolia îmbrăţişează şi colţurile cele mai fermecătoare ale naturii, înveştmântând-o în caldul ruginiu, premergător morţii, priveliştea te ţine aţintit multă vreme.Ĭmi imaginez cum trebuie să fie de frumos primăvara, cînd poezia vieţii începe să fie cântată de păsărelele reîntoarse, şi pe fiecare crenguţă, şi pe fiecare bucăţică de pământ energia creatoare se redeşteaptă, învolburând ici un ghiocel sau o brînduşă, colo o micşunea sau un clopoţel, ori drăgăstoasa viorea — toate sub cupola ţesută din ramurile ce prind a înverzi.

Cineva mă atinge uşor pe umăr şi începe să-mi vorbească. Era arhimandritul Ianuarie, fostul stareţ al mănăstirii Tismana, de unde, după ce a păstorit peste douăzeci de ani, a fost scos, prin intrigi politice. Acum s-a mutat la mănăstirea Trivale şi cu o voinţă neobosită a dat unui locaş găsit în ruină un aspect sănătos, întemeindu-şi repede şi o gospodărie micuţă, necesară unui călugăr.

Trecând pe lîngă cele două morminte ale foştilor stareţi, am pătruns în interiorul bisericii, undeam găsit lucruri mai bogate decât mă aşteptam.[...]

(1931)

Ţinuturi argeşene

Ĭn capitala Basarabilor

Pe o şosea, ale cărei gropi interminabile ameninţă la fiecare învârtire a roatei automobilul să ne lase fără arcuri, am pornit din Piteşti spre Curtea de Argeş (azi şoseaua e modernizată pînă după Curtea de Argeş, la Vidraru-n.n.). Dacă administraţia n-a vrut să se trudească de loc spre a da o cale propice călătoriei, în schimb natura s-a străduit să-şi păstreze chiar către sfârşitultoamnei un aspect de vrajă, făcându-lpe călătorul rătăcit pe această şosea nepracticabilă să-şi mai uite necazurile şi să nu regrete că a pornit la drum. De o parte şi de alta se pierd în zare căsuţele satelor Găvana, Dobroteasa, Merişani, Măniceşti, Radu Negru şi multe altele, până când ajungem şi în fosta Capitală a Ţării Româneşti, Curtea de Argeş, loc unde te copleşeşte amintirea Basarabilor.[...]

Ca să scriu tot ce ar trebui asupra Curţii de Argeş, articolul ar lua dimensiuni nepermise publicării într-un ziar. Mă voi rezuma, deci, la ceea ce consider de o importanţă şi un interes capitale pentru cititori.

Mai întâi am vizitat Curtea Domnească, ale cărei ruine se întind într-o curte enormă şi am intrat în biserica la al cărei altar de mult nu mai răsună glasul preotului slujitor sau al cântăreţului din strană. Acest locaş, în care se odihnesc atâţi înaintaşi ai noştri, a fost decretat ca monument istoric şi se caută a nu se schimba nimic din ceea ce au lucrat meşterii veacurilor trecute. Pictura mănăstirii, în culori calde de reculegere, a fost făcută în trei epoci : în secolul al XlV-lea, al XVI-lea şi al XVIII-lea; las ca ea să fie descrisă de vreun mare cunoscător al nostru, eu mulţumindu-mă' numai cu admiraţia pe care ţi-o impuncreaţiile artistice, desăvârşite,dinaintea veacurilor noastre, admirator neiniţiat, nu am putut gusta decât liniile sinuoase ale celei din urmă picturi, dar mă gândesc cu invidie la cunoscătorul care, ajutat de imaginaţie, îşi poate reconstrui în minte, din amănuntele vizibile, şi celelalte două straturi pictate, suprapuse.

Altarul, în faţa căruia s-au prosternat domnitorii şi poporul generaţii de-a rândul, este format din trei părţi, asemenea cu cel pe care l-am descris, al bisericii Curtea Domnească din Târgovişte.

Aici, sub bolţile străvechi, se odihnesc în patrusprezece morminte domnitorii până la Mircea cel Bătrîn. Din nenorocire, călugări cunoscători ai mormintelor, sau năvălitori străini, au jefuit în câteva rânduri bogăţiile cu care au fost îNgropaţi domnitorii. Doar mormântul lui Radu Negru Vodă rămas neatins, până când a fost descoperit, în anul 1922,de istoricii români, favorizaţi de o întâmplare încă necunoscută publicului.

Vorbind cu părintele paroh, Ştefan Dumitrescu, om în vârstă de peste 80 ani, de modul cum a fost descoperit mormântul, acesta îmi dădu preţioase lămuriri, ca unul care a fost de faţă chiar în momentul când s-a discutat şi s-a hotărât locul unde se vor efectua săpăturile. Cum este, de obicei, mai pe la toate aceste biserici vechi câte un cântăreţ, care a moştenit din tată în fiu această funcţie, se găsea şi aici unul în această situaţie, anume Sima Popescu, mort în anul 1927. Mulţumită acestuia s-a făcut descoperirea. Când membrii Comisiei monumentelor au venit la Curtea Domnească din Argeş, cu intenţia de a face noi cercetări, cântăreţul Sima Popescu le-a dat preţiosul amănunt că la un anumit stâlp, i-a spus părintele lui cătrebuie să se oprească cu coliva la orice parastas, lucru care se obişnuieşte din moşi, strămoşi.

Cu toată dificultatea pe care o necesita săpătura sub un stâlp susţinător, cu multă dibăcie şi precauţie ea a fost îndeplinităşi s-a dat, astfel, peste mormântul lui Radu Vodă,care a avut norocul să nu fie pângărit de mâna furilor.

Ceea ce am văzut aici e impresionant. După ce lespedea grea care acoperă locul de odihnă al domnitorului este împinsă, printr-un sistem special, şi pătura neagră, care ascunde încă sicriul, este dată la o parte, într-un sicriu de piatră, acoperit cu sticlă, pentru a permite libera vedere, apare un schelet complet, căruia nu-i lipseşte nici o falangă, nici cel puţin un dinte din cele două şiraguri albe ca nişte mărgăritare. Fruntea îi este împodobită cu o coroană de aur masiv şi înfrumuseţată cu boabe de mărgăritar şi probabil, prin faptul că sicriul a fost din piatră şi închis tot în piatră, se mai observă şi azi tunica de mătase, închisă în butoni de aur, cu stema Basarabilor ; de-a lungul părţilor interioare ale mânecilor sunt alţi butoni de aur, în număr de 40. Podoabele le completează o cruce mare din boabe de mărgăritar, aşezată pe mâini şi un cordon de mătase, cu ciucuri roşii, care îi încinge mijlocul, închizîndu-se cu o pafta de aur în greutate de 300 grame, reprezentândun castel medieval.

Ĭn faţa mea erau întinse rămăşiţele pământeşti ale unui domnitor mort cu sutede ani înainte şi tăcerea impresionantă care mă învăluia, sub zidurile bisericii, nu venea nici unzvon s-o tulbure. Cu inima strânsă de emoţie aşteptam ceva nedefinit, aşteptam parcă să aud în jurul meu şoapte care să-mi destăinuiască de cele ce au fost pe acele vremuri.[...]

Din oraş, din Curtea de Argeş, am pornit spre un deal, care predomină localitatea, deal împodobit cu un parc frumos, cu alei, în mijlocul căruia se înalţă biserica Sân Nicoară, sau, cum i se mai zice, biserica Doamnei Clara. De aici ne-am îndreptat spre măiastră operă de artă a legendarului meşter Manole şi a evlaviosului domnitor Neagoe Basarab, cu doamna lui, Despina. Despre frumuseţea din poveşti a mănăstirii Curtea de Argeş, considerată ca cea mai minunată podoabă arhitecturală creştinească din întregul Orient european, s-a scris atât de mult, în ţară şi străinătate, încât ar fi inutil să mai aduc şi părerea mea de nespecialist, sausă fac o descriere, care, oricât de poetică, n-ar putea spune ceea ce se poate vedea.

Ĭn partea dreaptă a intrării, mormintele regelui Carol şi al reginei Elisabeta, având în mijloc pe al fiiceilor, Marioara, şi în partea stângă pe acela al regelui Ferdinand, Iar mai departe al lui Neagoe Basarab şi al soţiei lui, Despina, cu cei trei fii ai lor, se bucură de pacea eternă, sub armonia de negrăit a sfântului locaş. [...]

Ĭn apropierea mănăstirii se află palatul în care a locuit regina Elisabetadupă moartea regelui Carol. În salapalatului, o enormă frescă, ce acoperă cei patru pereţi ai încăperii, reprezintă legenda meşterului Manole.[...]

Ĭntovărăşit de primarul comunei, d. Mişu Ştefănescu Goangă, un om de ispravă, bun administrator şi excelent veghetor al treburilor obşteşti, am fost şi la mica bisericăOlari, clădită aproape de anul 1600, şi care a servit timp îndelungat de schit de maici.

Terminând cu vizitarea mormintelor domneşti am căutat să mă interesez şi de viaţa pe care o duc cei 7 000 de locuitori ai localităţii (azi oraşul numără cea 18 000 de locuitori-n.n.). O viaţă liniştită duc aceşti trudnici lucrători ai pămîntului, sau mici meseriaşi, dar cu regret am observat că prea puţine din mijloacele moderne de trai au pătruns aici. Apa potabilă şi canalizarea sunt încă lucruri necunoscute, iar instalaţia de lumină electrică este din cele mai slabe.Singurul local de distracţie, un cinematograf, nu mai funcţionenază de mult, spremarea părere de rău a elevilor numeroaselor şcoli ale comunei.[...]

Tot colindând prin oraş, observ că una din principalelestrăzi era lipsită de tăbliţa cu numele ei. Cineva, care întovărăşea şi era cunoscător al stării lucrurilor din orăşelul argeşean, mi-a spus că înainte strada se numea Decebal şi avea tăbliţa necesară, dar cum vremurile sunt schimbătoare, s-a găsit că numele marelui şi viteazului nostru strămoş poate fi înlocuit prea bine cu numele unui

erou modern, e drept, cam minuscul. Dar oamenii mai cu bun simţ au aşteptat să treacă furia guvernamentalăşi au dat tăbliţa jos, comandând alta cu vechiul nume al regelui ilustru, Decebal.

Nu pot termina înainte de a face loc revoltei care m-a cuprins pe mine — şicred că pe orice bun român — când am intrat în oraş. Toate străzile sunt rău pavate, însă cea care duce la mănăstire este în cea mai deplorabilă stare. Este şoseaua naţională, care cade în atribuţia Casei autonome a drumurilor, o instituţie care nu s-a gândit să astupe nici una din enormele gropi prin care nupoţi avea curajul să treci decât cu un puternic automobil. Nu se găseşte nimeni să ia măsuri pentru îndreptarea unicului drum care duce spre locul de veci al voievozilor noştri ? Oare domnii de la Casa autonomă a drumurilor îşi închipuie că frumoasele plute aşezate de o parte şi de alta a drumului pot şterge proasta impresie pe care o lasă continuile hâţâieli şi bălăbăneli ale maşinii ? Acest drum, care conduce spre Pantheonul României, ar trebui să fie demn de admirat, iar nu un semn ruşinos de felul cum ştim să cinstim pe marii realizatori ai aspiraţiilor străvechi şi un prilej de ocară pentru răuvoitori !

Cârmuitoriiţării trebuie să ţie bine seamacă Argeşul nu este numai al argeşenilor, ci este al României!

(1931)

Prin munţii Argeşului

La Cumpăna

După ce am vizitat tot ce era mai important în vechea capitală Curtea de Argeş, m-am hotărât să plec spre Cupăna, aşezată la o distanţă de vreo 36 km spre miazănoapte. Dar, pentru a face acest drum, nu există alt mijloc de locomoţie mai rapid decât trenul societăţii de exploatare forestieră. [. . .]

De o parte şi de alta a căii ferate, munţii îşi închină fruntea cerului. Nu se văd în jur decât coastele munţilor, învăluite în melancolia

sfârşitului de toamnă. Din slăvi, privirile prind doar peticele plumburii ale văzduhului.

Din când în când, cîte un cioban cu bunda de piele, inundat parcă de albul oilor, vine să întregească peisajul gălbeniului vegetaţiei veştejite.

Suntem la poalele munţilor Albina. Trenul, după ce opreşte câteva minute, intră într-un tunel, destul de lung, apoi şerpuieşte mai departe prin munţi, dându-ţi de multe ori impresia că, într-o furie de monstru mitologic, vrea să-l zdrobească, repezindu-se în namilele ce par că-i închid calea .

Monotonia trăncănitului roţilor se armonizează plăcut cu susurul şăgalnic al Argeşului. Şi reveria continuă într-un cadru vrăjit, când, pe neaşteptate, la o cotitură a căii ferate, apare cetatea lui Vlad Ţepeş.

Poziţia strategică, aleasă spre a fi ridicată cetatea, şi săllbăticia ce-o înconjoară, sălbăticie care pe vremea aceea era, desigur, mai mare, fac chiar şi pe un necunoscător al zbuciumatei noastre istorii să înţeleagă multe din trecutul nostru în timp ce în Apus se puneau bazele statelor moderne şi se înfiinţau primele universităţi germane, strămoşii noştri răscoleau munţii în căutarea celor mai de nepătruns fortăreţe. Unul dintre locurile alese a fost şi acesta, nu departe de Posada, unde mândrul Carol Robert a preţuit pentru prima oară curajul şi dibăcia poporului românesc, sintetizate în aprigul Basarab Vodă.

Curios, acest munte, pe care se ridică cetatea, n-are propriu-zis un nume; este cunoscut doar sub numele de Cetatea, iar imaginaţia înflăcărată a poporului a dat naştere şi aici unei legende.

Se zice, astfel că această cetate de apărare ar fi fost începută de Vlad Ţepeş în zilele Paştilor. La ridicarea ei ar fi fost siliţi să muncească înşişi boierii ţării, duşmaniidomnitorului.

Pe coasta care duce spre vârf au fost aşezaţi boieriivoinici, care îşi dădeau din mână în mână piatra şi materialul de construit şi în felul acesta ajungea mai repede la locul cuvenit; pe coasta opusă au fost aşezate femeile şi copiii, care, tot din mână în mână, coborau vasele goale sau celelalte lucruri, ce nu mai erau necesare sus.

Nu numai duşmani însă a avut în interior Vlad Ţepeş, ci şi prieteni, care nu ştiau să-şi precupeţească sacrificiul. În special e cunoscută povestea celor nouă fraţi, din satul Arefu, cărora Vlad, în semn de recunoştinţă, le-a dăruit 7 000 hectarede pământ. Şi prin acele părţi locuitorii au şi azi danii (hârtii) de la războinicul domn, crunt cu cei răi şi recunoscător către cei vrednici şi buni.

Se adevereşte că pentru această cetate nu s-a muncit şi nu s-a cheltuit degeaba : numai o singură dată au reuşit să pătrundă turcii îndefileu, suindu-se pe un munte la fel de înalt cu cel pe care se afla fortăreaţa, şi au încept să tragă cu un tun de cireş. O doamnă, care se afla împreună cu Vlad la locul asediat, ar fi vrut să-l trădeze pe domnitor, însă cei nouă fraţi din Arefu, prin mijloace necunoscute, au aflat de trădare şi ajungînd la Ţepeş, pe poteci numai de ei ştiute, i-au destăinuit trădarea. Atunci, Vlad a ieşit din cetate şi, condus de cei nouă fraţi, tot pe unde veniseră s-a refugiat, prin munţi, la Făgăraş.Trădătoarea a reuşit şi ea săfugă din cetate, însă prin strâmtorile munţilor, lângă Buda, Dumnezeu a făcut ca fără-de-legea ei să fie pedepsită: prinzând-o, Vlad a omorât-o la locul denumit de atunci Poiana Doamnei.

Ceaţa se ridicase şi muntele apărea în plinătatea lui, dominat de cele patru turnurialecetăţii măcinate de vreme. În vale, bătrânul Argeş, cunoscător al multor taine, ne mângâia auzul cu sunetul cristalin al rostogolirii undelor sale din piatră în piatră.

Din acest loc evocator am plecat spre Cumpăna, aşezată la o altitudine de peste 800 metri, unde am ajuns după ce am trecut peste torentul Buda, şi am putut vedea şi locul numit Poiana Doamnei. La Cumpăna am vizitat o frumoasă vilă, încadrată de un parc minunat de brazi şi flori şi am admirat îngrijiteleheleştee cu păstrăvi.

Numai la câteva sute de metri de aici se află centrul exploatării forestiere. [...]

Chiar de la mesele restaurantului,ochii prind desfăşurarea minunatelor tablouri ale naturii, cu silueta vreunui castel sau a vreunei vile mai mari. Cu drept cuvânt te-ai crede într-un cadru medieval, dacă lumina electricăşi alte îmbunătăţiri moderne nuţi-ar dovedi că te afli în vremuri mult depărtate de ale lui Vlad Ţepeş, să zicem,,poate mai bune.

(1931)

Perlele Carpaţilor

Predealul

Sărbătorile reţinîndu-mă mai multe zile acasă, mi-arăsărit iarăşi o dorinţă nestăpânită de a pleca din nou prin ţară, spre a culege noi impresii şi cunoştinţe folositoare lucrării ce-am întreprins de mai multă vreme. Cum, însă, împrejurările nu-mi permiteau să lipsesc prea mult din Capitală, m-am hotărât, în sfârşit, cu greu,să-mi îndeplinesc dorinţa, făcând o călătorie mai mică, doar pâ nă la Braşov. Şi am pornit la drum.

De zeci de ori am călătorit pe Valea Prahovei; acum, apropiindu-mă cu trenul de Predeal, un peisaj de o frumuseţe uimitoare şi grupurilevesele de seniori, care se amuzau ademenitor pe frumoasele dealuri, m-au îndemnat să-mi scurtez drumul şi să mă opresc în această localitate. Este unul dinobiceiurile mele în călătorie :acela că plec spre un punct, iar pe drum, dacă văd ceva mai interesant, îmi schimb destinaţia, mă opresc altundeva.

Am coborât,deci, plin de voioşie, în Predealul care ne-a servit altădată de nedreaptă frontieră şi care a plătit, prin ruinarea lui în timpul războiului, temeritatea noastră (e vorba de primul război mondial-n.n.). Acum, însă, îmi pare strălucitor de frumuseţe, acoperit de albul orbitor al zăpezii şi gătit,parcă, de sărbătoare, sub potopirea luminoasă a soarelui.

Deşi peisajul mă atrăgea cu forţe irezistibile, am simţit totuşi nevoia unei informări precise asupra localităţii. [.. .]

Vestita localitate, una din cele mai fermecătoare ale ţării noastre, a fost înzestrată de natură în aşa fel, că vara este folositoare multor suferinzi, prin clima ei sănăroasă, lipsită de curenţi şi iarna prin avantajele naturale pe care le oferă sportmenilor, aici ţinîndu-se toate concursurile internaţionale sportive care se organizează iarna in ţara noastră.

Una dintre cele mai importante instituţii publice din comună (azi oraş-n.n.) este şcoala normală de fete, a cărei clădire, care a costat 15 milioanelei, a fost făcută cu banii învăţătorilor din judeţul Prahova.[...]

Nimic nu-i lipseşte Predealului din ceea ceface dovada civilizaţiei, începând cu apa potabilă şi isprăvind cu lumina electrică; chiar şi şoselele şi potecile de plimbare sunt bine întreţinute. De pe oricare ridicătură ai privi panorama orăşelului, peisajul îţi dă impresia unei localităţi elveţiene; numai vilele mari şi mici, presărate armonios printre brazi, îţi amintesc, prinstilul lor românesc şi uneori de gen culă, că te afli într-o localitate de munte pur românească. [.. ]

Mă mir cum nu s-a format încă, aici, nici o societate să construiască şi să pună la dispoziţia vizitatorilor un mare local în stilul celor care se află în staţiunile occidentale. Mulţi vizitatori vin numai pentru câteva zile şi deci, pentru atâta timp nu pot închiria numai vile. Or, cele trei hoteluri existente : „Dimitriu", „Palace" şi „Predeal", deşi curate, nu satisfac exigenţele unor gusturi mai rafinate. Şi doar ştim cu toţii cât cîştigă statele care muncesc să pună la dispoziţia turiştilor şi vizitatorilor cele mai bune mijloace.

Prin poziţia lui climaterică, fiind aşezat numai la 18 km de Sinaia şi la 22 km de Braşov, Predealul atrage, în fiecare iarnă, un mare număr de vizitatori, care sînt favorizaţi de marele număr de trenuri ce trec prin localitate, aproape la fiecare oră cîte unul. Mă surprinde totuşi cădirecţia căilor ferate nu se gndeşte să facă o reducere simţitoare pentru cei ce vin la Predeal, cei mai mulţi pasionaţi ai sporturilor şi care n-au timp să rămână decât o zi, două, în localitate.Tarifele prea ridicate ale transportului, chiar în clasa a IlI-a, împiedică pe mulţi să vină aici, şi în felul acesta pierd mult şi căile ferate şi comuna. Chiar şi reducerea de 50% ce seacordă în anumite anotimpuri vizitatorilor acestei nemaipomenit de frumoase localităţi de munte, încă nu este accesibilă multor doritori de a o cunoaşte.

Privindu-l, de pe înălţimile din jur, Predealul îţi dă impresia unei cetăţi înconjurate de ziduri uriaşe, opera naturii, ziduri ce se văd de la mari depărtări şi care ating, la piscul Cocoşului, 1446 metri, la Clăbucetul Taurului 1528 metri şi la Diham 1581 metri înălţime.

Vegetaţia este abundentă pe munţii din jur. Doar Bucegii searată mai puţin împodobiţi, părând şi mai mustrători de luptele care s-au dat prin văgăunile lor. Şi azi se mai găsesc prin munţi oseminte şi cranii ale celor care au murit apărându-şi ţara. Numai în cimitirul eroilor din Predeal au fost îngropaţi peste 4 000 de ostaşi români.

Când au încetat ostilităţile şi s-au întors paşnicii locuitori ai Predealului, spre casele lor, oameni obişnuiţi cu viaţa patriarhală, au găsit, în locul muncii lor, mormane de cărămizişi rareori câte un zid şi acela dărâmat. Totuşi, cu bunăvoinţă şi multă sârguinţă, s-au apucat din nou de lucru, reclădind pe fosteleruine, un orăşel nou, cu vile mândre, ce se răsfaţă scânteietor în soare. [...]

De curând s-a constituit o societate, formată din câţiva oameni cu suflet, în dorinţa de a înfăptui opere trainice, cu scopul înfrumuseţării Predealului. [. ..] Primul pas a fost făcut prin înfrumuseţarea unui parc, la care se lucrează cu febrilitate de două luni, aşa că la vară vizitatorii voravea o nouă surpriză, şi din cele mai plăcute. Tot acum se mai lucrează la o pistă pentru bob, lungă de aproape 5kilometri, care porneşte din vârful muntelui Clăbucetul Taurului şi ajunge la pompa de apă. Astfel că acum Predealul poate fi considerat ca una dintre cele mai bine înzestrate staţiuni climaterice şi ca cea mai importantă localitate pentru concursurile internaţionale sportive de iarnă. E drept, sporturi se fac şi la Sinaia, dar acolo mai este şi cazinoul, cu ruleta lui nenorocită, încît aşa-numita odinioară „Perlă a Carpaţilor" are mai degrabă un aer de mondenitate, incompatibil cu viaţa sportivă, sănătoasă şi de recreaţie. [. . .]

Nu pot părăsi Predealul, fără să mă urc din nou pe dealul Cioplea, la grupurile tinereşti de schiori, printre care se rătăcise şi câteunul mai în vîrstă, cu inima tânără însă, păstrând aceeaşi notă de bună dispoziţie.

Se înserase, când am coborât. Ici, colo, începeau să seaprindă luminile la vilele risipite pe sub poalele munţilor, dându-mi impresia licăririi miilor de stele pe cerul îngheţat. Plin de voie bună, m-am despărţit de acest colţ fermecător al ţării, care nu mă îndoiesc că va fi dezvoltat, înfrumuseţat şi apreciat din ce în ce mai mult la justa sa valoare.

1932)

Oraşe olteneşti

Râmnicu Vâlcea

Mai văzusem în câteva rânduri oraşul Râmnicu Vâlcea. Totuşi, timpul de care dispuneam de fiecare dată nu-mi era îndestulător ca să-lpot cerceta în amănunt şi să studiez viaţa localnică, cum de altfel obişnuiesc să fac ori de câte ori am prilejul să descriu un oraş. De data aceasta am plecat din Bucureşti cu gândul să consacru câteva zile numai studiului unor părţi mai importante din ţinuturile Olteniei.

Primele aşezăminte, pe locurile în care se aflăactuala capitală a judeţului Vâlcea, au luat fiinţă se pare pe vremea romanilor.Locuinţele au fostridicate de la început între râul Rîmnic şi dealul Capela. Oraşul înflorind şi crescând, cu timpul a atras numeroşi comercianţi şi industriaşi. Astăzi numără o populaţie de aproape patruzeci de mii de locuitori.

În trecut, oraşul era o reşedinţă preferată a boierilor şi a înalţilor funcţionari retraşi la pensie. O linişte odihnitoare şi o natură picturală ofereau cadrul necesar unui sfârşit de viaţă lipsit de griji şi consacrat reculegerilor...

Până la războiul mondial (e vorba derăzboiul din 1916—1918-n.n.) Râmnicu Vâlcea era un important punct de trecere spre Ardeal. [...]

Aici se afla şi episcopia Noului Severin, întemeiată de Radu cel Mare, care a domnit între anii 1496—1508. [...] Biserica Episcopiei se numără printre cele mai vechi din ţară ; ea a fost refăcută de domnitorul BarbuŞtirbei. Pictura actuală, cu oaccentuată nuanţă bizantină, sedatoreşte pictorului Gh. Tattarescu. [...]

La nordul oraşului se găseşte străvechea biserică „Cetăţuia” ctitoria Basarabilor, şi unde legenda spune că a fost ucis de turci Radu de la Afumaţi.

Şcolile de asemenea sunt numeroase. [...]

Industria oraşuluieste bine reprezentată, acum avândpatru tăbăcării, o fabrică de prelucrat arama şi mai multe de sfori.

Străzile principale ale oraşului sunt Traian şi General Praporgescu, ele formînd centrul comercial. Corso-ul oraşului, ce-lconstituie terasa (fosta piaţă Mihai Bravu-n.n.), prilejuieşte elitei vâlcene promenade recreative. Luminile multicolore ale cinematografelor conturează interesant această promenadă. Tot pe aceastăterasă găsesc răsfirate cele câteva hoteluri mai mari ale oraşului. Natura a oferit numeroase posibilităţi de înfrumuseţare oraşului şi localnicii le-au ştiut folosi. Dintre parcuri, voi numi mai întâi pe cel comunal, foarte frumos şi bine întreţinut, aşezat în mijlocul oraşului. Altul, şi mai important, este Zăvoiul, întins pe cinci hectare, în drumul spre Olăneşti.

Pe nenumăratele alei, arborii seculari, încărcaţi cu zăpadă, cu o înfăţişare maiestuoasă şi un ireal de expresie,pe care numai natura ştie să-l creeze. Chioşcuri sunt aşezate întinsul lui, iar izvoarele de apă dulce şi minerală, care constituie podoaba parcului, sunt bogate în sulf şi litiu. Tot în parc se mai află băile comunale, uzina electricăşiun întins lac pentru canotaj.

Între monumentele oraşului voi pomeni pe cel al eroilordin războiul independenţei, aşezat la capătul b-dului Tudor Vladimirescu : bustul lui Lahovary din parcul comunal, bustul căpitanului N. Pleşoianu din grădina şcolii de meserii, întreţinută din fondul lăsat de el şi monumentul în piatră al lui Barbu Ştirbei, sculptat de profesorul decedat Mihăilescu şi ridicat la intrarea parcului Zăvoi, care aminteşte vălcenilor munca depusă de acest harnic domnitor.

La liceul „Alexandru Lahovary" se găseşte un muzeu de picturi şi sculpturi, donate de avoctul Paul Capeleanu. Colecţia se crede a fi mărită prin noi donaţiuni şi curnpărări, putându-se astfel întemeia un frumos muzeu comunal.

|.| Plecai apoi să vizitez hala. Înainte de a intra mă întimpină o piaţă plină cu chioşcuri de ziare, tutun şi alimente, apoi un bazar făcut din barăci de lemn, în care se găsesc toate lucrurile necesare gospodăriei. Clienţii, în special ţărani din împrejurimi, dau bazarului oînsufleţire şi un pitoresc de bÎlci.Lipsesc doar distracţiile. Trecând prin mijlocul bazarului intri în hală, destul de mare pentru acest oraş şifoarte curată, încât se poate constata uşor grija autorităţilor pentru cetăţeni. [...]

Însufleţirea oraşului se măreşte mult în ziua de târg săptămânal, când vin sumedenie de ţărani din ţinuturile vecine ca să-şivândă alimentele, cerealele sau obiectele casnice.

Am avut ocazia să admir frumosul port naţional al vâlcenilor, care se aseamănă foarte mult cu cunoscutul şilăudatul port al gorjenilor, atât în piesele care îl compun cât şi în motivele desenului.

Părăsind oraşul, am avut prilejul să-lprivesc de la înălţime.Panorama care se desfăşura înaintea ochilor, îmi îndreptăţea constatările de început. Dealurile de o parte şi de alta ca şi casele aşezate în valea îngustă îmi dădeau impresia unui oraş italian de lapoalele Alpilor. Înţelesei mai bine ca oricÎnd de ce de Râmnicu Vâlcea se leagă nume atât de ilustre din istoria noastră politică, religioasă şi culturală.

(1932)

Pe Valea Oltului

Mai acum cîteva zile m-am hotărât să evadez din vâltoarea cu care mă înlănţuise Bucureştiul meu dragşi pornesc pe Valea Oltului, atât de mult cântată şi atât de încântătoare pentru ochiuldornic de frumos. Însoţit de câţiva intelectuali, am plecat cu automobilul spre defileul Oltului,drum cunoscut şi admirat de atâţiaiubitori ai frumuseţilor naturii. Cele ce urmează sunt scrise pentru cei mâhniţi că n-auavut posibilitatea să viziteze locuri de care au auzit povestindu-se atâtea minunăţii.

Numai cineva care ar avea darul magic, acel dar, caredin cuvinte abstracte face să tâşnească aparenţa vizibilă, formele, culorile, numai acela s-ar putea încumeta să descrieaceastă minune a naturii, care eValea Oltului.

Nici o descriere măiastră a slovelor, nici o pensulă obişnuită să distribuie cu eleganţă culoarea de la verdele accentuat al vegetaţiei, la unda slab violetă a soarelui pierdut în prăpăstii, nici precipitarea mecanică a filmului nu pot reda decât aproximative impresii asupra văii tumultuosului Olt, cântat în atâtea poezii populare:

„Oltule, râu turburat,

Ce viiaşa de turbat,

Şi te repezi ca un zmeu

De opreşti iubitul meu ?"

„Oltule, câne spurcat,

Ce viimare, turburat,

Şi cu sânge-amestecat ?"

sau încă:

„—Oltule, râu blestemat,

Ce vii asa turburat,

Şi cu sânge-amestecat ?

-Viu la voi, peste Carpaţi,

Tot cu jale de la fraţi

Ce-sdemult înstrăinaţi."

Şi în adevăr, pe aici s-a sintetizat, sub forma primelor state naţionale, elementul românesc şi tot pe aicis-au dus, din primele timpuri ale istoriei noastre pînă la războiul mondial, lupte dintre cele mai cumplite.

Oltul, cu codrii săi măreţi, cu poziţia sa, cu marea sa fertilitate, a fost parcă predestinat să producă viteji şi patrioţi iar în timpuri de degradare şi umilire naţională să fie leagănul haiducilor, al acelor luptători care au luat adesea, în acele vremuri, rolul Domnilor viteji.Acest fapt îl demonstrează cu prisosinţă multe cântece şi balade, în care se arată că pe malul Oltului au locuit oameni care au intrat în haiducie numai împinşi de sentimente patriotice, iar nu de pofta de a se îmbogăţidin punga celor bogaţi. Şi cîntecul zice :

„Frunză verde a bobului

Sus pe malul Oltului,

La cetina bradului

La cârciuma Radului,

Beau voinici de-ai codrului

Şi cu Patru Logofătu,

Care mi-a intrat în codru ;

N.-a intrat de sărăcie,

Şi-a intrat de vitejie,

Să ne scoată din robie."

Am văzut multe defileuri din ţară; dar parcă nici sălbăticia poetică a Dâmbovicioarei, nici impresionanta vale a Jiului sau Lainici, cum îi spun localnicii, nu pot rivaliza cu minunea dumnezeiască a ţinutului Oltului. Diversitatea impresiilor estetice mă rătăceşte într-o lume de imagini, pe caregăsesc mai nimerit s-o reţin dând-o istorisirii.

Istoria unei mănăstiri de călugări. Ieşind dinoraş (Rîmnicu Vîlcea-n.n.) spre miazănoapte, trecem pe lângă bătrânul schit Cetăţuia, prin satele Bujoreni, Olteni, undese găseşte o mică biserică, — se crede că ar fi fost prima episcopie a Râmnicului,— prin Gura Văii (cele trei sateaparţin azi comunei Bujoreni-n.n.). De aici drumul se desface spre Frăsinet (aşezaredin apropiere de satul Muereasca-n.n.), unde se găseşte o veche mănăstire decălugări a cărei „istorie" e cât se poate de interesantă, mai ales pentru bărbaţi. Clădirea sfântului locaş (ridicat la 1763-n.m fiind ameninţată să se dărâme, Calinic, fostul episcop alRîmnicului, dădu banii necesari refacerii. Cu puţin înainte de moarte, acesta a lăsat ca ultimă dorinţă să se scrie pe o piatră de marmură albă, aşezată la un kilometru înainte laintrarea în mănăstire, următoarele: „Pentru liniştea monahilor şi odihna mănăstirii e oprit a trece mai sus de această placă picior de femeie".

Se zice că până acum nici o femeie n-a avut curajul să calce ultima dorinţă a veneratului călugăr. Iată un bun loc de refugiu. Aviz celor sufocaţi de expansiunea feminină !...

Această mănăstire este singura din ţară a cărei avere n-a fost secularizată, conform dorinţei atestată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza într-o scrisoare. [...]

După reconfortantul popas în faţa pietrei monahale, ne continuăm drumul prin frumoasa staţiune balneoclimaterică Călimăneşti, trecem prin Ostrov, locul de plimbare al vizitatorilor, unde se află acum o biserică, înainte mănăstire de călugăriţe, apoi prin Căciulata şi, în sfârşit, ajungem la mănăstirea Cozia, a cărei vizitare o amân pentru întoarcere.

Masa lui Traian. Acum, cu grabă, automobilul ne duce spre punctul numit „Masa lui Traian", făcând să se desfăşoare în curgere lină, în dreapta şi în stânga noastră, panorama Oltului de o frumuseţe ireală. Munţii, învăluiţi in nori fumegoşi, se aţin cerurilor, iar norii urzesc copacilor brocarte.

Prin pădurile spânzurate pe coaste, pârâurile ocolesc, ca un brâu, stâncile. Departe, nişte cantoane roşii par urcioare, iar şinele negre ce şerpuiesc par jucării de copii. Muntele dindreapta, asemeni ghebului-unei cămile, acoperit cu un covor de zăpadă, munte în stânga, şi toate gheburile acestea se înmulţesc şi muntele întreg vine ca o caravană. Munţiiîşi desfăşoară tăcut pădurile de brazi, tivite, ca într-o fantezie, de nori spoiţi cu lapte.

În stânga noastrăse ridică, la o mică înălţime de pe pământ, nişte ziduri puternice şi cenuşii din piatră, neştiindu-se nici azi care le-a fost rostul. Unii dintre istoricii şi arheologii noştri cred că sunt urmele fostei mânăstiri Cozia, alţii vestigii ale reşedinţei unui voievod predecesor întemeierii principatelor, ce a servit în acelaşi timp şi ca loc de apărare. Alţii, după forma zidurilor, cred că pe vremea romanilor a fost aici o bazilică creştină. Se spune că la primăvară vor începe săpături sistematice, conduse de specialişti, pentru a se putea găsi urme edificatoare.

Ne continuăm drumul prin defileu. După fiecare sută de metri, şoseaua pare să se închidă înaintea noastră, dându-ne impresia că în acelaşi moment maşina se va zdrobi în muntele ce ne aţine calea. Pe coborâşul lui se lasă bogate şi feerice păduri bătrâne ce-şi întind braţele, ca semne fantastice, spre neînţelesul firii.

Aşa ajungem la o mare piatră dreptunghiulară, aşezată pe malul stâng al Oltului, pe calea pe care au apucat o parte din legionarii lui Traian, în drum spre Sarmizegetusa. Pe această piatră, tradiţia spune că ar fi mâncat însuşi împăratul romanilor. Alături de masa lui Traian se mai găseşte o cruce din piatră, al cărui rost nu ni l-a putut nimeni lămuri; nici pe ea n-am găsit vreo inscripţie.

Pe acelaşi drum, zăgăzuit spre Olt cu stâlpi albi, ne continuăm călătoria spre mănăstirea de călugări Turnu, reşedinţa de vară a episcopului de Argeş, apoi spre Brezoi, la marile exploatări forestiere.

O linişte desăvârşită stăpâneşte acum natura. Întunericul a început să-şi prindă aripile de munţi şi copaci. Seara coboară uşoară şi pe cerul ce pare un imens pocal cenuşiu, luna, ca un nufăr alb care îneacă totul în lumina-i palidă.

(1932)

Mănăstirea Cozia

După ce ne-am afundat departe pe valea minunată a Oltului, ne înapoiem pe acelaşi drum la mânăstirea Cozia. Maşina fuge pe şoseaua dreaptă, ca gonită de gânduri rele.

Ochiul aleargă într-un dans demonic şi lacom, vrând să cuprindă toată minunea poemelor catifelate, frumuseţea munţilor ce se profilează în zare, timpurile imaculate de zăpadă.

Impresiile lăsate de frumuseţea maiestuoasă a peisajului le adâncesc astfel tot mai mult, fixându-se prin admiraţie continuă a iubitorului de estetică a naturii. Pe pante şi curbe precipitate ajungem la mânăstirea ridicată de Mircea cel Mare în anul 1386 şi unde se odihnesc osemintele gloriosului domnitor.

Aşezată pe malul drept al Oltului, care îi bate zidurile, dând apei reflexe albăstrui, mânăstirea — care domină peste întinderea de şase veacuri, timpul şi spaţiul — este încadrată cu dealuri de tei şi stejari, dându-ţi impresia unui loc de adânci privegheri în căutarea liniştii sufleteşti şi mântuirii. Azi, mâna omului şi tendinţa spre civilizaţie au început să se simtă şi aici. Trebuie să ne ducem însă cu mintea spre sfârşitul celui de-al patrusprezecelea veac, pentru a putea înţelege atmosfera de tainică singurătate, care trebuie să fi domnit pe timpul în care domnitorul şi sfetnicii lui au ales locul ridicării noului lăcaş de închinăciune şi pentru a înţelege religiozitatea cântărilor bisericeşti, ce răsunau adânc în despărţitura munţilor, întovărăşite numai de tumultul cadenţat al Oltului rostogolit şi de trilurile păsărilor fără de hotar.

Intrăm în biserică şi suntem mai întâi întîmpinaţi de mormântul voievodului Mircea, peste care e aşezată o piatră lipsită de inscripţie (azi inscripţia există-n.n.). Alături se află mormântul mamei lui Mihai Viteazul, călugărită cu numele de maica Teofana. [.. .]

Pictura bisericii datează, în cea mai mare parte, din vremea lui Şerban Cantacuzino. Liniile fin conturate ale sfinţilor şi ale ctitorilor au luat în decursul vremurilor aspectul şters şi sinuos al tuturor picturilor din mânăstirile noastre.

Principalii ctitori care au reparat şi repictat locaşul au fost domnitorul Constantin Brâncoveanu şi biv-vel paharnicul Şerban Cantacuzino, după cum atestă cele două inscripţii, scrise în litere cirilice, una deasupra uşii de intrare, în pridvor, şi cealaltă în naos.

Înainte de a intra în chiliile călugărilor, unde am fost invitaţi să luăm o ceaşcă de ceai, trecem pe lângă o mare cruce de piatră, aşezată în faţa pridvorului, înconjurată de un havuz făcut din piatră. [...]

Chiliile se găsesc în jurul bisericii şi se ridică pe nişte vechi pivniţe întărite, care, se zice, că datează de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. în repetate rînduri au fost reparate, aşa că azi nu mai reprezintă acea mare atracţie pe care o exercită întăriturile peste care s-au scurs veacuri. Arhondaricul, unde am şi fost primiţi, este de dată recentă, din 1893, fiind ridicat de stareţul Coziei Damaschian Cernescu şi reparat în anul 1913. Lângă arhondaric se află micuţa biserică a bolniţei, aşezată cum nu se putea mai bine, pe o ridicătură din care ochiul poatecuprinde întreaga vale. [. . .}

(1932)

Mănăstirea dintr-un lemn

După ce am trecut prin mai multe peripeţii, ne reluăm drumul parcurgând şosele ninse şi alunecoase, lăsând înurma noastră case mititele, ce ne apar ca nişte jucării pierdute şi uitate în traista lui Moş Crăciun.

Ca şi de sub bagheta magică a unui vraci, deodată peisajul se schimbă, asemenea schimbărilor de decor teatral şi ajungemla mânăstirea numită atât de simbolic ,,dintr-un lemn". [...]

Clădirea mânăstirii este destul de mare şi impunătoare, cu toate că vremea şi-a prelins zbârciturile pe zidurile bisericii şi ale chiliilor.Vizităm în linişte interiorul, admirînd cel mai recent strat de pictură, găsind, pe ici, pe colo, câte o porţiune de perete pe care se mai văd urme din straturile precedente, învăluiţi tot mai adânc în înserare. [. . .]

Luăm în grabă o mică gustare, ca nişte oameni în treacăt, deoarece până seara vrem să mai vizităm adevărata biserică „dintr-un lemn", care se află în apropiere, la câţeva zeci de metri, precum şi mânăstirea Polovragi. Pe o culme de deal îmbrăcată cu giganticele coroane ale unor stejari seculari se ridică o bisericuţă construită toată din lemn, în care şi acum se slujeşte în timpul verii, iarna fiind un frig imposibil de suportat.

Povestea ei e lungă şiinteresantă, dar, din cauza spaţiului restrâns al acestor însemnări, sunt forţat s-o dau în rezumat. Se zice că Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş şi lui lui Mircea Ciobanul, ar mai fi avut în afară de fiica dată în căsătorie lui Mihai Cantacuzino Saitanoglu încă una, care, refuzînd cu încăpăţânare.mirele, dat de mama ei, s-a hotărât să fugă cu cine i-a plăcut. Ea şi-a ales de soţ pe fiul unui mare boier, dar care scăpătase din cauza persecuţiunilor.

Acestuia nu-i mai rămăsese decât un singur castel, în care s-a refugiat cu soţia lui. Aici ei au dus câtva timp viaţa liniştită a îndrăgostiţilor,pe care nu-i turbură nici sărăcia. Dar nenorocul îi pândea. Într-o zi năvăleşte o bandă de tâlhari, căreia nu i-au putut face faţă singuri. Bărbatul este omorât, iar ea se salvează luând cu sine şi singura podoabă care se găsea în castel, o icoană, la care amândoi ţineau foarte mult. Biata copilă, care nu mai avea curaj să se întoarcă la mama ei, începu o fugă nebună, trecând câmpii şi dealuri, până a ajuns în apropierea locului unde se află azi mânăstirea „dintr-un lemn", unde, sleită de puteri, se opri.

Luni de zile trăi aici singură, împărţindu-şi viaţa între amintirea soţului iubit şi rugăminţi către Maica Domnului, în pustietatea ei, hrana i-o dădeau roadele câmpului şi fructele pădurii. Doar din când în când vreun cioban trecea prin acele locuri, văzând mirat cum o umbră de femeie, îngenuncheată în faţa scorburii unui stejar, se ruga în tăcere.

Către toamnă, obosită, flămândă şi îndurerată, căzu bolnavă. Nu mai putea face nici plimbarea obişnuită prin pădurea înconjurătoare, de-abia se mai târa până în faţa bătrânului stejar,unde se ruga fierbinte, cu spasmele şi convingerea fiinţei care-şi simte aproape moartea.

Nu se ştie cum au aflat păstorii din înprejurimi că pustnica este de viţă boierească, ba chiar mai mult, au aflat că este şi fiica Doamnei Chiajna. Aşa că, în ziua în care Doamna trecea cu o ceată din războinicii ei, prin acele locuri, s-au grăbit să-i spună unde şi cum i se află fiica. Mândra Doamnă nici n-a vroit să audă de ceea ce o rugau ciobanii, să se ducă la fiica ei şi s-o mângâie, că pare tare îndurerată şi bolnavă.

Ciobanii întorcându-se spre locurile lor, au găsit copila moartă, nu departe de stejar. De data aceasta, Doamna Chiajna, simţindu-se vinovată că şi-a lăsat copilasă moară, când puteas-o aline,după sfaturile ciobanilor, acăutat în scorbura copacului, unde ei bănuiau că ar fi cineva ascuns. Într-adevăr, a găsit o icoană cu chipul Maicii Domnului. Din enormul stejar, au hotărât să ridice în acestloc o mică bisericuţă, pentru odihna sufletului celei nevinovate şi iertarea păcatelor mamei.

Trufaşa Doamnă, despre care istoria ne scrie că şi-aiubit şi apărat copiii ca o leoaică, pare că mai mult a iubit mândria ei, care nu se putea realiza decât prin copii.

Clădirea bisericii a fost nevoie să fie reparată de maimulte ori întimpul celor patru veacuri de când există lotuşi, reparaţiile n-au fost făcute tot din lemnul stejarilor vecini, iar în altarul bisericii se află drept Sfînta Masă un trunchi de copac, care se spune a fi din stejarul prim. Icoana găsită se poate vedea şi azi, fiind îmbrăcată toată în argint. . .

1932)

Mănăstirea şi peştera Polovragi

Înainte de a intra sub bolta veche a mănăstirii Polovragi, doi molifţi, aşezaţi de o parte şi de alta a intrării, par a ne grăi „Bun sosit !". Uitaţi de vremuri şi pomeniţi tot în aceeaşi stare de bătrânii călugări, cestau priveghind pe cei ce intră sau ies cu suflet netihnic. Au maiestatea impresionantă a izbucnirilor naturii şi vor, parcă, să păzească aicidreapta credinţă, arareori plecându-şi o clipă spre noi, cei mărunţi, vîrfurile falnice îndreptate spre cer.

În spatele lor se ridică, sprijinit pe trainice ziduri, turnul în formă octogonală al bisericii. Trebuie să fie de o impresionantă măreţie priveliştea de colo de sus, dominând întreaga despicătură a văii săpată de Olteţ cu atâta trudă prin munţii încăpăţânaţi, întinzându-se peste coamele lor, până către sfârşit. De acolo se aude, poate, şi mugetul furios al râului năzdrăvan, ce se aratăca un demn fiu al Oltului bătrân. Prin el s-a strecurat o parte din renumele nostru :

„Dus pe Dunăre în mare, Şi din mare dus în lume,"

după cunoscuta expresie a poetului.

Un mic istoric al mănăstirii. Pe aici, tradiţia a fixat importantele aşezări ale dacilor, după cum vom vedea la descrierea peşterii Polovragi; dar nu vreau să anticipez.

Sub un umil acoperiş de şindrilă se adăposteşte ctitoria din anul 1643 a marelui postelnic Danciu Pîrîianu, care a trăit la curtea lui Matei Basarab şi Constantin Cârnu, şi care a murit ucis în anul 1658 de domnitorul Mihnea. În anul 1703 Constantin BrÎncoveanu făcu o reparaţie radicalăbisericii, adăugându-i şi noi chilii, apoi o închină " mănăstirii Hurez, care de atunci a reparat-o şi repictat-o în mai multe rânduri, păstrându-i totuşi caracterele bizantine.

Dacă nu prea are odoare scumpe în aur şi argint, înschimb pictura s-a păstratmai bine decât la alte mănăstii cutoate că ultimul stratpare să dateze de la începutul celui de-al optsprezecelea veac. Am găsit aici, pictate, chipurilemultor domnitori şi boieri, mai mulţi decât eram obişnuit să întâlnesc în alte locuri.

Danciu Pârâianu este pictat în partea stângă a naosului, ţinând în mâna stângă brâul şi în dreapta o miniaturăa bisericii. Alături de el este pictat Matei Basarab, îmbrăcat în haine cu predominarea culorii de negru, încins cuunbrâu roşu şi pe cap cu coroana domnească aurie şi în mâna dreaptă ţinând crucea.

Mai sunt încă pictaţi Constantin Basarab, Radu Voievod Stefan Voievod şi Constantin Voievod, fiul lui Dancii, Jupanul Preda şi sora lui Danciu, jupâneasa Stanca şi încămulţi alţii a căror descriere nu o mai fac şi al căror nume nu-lmai pomenesc, fiindcănu cred să intereseze pe cititori, articolul meu neavând deloc pretenţia şi intenţia săse adreseze specialiştilor.

Într-un colţ al bisericii se află o piatră funerară care acoperă mormântul căpitanului Andrei Scorei,de care şepovesteşte că la începuta fost doar un păstor de oi, şi pe timpul când ŞerbanCantacuzino aduna armată contra turcilor, a dat dovadă de atâta dibăcie şi vitejie, încât afost ridicat la rangul de căpitan. [...]

În timp ce-mi plimbam privirea peste zidurile care înconjoară mănăstirea şi peste chiliile călugărilor, limbaunui clopot prinse a lovi greoi, chemând cu glas adânc ce răsuna departe, în hăul munţilor, prin văgăuni şi peste creste, pe cei ce vor s-asculte. [. . .]

Peştera lui Pahomie. De la mănăstire pornim spre minunăţia care se numeşle peştera de la Polovragi sau, cum îi mai spun localnicii, peştera lui Pahomie. Înainte de a ajunge aici, trecem şi pe la fosta bolniţă (spital), azi mai toată dărâmată. [...]

Pe nesimţite, în acompaniamentul sunetelor cristaline ale Oltului care, ca şi o dungă de mercur ce curge necontenit aleargă sclipind în soare, cujocuri de pietre scumpe, ajungem la muntele numit Piatra Olteţului, unde se află peştera. Încă vorbăreţi, când făceam primii paşi înăuntru, o tăcere adâncă puse stăpînire pe noi şi vorba amuţi când ghidul aprinse câteva lumânări săne lumineze întunericul ce stăpâneşte de mii de ani locul.

Ce minunat meşter este natura !

Într-un munte calcaros, apa şi-a permis să realizeze cele mai năstruşnice capricii ale ei. Afundându-se, până unde nimeni nu poate şti, ea a ros piatra în figuri ciudate şi impresionante. Lumânările aruncă o prea slabă lumină, mişcând fantastic umbrele noastre transformate ireal în monştri mitologici. Sprijinită pe coloane enorme de stalactite şi stalagmite, peştera pare o gură ce se afundă spre nepătrunsul întuneric. Diabolic şi hrăpăreţ se succed în poziţii spasmodice de sarabandă cele mai înfricoşătoare sculpturi. O imaginaţie aiurită de febră poate vedea pe pereţii peşterii realizarea celor mai complicate imagini ale basmelor cu zmei şi balauri înfricoşători, cele mai himerice zvârcoliri ale geniului rău.

S-ar spune un Goya, realizat în piatră !

Să ne închipuim timpurilede acum două mii de ani, când acest cadru era populat de vraci nebuni, acoperiţicu pieile sălbăticiunilor omorâte, amestecând, învăluiţi în fum. cu bolborosiri de formule neînţelese, sânge din ţestele inamicilor ucişi. Azi, aceste fapte par nălucirile unui creier romantic şi totuşi, nu de mult, ele au fost o realitate vie căci două mii de ani nu sunt nici tot atâtea clipe în viaţa naturii.

Zamolxe, păgânul, preotul dacilor, de aici spune legenda că a plecat să-şi îmbărbăteze poporul, iar vitejia lui învinsă s-a scurs în lacrimi grele, în jos, pe apa Olteţului.

(1932)

Peisaj din Gorj

Printre frumoasele localităţi pe care le-am văzut înţaranoastră sunt şi cele care alcătuiesc pitorescul peisaj al Gorjului.

Târgu Jiu a fost vizitatde mine de multe ori; şi sub povara fulgilor de zăpadă, ca şi în timpul vegetaţiei bogate.

Vara, o nefirească risipă de energie; iarna, o tăcere adîncă. Ambele anotimpuri îţi dau acelaşi sentiment de nesfârşit.

Deşi în imediată apropiere a munţilor, Târgu Jiu este oraş de şes, situat în mijlocul unui adevărat cuib de verdeaţă.Casele lui drăguţe, unele cu câte un etaj, au mai toate grădini îngrijite şi pline de florimodeste, dar care farmecă ochiul prin culorile lor vii şi variate.

Pe străzile mărginite de arbori, circulaţia nu-i tocmaiintrusă. [. . .]

În mijlocul oraşuluise înalţă falnic monumentul lui Tudor Vladimirescu, eroul răscoalei populare din 1821, luptătorul îndârjit contra asupritorilor. Sufletul lui ne-a înălţat arătându-ne drumul spre libertate.

Inimosul parcal oraşului se întinde chiar lângă Jiu; rarmi-a fost dat să văd o grădină mai îngrijită. Pe aleile sale,umbrite vara de pomi seculari, numeroase locurite îmbie la odihnă.Pe covoare de iarbă frumos tăiate, numărate răzoare deflori, după anotimp, expun arăbeştile lor combinaţii în sute de culori.Pretutindeni, garduri vii, de o înălţime neobişnuită, late în forme neaşteptate, înalţă siluiete elegante de coloane, de piramide sau ziduri de verdeaţă. La adăpostul lor se aude susurul vreunei fântâni dincare curge apa limpede şirece, iar printre frunzele tremurate de vântlicăreşte oglinda unui mic iaz.Din toate acestea se desprinde o poezie de un farmec deosebit.

Iarna, tot acest peisaj ia cu totul altă înfăţişare ; copacii cu crengile încărcate de zăpadă anină ciucuri de gheaţă, căciuli albe le acoperă vârfurile şi cojoace miţoase sunt aruncate peste straturi şi garduri vii.Sub pătura zăpezii, arbuştii iau forme omeneşti, iar cărăruile bătătorite lasă pe visător să-şi toarcă şirul gândurilor lui.

În marginea parcului e faimosul dig de care se leagă frumoase amintiri din marele război.El începe de la podul de peste Jiu şi se întinde pÎnă la plajă, trecÎnd printre două şiruri de arbori, unul din partea parcului, iar celălalt de-a lungul Jiului. Pe acel frumos loc deplimbare întÎlneşti interesantul muzeu etnografic „Alexandru Şteiulescu", clădit în stil românesc şi conţinÎnd o bogată colecţie de costume naţionale, covoare, documente etc.Ajungînd la plajă, ai plăcuta surpriză de a găsi un ştrand adevărat, cu nisip din belşug, cabine, aparate de gimnastică şi un bazin de înot, de-a lungul albiei Jiului, frumos curăţită în acel loc.

Un aspect plăcut şi interesant îl are Tîrgu Jiu joia, când e târgul săptămânal şi ţărănci gorjene, în mândrul lor port, cu catrinţe împestriţate de cusături colorate şi având pe piept galbeni strălucitori, vin, unele să vândă produse de-ale gospodăriei lor, altele să cumpere lucruri de la oraş. Pe lângă ele, flăcăi chipeşi cu iţari albi şi şnururi negre şi cămăşi scurte, oferă un spectacol din cele mai pitoreşti.

De remarcat în portul femeilor gorjene e pieptănătura unora, cu părul adus împletit peste maramă şi împodobit cu galbeni. [.. .]

Cimitirul eroilor, aşezat în partea de miazănoapte a oraşului, pot spune fără frică de dezminţire că este unul din cele mai frumoase şi mai bine îngrijite din câte avem în ţară.

Un parc enorm, solid împrejmuit, plantat cu brazi şi alţi arbori, cu alei perfect aliniate, adăposteşte într-o senină împreunare eroi români morţi în luptele de pe valea Jiului, apărându-şi ogoarele, ca şisoldaţii germani, morţi în aceleaşi locuri. [...]

Imediat, la intrare, de o parte şi alta a aleii se văd mormintele soldaţilor germani şi austrieci, purtând scris numele lor pe cruci de piatră.

În fund, la capătul cimitirului, se înalţă evocator monumentul generalului Culcer,monument de o simplitate maiestuoasă, format din câteva blocuri de piatră neregulate, deasupra cărora se ridică bustul generalului.

Cam de la jumătatea cimitirului încep mormintele românilor [.. .]La nouă kilometri de Târgu Jiu (pe D. N. 66-n.n.) se află localitatea numită Curtişoara, spre care pornim acum. Şoseaua trece peste cîmpiişi dealuri, încadrată de peisajul unei ierni de acuarelă, până pe un întins platou, după a cărei înălţime domină o veche culă.

Curtea conacului îţi arată imediat că este îngrijită cu cea mai mare atenţie. Nimic din ceea ce face frumuseţea unei curţi boiereşti nulipseşte; este poate mai mult îmbunătăţirile încep de lanumeroase fântâni, arbori enormi indigeni şi exotici, până la lumina electrică şi serele de flori. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc o mai bună administraţie.

Clădirea, una din cele mai vechi cule din ţară, are ziduri de un metru lăţime şi numeroase creneluri. Impresiaimediată pe care ţi-o dă este a unui loc de apărare, o rămăşiţă de pe vremurile când românii ridicau întăriri să se apere de năvălitorii turci.

În interior, am găsit — cu drept cuvânt — un mic muzeu, cutot felul de importante lucruri vechi. [...]

Înainte de a pleca spre judeţul Mehedinţi, trecem prin maimulte sate fără importanţă. La unul,totuşi,trebuie să oprim. E satul Dobriţa (aparţinînd de comuna Runcu-n.n.), sau cum îi spun localnicii „Parisul Gorjului". România are atâtea Parisurişi atâteaoraşe au suferit comparaţia cu marea metropolă a Apusului, încât era fatal ca şi în Gorj să nuexiste unul. Să nu vă speriaţi însă ; satul nu aduce în nici o privinţă, chiar de la o depărtare intersiderală, cu Parisul. [...]

Supranumele de Paris îi revine din cauza unui medic,care şi-a făcut studiile la Paris, dar pe care soarta l-a dus medic de plasa din Dobriţa. Ca să-şi uite urâtul, sau să-şi facăimpresia că se află încă la Paris, a învăţat pe mai toţioamenii din sat, printre altenăzdrăvănii, să citească şi câteun cuvânt, două, în limba franceză. La câte un pahar devin, oamenii devin limbuţi şi vorbesc de se miră şi ei

singuri cum şi de ce. [. ..].

Dacă n-ai fi în prealabil informat de cele ce ai să auzi, ai rămâne trăsnit auzind în spatele tău două femei simple, pe un ger formidabil, întrebându-se în franţuzeşte ce mai fac şi răspunzându-şi cu un ales compliment uzitat în lumea distinsă a saloanelor.

Brâne portocalii de mărgean au încins acum, la apus,bolta cerului, iar soarelestacojiu s-a dus, ducând cu el ozi din an.. .

Strehaia

Am putut pleca înprimul moment liber spre târguşorul Strehaia, fosta capitală a banilor Olteniei.

Cei 50 de kilometri care despart Strehaia de Turnu Severin i-am parcurs într-o oră, pe un drum scurs într-un decor lipsit de monotonia obişnuită a drumurilor judeţene. Tăind peste coama mai multor dealuri, ce ne ondulează continuu calea, ajungem la cota 360, de unde avem o privelişte asupra întregului oraş. Înfaţa ochilor se desfăşoară, ca într-un joc de copii, liniile drepte ale străzilor din Turnu Severin. Bulevardele largişi grădinile numeroase te fac săsimţi un puternic aer de occidentalizare care s-a întins pe acest colţ din malul Dunării.

Legenda Strehaiei. Vorbind mereu cu tovarăşul de drum, admir strălucirea abundentăa soarelui întins pe întreaga zare. Întrebînd din când în când de numele satelor prin care trecem, sau pe care le lasă la o parte drumul nostru, ajungem pe nesimţite în Strehaia. [. . .]

Bătrânii localnici povestesc o lungă legendă, din care reiese că orăşelul îşi datoreşte întemeierea unui sârb viteaz, numit Strahina, care a venit în aceste locuri dupăînfrâgerea creştinilor de către turci în lupta din Câmpia Mierlei. Dar ştiu atâtea bătrânii strehăieni, că ar trebui câteva articole întregi, ca să povestesc măcar o parte din legendele lor.

Desigur, admirabila poziţie pe care locul o oferea apărării, a hotărât pe banii olteni să aleagă această localitate ca reşedinţă. înainte vreme, — urme sunt şi azi, începînd din Valea Jiului spre apus, — se întindeau pe aici păduriseculare şi se ştie câtă groază inspira pădurea năvălitorilor, de obicei originari de stepă. Dar nu numai pe ei, mărimea şi desimea copacilor îi făcea să seînspăimânte, ci — după câte ne spune legenda — chiar şi pe cel mai aventuros viteaz. Căci nimeni n-avea curajul să se hazardeze prin aceste ţinuturi, dacă nu le cunoştea prea bine sau dacă n-avea călăuză.Azi Strehaia este comună urbană ce numără peste 8 000 locuitori (actualmente oraş cu peste 10 000-n.n.). Totuşi, nici mărimea ei, nici amintirile istorice, care se leagă de aceste locuri, n-au putut mişca cu nimic apatia autorităţilor locale, care se arată parcă dornice să păstreze încă multă vreme aspectul pe care trebuie să-l fi avut uliţele,acum vreo patru sute de ani, când tehnica sau edilitatea erau necunoscute, ori, încel mai bun caz, nişte utopii.[...]

Ctitoria lui Matei Basarab. Să lăsăm partea critică şisă ne întoarcem spre istoria atât de bogată a Strehaiei. Boierii Craioveşti îşi construiseră aici, cam în jurul anului 1500, un puternic castel pe un mic platou în partea stângă a râului Hugniţa şi tot în acest loc mai ridicară o biserică, de la care nu ne-a mai rămas nici o urmă. Pe ruinele acestei biserici pare că s-a făcut ctitoria lui Matei Basarab din anul 1645, înconjurată cu un zid gros ca de cetate, închinată apoi ca mănăstire de călugări. Dar, spre surprinderea tuturor credincioşilor, altarul sfântului locaş, în loc să fie îndreptat spre răsărit, este spre sud. Cauzele care audeterminat această orientare sunt necunoscute, În schimb, fantezia localnicilor a produs tot felul de legende, ce ni s-au transmis din generaţie în generaţie. Poate că, totuşi un sâmbure de adevăr să se afle şi sub coaja groasă a adăugirilor din scurgerea vremurilor. Unii spun că temelia bisericii ar fi fost pusă într-o noapte de Pătraşcu cel Bun, alţii povestesc că Mihai Viteazul,în urma unei înfrângeri suferite de la turci,şi-a croit drum prin pădurea adâncă, ajungînd în acest loc, la castelul părintelui său, unde, totîn timpul nopţii, a pus temeliaîn curtea mănăstirii se pătrunde pe sub un turn înalt, o combinaţie de cupolă bizantină şi turn bisericesc occidental. Azi, din fostele clădiri, care cu siguranţă sunt în jurul unei biserici domneşti, nu se mai vede niciuna. Doar în partea sudică se mai văd urmele. Cu cărămizileprovenite din ruine, mi s-a spus că au fost construite spitalul şi banca locală. )

Biserica s-ar afla în bunăstare, dacă localniciin-ar strica întotdeauna pictura. Mai toţi sfinţii acestei acestei biserici îndreptate cu altarul spre miazăzi au ochii scoşi. Pătrund oamenii noaptea şi dezlipescbucăţi de tencuială pictată, crezând că sunt bune de farmece.

Importanţa de care s-a bucurat Strehaia, în cursul istorieio să scadă din momentulîn care liniştindu-se vremurilereşedinţa domnească se mută la Craiova. Dar se pare puterea banilor începe tot din acel timp să decadă. Ei se bucurau, în aceste ţinuturi, de unfel de autonomie administrativăşi financiară. Ei judecau, încasauşi stabileau dările, întreţineau chiar şi armată proprie de mercennari ce făcea ca aceştiasă devină unii dintre cei maiputernici boieri ai ţării româneşti. A fost o vreme cândridicau şi răsturnau pe mai toţi domnitorii Munteni să ţină seama chiar de dorinţele Porţii din Constantinopol. Aşa înţelegemde ce pentru însuşi marii domnitori, prietenia cu boierii Craioveşti a fost de o atât de mare însemnătate.

La marginea orăşelului se ridică dealul numit Comant ; era loculstrajei în vremurile crunte, când în fiece moment te puteai aştepta la sosirea celui nedorit. Din înălţimeprivirea înconjoară o mare întindere, încât cel de pe deal avea posibilitatea să aprindă din timp focul ce trebuia să vestescă voinicilor şiboierilor pregătirea de luptă. Mormântul lui Ţepeluş. Deaici am plecat spre satul, îna cărui biserică se află înmormântat Ţepeluş, detronat, urmărit şi omorât în acest loc de fratelesău vitreg,Ţepeş. Apoi m-am îndreptat spre fosta capitală a celui de-al optsprezecelea veac al ţinutului, mică şi urâtă deazi, numită Cerneţi (azi pendintecomunei Şimian-n.n). Ceva din vechea ei înflorire nu arată prin cele treibiserici, toate din zid, ridicate însecolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, preafrumoase pentru numărul mic al locuitorilor Cei mai mulţi locuitori ai comunei, o dată cu schimbarea capitalei de judeţ la Turnu Severin (în anul 1842-n.n.) s-au mutat în noul oraş, care în curând lua astfel o mare extindere.

(1932)

Vârciorova şi defileul Dunării

0 zi întreagă mi-am petrecut-o colindând judeţul Mehedinţi. [...]

Darnoaptea începe să se pitulezevicleană pesubocoastă de deal,pe sub marginea unei păduri, până când prinzând forţe, vine să ni se arunce în faţă.S-a lăsat o linişte adâncă peste întreaga natură...

De acum e inutil să mai continuăm drumul, ceea cemai frumos s-ar ascunde sub uleiul gros al nopţii,cu gândul să se odihnească, ca mâine sub bătaia razelorunuiFebruarie, ce vrea să fie primăvăratic, să apară şimaimândru şi mai îmbietor la hoinăreală.

Neîntoarcem laTurnu Severin pentru ca după onoapte deodihnă să ne reluăm drumul spre Porţile de Fier, una din cele mai ciudate frumuseţi, chiar în ţara noastră bogată în colţuri atrăgătoare de natură, care înalte ţăriar putea aduce sute de milioane de lei anual, dacă s-arşti cum trebuie atraşi vilegiaturiştii străini. Porţile deFier, Delta, ţărmul mării, peştera Polovragilor, ţinuturilemunţilor noştri, care adesea egalează peisajele elveţiene, sânt numai uneledin punctele care ar constiui o permanentă atracţie pentru iubitorii naturii şi fantasticului.De bogăţia izvoarelornoastre de apă minerală şi de eficacitatea lor nu mai vorbesc câte venituri ne-ar putea aduce, căci au început străinii singuri să se intereseze, neajutaţide nici o lămurire sau propagandă.

Dar nu vreau să-mi stric bunele impresii cu reflecţii amare şi mai bine să-micontinui povestirea.

Automobilul soseşte să măia o dată cu primele raze ale unei zile călduroase de primăvară timpurie. Voios, subdezmierdările sale, plec în compania unei distinse societăţi la drum. [...]

Defileul Dunării. Pornim spredefileul tăiat de Dunăre cu atâtatrudă între Balcani şi Carpaţi.Cu mult înainte de a-şi termina opera, bătrâna Dunăre venea până la cotul format de împreunarea celor două şiruri de munţi şi se vărsa în enormul lac panonic. Cu timpul însă, apa „Dunării albastre" a început, lucru migălos şi de lungă durată, să despartă munţii. Cu o perseverenţă cunoscută numai de marile cursuri de apă, a izbutit să împlinească o operă în faţa căreia numai un infirm intelectualiceşte nu se poate minuna.

Vâjâind cu un ecou repetat de hăul munţilor, Dunărea se canoneşte în strânsura celor două mâini muntoase, lingând cu spume de turbare ridicaturile gherdapurilor şi malurilor stâncoase. Încovoindu-se şi răsucindu-se în spasmele unui enorm şarpe lovit, nu cu destulă îndemÎnare, se încordează într-un enorm efort şi învinge falnicele creste ce o privesc cu curiozitatea învinsului, care se credea invincibil în luptă făţişă.

Pe ambelemaluri, arborii se caţără pe stâncile pleşuve, ca nişte copii zburdalnici suiţi pe garduri, să asiste la lupta înverşunată dintre doi căpcăuni de cete vrăjmaşe. Cu aceeaşi curioasă naivitate privesc poate şi eu acum, de pe mal, la bucuria învingătorului. O vagă dorinţă de aventură, de a se întâlni bucuros cu primejdia, de a primi lupta decisivă, cuprinde sufletul nestatornicului, prin natura lui impresionabil.

Dacă în momentele noastre de îndoială am putea să ne amintim cu uşurinţă de cumplita luptă pe care am văzut-o între elementele naturii, atunci noi forţe s-ar coborî în muşchii noştri slăbiţi, în nervii obosiţi. Vigoarea Dunării şi neînţeleasa mândrie a Carpaţilor constituie două nesecate izvoare de inspiraţie. Cu fiecare clipă se ivesc mii de valuri şi tot atâtea ochiuri de apă şi din fiecare ochi privit pare că se naşte o ideie, la fel de armonioasă ca Afrodita, cea născută din spuma valurilor, ciocnite în aprigă mânie.

Gândurile se deşteaptă; vine omul să le împrăştie. O locomotivă fluieră prelung pe mal şi otgoanele seintend întreea şi vaporul ce trebuie trecut cu băgare de seamă, să nu fie smucit de curenţi şi azvârlit spre malurile stâncoase cuaceeaşi nepăsare cu care omul aruncă cojile unei nuci. În vîrful unei prăjini se înalţă un balon, care anunţă căpe canal se află un vas. Deci nu mai poate intra altul. Un prieten îmi arată cu insistenţă un colţ de stâncă, de o formă ciudată, şi obişnuitul te ia comod de braţ să teintroducă în salonul cu murdăria lustruită a vieţii de toate zilele. Cu vorbe de spirit, cuizbucniri fireşti de admiraţie verbală, pornim din nou prin defileu.

Vârciorova.Dunărea neţine aceeaşi companie, plină de inedit, şi în şoapta valurilor ajungem la gara Vîrciororova [azi localitate componentă a municipiului Turnu Severin-n. caretrăieşte mai multdin amintiri decât din importanţă. Şi amintirile sunt triste, aici trebuind pe vremuri ca fiece român să facă dovada paşaportului ca să-şi poată vedea fraţii despărţiţi printr-o strigătoare nedreptate. Ne continuăm drumul spre Orşova şi Cazane şi la înapoiere Ada

Kaleh ne aminteşte că avem datoria s-o vizităm.[. . .]

(1932)

Braşovul

[...] Cutreier oraşul în lung şi lat. Poziţia lui geografică, un nod de legătură al Apusului cu marea şi Dunărea, i-a permis să ia o mare dezvoltare. Sunt, în genere, cunoscute relaţiile pe care domnii munteni, în special, le-au avut cu negustorii braşoveni şi de câte ori capitala ţinutului Bârsei a adăpostit pe fugarii urmăriţi de răzbunarea politică.

[...] Mă aflu în piaţa Unirii (azi Piaţa 23 August-n.n.) încare se înalţă „Casa Sfatului".Trec pe strada principală, fostă strada Porţii, unde se găsea poarta cetăţii şi mă îndrept spre ruinele rămase din vechile ziduri ce înconjurau oraşul medieval. [...]

Ca o recreaţie mă duc în cartierul românesc al Scheiului, aşezat în partea sudică a oraşului. Caselemici, acoperite ou şindrilă, sunt distribuitede cele mai multe ori cu o neorânduială ce-ţi place totuşi. [. ..] Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae îţi dă o şi mai bună dispoziţie. Clădirea, zveltă, făcută din piatră, se vede de departe. A fost începută în anul 1495, pe locul în care se afla o veche biserică ridicată din lemn în jurul anului 1390. Pentru construirea acestui locaş, unde mai târziu, în secolul XVIII-lea, avea să-şi găsească apărare vechea credinţă în faţa tendinţelor de catolicizare, şi-au datconcursul domnitorii Vlad Călugărul, Neagoe Basarab, Petru Cercel şi chiar Elisabeta, împărăteasa Rusiei.

Din cartierul Scheilor, sau al Trocarilor, cum i se mai spune în glumă, mă duc spre cartierul numit Braşovul vechi. Aici se află cimitirul luptătorilor români căzuţi în războiul din 1916. [...] Când armatele române se retrăgeau din Transilvania, în 1916, s-a făcut o tranşee de apărare în lungul liniei ferate, de la gară până la biserica Bartolomeu,monument istoric important, datând dinsecolul al- XIII-lea... Tranşeea afost ocupată de o unitate formată din oameni adunaţi de la diferite regimente. Nu a existat ocomandă unitară, aşacă mai multe mitraliere germane auputut cădea în spatele românilor, omorându-i pe toţi. Peacest loc de tristă amintire există cimitirul de azi înconjurat de o plantaţie de brazi şi gard viu. În mijlocul lui se ridică un monument mare, reprezentând un vultur.În partea superioară a monumentuluise află inscripţia : „Patria recunoscătoare scumpilor săi fii". [...]

După ce văzui acest simbol al jertfei aduse de o greşeală m-am dus să vizitez importanta fabrică de avioane (aziuzinădeautocamioane-n.n.) ce se află lângă Braşov. Am găsit o fabrică modernă, înzestrată cu cele mai perfecţionate maşini. Mi s-a spus nu fără oarecare mândrie căaici se toarnă cele mai grele piese, aşa că nu e nevoie să seimporte nimic. Din materialul brut, adus tot din ţara noastră, se pot scoate înacest chip avioane complete. Dar şi aici se resimte lipsa de lucru,Ministerul apărării naţional care este,desigur, cel mai bun client al fabricii suspendându-şi comenzile dinlipsă de bani. Lipsa de lucru a silit pe conducători să concedieze o parte din lucrători decurgînd de aici numeroase conflicte. E o mare greşeală că nufacem mai multe sforţări să încurajăm o industrie românească de o importanţă vitală pentru noi. Hangarele fabricii şi motoarele puse la probă mi-au dovedit că aici Im rrază cu hotărâre.

Îmi mai rămăseseră câteva ore de stat în Braşov. Mă înapoiez în oraş trecând prin faţa bisericii protestante, fostă mai întâi catolică, denumită „Biserica Neagră", din pricina focului din 1689 care i-a înnegrit exteriorul. E o clădiire masivă, în stil gotic, începută în anul 1385 pe ruinele vechii biserici distruse de năvălirea tătarilor. Construcţia ei se zice că a durato sută de ani. E consideratăcea mai mare biserică din Ardeal.

În apropiere se află Hala, insuficientă pentru un municipiu carenumără, după recensământul din 1930, peste cincizecişi nouămii locuitori.(azi populaţia se ridică la peste 180 000-n.n.).

Ceea ce m-a surprins la Braşov, staţiune climaterică de primul ordin, a fost lipsa marilor hoteluri. Unul singur merită acest nume: hotelul „Coroana", proprietatea unei societăţi anonime.3 [...]

Înainte de a încheia însemnările acestea, voi da câteva date sumare asupraBraşovului cultural. Şcolile sunt numeroase : dintre ele trebuie să menţionez liceul „Andrei Şaguna"... liceul confesional evanghelic „Ioan Honterus", cu o vestită bibliotecă, în care se află importante manuscrise şi scrieri vechi (azi în această clădire este Şcoala generală nr. 4 „Johannes Honterus" — n.n.). Dintre cele mai însemnate instituţii culturale sunt biblioteca „Astra", conservatorul „Astra", muzeul Ţării Bârsei şi arhiva istorică a municipiului.

(1933)

Piatra Neamţ

Eram dornic să văd Piatra Neamţ, pentru a îmbogăţi materialul ce-l strâng pentru cartea mea, la care lucrez demulţi ani. Nu regretcă am fost la Piatra. Peisajul esteîntradevăr încântător. Dinoraş, dacă priveşti în zare, ai impresia că te găseşti în mijlocul unei căldări enorme peai cărei pereţi a început să crească muşchiul. Oraşuleste înconjurat de o coroană muntoasă, coloratăcu verdele puternic al primăverii. [...]

Prima mea plimbareo fac pe muntele Cozla, unde se aflăfrumosul parc Nicu Albu (azi parcul Cozla-n.n.) care prin sălbăticia lui oferă imaginea unui tablou plăcut. Aici eîn zide sărbătoare, locul de plimbare al localnicilor care locuiesc îndeosebi pe platoulunde se află bufetul „Cerculgospodinelor" şi terenul de tenis. Tot pe acest muntesegăsescmai multe izvoare cu apă minerală, fiecare avândaltă compoziţie.

Ceilalţi munţi, Pietricica, Cernegura şi Bâtca Doamneiîşi au fiecare punctele de atracţie. [...] Munţii, prin frumuseţea lorconstituie poate singurul motiv pentru care un călătorîntârzâie mai mult în oraş. Situarea lor face ca în oraşul Piatra, aşezat la o altitudine de 310 m, să fie răcoare, fărăsă bată vânturi.

Numărul locuitorilor trece de 32 000 (azi aproape 50.000-n.n.). Din cele şase biserici, singura importantă este catedrala (biserica Sf. Ioan-n.n.), ctitoria luiŞtefan cel Mare,dominată în faţă deturnul de observaţie (turnul clopotniţădatînd din 1499-n.n.). Am intrat tocmai în timpul sllujbei bisericeşti, când,corul, bine organizat, dădea răspunsurile.În interior nuse desluşeşte nici urmă de pictură

Totul e înnegrit de fum, încât poţi crede că a suferit cândva de pe urma focului.În afară de pisania care se află pe peretele de la nord al pronaosului, pe turnul clopotniţei se mai găseşte următoarea inscripţie:

„Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitorul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această cămpănare, având Doamnă a se pe Măria fata lui Radu V. V. şi fiul lor iubit Bogdan V. V. în anul 7 007, iar al Domniei lui anul al 43-lea, curgător, octombrie 24 iulie". [,..]

Pe lângă negustorii stabili, vin să-şi desfacă produsele în oraş şi mulţi ţărani dinîmprejurimi, în special joia, când e zi de târg şi eo adevărată plăcere să-i vezi în costumele lor naţionale de oameni de la munte, bărbaţii cu cioareci lungi, încreţiţi şi sumane, iar femeile cu fote colorate. Printre ei se mai amestecă şi câte un unchiaş cu părul lung şi alb, ieşind de sub căciulă sau pălărie.

Oamenii de aici sunt prea blânzi şi prea liniştiţi. Viaţa lor particulară n-a fost tulburată decât de introducerea luminei electrice şi a apei potabile. Foarte rar „primarele" când are chef de glumă, adună 2-3 oameni şi-i trimite cu lopeţile pe străzile din centru să adune noroiul în grămezi. [. . .]

(1933)

La Târgu Neamţ

După ce am vizitat oraşul Piatra Neamţ, eram dornic săvăd şi judeţul, în specialcunoscutele mănăstiri, despre care s-a scris şi s-a vorbit atât de mult. [.. .]

Ne-am suit cu toţii într-un automobil mare „Packard”şi am pornit spre Târgu Neamţ, aşezat la aproape patruzeci de

kilometri de Piatra. [. ..]

Trecem în viteză prin satele Sărata, Dobreni (pendintede comuna Dobreni-n.n), Bodeşti, Oşlobeni (ce fac parte azi din comuna Bodeşti-n.n.), Crăcăoani şi Bălţăteşti unde oprimca să vizităm o staţie montă a Camerei ele agricultură.

De aici, la trei kilometrispre apus se găseşte mănăstirea de maici Văratec, a cărei vizită am lăsat s-o fac la înnapoierere. Ne continuăm drumulşi... trecînd podul de peste Ozana,care mai în fiecare an lasă locuitorilor amintiri triste, ajungem la Humuleştiilui Ion Creangă. Pe la începutul satului, se mai poate vizita şi azi casa în care născut şi a copilărit scriitorul ce ne-a desfătat la atâţia din noi, anii copilăriei.Înperetele casei, mică şi înconjuratăde o prispă de pămînt, câţiva admiratori au pusoIaca de piatră, pe carescrie: „Aci s-a născut şi a petrecut

copilăria Ion Creangă 1837—1887".

Din numeroasele lui rude,care se găsesc în Humuleşti, casa e locuitădeo nepoată, cu care n-am putut vorbi. Dar curând veni un bătrân, cu capul încadrat de o barbă mare ce selăsa spre piept, care ne spuse că este soţul nepoatei luiCreangă. Intrarămsă vedem interiorul. Nimic nu mai aminteştede viaţa lui Creangă ; totul a fost renovat,mobila veche, obişnuită în satele moldoveneşti, a fost înlocuită cu alta adusă din târg,- paturi boiereşti cu saltele moi de lână.În mijlocul casei, un registru stă deschis, spre a fi semnat de vizitatori. Esingurul lucru ce îţi mai aminteşte locul unde te afli. Altceva nimic nu mai arată că s-ar afla în cinste cultul scriitorului. Nu poţi vedea nici cel puţin o fotografie a lui Ion Creangă.

Dacă nu s-ar putea procura un tablou bun, dar o decupare dintr-o carte sau revistă, aşezată într-o ramă ieftină, ar putea fi pusă la văzul vizitatorilor. Nu-ţi poţi plimba ochii decât pe numeroasele fotografii ale copiilor din familie, toţi îmbrăcaţi nemţeşte, fiindcă la unchiul dispărut nu mai vrea să se gândească nimeni.

Cu sufletul închis am plecat spre Târgu Neamţ. Comună urbană, Tg. Neamţ numărăpeste 10 000 de locuitori (oraşul de azi are peste 13 000 locuitori-n.n.). [...]

Înainte era aici un centru important al Moldovei. Atât cetatea din apropiere, care era una din cele mai importante, cât şi faptul că se găsea la încrucişarea a două mari drumuri, unul care ducea din Transilvania prin Prisăcani spre Paşcani şi altul care trecea de la Piatra spre Baiaşi Suceava, au contribuit ca Târgul Neamţ să fie uneorimai important chiar decât Piatra.

Azi, în mijlocul naturii pitoreşti, cei zece mii locuitori duc o viaţă liniştită, ocupându-se cu agricultura şi puţin comerţ.Îţi pare că aici s-a oploşit mai multă linişte decât în alte colţuri din ţară, oamenii se mulţumesc cu puţin şi când e nevoie, renunţă fără murmur şi la o parte din acest puţin. Până acum n-au cerut nici lumină electrică, nici apă potabilă, nici pavaje;o recoltă bună e suficientă să astupe toate lipsurile.

Două cinematografe, pe care n-am avut curiozitatea să le văd, îmi închipuidin ce epocă trebuie să fie, sunt singura distracţie a localnicilor. [...]

Centrul oraşului îl formează o piaţă cu aspect oriental, unde, în barăci, găseşti depozitată toată marfa cerută de localnici : zarzavaturi, carne, stămburi şi obiecte ţărăneşti.[. ..]

Ruinele Cetăţii Neamţului.Înainte de a porni din nou la drum, ne-am gândit că n-ar strica să mâncăm ceva. Intrarămla cel mai bun restaurant din Târgu Neamţ. Cel mai bun e un termen destul de riscant, fiindcăîn realitate vorba decât de o cârciumă asemănătoare celor din mahalele laşului.

Suimdouă trepte de lemn şine găsim într-o sală mobilatăcumese ţărăneşti neacoperite, mai toate ocupate dedoi, trei, consumatori, atenţi la litra lor de rachiu moldovenesc.Pe deasupra capetelor lor atârnau în formă dependul cârnaţi şicărnuri legate de grinzi.

Apariţia noastră fu întovărăşită de o surprindere generală.Negustorul se grăbi să ne invite într-o altă cameră,rezervată vizitatorilor oraşului, unde începu să ne servească tot felul de specialităţi moldoveneşti, dintre care n-au lipsit brânza grasă moldovenească, frământată cu mămăliguţă şi udată de un vinfoarte bun, recoltă indigenă.

Întimpul mesei, văzurăm că vine un necunoscut, unchiaşînalt puţin adus din umeri,cumustăţile mari şi albe. Necuoscut era numai pentrumine, fiindcă imediat însoţitorii mei se grăbiră să-l întrebe pe moş Perciu cum o duce cu sănătatea. Moş Perciu e azi cel mai bătrîn lăutar dinMoldova şi din viaţa lui ar şti să povestească multe,începândcu petrecerilela care îi cânta lui Vasile Alecsandrişiterminînd cu nunţile mari boiereşti, când chefurile seţineauînşir nouă zile.

“Azis-au schimbat mult lucrurile", gândeşte trist moşPerciu, dar din pieptul lui tot mai răsună câteodată cântecelevechi româneşti şi le spunecu atîta dor că nici acum la bătrâneţe cei tineri nu seiau cu el la întrecere.

Timpulnostru e însă limitat, şi înainte de a se lăsa seara, trebuie să vizităm celpuţin cetatea Neamţului şi mânăstirea Neamţ.

Plecăm spre cetate, care se găseşte înapropierea oraşului.După un platou frumos, în partea dreaptă, pe munţi se văd ruinele ce au adăpostit de atâtea ori vieţi domneştiîn cursul zbuciumatei istorii a Moldovei.

Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal înalt şi plin detihărăi se află vestitaCetatea Neamţului, îngrădităcu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de streche şi străjuită de ceucele şi vindereii careaugăsit-o bună de făcut cuiburi într-însa". . .

Aşa e descrisă Cetatea Neamţului de Ion Creangă, care din Humuleştii lui va fi văzut adesea ruinele ce ne-ar putea povesti de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş, de Vasile Lupu şi mai cu seamă de Domniţa Ruxandra, cea omorâtă şi jefuită de leşii năvălitori pe timpul domniei lui Cantemir Vodă.

Nu ştiu de ce Cetatea Neamţului, cu toate întăririle ce i-au fost făcute în secoleletrecute, este atît de ruinată.Îmi amintesc că mergând spre Cumpăna în judeţul Argeş, am văzut Cetatea lui Vlad Ţepeş, care deşi construită în acelaşi stil şi la o înălţime mult mai mare, păstrează în bună stare numeroase căi de comunicaţie cu interiorul ei.

Începutul Cetăţii Neamţului se pierde în întunericul anilor. După A. D. Xenopol, ea ar fi fost întemeiată de cavalerii teutoni, iar după domnul Al. Lăpedatu, domnitorul Petru Muşat ar fi cel care a ridicat-o. (Aceasta este ipoteza verificată istoriceşte-n.n.). [...] Cele mai însemnate modificări i-au fost aduse în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. DumitraşcuCantacuzino făcu începutul dărâmării, dând jos zidul din afară.

În interiorul cetăţii, ar fifost o biserică de a cărei existenţă nu mai amintesc decât unele icoane ce se află la bisericile din satele apropiate. [...]

În secolul trecut, locuitorii din târg au dărâmat din ziduri, ca să ia piatra pentru case ; unii, se zicea că ar fi săpatcăutând comori ascunse, dar spirite rele le-ar fi turburat lucrul. O atmosferă de legendă începe să înconjure locul.

Bătrînii locului ar şti să povestească întâmplări ciudate celor ce i-ar întreba.

(1933)

Mănăstirea Neamţ

De la Cetatea Neamţului, luăm drumul spre mănăstirea Neamţ, trecând prin satele Vânători, Nemţişorşi prin pădurea Dumbrava Roşie. Drumul nostru e mărginit de stejari seculari, ce au prins să înverzească. E un tablou de un pitoresc puţin obişnuit,astfel că nici nu ne dăm seamacum am şi ajuns la cerbăria statului, unde sunt crescuţi peste o sută de cerbi. Unii dintre ei s-au îmblânzit, încît vin să ia mâncare şi din mâinile vizitatorilor, nu numai din ale pădurarilor, care îi îngrijesc. Sunt încă veseli, durerea după libertatea lor pierdută şi-o alină lingând sarea din prepeleacuri...

De aici e foartepuţin până la mănăstire. Aşa cum este izolată de restul lumii, pe măsură ce te apropii, îţi face impresia că ai dat peste o colonie. Prima clădire întâlnită este a seminarului monahal, apoi, la o mică distanţă, începe mănăstirea propriu-zisă. Printre chiliile numeroase, forfotea o adevărată armată de călugări. Tocmai bătea clopotulce anunţa servirea cinei. Printre bătrâni, gârboviţi de ani şi rugăciuni, se amestecau băieţi tineri, cu faţa încă netedă, ieşind din pletele lungi ale părului. [...]

Întovărăşiţi de doi călugări, începem să vizităm aşeză-mintele mănăstirii.

Biserica principală e ridicată de Ştefan cel Mare, în locul în care spune tradiţia că ar fi existat înainte o mică biserică din lemn, refăcută şi zidită de Petru Muşat. Probabil că suferise mult ctitoria lui Petru Muşat, din cauza năvălirilor tătărăşti şi a războaielor cu turcii, de vreme cedomnitorul Ştefan cel Mare s-a îngrijit ca ea să fie refăcută, Îmbogăţind ţara cu o nouăşi măreaţă operă arhitecturală.

În afară de această biserică mare, se mai găsesc la mânăstire bisericile „Sf. Gheorghe", „Sf. Ioan Novi" şi “Sf.oan Bogoslavul", schitul Procov, schitul Vovideniaşi multe paraclise.

După ce ne arată toate bisericile, călugării, însoţitorii noştrii ne invită şi la muzeu. Pe o scară îngustă a bisericii, călăuziţi de lumina palidă a unei lumânări de ceară, suimîncetspre locul în care se păstrează o parte din bogăţiile mânăstirii.

Se întunecase, dar în sala mare aurul şi argintul mai sclipeauîncă în faţa ochilor noştri. Câteva lumânări aprinsene făcură să nu maiştim la ce să ne uităm mai întâi.

Candele de argint, lucrate înfelurite chipuri, tot felul de căelniţe, policandre, veştminte vechi bisericeşti, cusute cu fir de aur, icoane scumpe prin valoarea şi trecutul lor,evanghelii legate în scoarţe groase, acoperite cu aur şi argint, sălbiide aur şi tot ceeace pot constitui bijuteriile uneii mănăstiri, veche ctitorie domnească, erau în faţa noastră. [...]

Prima impresie pe caream avut-o la apropierea de mânăistire, că seamănă cu o colonie, nu mi-a fost cu nimicdezminţită. Aici se găsesc brutărie, ateliere de tot felul în care lucrează călugării, tipografie de cărţi bisericeşti şi chiar restaurant pentru vizitatori.

Pentru cei ce vor să ştie mai mult despre mănăstirea Neamţ decât reiese din notelemele fugare, luate în puţinul timp pe care l-am petrecut, acolo, transcriu următoareainscripţie din pisania lăsată de slăvitul ctitor : „Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a binevoit şi aînceput şi a zidit acest hram, pentru rugăciunea sa şi a Doamnei sale Măria şi a fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a săvârşit la anul 7005, iar al Domniei saleanul patruzeci şi cel dintâiu curgător luna noiembrie în14”

O vizită la mănăstirea Agapia

După vizitarea mânăstirii Neamţ, ne întoarcem noaptea la Târgu Neamţ, de unde pornim dimineaţa, pe o ploaie torenţială, la mânăstirea Agapia. Drumul desfundat ne face să fim dornici de a ajunge cât mai repede, însă înaintarea noastră este anevoioasă şi nici un semn care să ne dea de bănuit că mai avem puţin de mers în aceste condiţiuni insuportabile. Dar, deodată, la o cotitură a drumului (azi în întregime modernizat-n.n.) ne apare mânăstirea ce ne fusese ascunsă de un deal. Răsuflăm uşuraţi.

Intrăm în sfântul locaş, unde tocmai se oficia slujba de dimineaţă. în jurul preotului era adunată o mulţime de călugăriţe. [...]

Istoricul mănăstirii nu este prea lung. Agapiaa luat fiinţă din iniţiativa câtorvapustnici, care cu patru secoleîn urmă au plecat de la mănăstirea Neamţ, ridicând puţin mai departe de actuala aşezareo mică biserică din lemn, pe lângă care au trăit tot restul vieţii lor.

Până la începutul secolului trecut, la Agapia au stat călugări. MitropolitulVeniamin Costache, însă, a transformat Agapia în mânăstire de maici, atrăgând asupra locului blestemul călugărilor plecaţi în alte locuri. Se spune că acest blestem a provocat multă nelinişte maicilor şi abia după mulţi ani a fost ridicat de patriarhul din Constantinopol, printr-o carte de dezlegare semnată de 16 mitropoliţi şi episcopi.

Înaintea războiului mondial (este vorba de primul război mondial-n.n.), se putea vedea aici o biserică de piatră cefusese construităde domnitorul Petru Şchiopul, dar din cauza terenuluise surpa adesea, astfel că a fost dărâmată.

Bisericaprincipală se datoreşte hatmanului Gavril, fratele

Lupu şi soţiei sale, Liliana. Din vechea clădire n-a rămas azi aproape nimic. Totul a fost tranformat. Ceea ce interesează însă pe vizitatori este pictura, datorităîn bunăpartelui Nicolae Grigorescu. Treitablouri merită specială : „Sfântul Gheorghe", inspirat de statuia lui Donatellode la Or SanMichele din Florenţa; „Maica Domnului Isus în braţe" şi „Intrarea în Ierusalim". Printrecelelalte picturi mai puţin reuşite ale lui Grigorescu sunt; “ Mântuitorul pe muntele Măslinilor", icoanasfinţilorArhangheli şi o frescă deasupra uşii de miazăzi. Maestrul a fost ajutat la opera lui, îndeosebi de ucenicul

căruia i se datoreşte o parte din pictură. Cea mai reuşităîncercare a lui Elefterie este o copie după Tizian reprezentând pelsus în drum spre Golgota.

Afarăde pictura bisericii,mai este interesant la Agapia a de vizitat muzeul.Înprezent muzeul are ca piese mai însemnate treiicoane datoritelui Grigorescu, reprezentând una pe Isus Hristosşidouă pe Maica Domnului, alte câteva icoane mai vechişi un crucifix sculptat în sidef.

Afarăde muzeu, la Agapia mai ai de vizitat numeroasele

Ateliere de covoare şiţesături naţionale, renumite în toatăţara.Călugăriţele au făcut aici un adevărat sat, din care nulipseşte nici magazinul unde găseşti să cumperitot ce enecesar unei gospodării.

Mi-apărut rău că am fost nevoit să renunţ la invitaţia de a fi găzduitla arhondaric, unde am auzit că te bucuride toatătradiţionala ospitalitate a mânăstirilor moldoveneşti. Trebuia să mă duc şi la Văratec.

Se zicecă Văratecul, întemeiat în 1785 de schimonaha Olimpiada, este cea mai populată mânăstire din ţară. Totuşi, poziţa ei mi s-a părut mai puţin pitoreascădecât cea de Agapia.

Fiindîntemeiată la o dată atât de recentă (bisericamare afost începută abia în 1808) mănăstirea Văratec nu prezintăun interesistoric deosebit. [...]

Esteşi aici o adevăratăplăcere săvizitezi atelierele deţesut covoare , de tricotaje, de broderieşi de cusături naţionale.

(1933)

Mânăstirea Bistriţa

După câteva zile petrecute la sanatoriul Bisericani, plec apoi spre Piatra Neamţ. Coborâm uşor drumul sanatoriului, putând de data aceasta să admirăm, mai în voie neîntrecuta vale a Bistriţei, pentru care nu găsesc asemănare în nici o altă regiune a ţării.

Drumul nostru trecea prin apropierea mânăstirii Bistriţa şi nu voiam să trec nepăsător pe lângă locul în care s-au înfiripat unele din primele manifestări de viaţă culturală din Moldova. [...]

Pe şoseaua mare ce merge spre Piatra Neamţ, e înaintea noastră otablă pe care scrie: „spre mânăstirea Bistriţa 2 km”. Apucăm pe valea minunatului pârâu, care se numeşte tot Bistriţa şi, după ce trecem printr-un mic sat, ne apare panorama întregii mănăstiri. Înconjurată de ziduri vechi,crenelate, îţi face impresia unei mici cetăţi.

Istoriamânăstirii se pierde în începuturile nebuloase ale ţării modoveneşti. A fost probabil înfiinţată către sfârşitul secolului al XlV-lea de ucenicii lui Nicodim. Actuala bisericădatează de la Alexandru Lăpuşneanu, care a ridicat-o pelocul unde Alexandru cel Bun zidise ctitoria lui dărâmată din cauze ce nu se pot preciza. [...]

Printre cei ce s-au îngrijit deacestlocaş, tradiţia pomeneşteşi pe domnitorul Petru Rareş.În zidul înconjurător se găseşte o micăpoartă dosnică, prin care sespunecă a fugit domnitorul în munţi, când nu s-a mai pututîmpotrivi turcilor. După revenirea în domnie ar fifăcutaici mai multe reparaţii.

Interiorul bisericii ar fi prezentat mai mult interes, dacă pictura s-ar fi păstrat aşa cum a fost făcută înainte vreme. Dar în anul 1814 totul a fost pictat din nou. Pentru istorie au desigur mare importanţă pietrele numeroase ce se găsesc pe morminte.În camera ctitorilor este mormântul doamnei Ana, prima soţie a lui Alexandru cel Bun, a cărei lespede, pe care se poate încă descifra inscripţia, a fost aşezată de Ştefan cel Mare. Desigur că şi mormântul lui Alexandru cel Bun se găseşte aici, în camera ctitorilor, dar lespedea s-a stricat probabil din cauză că a fost de mai multe ori ridicatăpentru a fi îngropaţi Alexandrel, fiul lui Ştefan cel Mare, Ştefan Lăcustă şi alţii.

Printre cei ce au mai fost înmormântaţi în biserica de la Bistriţasunt: boierulmuntean Ivaşcu Golescu şi mitropolitul Moldovei Atanasie, mort în 1632.

Una din cele mai interesante piese ce am găsit aici este o icoană care ar data de la începutul secolului al XV-lea, fiind trimisă în dar de Irina, soţia lui Ioan Paleologul, împăratul Bizanţului, Doamnei Ana, soţia lui Alexandru cel Bun. Dar icoana nu se mai păstrează în forma iniţială, fiindcă a fost prădată de pietrele preţioase şi de îmbrăcămintea de aur şi argint.

Din biserică ne-am dus să vizităm paraclisul, ridicat de Ştefan cel Mare în anul 1498. Pe pereţii interioriau putut fi descoperite de curând urmele vechii picturi făcute pe timpul lui Ştefan cel Mare. Aici se păstrează câteva icoane vechi şi tablouri, în care se văd bucăţi de stofă ce ar fi provenit de la hainele lui Alexandru cel Bun şi ale doamnei Ana. Un guler de haină poate fi uşor recunoscut. Printre alte lucruri, la mânăstirea Bistriţa ţi se arată, pus într-un galantar, grătarul de fier pe care a stat sicriul doamnei Ana. Din sicriu n-au mai rămasdecât două bucăţi de lemn şi câteva cuie, tot din lemn, şi pieptenele doamnei.

Acestea sunt singurele lucruri ce lemai poate vedea vizitatorul mânăstiriiBistriţa, de care se leagă atâtea fapte din trecutul nostru cultural, dintre care nu amintesc decât

cunoscutul pomelnic al domnilor, prima noastră istorie,precumşi manuscrisele slavone din secolul al XV-lea. [...]

(1933)

Bacăul

De la Piatra Neamţ îmi continuai drumul spre Bacău, oraş pe care, de asemenea, îl vedeam pentru prima oară.De la Piatra la Bacău, căile ferate, din motive de economie şi ca să poată fi un trafic mai repede, au pus în circulaţie vagoane cu motor. Deşi sunt utile din multe puncte de vedere, câteodată călătorii se înghesuie peste măsura, ceea ce s-a întâmplat chiar în ziua când făceam prima dată cunoştinţă cu ele. Compartimentele de clasa a treia tixite, la fel şi cele de clasa a doua, care diferă de cele dintâi numai prin faptul că au băncile capitonte. [...]

Micul nostru tren lasă în urmă fabrica de postav Buhuşi şi se apropie de gara Bacău, unde prima privelişte ce te întâmpină, la ieşirea din gară, o reprezintă nişte cârciumi mititele, ce n-ar putea fi frecventate decât de lumea interlopăobişnuită să trăiască prin astfel de vizuini. Nu vreau să rămân la această primă impresie.Într-o trăsură, ajung la hotelul ,,Palace" din centrul oraşului, a cărui curăţenie e nevoie s-o plăteşti cam scump.

Cea dintâi seară de plimbare prin Bacău, după ce am stat câteva zile în Piatra Neamţ, îmi lasă impresia că mă al afIu într-o metropolă. Nu ştiu cum va fi la periferie,; cel puţin centrul e bine îngrijit şi tocurile ghetelor se lovesc de pavajul de piatră, nu se afundă impresionant în noroiul cleios

În camera hotelului nu mai ai nevoie să vii cu chibriturile în buzunar şi să cauţi lampa sau lumânarea; ai fericirea să poţi răsuci un buton de electrică, iar când vrei să te speli, apa nu ţi se aduce de la puţ, ci e captată din Bistriţa şi pompată în oraş. De asemenea băcăuanii nu

Au găsit cănu se pot dispensa nici de serviciile canalizării, ceea ce face ca viaţa aici să fie mult mai acceptabilă decătîn Piatra Neamţ.

E doar un oraş care numără peste 32 000 locuitori (azi peste 90000-n.n.). De Bacăul cultural nu se poate spune cănu este destul de bine reprezentat. Are şcoli primare, grădiniţe de copii, licee. [...] Între biserici se numără catedrala „Sfântul Niculae" şi biserica „Precista", zidită deŞtefan cel Mare.

Grădinile Bacăului sunt destul de frumoase, îndeosebi, la patruu kilometri de oraş, se găseşte un parc mare şi frumos, amenajat (Gherăeşti-n.n.) unde localnicii se duc să petreacăorele de recreere. Lângă prefectură se găseşte primăria cu o mică grădină foarte îngrijită, iar în centru se mai aflăun sguar şi grădina publică, unde cântă muzica militară în fiecare seară. [...] Sunt apoi trei cinematografeşi un teatru, Mărăşti, în care însă nu se joacă decât când se aflăvreo trupă în turneu.

Măduc să vizitez şi hala oraşului. Viaţa mi s-a părut ieftină. Igiena localuluieramizerabilă.Într-o rotondă veche de zid care probabil că înainte a fost singura hală de acolo, nu ştiu care politician a avut ideia să cheltuiască câteva milioane ridicând o altă hală strâmbă, incomodă,încâtnu se poate folosi cum trebuie.În spaţiul rămas liberîntre rotondă şi noua hală, stau gheretele cu zarzavat; luminăaproape nu e şi câteodată se face atât noroi, încât se simte nevoia cizmelor.

De aici trecem la abator. Aici, aceeaşi situaţie, o şandrama careîţi face impresia că a fost ridicată cu multe secoleînurmă[...] Şi aici se văd consecinţele aceleiaşi neînţelese politici, care macină oraşele noastre de provincie. A fostînceput şi în Bacău un alt abator, din beton armat ; s-au cheltuit peste două milioane, dar n-a apucat să fie isprăvitînainte de a pleca de la guvern partidul care dădea curs lucrărilor, aşa că la schimbarea regimului au venit alţii cu alte concepţii, dintre care cea mai puternică a fost invidia. Totul a fost părăsit sub motivul că va fi ridicat un alt abator mai bun şi mai modern. Promisiuni de politicieni. [...]

(1933)

Tîrgul de fete de pe muntele Găina

Vestitul ,,târg de fete" de pe muntele Găina din Munţii Apuseni, ce se repetă cu punctualitate în fiecare an, s-aţinut la data de 16 iulie. Au participat în afară de localnici foarte mulţi străini veniţi anume să vadă un obicei care este unic în felul său şi care scoate în evidenţăo tradiţie dintre cele mai originale, aparţinând poporului nostru din partea locului. Dintre străini amintesc pe scriitorul italian Bartelli.

Dăm aici câteva din impresiile culese la faţa locului, spre a scoate încă o dată în relief calităţile românilor din partea locului şi a arăta cum s-a desfăşurat acest eveniment, cunoscut astăzi în lumea întreagă sub denumirea “”târgul de fete".

Iatăce ne povesteşte tânărul Ionel Moldovan, înapoiat azi dupăo lungă excursie prin Munţii Apuseni:

,,Pentru turistul şi cercetătorul care se avântă pentru prima dată spre culmea vestitului munte Găina, „târgul de fete”” îmbracă în închipuirea lui uimitoare viziuni din cineştie ce colţ oriental al lumii. Astăzi, „tîrgul de fete" de pe Găina nu mai este decât un nume bizar şi atrăgător pentru lun iarmaroc în creştet, de munte".

Găina, un masiv ce se ridică piramidal la peste 1450 i domină cu cele trei vârfuri ale sale întreg ţinutulînconjurător, oferind un magnific spectacol de panoramă muntoasă Din Hălmagiu, Vaşcău, Brad şi Abrud, cele mai apropiate staţii de cale ferată, drumuri de munte , mănunchi de pietrişuri, pante şi lunecuşuri) şerpuiesc din culmeîn culme, ceasuri întregi sub arşiţa soarelui neîndurător. im splendide se deschid pretutindeni şi cu cât creşte oboseala, sufletul urcă trepte din ce în ce mai înalte pe scara încântării. Rare izvoare, în oaze de umbră, astâmpără setea şi obrazul ars de lumină. Pietroşii cai de munte, încărcaţi cu nenumărate raniţe, desagi şi pături, calcă cuminte şi impasibil printre greutăţile unui drumeag nestatornic, chiar şi atunci când deasupra încărcăturii mai urcă în şaua de lemn şi câte o persoană obosită.

Totdeauna, din timpuri nemăsurat de vechi, în preajma lui „Sfânt Ilie", de cu sîmbătă seara, şiruri nesfârşite se scurg pe numeroasele poteci, spre chelia Găinii. Săteni cu articole de vânzare, negustori de băuturi, moţi, turişti, oaspeţi din străinătate, ţărani minaţi de dorul întâlnirii şi chemarea muntelui, sosesc mereu, chiar şi în timpul nopţii, spre a se aşeza în jurul focurilor, care — nenumărate — ard pe tot întinsul şes din vârf. Noaptea aceasta nu se doarme. întunericul răsună de cântece şi chiuituri, iar veselia curge în valuri, împrăştiindu-se peste tot, odată cu scînteile. Târgul este un „rendez-vous" natural; oameni despărţiţi de ani, prieteni, cunoscuţi, intelectuali din toate colţurile Ardealului, se întâlnesc în acest loc, unde în noaptea aceasta se redeşteaptă duhul pădurii şi istoria. Curg povestirile, amintirile, legendele. Paşii lui Avram Iancu se aud din nou şi vâlvătăile înşiră faptele de vitejie ale trecutului. Dis-de-dimineaţă lumea se strânge în jurul troiţei lui Iancu, unde mai târziu se oficiază un parastas.În geana zărilor, ochii caută astrul zilei, al cărui răsărit, în marea aceasta de munţi, este un spectacol copleşitor. Contururile şi crenelurile se desemnează surprinzător, negurile fug cu întunericul şi soarele apare în feerie de culori, ştergându-şi ochiul încă roşu de somn, cu un nor.

Începe târgul. Doniţe, greble, fluiere, tulnice, mai ales tulnice, reprezentând produsul locuitorilor, alături de mărunţişuri de bâlci, se amestecă în zgomotul nesfârşit, cu articole de consumaţie. Se destupă sticle şi tarafurile de lăutari aprind jocul în „ardelene" şi învârtite. Tradiţia spune că numele târgului se leagă de măritişul fetelor care veneau aici, cu lada cu zestre. Şi poate că încă şi astăzi cazurile acestea să nu fie tocmai rare. Căci, pentru cătunele pierdute printre atâtea văi, întâlnirea aceasta anuală era un nimerit prilej de cunoaştere. Astăzi, civilizaţia a pătruns adânc. Trenuri şi drumuri străbat locurile, ocupaţii diverseşi risipirea prin ţinuturi mai depărtate — după pâine — fac tradiţia să se stingă. Târgul îşi pierde din originalitate şi unicitate. Sunt rare târgurile care să se ţină pe un vârf de munte şi încă pe unul pustiu. Dar, nicăieri în lume, la un asemenea „târg" nu se duc fete spre a-şi alege soţ de căsnicie. [...],

Pe la ora 12 „se sparge târgul". Caravanele lungi pornescînchiote spre poale. Şetrele rămân goale şi pustiul coboarădin nou la cei 1450 metri. Doar moţii cu ciubereşi cercuri mai trec pe aici, căci drumul din Vidra spre ,,Tară" duce peste creste prin Găina. [...]

(1933)

Din Bărăgan

Călăraşi

Plec spre Călăraşi într-o zi călduroasă de vară, desigur prea puţin indicată să fie aleasă pentru un drum prin Bărăgan. Noroc însă că până la gara Ciulnita nu sunt prea multe ore de mers ; dar aici trebuie să schimbi trenul şi aştepţi, în mijlocul unei plictiseli de nesuportat, o oră şi jumătate ca să mergi numai vreo cincizeci de minute, într-un tren din vremuri trecute, până ajungi la Călăraşul mult dorit. De la Ciulniţa spre Călăraşi poţi spune că iei Bărăganul în răspăr, îl străbaţi pe una din cele mai productive regiuni ale lui. De o parte şi alta a căii ferate se deschide larg câmpia nesfîrşită. [...],

Până să ajungem la Călăraşi, trenul face o singură oprire de câteva minute în gara General Fălcoianu (azi gara Ştefan Vodă n.n) de unde nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. O adevărată pustietate, care poate să fie iarna şi mai supărătoare,- cel puţin acum e veselia câmpului, care te mai distrează puţin. Cred că de când există trenul pe linia Ciulniţa—Călăraşi, n-a avut nimeni ocazia să se plângă de aglomeraţie.

O dată cu mine au mai coborât vreo câţiva inşi, pentru a căror aşteptare se deranjaseră toate trăsurile din Călăraşi. De altfel, e unul din oraşele în care nu poţi spune că nu sunt destule trăsuri. De dragul lui, mi-am ales birjarul cu cea mai mare barbă. Şi au fost câţiva pretendenţi cu aceeaşi preferinţă.

Pe bulevardul larg, care porneşte chiar din faţa gării, ajung în centru şi de aici la hotel. E bulevardul obişnuit de provincie, larg, umbros, încadrat de case potrivite şi ridicate din grădini de flori, dintre care nu lipsesc cârciumăresele şi ochiul boului, pe unde vehiculele merg leneşeşi trecătorii la fel, lăsându-se mirosiţi de dulăi inofensivi. [...]

Primul nostru drum a fost spre admirabilul mal al Borcei,de unde ai o privelişte asupra întregii bălţi a Călăraşului. De la locul nostru se văd şi cele două insule ale Eforiei, pe care apa nu le acoperă. Insulele sunt folosite pentru grădinărie şi păscutul vitelor ce sunt trecute acolo cu pontonul, un adevărat rai al bovinelor mici şi mari, fiindcă primejdia lupilor este exclusă. [...]

În maşina Camerei de agricultură pornim spre port. Mergând pe malul Borcei, în stânga se vede frumosul parc comunal, unde se află monumentul ridicat în memoria celor 40 grăniceri înecaţi în Borcea în 1913, când s-a răsturnatşalupa ce-i ducea de la un mal la celălalt. Acest parc foarte bine îngrijit, e locul de plimbare al călărăşenilor, care apar în pâlcuri, imediat ce răsună primele acorduri muzicii de fanfară. Tot aici se află şi teatrul oraşului. Prin mahalaua Măgureni, cu străzi drepte, dar nepavate, ajungem la cimitirul turcesc, unde se află un mare monument lridicat în memoria soldaţilor turci căzuţi în timpul războiului de la 1916—1918. De aici trecem prin altă mahala, zisăa muzicanţilor, care are străzi la fel de mizerabile ca cele din mahalaua Măgureni, dar nu lipseşte lumina electrică. [...]

E ciudat Călăraşul cu împărţirea lui pe mahalale; îţi face impresia că e o veche rămăşiţă medievală a împărţirii pe bresle, când breslaşii erau obligaţi să locuiască numai pe anumite străzi rezervate meseriei şi negoţului. {….]

Neîntoarcem în centru, unde vizitez Palatul administrativ , cea mai frumoasă clădire a oraşului. Cu toate că palatul administrativ a fost construit de peste patruzeci ani, e încă în bună stare şi foarte bine îngrijit.

În faţa clădirii e o grădină din cele mai frumoase, totul e aranjat în ordine, iar de departe, trandafirii roşii, înfloriţi, dădeau impresia unui covor împestriţat.

[...]În spatele palatului se întinde de asemenea o grădină cu flori şi boschete, aici aflându-se şi locuinţa destinată prefectului, dar care nu este ocupată, servind personalităţilor oficiale când vin în oraş.

În timpul când am vizitat eu oraşul se făcuse seară. Sosise ora când localnicii ies la plimbare. Centrul îl constituie strada Ştirbei Vodă, largă, bine pavată, cu magazine multe, dar toate mici, încât de departe se simte provincia. Centrul comercial îl formează străzile Sfântul Nicolae, Bucureşti şi Slobozia. Sunt magazine numeroase cu lucruri pentru ţărani, de unde se aprovizionează întreaga regiune din jurul Călăraşului.

Oraşul nu are decât 18 000 locuritori (azi peste 40.000 n.n).În majoritate trăiesc din agricultură, creşterea vitelor, pescuit şi puţin comerţ. Aproape toată activitatea se concentrează în lunile de strângerea recoltei în jurul portului, care în cursul anului nu are decât două, trei luni de o viaţă mai intensă, apoi un fel de amorţeală plictisitoare cuprinde totul. E aceeaşi viaţă liniştită, lipsită de salturi, care a pus stăpânire pe toate domeniile. Viaţă patriarhalăîn adevăratul ei aspect, cu petreceri în familie, care se prelungesc până dimineaţa. Ca să dau nota generală a oraşului, cred că e suficient să spun că pensionarii se găsesc într-un ,număr foarte mare.

Viaţă de noapte nu există; dacă nu eşti invitat la vreo petrecere, insomnia nu ţi-o poţi vindeca decît în unicul cinematograf care se află în tot oraşul. Regret că nu l-am putut vedea, probabil merge în ritmul general. Aveam, poate, ocazia să văd pe Francesca Bertini cu o jerbă de flori, sau pe Pia Manichelli..

Dar lipsa vieţii de noapte nu-i contrariază deloc pe călărăşeni. Aş putea spune că nici nu-i simt nevoia. Nopţile le petrec, după cum am mai spus, în familie, între cunoscuţi. Se strâng în grupe de 15—20 de familii şi pe rând organizează cîte o serbare; dacă motivul nu este prea bine fixat, se inventează unul şi totul este pus în ordine.

În puţinul timp cât am stat în Călăraşi, am avut totuşi ocazia să cunosc o petrecere din acest gen, la un simpatic avocat care, cu o exuberanţă de invidiat, ştie să aranjeze toate lucrurile la locul lor. Când cei 25 de invitaţi erau mai bine dispuşi, sosi, aşa ca din întâmplare, şi Ilie Buzatu, decanul lăutarilor din Ialomiţa, neîntrecut în cântecele naţionale.

În acest fel ştiu localnicii să mai uite puţin de criza care se simte aici atât de mult. Nu e greu să-ţi dai dai seama căîn Călăraşi e, parcă, mai multă lipsă de bani decâtîn alte părţi. E destul să te uiţi la preţuri, în special la preţurile alimentelor. Pentru bucureşteni ar părea că sunt pe gratis.

În restaurantul hotelului „Petculescu" poţi mânca un borş de somn, bine preparat, şi o bucată de nisetru la grătar. Dar pe malul Borcei sunt două localuri ce amintesc pe cele de la Marsilia. Se găteşte aproape numai peşte, servit pe mese ordinare de brad. Desigur că aici preţurile sunt şi mai mici judecând dupăfaptul că vin clienţi şi ziua şi noaptea, şi doar banii sunt prea puţini ca oamenii să-i arunce pe lucruri scumpe. [...]

Călăraşul, diin punct de vedere cultural, se prezintă mai slab decât alte oraşe de provincie, unde m-am obişnuit săgăsesc adesea,în afară de şcoli, multe aşezăminte ce pot fi invidiate chiar de centrele de cultură din ţară. [...] Cea maiveche bisericăse pare că este catedrala, care nu se remarcăprin nimic deosebit. Este un monument al eroilor din timpul războiului mondial.

În afarăde şcoli şi biserici, viaţa culturală a Călăraşilor nu mai are decât o secţiune a Ligii Culturale, în adevăr susţinută de intelectualii localnici.

Înainte de a vizita spitalul, am plecat într-o şalupă săpetrec câteva ore prin bălţile Ialomiţei. Nimic nu le deosebeşte de bălţile Brăilei : aceeaşi poezie cu care ne-a obişnuit Dunărea, aceleaşi păpurişuri nesfârşite, în care se adăpostesc cârduri de păsări, imensa bogăţie ce se pierde sub privirilele neputincioase ale omului. Pentru pescarii din regiunea Ialomiţei, Dunărea pare că a fost puţin mai vitregă; peştele scapă mai cu uşurinţă decât în alte părţi. A fost nevoie să se facă garduri speciale cu apă, unde se prinde peştele - cade în leasă, cum spun localnicii. Dar un gard făcut în bătaia apei nu-i lucru uşor. [ ..j

Singur, sau vorbind cu pescarii, orele petrecute în bălţi se scurg mai repede decât oriunde. De mult sosise timpul când trebuia să mă înapoiez. Nu poţi să te desparţiînsă decât cu regret de frumuseţea naturii, mai cu seamă când în mometul următor trebuie să dai faţă cu realitatea puţin plăcută, când, mergând prin oraş, vezi că politicienii găsesc iniţiative extraordinare numai în discursuri, privind realizările ca pe ceva fără nici o importanţă. Până acum nu s-au găsit bani nici pentru hală, nici pentru abator. De abia, după ce le-am văzut, am înţeles de ce toată lumea ezita să-mi indice locul unde se află barăcile de scânduri ce servesc la alimentarea unei capitale de judeţ, port la Dunăre. [...]

Am plecat spre spital, despre care mi s-a spus că este unul din cele mai vechi din ţară. Pe drum ne-am întâlnit cu doctorul Samarian Gh. Pompei, conducătorul spitalului. Din primul moment ne-am vorbit ca oamenii ce se cunosc de multă vreme. [...]

De când a luat fiinţă, spitalul n-a avut dect trei conducători : pe doctorul Abeles, pe Dumitrescu—Brăila şi din 1910, pe dr. Pompei Samarian, căruia i se datoreşte şi înfiinţarea noii secţiuni de radioterapie, raze ultraviolete. Acestei secţiuni a trebuit să i se construiască un pavilion special, în care au fost instalate aparate moderne. Deşi caloriferul e încă o raritate în Călăraşi, spitalul posedă o instalaţie completă.

Dar în afară de grija pentru administrarea spitalului, căruia i-a dat în interior instalaţiile necesare şi în exterior un aspect plăcut, doctorul Pompei Samarian a găsit timpul să se ocupe şi de trecutul oraşului în care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă, precum şi de istoricul ciumei la noi în ţară, tipărind două lucrări voluminoase, intitulate, prima „Istoria oraşului Călăraşi" şi a doua „Ciuma", cea din urmă premiată de Academia Română. [...]

Nu pot încheia descrierea oraşului Călăraşi fără a da un scurt istoric al lui, mai cu seamă când am la dispoziţie valoroasa lucrare a d-lui dr. Samarian Pompei.

Până către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, marginea sudică a Bărăganului era trasată de o curgere de apă ce se desprindea din Dunăre, în dreptul vărsării Argeşuluişicontinua până în regiunea ocupată azi de Călăraşi. De aiciîncepea Borcea. Pe acest braţ se pomenesc în secolul al XV-lea două schele importante, două porturi; Cornăţelul, actualmente satul Mânăstirea şi Ciocăneşti, care existăşi azi cu acelaşi nume. Cu timpul, apa retrăgându-se, satele au rămas în câmpie.

Cea mai veche ştire despre aceste locuri datează din timpul lui Darius (523—485 înainte de era creştină) care ar fi trecut pe aici Dunărea, mergând să-i atace pe geţii din Câmpia Bărăganului. Locurile acestea au mai fost cercetate de roxolani, apoi de goţi, ostrogoţi, vizigoţi, bastarni, carpi, sarmaţi şi de toţi cei care doreau să cucereascăBizanţul fiindcă drumul lor trecea pe aici. După acest migratoare, care au lăsat mai puţine urme în istorie, au urmat ungurii, bulgarii, pecenegii, cumaniişiîngrozitoarea năvălire a tătarilor. Toţi aceştia, în goanna dupămâncare, s-au oprit şi în Bărăgan, care le oferea Ioc pentru păscutul vitelor şi o regiune plăcută. [...]

Aşezarea care a avut o întindere mai mare sau mai mică, dupăcum a fost vitregia vremurilor, apare pentru prima datăîn documente cu numele de Lichireştiînhrisoave din timpul lui Mihai Viteazul. Numele de Lichireştiîşi are originea, probabil, de la hramul bisericii Sfântul Nicolae, al Mirei Lichiei, în jurul căreia s-a format satul.

…{…} De la denumirea de Lichia, locuitorii satului şi-au zis Lichieni sau Lichireşteni, nume pe care şi l-au păstrat pânămai târziu, spre timpul nostru. După „legătura" datăde Mihai Viteazul prin care orice rumân era obligat sărămânăpentru totdeauna prins de locul unde se afla în acel timp, satul apare tot mai des în acte, din cauză cădupăaceastădată se ivesc mai multe procese între stăpânitorii moşiei Lichireşti şi ai moşiei învecinate, Crăceni.

Populaţia satului era formată din patru categorii : rumânii legaţi de pămînt, care nu aveau voie să se mute pe altămoşie şi erau obligaţi să muncească proprietarului un număr anumit de zile pe an şi să dea dijmă din produse, megieşii, care datorau numai dijmă, nu şi zile de lucru ; străinii, îndeosebi sârbi şi bulgari, care găseau aici mai multă libertate decât în propria lor ţară căzută sub stăpânirea turcilor; călăraşii ştafetari, care aveau să dea noul nume satului. Aceşti ştafetari făceau legătura de la Bucureşti şi Iaşi la Silistra şi Constantinopol. Cu toate că la început ei formau o oaste ţărănească, în timpul epocii fanariote influenţa lor militară a scăzut, rămânând numai curieri, oameni de legătură. Era firesc ca o dată cu înmulţirea călăraşilor să se dea acelaşi nume şi satului în care locuiau, schimbîndu-se astfel vechea denumire de Lichireşti, mai greu de pronunţat şi care nu spunea nimic. [•••]

Aceasta e originea, foarte sumar expusă, a oraşului Călăraşi, din care am plecat cu amintiri plăcute...

De la Călăraşi până la Brăila se întinde un şir continuu de bălţi, prin care domnesc numai păsările şi peştii. O vegetaţie bogată, în mijlocul lunii iunie, dă regiunii un aspect impresionant. Ai vrea să colinzi fără ţintă, fără program, cât mai multe zile, dar mai cu seamă cât mai multe nopţi în care să poţi simţi, în toată complexitatea ei, nesfârşita poezie a bălţilor, ce nu se poate descrie oricât ar fi de mare talentul, ce nu se poate prinde nici pe pânza pictorului, oricât ar fi de măiastră îndemânarea.

În acest cadru de inepuizabilă frumuseţe, mâna omului şi geniul lui inventiv ar fi făcut o notă discordantă, dacă opera ridicată de el n-ar fi fost la înălţimea creaţiei naturii. Mă refer la podul de la Cernavodă, de peste Dunăre, care este o podoabă, nu numai a ţării româneşti, ci şi a Europei, fiind unul din podurile cele mai lungi şi mai armonios construite din câte există.

Cu privirea fixată asupra acestui monument, care îţi umple inima de mândrie naţională, ajungi fără să-ţi dai seama la portul Cernavodă, unde vaporul face o scurtă oprire, continuându-şi apoi drumul spre Hârşova. [...]

(1933)

Prin bălţile Dunării

Nu cred că voi putea vreodată să uit tot farmecul ce ne-a desfătat când, lăsat în voia gândurilor şi a cursului apei, am răscolit zile întregi bălţile Dunării. Singur sau întovărăşit de prieteni, revin oricând cu aceeaşi plăcere spre locurile de care îmi simt legată o însemnată parte din viaţă.

Fiecare dintre noi, căci eram un grup de mai multe persoane, voia să dea o întrebuinţare cât mai plăcută zilei de recreaţie ce avea la dispoziţie. Unii chiar veniseră cu toată trusa necesară bunului vânător.Încă înainte de plecare, am bănuit că nu ne vor lipsi cu totul scenele amuzante.

Barca noastră, cu un covâltir de pânză pentru soare, îşi taie drumul în apa canalului. De sub mal se iveşte capul zulufat al unui drac de copil, nu mai înalt de două şchioape. Cu ochii plini de râs comprimat şi râs vesel în obraji, copilul împroaşcă în toate părţile cu pumnii apă.

Barcagiul, care-şi tunoaşte bine meseria, mânuieşte ritmic lopeţile, spărgând în bucăţi de cleştar oglinda apei. Apa fâşâie mereu supusă.În urmă ea se aşază din nou, adunându-şi faldurile şi închizând la fund surâsul soarelui ca pe o taină.

Soarele s-a rostogolit, măr roşu, în apă.Încet, încet, întunericul s-a aşternut deasupra apei.

La cantonul Filipoiul am găsit pregătită o copioasă masă pescărească, la care gustul bucatelor a venit să întovărăşească apetitul nostru. Era realizarea unei plăceri pe care, cu siguranţă, mulţi o aşteptau. Natura forma un cadru excotic pentru această masă servită în pădure, noapteaîn mijlocul unei liniştiîn care numai uşoare adieri veneau să completeze simfonia de gânduri.

Dar exuberanţa celorlalţi, borşul pescăresc, obleţii fripţi, crapul la proţap făcut mai gustos de vinul ce începuse săcurgă, născură un început de gălăgie în care glumele, şotiile şi multe crâmpeie de istorisiri de tot felul.În această atmosferă ne găsi ora 12 noaptea. Hotărârăm săne culcăm, având nevoie de câteva ore de odihnăînainte de a pleca cu bărcile lipovenilor pe canalul Scurtu spre a pătrunde în adevărata regiune a domniei păsărilorşi a arborilor.

Dar poporului trebuie că a adunat prea multe experienţe, pânăa ajuns să formuleze maximele lui simple, dar pline de talc.Încăo dată am putut constata că „socoteala de acasănu se potriveşte cu cea din tîrg".

Mai de dragul programului, mai de oboselă, n-am ştut cum săaranjăm mai repede locul de dormit, fie prin paturi, fie pe aşternuturile puse pe podea, nemaifiind loc pentru toţi câţi eram. De abia aţipirăm, când au început să-şi facăintrarea vizitatori nepoftiţi şi obraznici din cale afară

Adorabiliiţânţari veneau cu duiumul, făcîndu-mă să măcred din nou în mijlocul Africii.

Dupăce ne-am dat seama că printr-o simplă luptă nu putean ieşiînvingători, a trebuit să înţelegem cu toţii cătentativa noastră de a adormi nu puteam s-o declarăm decât ratată. Cel puţin nu ni s-a pierdut buna dispoziţie, glume reîncepînd.

Unii priveau reflexele de nedescris ce le făcea clar-obscurul lunii oglindit în apa liniştită a canalului. Aveam impresia căprivesc tabloul extraordinar al unui pictor dornic de a epata saloanele. Totuşi, natura, — ce lucru paradoxal! — cu atât ne farmecă mai mult, cu cât se prezintămai artificială. Spre punctul de vamă al administraţiei veneau bărcile lipovenilor, încărcate, lăsînd să se audănumai fâşâitul uşor al vîslelor.

Uniii discutând, alţii pierduţi în gânduri, nici n-am simţit căs-a făcut 5 dimineaţa, când trebuia să plecăm.

Nimeni nu putuse să doarmă. Cu capul lăsat între mâini am avut câteva momente de uitare, din care mătrezi un hohot de râs. Lângămine, recunoscui pe un prieten îmbrăcat de circumstanţă, ca pentru gerul iernii. Peste pantalonii obişnuiţi, pusese pe cei ai pijamalei, iar capul şi-l înfăşurase ca o vrăjitoare bătrână. Cu toate aceste precauţiuni, tot se văita de împunsăturile ţânţarilor.

Fără multă discuţie au sosit bărcile lipoveneşti în care ne-am suit, doi câte doi, şi am pornit spre canalul Scurtu. Mi-e greu să rezum. Totuşi coale întregi n-ar fi suficiente să exprim toată frumuseţea locurilor prin care lopătam. Dar cine este atât de trufaş să spună că poate reda în cuvinte ceea ce i-a extaziat privirea şi a ridicat în mintea lui exclamaţiuni de profundă admiraţie ? Noi nu vrem să ne cunoaştem ţara. Suntem gata să cheltuim zeci de mii de lei ca să vedem din vapor Vezuviul sau fiordurile Norvegiei, dar ne este foarte greu să ne sacrificăm o zi ca să vizităm această deltă a Dunării, despre care nu sunt cel dintâi care scriu. Nici o privelişte nu ar putea egala în frumuseţe acest drum cu barca prin mijlocul unul canal de apă mărginit de ţesătura de nepătruns a arborilor seculari, peste tot plutind o linişte nefirească, mărită parcă de palidele raze ale lunii ce se retrăgeau timide din faţa zorilor.

Rareori, câte un stol de păsări, deşteptate de alunecarea bărcii noastre, se ridică, fâşâind uşor, ca să descrie câteva curbe elegante deasupra capetelor noastre. Nimeni nu trăgea, într-o solidaritate tacită, pentru a nu turbura cât de puţin această poezie, pe care unii o gustau pentru prima oară.

Am fost prea furat de descrieri; am uitat să povestesc câteva întîmplări cu haz, care nu sunt nicidecum minciuni vânătoreşti.

După cum am spus, plecarăm în mai multe bărci lipoveneşti, câteunul sau doi în fiecare barcă.Întîmplarea a făcut ca într-una să fie doi inşi, pasionaţi vânători. Un stol de raţe se ridică la trecerea bărcilor noastre şi unul din cei doi vânători, nu prea cunoscător al tehnicii de folosit în bălţi, s-a ridicat în picioare ca să ochească mai bine.Probabil că smucitura produsă de armă l-a silit să facă o mişcare prea grăbită. Văzui imediat barca răsturnându-se ceea ce n-a fost de loc spre disperarea amicului meu, fiindcăînainte de a-şi da seama de situaţia în care se aflaîntreba de zor dacă a căzut raţa. Parcă nici nu se aflaîn apăpânăla mijlocul pieptului! „Riscurile meseriei” – putui săexclam, în mijlocul hohotelor generale de râs.

Acest mic incident caraghios nu e nimic pe lângăîntâmplarea altor doi dintre tovarăşii de vânătoare.Înaintasem mult timp fără să mă interesez dacă se mai văd toate bărcile..Într-un târziu, am observat că una dispăruse fărăsăpot explica ce drum să fi luat. După ce trecîn revistăpe toţi care mă însoţeau, îmi amintesc că în barca dispărută erau tocmai doi din cei mai buni vânători. Unul dintre ei, mititel şi vioi, făcuse tot timpul cea mai mare gălăgie,lăudându-se că este cel mai viteaz. Aceasta măfăcu săcred că din dorinţa de a-şi procura un vânat cât mai bun, apucară alt drum. De aceea nici nu le-am mai purtat de grijă.

Se făcuse ziuă ; soarele se ridicase sus şi prietenii tot nu dădeau nici un semn de viaţă. Ştiind că ei nu prea cunosc bălţile, am trimis o dubă cu lipoveni să-i caute. Îmiînchiuiam că trebuia să li se fi deschis un apetit grozavîn timpul plimbării, care se prelungise peste limită.

Toate cercetările au fost însă infructuoase şi începusem săne îngrijorăm serios. Când însă ni se aduse mâncarea preparatăde pescari, începurăm să ne îndreptăm atenţia spre preocupări egoiste. După masă, când ne duceam spre canton ca să luăm şalupa şi să facem o altă plimbare, lipovenii ne anunţară că i-au găsit pe tovarăşii ce se „lăstăriseră” de noi. Starea lor era de plâns. Pe lângă cărăbdaserăt atâta timp de foame (vânat nu eraîn jurul lor ca săle mângâie amorul propriu de buni ochitori), barca, prin nuştiu ce împrejurări, ajunsese pe un loc aproape uscat, unde apa să tot fi fost de câţiva centimetri înălţime. Tufişurile, atît de abundente prin aceste părţi, îşi dadeau cât se poate de bine concursul ca să facă imposibilăscăparea. Dacă au văzut aşa, amicii mei au coborât din barcăşi cu ajutorul câtorva copii de lipoveni, au început să‘ tragăbarca pe uscat", vreo câteva sute de metri. Aşa se făcu că abia pe la patru după-amiază au putut să pună piciorul pe pământ sănătos. Starea lor era jalnică, noroiul le ajunsese pe faţă. Ajunşi la noi, n-au vrutsă se uite la mâncare, ci, rupţi de oboseală, s-au culcat ca după o săptămână de nuntit. Cred că la deşteptare au avut destul timp să reflecteze la răsplata ce aşteaptă pe egoişti.

(1933)

Bugeacul

Verdele ostrovului Tălchia se uneşte cu cel al altui ostrov, Păcuiul lui Soare, sau, cum i se mai spune, Dervent. Acum vreo patru ani, aceste două ostroave erau despărţite printr-un canal de apă, prin care puteau trece chiar mici vaporaşe. Ceea ce oamenii de multe ori nu izbutesc, cu toată truda lor, natura cu marea de creaţie a făcut aici ca apa să dispară şi o vegetaţie să-i ia locul. Pe ostrovul Dervent se găsesc ruinele unei cetăţi. [. . .]

Şalupa ne poartă uşor pe lingă canalul Dervent, care se varsă în Dunăre. Pe acest canal iernează vapoarele, căci locul este foarte ferit de frigul puternic al iernii şi deci deîngheţ.

De o parte şi de alta, zăvoaie de sălcii îmbracă malurile cu haina lor verde-argintie. La trecerea noastră, sensibilele ramuri îşi pleacă vârfurile până ce ating apa. Ici, colo, câte un bordei se arată speriat şi ruşinat parcă, de micimea lui. Un câine care latră, la trecerea şalupei, dădovadăcă bordeiul este locuit. Mai departe niţel, pe apei, un lipovean aşteaptă cu răbdare să-i cadă peşteleîn plasa întinsă.

Soarele străluceşte puternic pe întinsul cerului albastru; razele sale binefăcătoare fac ca apa să joace în mii de culori. Stoluri de păsări îşi fâlfâie aripile deasupra noastră. Blândul stârcse apropie de şalupă şi apoi graţios se ridică . Malurile se înalţă şi salcia rămâne în urmă. O luncăşi un deal iau locul pădurilor de răchită. Tălăngişi fluiere se aud doinind. E Bugeacul.

Aici oprim şalupa şi coborâm.În fund, un brâu luminos şi şerpuitor încinge înălţimea. Albă şi bine pietruită e şoseaua Ostrov-Constanţa, care merge, pe o distanţă mare, o dată cu bătrânul fluviu. [...]

Ne îndreptăm, spre şoseaua pe care o văzusem de pe şalupă. Şi aici trebuie să urcăm puţin. Dincolo de şosea, pe un canal care comunică cu Dunărea şi care trece pe sub podul de piatră ce leagă şoseaua, se află punctul pescăresc „Bugeac". Un zăgaz mare opreşte peştele să treacă mai departe. O mulţime de vârşii sunt presărate pe întinsul canalului. Pe mal se văd numeroase paturi cu poloage, locul de odihnă al pescarilor, lăzi şi tot felul de unelte de pescuit. La umbra răcoroasă a unor pomi bătrâni, câţiva pescari vorbesc şi râd cu poftă. Doar e sărbătoare şi se odihnesc şi ei.

Peisajul e minunat. Dar ţânţarii năpădesc pe noi şi nu ştim cum să fugim mai repede. Pe luncă zboară o sumedenie de păsări. Cârduri de raţe sălbatice se odihnesc pe întinsul mătăsos al ierbii. Liniştea însă le este turburată de-o salvă de puşcă. Păsările speriate se ridică în aer şi împânzesc văzduhul. Din nou ochesc şi trag; de data aceasta o raţă sălbatică şi câteva ciori cad victime. După această ispravă vânătorească, ne îndreptăm spre şalupă. Graţioasă „Lorica" ne primeşte surâzătoare parcă şi pufuind greu pleacă, continuându-şi drumul pe Dunărea albastră.

După ce ocolim ostroavele Dervent, Tălchia, Pastramagiul şi Hopa, trecem din nou prin faţa orăşelului Ostrov.

(1933)

Pe Valea Prahovei

Amcolindat ţara în lung şi în lat, i-am cercetat multe colţişoare, m-am oprit şi am trăit în diverse regiuni şi în special am cercetat Dunărea, am răscolit bălţile ei şi am rămas uimit în faţa Deltei. Uluit de atîta frumuseţe şi măreţie, am trăit zile de basm, rătăcind pe canaluri de apăprintre păduri de sălcii argintii şi trestii mlădioase doar de climpănitul apei şi de cântecul păsărilor.

Dar frumuseţea nemărginită a apei nu a făcut din mine un rob al ei ; amintirea munţilor, cu farmecul lor, m-a chemat de multe ori. Acum din nou, dorul de trufia înălţimilor ceîncununează ţărişoara noastră m-a hotărât să plec săle văd,să aspir cu nesaţ aerul curat şi dătător de sănătate, săurc şi să cobor povârnişuri ce te înfioară.

Astfel, împins şi de instinctul meu de hoinar, pornescîntr-o frumoasă dimineaţă de toamnă, cu maşina, în direcţia Predealului.

Era pe la ora 10, când am pornit de acasă; soareleîncepuse să încălzească pământul răcit şi adormit de noaptea friguroasă.

Dupăce ies la „Capul podului" (actuala Piaţă a Victoriei din Capitală-n.n.) îndrept maşina pe şoseaua Kiseleffşi printre aleile umbroase ajung repede la Băneasa. Aici opresc spre a-mi aproviziona vehiculul cu benzină şi ulei. Trec podul care se întinde deasupra lacului şi, la capătul lui, pe stânga, perpendicular pe şoseaua naţională, văd faimoasa… şosea a comunei Băneasa.[...]

Dau viteză maşinii şi, defilând pe lângă prăvălioareşi cârciumi, trec.de aeroport,,, apoi las în urmă staţia de „Radio” şi pe şoseaua care rivalizează cu Calea Victoriei, ajung laOtopeni. [. . .]/

De o parte şi de alta a şoselei, se întind câmpiiie cu porumbul îngălbenit, apoi păduri tinere. Mai departe, pe stânga, o bisericuţă ruinată, ni se arată ochilor, după care ceva mai departe, un heleşteu îşi etalează leneş apele sale verzi. Pe dreapta lui, o moară cu magazii întinse îi ţine tovărăşie. De aici începe satul Tâncăbeşti (aparţinând de comuna Snagov-n.n.). Prăvălioare şi căsuţe ţărăneşti se succed şi câte o staţie de benzină ne vorbeşte de civilizaţie. Las în urmă monumentul eroilor din acest sat şi şoseaua se învârteşte la dreapta şi la stânga ca un enorm şarpe.[...]

Ne apropiem de Ploieşti. Pe dreapta se întinde o mare fermă de păsări, apoi mai departe fosta expoziţie de anul trecut, cu pavilioane intacte. De departe, oraşul îţi pare o cetate de rezervoare şi cazane. Intrăm în republica de o zi a lui Stan Blegeanu şi mahalalele Ploieştiului, cu căsuţele mici, se perindă prin faţa ochilor noştri. Ajungem în faţa gării şi de aici o luăm pe bulevardul Independenţei, ce se întinde drept înainte. De o parte şi de alta a lui, câte trei rânduri de arbori lasă între ele alei pentru pietoni. Flori multe împodobesc locul de plimbare al ploieştenilor. Pe la mijlocul bulevardului se ridică maiestuos monumentul independenţei, de pe soclul căruia chipurile vitejilor vânători ai războiului de la 1877 privesc cu un aer de triumf, parcă. După ce parcurgem câteva străzi cu clădiri frumoase, suntem în centru, unde mă văd forţat a întreba la fiecare pas de drumul Predealului. „Sens unic" este peste tot, dar fără nici o altă tablă de direcţie, la acest punct de întretăiere a drumurilor. Cu greu sunt îndreptat în direcţia dorită.În drum întâlnesc nişte şandramale, care par a forma piaţa, apoi lângă ele o catedrală-monument, în construcţie, iar mai departe, pe stnga, o mare clădire, tot în construcţie, care va adăposti şcoala primară nr. 8.

Acum suntem la cealaltă barieră a oraşului. Şi aci se văd sute de rezervoare şi o mulţime de rafinării, care vorbesc elocvent de marea industrie a acestui oraş. Tabela de direcţie ne arată: Ploieşti-Câmpina 26 km. Drumul bun, nu prea aglomerat, ne permite să mergem cu oarecare viteză, fărăsăexagerăm. După câteva minute încep să se iveascăvârfurile înălţimilor ce ne împodobesc ţara, şi apoi, în apropiere de şosea, puţuri de păcură şi rezervoare enorme Băicoi şi Brăneşti rămân în urma noastră. Trecem un pod sub care curge Prahova şi o pădure metalică se face vizibilă. E Câmpina, cu sumedeniile ei de sonde. Dar, de cum intri în oraş, maşina fuge la dreapta şi la stânga: derapează. De ce? Pentru că cineva fără cap a pus de a transformat drumul într-o gârlă de păcură, şi dupăcum vedeţi, lucrul se explică destul de bine. Iar dacă nu se înregistrează accidente prea mari, — căci din cele mici, mai neînsemnate, sunt destule, eu personal fiind martor la unu — este mulţumită providenţei.

Bine că avem păcură din belşug! . ..

Important centru industrial, Câmpina este şi staţiune climaterică. Aşezată la poalele munţilor, localitatea oferăun aer sănătos şi o privelişte minunată. Plăcut ca înfăţişare orăşelul adăposteşte castelul ,,Iulia Hasdeu", o măreaţăcllădire, construită din piatră. Această podoabă a oraşului lăsată mult timp în părăsire, a fost executată după planurile genialei Iulia Hasdeu.

În fine, trecem şi de Câmpina, apoi de Podu Vadului şi intrăm în Breaza, comună (azi oraş-n.n.) cu înfăţişare complet occidentală. Aici sunt „Casele Naţionale" al d lui general Manolescu, despre care am mai scris. De altfel, tot acest aspect civilizat nu se datoreşte decât domniei sale. Om energic şi plin de iniţiative, a creat aici oşcoală de industrie casnică, un atelier de jucării, admirabil lucrate, un restaurant model, la km 103, o casă-hotel de o curăţenie exemplară, o clinică de copii mici şi încămulte altele.Te cuprinde mirarea cum un oma putut ridica această comună la situaţia de azi, într-un interval de timp relativ foarte scurt.

După ce străbatem Breaza, care este aşezată pe o întindere respectabilă, şoseaua merge şerpuind alături de Valea Prahovei. Peisajul este minunat. De o parte înălţţimi acoperite de brazi şi tufe, de cealaltă, albia Prahovei. Apa curge lin printre pietre şi zumzetul ei pare a fi ui cântec de leagăn.

La un moment datîncep să se arate cuptoarele de var. Este Comarnic. Cursul apei s-a îndepărtat de noi şi calea ferată vine să ne însoţească până departe. Un tren, falnic şi îngâmfat, se ia la întrecere cu maşina noastră. Locomotiva fluieră prelung şi enormul balaur ne ia înainte. Pe stânga drumului se zăresc nişte ruine şi ceva mai departe nişte semnale ne anunţă că trebuie să încetinim viteza maşinii.

Trecem peste un pod, sub care este o prăpastie enormă.

Şoseaua şerpuieşte între prăpăstii, munţi şi Valea Prahovei, care aici apare, aici dispare. Drumul este presărat cu troiţe şi fântâni. Aerul care-l respiri te înviorează. Frumuseţea locurilor pe unde trecem te încântă. Astfel, intrăm în Sinaia şi, pe dreapta, întâlnim câteva fabrici, apoi sanatoriul militar (azi sanatoriul Păltiniş-n.n.) şi treptat, treptat vile frumoase şi cochete, hoteluri confortabile şi luxoase se perindă prin faţa ochilor noştri.Înconjurate de flori şi brazi, ele par palate din poveşti ; printre crengile pomilor, soarele de toamnă îşi trimite slabele sale raze, pentru ca totuşi să mângâie şi să încălzească zidurile lor reci. De jur împrejur, Sinaia este înconjurată de o cunună de înălţimi; masivul Bucegilor, Vârful cu Dor, Piscul Câinelui, chioşcul de pe Sf. Ana se profilează pe albastrul cerului. Deasupra de tot, pe vârful unui munte, se vede o cruce enormă. Este omagiul închinat memoriei eroilor marelui război.

Sinaia, bijuteria munţilor noştri, rămâne în urmă. Trec prin Poiana Ţapului, Buşteni cu distilării şi Azuga, cetatea fabricilor. Valea Prahovei oferă atâta variaţie în peisaj; satele şi oraşele sale sunt atât de frumoase, bogate şi curate, încât provoacă numai admiraţie.

Predealul este la câţiva paşi. De aici, la stânga, ne îndreptăm pe o şosea ce duce la Bran. Mai întâi trecem pe lângă şcoala normală; această clădire, la poalele munţilor, are un farmec aparte prin aşezarea ei, numai între pomi, clădită din cărămidă roşie, cu câteva caturi şi izolată de restul oraşului, la câţiva kilometri. Vizavi de ea, pe partea dreaptăa drumului, se vede un cimitir al eroilor. O troiţăstrăjuieşte intrarea în cimitir.

De acum maşina noastră urcă mereu. Şoseaua este foartebunăşi mărginită de stânci, păduri şi prăpăstii.

Bradul şi fagul se împletesc prin unele locuri, sau alterneazăcu altele. Ici, colo, pe marginea drumului se vede trântit câte un trunchi de copac,- mai departe, doi arborişi-auîndoit trupurile lor formând un arc de triumf. Grămezi de lemne de foc se văd din distanţă în distanţă. Copaci extrem de înalţi se ridică pe marginea prăpăstiilor. [. ..]

Mergem astfel aproape 10 kilometri de la Predeal, când, la o cotitură, un tablou minunat ni se înfăţişează.În faţa noastrăse înalţă o cabană-restaurant : este „Pârâul Rece'’ Sprijinită de culmea unui munte, cabana priveşte veselăprăpastia ce se întinde la picioarele ei. Jos de tot se vedeşerpuind şoseaua. De jur împrejurul locului se întinde un parc măreţ, creaţia măiestrei naturii, unde mâna omului aînflorit şi cizelat aspectul, după cerinţele ochiului. Mese presărate printre copaci, bănci umbrite de brazi bătrâni, flori târzii, risipite peste tot, se găsesc până sus, peculme.

Frumuseţea locului, poezia ce răspândeşte această aşezare omenească, în mijlocul naturii sălbatice, mă ispiteşte. Pe altă parte, o foame grozavă mă face să opresc maşinaîn faţa acestui cuib de recreaţie. Imediat sunt întâmpinat de cheIneri şi de femeile de serviciu. Urc câteva trepte pe cerdacul căsuţei, apoi mă îndrept spre o masă din parc. E destul de cald şi de plăcut să stai afară. Cu o repezeală vertiginoasă, o femeie prinde un pui. După vreun sfert de ceas douăzeci de minute, friptura este gata. Apoi vinul rece ca gheaţa se răsfaţă pe masa albă.

De unde eram aşezat, peisajul era minunat; de jur împrejur se vedeau numai munţi, ale căror vârfuri erau voalate de nori fumurii. Unii pleşuvi, alţii învestmântaţi cu verdele bradului, munţii aceştia te fac să te vezi cât eşti de mic faţăde Natură.

Cu multă trufie şi în acelaşi timp cu voie bună parcă, Postăvarul, Bucegii şi Piatra Arsă înconjoară „Pârâul Rece", voind a spune : „Rămâneţi, este atât de bine aici !"

Timpul, cel mai mare duşman al omului, trece repede. Soarele, care era sus de tot, deasupra mea, când mă aşezasem la masă, acum începuse să coboare...

(1933)

Spre Bran

Pe la Pârâul Rece, drumul coboară mereu printre pomi ic şi pe nesimţite ajungem jos. Soarele străluceşte puternic şi căldura ce o împrăştie te face să crezi că este o vară. Numai cosaşii care zoresc cu strânsul otavei amintesc că e toamnă. De departe se zăreşte un grup de case : probabil vreun cătun. După ce le lăsăm în urmă, la vreo 500 de metri întâlnim satul, de care ţine, probabil, aceastăaşezare. Este Tohanul Nou, sat mare (intrat în componenţa oraşului Zărneşti-n.n.) în mijlocul căruia străjuieşte biserica. Trecem repede prin sat şi începem să urcăm. Coamele munţilor se apropie de noi. După distanţa parcursă, cred că suntem aproape de Bran. Nu vreau săîntreb pe nimeni şi dau viteză maşinii. Şoseaua albă şi netedăşerpuieşte înaintea noastră şi dealurile ca nişte valuri neregulate îţi fac impresia că vor să-ţi taie calea. Dar drumul oferă multe surprize.

La o cotitură, pe neaşteptate, ne apare o cetate măreaţă ce se înalţă pe vârful unei stânci. Este castelul Bran, care stăpâneşte, din înălţimea lui, de sute de ani, satul Bran (azi comună-n.n.) cu cele 7 cătune ale sale. Creaţie de secolul al XlII-lea, cetatea Branului constituie punctul tactic al tuturor celor dornici de frumos. Turiştii, ca oricare vizitator al regiunii, aleargă să-l cunoască. Se spune că la început cetatea Bran ar fi fost un punct de vamă|...] Prin secolul al XlV-lea a fost reclădit, de astă datădin piatră. După studiul multora care s-au ocupat de acest castel, aici ar fi fost instalată o garnizoană spre a păzi drumul ce ducea la Braşov sau în Ţările Româneşti, răufăcători. Castelanii, însă, din apărători, cu timpul devenirăjefuitori. Sub Mircea cel Mare, Branul a intratîn stăpânirea Ţării Romîncşti. După ce a trecut în grija braşovenilor prin secolul al XV-lea, a rămas definitiv pendinte de cetatea Braşov.În fine, el a suferit o mulţime de transformări pe la 1609 şi 1622. Pe la 1886 el a fost total renovat.

În cursul vremurilor, castelul a fost, de multe ori, locuitşi de voievozi şi pârcălabi români.

Arest monument cu aspect medieval este o podoabă a munţilor: bijuterie nepreţuită, el stăpîneşte împrejurimile arătându-şi cu fală crenelurile prin care multe gloanţe au zburat. Obloanele ferestrelor, deschise, lasă să se vadă emblema ţării. După ce ocolim stânca, ajungem în faţa intrării castelului. De jos, din şosea, un drum frumos şi şerpuit, duce până la intrarea principală.

Un parc ca din basme înconjoară castelul plin de mireasma trecutului istoric ; aici sunt flori şi plante minunate, împletite cu cruci şi troiţe, aduse din toate ungherele ţării.

Împrejurul castelului, pe marginea şoselei, stau smerite căsuţele gospodarilor.

De la poalele cetăţii, şoseaua coboară mereu spre Giuvala. Rând pe rând se perindă prin faţa ochilor noştri vile şi case cochete.

Înconjurat de înălţimile Măgura şi Balabanul, la adăpostul Bucegilor şi Pietrei Craiului, străbătut de pârâul Turcului şi mângâiat de cursul apei „Poarta", Branul atrage lumea prin aşezarea sa plină de poezie şi prin climatul său dătător de viaţă.

Sat mare şi întins, în el se oglindeşte o parte din istoria ţării. [...]

(1933)

Prin munţii Muscelului

Coborând mereu prin satul Bran, pe şoseaua şerpuitoare, trec pe lângă Fundăţica, unde în timpul războiului au fost lupte crâncene.

Din urmă, castelul Bran ne urmăreşte până departe. Umbra seriivine încet să-i învăluie vârful turnurilor şi uşor de tot se face mai mic, mai mic, până dispare cu totul.

Ajung la la punctul unde înainte era graniţa; un drapel fâlfâie pe localul ce servea odinioară de vamă. Inima mi se strânge la amintirea trecutului... Drumul în serpentină începe săurce.. Înaintea noastră se ridică muntele Jepi, cel sălbatic. Un miros de fâneaţă se ridică de prin văi şi în liniştea înserămaşina urcă coastele periculoase. O jumătate de oră, aproape, ne trebuie ca să ajungem în vârful muntelui. Coborândşi urcând într-una, trecînd când pe lângă o coastădreaptăşi albă, fără nici o vegetaţie, când pe lângă păduri bogate, uitîndu-ne când la o prăpastie, când admirând păscutul oilor pe podişuri, ajungem pe muntele Giuvala şi apoi pe vârful Sasul.În vale se vede pitorescul sat Podul Dâmboviţei (aparţinînd comunei Dâmbovicioara-n.n.) ca un cuib de pasăreîntr-o văgăună.

Cobor în vale spre Câmpulung. De la Dâmbovicioara, urmândşoseaua naţională, ajung la Rucăr, localitate care a jucat un important rol în timpul marelui război. De-a lungul lui zburdă voios apele Râuşorului, care săltând din piatră-n piatră, când supărat, când vesel, trece repede prin sat şi se ascunde în Dâmboviţa. Şopotul apei, ce mişcă roţile de mori, se înalţă în văzduh ca un cântec de leagăn.

Sat mare şi bogat, Rucărul (azi comună-n.n.), cu aerulsău curat, este o staţiune climaterică admirabilă. Freamătul pădurii se aude în tot satul; căsuţe albe şi cochete răsar dintre pomi. Pe la porţi se văd gospodarii ce s-au întors de la muncă, voioşi totuşi după lucrul zilei, stând de vorbă. Prin curţi, tărăncile, în minunatul lor port muscelean, aleargă de colo până colo să pregătească masa.

Pe drum vin vitele de la păscut; băieţi şi fete, a căror sănătate se citeşte pe obraji, le mână de la spate.

Nici nu-mi dau seama când am ieşit din sat. Ziua este pe sfârşite, ultimele raze ale soarelui s-au ascuns după înălţimi. O pată roşie a rămas în urma lui. Şoseaua merge paralel cu valea Dâmboviţei.

Traversăm satul Dragoslavele, care este luminat electric. Printre pomi şi verdeaţă, în dreapta, pe un povârniş, apar puncte luminoase. O pată mare, albă, se face vizibilă. Cu ochi mari cată înspre şcsea vila Patriarhului. Civilizaţia şi-a întins, în mod folositor, mrejele ei şi în acest colţ al munţilor.

De aici, şoseaua se întinde netedă spre vârful Mateiaşului. Mateiaşul şi Dragoslavele, două nume legate strâns de istoria neamului ! Aici s-au dat cele mai cumplite lupte în 1916 şi scump au plătit soldaţii noştri vitejia lor !

Drumulîşi îndoieşte, indolent, trupul său la dreapta şi la stânga.Zgomotul morilor şi al tălăngilor vitelor ne însoţeşte tot timpul. Sus de tot, pe vârful Mateiaşului, se vede stând de strajă Mausoleul, operă a arhitectului Berechet,, ridicat în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa,pentru scumpa noastră ţară.În umbra înserării, siluieta sobră a giganticului monument se profilează maiestuos pe albastrul întunecat al cerului. Palide,la început, încep să se arate stelele. Tot drumul este presărat de cruci. Aici şi-a dat sufletul un soldat, dinncolo un gradat, mai încoace un viteaz ofiţer... :

Acum suntem sus de tot, în vârful Mateiaşului, la câteva sute de metri de Mausoleu. Toată fiinţa îmi este străbătută un fior de pietate.

De la aceasta înălţime, sub slaba lumină a stelelor, se vede cum alba şi neteda şosea coboară. O linişte adâncăse lasă peste întreaga fire; doar zgomotul făcut de maşină seînalţă în văzduh. Ca nişte ochi de jar se adâncesc farurileîn întunericul mărit de pomii care mărginesc şoseaua prinunele locuri.

(1933)

Vaslui

Acum câteva zile am putut, iar, să evadez din Bucureşti şi am fost pentru prima oară la Vaslui. Când trenul a sosit în staţia Vaslui, se întunecase de tot.În gară nu erau decât trăsuri; de maşini nici nu se poate vorbi. Birjarul m-a condus la hotelul „Central", indicat ca fiind cel mai bun.

Un bulevard lung, mărginit de o parte şi de alta de case mărunte, un noroi extraordinar, iată primul aspect al oraşului.

Trăsura se opreşte în faţa aşa-zisului hotel. Imediat sunt condus de un băieţaş, mai întâi printr-o cafenea, apoi printr-un mic restaurant şi în sfârşit la clădirea hotelului. Am fost condus mai departe până la o odaie, care cred că nu mai fusese văruită de un secol. O lampă cu petrol ardea palidă, luminând anevoie camera, la ale cărei ferestre nu erau nici perdele.Într-un colţ, o sobă bătrânească, cu olane, îţi amintea de timpurile trecute.În mijlocul camerei erau trei paturi cu saltele de paie.

Fiind extrem de obosit, am dormit destul de bine.

Odihnit şi reconfortat de somn, am plecat a doua zi de dimineaţă prin oraş.

Vasluiul (azi reşedinţa judeţului Vaslui-n.n) este aşezat între dealuri frumoase. Originea lui se pierde în începuturile istoriei noastre şi date precise nu se cunosc până în prezent.

Acest vechi târg a avut momente de glorie, când era considerat ca a doua capitală a Moldovei, prima fiind Suceava. Şi epoca aceea se pierde în trecut, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, Bogdan şi StefăniţăVodă. Aici venea, de multe ori pe an Ştefan pentrua se odihni şi tot aici era un palat domnesc ale cărei ruine se văd şi azi.

Tot în Vaslui se zice că ar fi fost şi o colonie de armeni goniţi din Asia Mică de sarazini, în timpul când Vaslui era un punct principal în „drumurile de negoţ" dintre Apusşi Răsărit.

Astăzi, Vasluiul numără aproape 14 000 de locuitori ( 22000în 1970-n.n.), toţi oameni paşnici, care se ocupă mai mult cu agricultura. Se mai găsesc aici mulţi lipoveni, care au o mahala a lor şi care se ocupă, în special, cu grădinăria.

Vasluiul, deşi oraş sărac, nu este lipsit totuşi de instituţii culturale. [...]

Există un cămin, clădire proprie a învăţătorilor, unde se aflăşi o bibliotecă mare, precum şi o secţie a „Caselor Naţionale" — „Viforul" — unde se ţin şezători, conferinţe etc.

Demnă însă de relevat este catedrala „Sfânul Ioan", zidităde Ştefan cel Mare. [...]

După cercetările preotului econom Ioan Grigoriu, cronicarul Ureche pomeneşte în cronicile sale de zidirea acelui locaş pe la anul 6983 (1475), în urma biruinţei câştigate contra turcilor în lupta de la Rahova, lângă Vaslui. Cronicarul spune : „atunci întorcându-se Ştefan Vodăşimergând pe apa Bârladului în sus şi plăcându-i locul între Bârlad şi între Vaslui, întru acea laudă şi bucurie de izbîndă cu noroc ce au biruit pe turci.... au început a zidi biserica Sf. Ioan Prediteci, în târg în Vaslui, dând laudă lui Dumnezeu. Pe urmă, au făcut şi case domneşti, cum se cunosc şi pânăastăzi".

Când m-am dus să vizitez catedrala Sf. Ioan, preotul, care locuieşte în curtea catedralei, nu era acasă şi o femeie careîmi ieşi înainte îmi spuse: „Cheia bisericii este în castanul lângă biserică, agăţată de o creangă... Luaţi-o şi intraţi înăuntru. ..".

O alee de castani duce din stradă până la uşa catedralei.

În dreapta sunt nişte căsuţe, probabil locuinţa preotului.

Intrînd în biserică, am fost impresionaţi văzând în peretele din dreapta un tablou de Grigorescu, cu subiect religios, de o mărime apreciabilă (cam 120/80 cm), agăţat cu o aţică în trei cuişoare... Şi cheia catedralei în castan...

După informaţiile luate, se zice că acest tablou a fost lăsat prin testament de o familie boierească din Vaslui, ca odor scump şi sfânt catedralei.

Am admirat podoabele şi pictura bisericii şi ochii mi s-au oprit asupra inscripţiei, deasupra uşii de intrare în naos. Această inscripţie este în slavoneşte. şi traducerea ei o dau mai jos, după lucrarea pr. C. Grigoriu, care la rândul lui a luat-o după Episcopul Melchisedec :

„Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domnitorul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Vodă, a zidit acest templu în numele tăierii cinstitului cap al sfântului şi slăvituluî prooroc şi înainte mergător şi botezător loan. S-a început în anul 6998, luna aprilie şi s-a săvârşit în acelaşi an,, septembrie în 20 (1490)."

Despre această catedrală şi despre frumuseţea ei au scris mulţi, printre aceştia şi arhidiaconul Paul de Alep, la 1650.

În cursul anilor însă, catedrala a suferit multe reparaţii şi adăugiri, aşa că nu se mai păstrează în forma în care a zidit-o Ştefan cel Mare,- ba chiar i s-a schimbat mult din aspectul ce-l avea în secolele trecute. [...]

În afară de catedrală, care prezintă o notă specială de interes istoric, o clădire modernă, demnă de relevat, este teatrul judeţean. Este de mirare chiar, cum se face că într-un orăşel ca Vasluiul, cu o populaţie relativ mică, s-a ridicat un astfel de edificiu. L-am vizitat. Deşi intrarea pare cam deplorabilă, interiorul este foarte bine aranjat şi aseamănă ca stil cu acela al teatrului din Iaşi. Acum însă nu foloseşte aproape la nimic.Într-o vreme, se deschisese acolo un cinematograf, unde rulau filme moderne, dar nici aşa n-a ...„putut rezista”

Oraşul este luminat electric şi binecuvântat este acest fapt, căci altfel ai risca să-ţi frângi gâtul, pavajul fiind foarte prost. Alimentaţia cu apă se face prin conducte.În Vaslui se duce o viaţă patriarhală. Seara se petrece mai mult în familie — unii la alţii — nelipsind cărţile de joc şi bîrfeala.

Se vorbeşte şi se face multă politică. [...]

Fapt care m-a surprins foarte mult în Vaslui : mulţimea cârciumilor.

În fine, după ce am făcut popasul la teatrul judeţean, am plecat să vizitez grădina publică, aşezată pe dealul ,,Delea". Acolo vasluienii au o grădină foarte frumoasăşi mare. Alei drepte, ronduri pline de flori, chioşcuri cochete, tot felul de arbori, te fac să trăieşi clipe plăcute de tihnă sufletească. Un amestec poetic şi impresionant al naturii cu arta omului se vede peste tot. Tot acolo se găsesc o mulţime de distracţii sportive ca: tenis, popice

Urcându-te mai sus, pe deal, se găseşte un pavilion de unde cântă, vara, muzica de fanfară şi de unde poţi admira panorama Vasluiului, care se prezintă ca un mozaic înconjurat de jur împrejur de dealuri. Spre nord, când timpul e luminos, poţi vedea, la câţiva kilometri, Movila lui Burcel, a cărei legendă este destul de cunoscută.

Partea de jos a oraşului este aşezată de-a lungul râului Bârlad şi, din nenorocire, pe cât este de frumos aşezată, pe atât este încontinuu inundată şi bîntuită de paludism.

După ce m-am întors de la grădina publică, am vizitat abatorul, destul de mare şi curat.

În oraş, după cum am mai spus, nu te izbeşti de palate mari. Toate casele sunt mărunţele, afară de palatul administrativ", unde se găsesc tribunalul, parchetul şi prefectura şi palatul lui Mavrocordat, în centrul oraşului [...]

(1933)

Scurtă privire asupra oraşului Bârlad

După ce am terminat vizitarea Vasluiului, mi-am pus să mă opresc la Bârlad, pe care-l vedeam pentru prima oară.

Aşezat pe valea râului cu acelaşi nume, Bârladul este un oraş foarte vechi, chiar mai vechi decât laşul. De el pomeneşte prin documente anterioare întemeierii principatului Moldovenesc.

După unele documente, aici ar fi fost reşedinţa vorniciei celei mari a Ţării de Jos, înfiinţată de Alexandru cel Bun.

În trecut, Bârladul a fost un important centru comercial drumul Galaţi — Suceava — Polonia şi Galaţi — Iaşi.În cursul vremurilor, după cum spun istoricii, a suferit multe năvăliri şi prădăciuni.

În timpul războiului mondial (primului război mon-n.) oraşul Bârlad a jucat un important rol, căci aici a fost reşedinţa marelui cartier rus şi a marelui cartier al armatei a Il-a române.[...]

Bârladul are aspect plăcut şi simpatic, cu case răsărite, de oraş occidental. Centrul îl formează Strada Regală (azi Republicii-n.n.) şi piaţa Sf. Ilie, o piaţă modern organizată. Mulţumită aşezării sale, a devenit un oraş cultural.În Bârlad sunt numeroase biserici. [...] Trei cinematografe fac distracţiile oraşului, iar o bibliotecă naţionalăcompletează frumos misiunea culturală a Bârladului. Ca şi în trecut, Bârladul este şi astăzi un centru commercial avantajat fiind în special de aşezarea sa pe valea Bârladului şi de comunicaţiile de cale ferată şi drumurile care se ramifică în toate direcţiile. Comerţul se face mai mult cu cereale şi cu vite.

Oraşul are două mori sistematice şi o mulţime de fabrici de ulei, spirt, tricotaje etc, precum şi multe mici industrii.

Dar Bârladul ar fi putut prospera cu mult mai mult dacă inundaţiile dese nu ar fi oprit orice dezvoltare. Se spune că acum vreo 25 — 30 de ani, oraşul nu suferea din cauza inundaţiilor, apa încăpea în albia râului şi revărsările erau reduse. Pe atunci însă, împrejurimile Bârladului, dealurile şi coastele erau acoperite de păduri întinse şi islazuri. Tăierea pădurilor şi desfiinţarea islazurilor au adus nenorocirea inundaţiilor.

Natural că de la un timp s-a lucrat şi se lucrează împotriva acestei stări de lucruri.

Grozăvia este că mahalalele sunt încuibate de malarie şi tuberculoză, care se întinde înspăimântător.

Să sperăm că cei însărcinaţi cu gospodărirea oraşului se vor îngriji să atenueze răul. Un început bun s-a făcut prin crearea unei albii noi râului Bîrlad ca să evite inundaţiile. Se pot lua măsuri salutare şi pentru ridicarea mahalalelor.

(1935)

Oraşul Tecuci

După ce am vizitat oraşul Bârlad, m-am îndreptat spre Tecuci, pe care, ca şi alte oraşe din Moldova, îl vedeam pentru prima oară.

Peisajul acestui drum, Brladl-Tecuci,este unul din cele mai caracteristice prin monotonia sa. Un şir de dealuri netede, fără nici un fel de ondulaţii, îţi lasă o tristeţe adâncă în suflet. Apoi valea capricioasă a Bârladului, de-a lungul căreia merge paralel aproape tot timpul trenul, nu oferă ochiului decât foarte puţină variaţie, prin înşiruirea micilor păduri, care de fapt nu sunt decât un lanţ de sălcii, în dosul cărora se ridică prea puţini arbori.

Vara, un pârâu ce poate fi trecut cu piciorul, iar primăvara un torent îngrozitor de apă, care mănâncă semănănăturile, case şi tot ce întâlneşte în cale, acesta este Bârladul.

Apropiindu-te de Tecuci, nu vei întâlni decât sate micişi sărace.

Tecuciul, după cum spun cercetătorii istorici, este un orăşel (azi municipiu-n.n.) destul de vechi. El ar avea peste 800 de ani. Foarte mulţi s-au ocupat de originea acestui oraş şi de evoluţia lui. Astfel, cronicarul Grigore Ureche pomeneşte în cronicile sale, că târgul Tecuci era ca şi astăzi spre Ionăşeşti, deasupra Şiretului.

Sosind în gară, după ce coborâi din tren, m-amîndreptat spre centrul oraşului. Primul lucru ce m-a frapat dupăce am ieşit din staţie a fost monumentul eroilor ceferişti, în apropierea căruia se înalţă, cochete, căsuţele administraţiei C.F.R. Un bulevard lung, asfaltat şi curat întreţinut, mărginit de arbori mari, între care — vara — se răsfaţă brazde de flori, leagă centrul oraşului cu gara. [...] Gh. Ghiţulescu, un om de suflet şi de iniţiativă, cercetător al istoriei s-a ocupat foarte mult de istoria oraşului Tecuci, despre care a scris. El posedă o mulţime de documente şi hrisoave de la domnul Moldovei Constantin Racoviţă, de prin 1750, apoi de la Scarlat Ghica Voievod, Ioan Teodor Calimachi şi încă multe alte acte care stabilesc vechimea Tecuciului. [...]

După ce am parcurs bulevardul, mi-am îndreptat paşii spre primărie. [...]

Tecuciul, oraş vechi, numără astăzi peste 17 000 de locuitori (peste 30 000 în 1970-n.n.) care în majoritate se ocupă cu agricultura şi puţină industrie.

Viaţa oraşului, în general, ca în toate oraşele de provincie, este o viaţă patriarhală. Biserici de seamă se înalţă în oraş. [...] Cea mai frumoasă este biserica Sf. Ioan, zidită de medelnicerul Tudoran şi Smaranda Cincu pe la 1858 şi pictată de pictorul Vermont. După cum mi s-a spus această familie Cincu ar fi făcut unele opere de caritate şi a ridicat o mulţime de edificii de utilitate publică şi religioasă.

În Tecuci sînt şi o mulţime de şcoli. [...] Oraşul are şi un foişor de foc, care se găseşte în piaţa cu acelaşi nume, dar care nu mai serveşte scopului pentru care a fost ridicat, întrucât din vârful lui nu se pot distinge străzile şi casele, din cauza plantaţiilor de pomi. [...] Tecuciul mai are şi alte lucruri demne de văzut.În centrul oraşului există o grădină publică, destul de frumoasă, în care se găseşte statuia scriitorului folclorist Tudor Pamfil, ridicată în anul 1927—1928. [...]

Natural că fiind capitală de judeţ, Tecuciul nu poate fi lipsit de un local de prefectură, apoi de administraţie, tribunal, jandarmerie etc. De hoteluri ce să mai spun ? Nu sunt deloc faimoase, aproape ca şi cele din Vaslui. Cele câteva restaurante mai bune excelează în a se întrece la preţuri. Astfel, restaurantul ,,La Costache Decusară", pentru faptul că îţi oferă o mâncare bună, îţi prezintă liste mai sărate decât în Capitală.[...}

De ce oare în Tecuci, unde alimentele sunt ieftine, restauratorii nu sunt mai rezonabili cu preţurile ? Ce să facăbieţii funcţionari, plătiţi cu salarii mici şi care neavând familie sunt nevoiţi a mânca la restaurant? [...]

Se făcuse aproape 7 seara, când terminasem tot de văzutşi dl primar mă îndemnă a vedea ceva cu totul deosebit şi interesant: un muzeu de arheologie şi ştiinţe naturale,

Curios, am pornit spre strada unde se află muzeul, instalatîntr-o casă mititică. Aici am găsit pe dl. Dimitriu, iniţiatorul lui, care cu multă bunăvoinţă mă conduse prin diverseşi îmi dădu toate explicaţiile. Acest om şi-a sacrificat aproape 12 ani de viaţă acestui ideal şi numai cu mijloace proprii a realizat totul. Numai drgostea dezinteresată pentruştiinţăşi pentru cunoaşterea regiunii Tecuci l-au îndemnat la această operă. Colecţia ce posedă dl. Dimitriu este pe cât bogată, pe atât de interesantă şi de variată. Importante lecţii despre insecte, în mii de exemplare, bogate colecţii fosile, cu bucăţi rare şi altele fac fala muzeului.

Bogăţia ce ascunde această căsuţă-muzeu este nebănuită. Marea valoare a colecţiei constă în faptul că totul este adunat numai din judeţul Tecuci. Colecţionar pasionat şi dl. Dimitriu îmi arată cu emoţie câteva din piesele pe care le-a strâns, printr-o muncă intensă de ani: un ciob de oală din timpul preistoriei, un fluture de specie rară, un vârf de suliţăromană, fosilele unui animal, câteva unelte primitive,în fine o mulţime de lucruri excepţionale.[...]

O bibliotecă de specialitate întregeşte valoarea muzeului. Creatorul muzeului trăieşte în lumea lui, făcând abstracţie de tot ce este în afară. Dragostea lui grozavă pentru tot ce poate avea un interes ştiinţific îl face să uite de greutăţile pe care le-a întâmpinat şi poate le maiîntâmpină. Multe din piesele expuse sunt aduse din locurile unde a făcut săpături costisitoare, de la Poiana, de pe valea Siretului, din dreptul Nicoreştilor şi din preajma oraşului [...]

Plăcut impresionat şi plin de sentimente puternice de admiraţie faţă de acest colecţionar, mi-am luat ziua bună pentru a pleca la gară.

În drumul spre gară, am văzutşi un frumos monument al cercetaşilor, amintire a tristului război din 1916—1918, când mulţi copii nevinovaţi şi-au pierdut viaţa.

Apoi, parcurgând din nou frumosul bulevard, am ajuns în gară, unde trenul tocmai sosise şi abia am avut timpul să pun piciorul pe scara vagonului.

(1933)

Râmnicu Sărat

A sosit primăvara şi o dată cu ea am fost iarăşi cuprins de aceI „dor de ducă", mulţumită căruia am putut cunoaşte atâtea ţări, şi mai ales ţara noastră, ceea ce e mult pentru un român, dat fiind că românii noştri cunosc mai curând străinătatea, decât frumosul pământ pe care s-au născut. De cum au apărut primele semne ale anotimpului reînvierii, m-am simţit şi eu renăscând din amorţeala în care mă ţinuse iarna friguroasă, cu ale cărei rigori nu mă împac încă, deoarece în lunga mea şedere prin ţările calde mă deprinsesem săstau ca maimuţele numai la căldură... Am reînceput, deci, goana după frumoasele noastre peisaje şi pentru că frigul mă surprinsese pe când hoinăream prin Moldova, mi-am îndreptat paşii iarăşiîntr-acolo.

Măoprii mai întâi la Tecuci, oraş despre care am mai scrisşi altă dată. Aici, am avut prilejul să văd ceva din ravagiileile revărsării Bârladului şi să constat că venirea primăverii nu e pretutindeni însoţită de zâmbete şi nu înseamnătotdeauna „reînviere".

De la Tecuci luai drumul spre Râmnicu Sărat, unde mă duceam pentru prima oară. Coborând din tren, prima impresie fu bună, ba chiar surprinzător de bună, căci gara e o clădire impunătoare, aş putea spune chiar monumentală. Cu această impresie în minte şi în ochi, mă urc bine dispusîntr-o trăsură puţin hodorogită şi trasă de doi cai cam slăbănogi, care mă poartă de-a lungul unui bulevard drept, frumos , bine îngrijit şi căruia i s-a dat de curând numele regretatului I. G. Duca (azi strada Nicolae Bălcescu-n.n.).

Trec pe lîngă Palatul administrativ, unde-şi are sediul prefectura (azi Consiliul popular orăşenesc-n.n.) şi constat iarăşi, cu plăcere, că e vorba de o clădire de proporţii impunătoare şi aspect modern. Trăsura mea înaintează spre centrul oraşului. Acest centru îl formează o singură stradă, care, întâmplător sau intenţionat, s-ar putea spune, poartă numele de strada Victoriei (azi str. Suvorov, prelungită cu str. Tudor Vladimirescu-n.n.). Pe această stradă de lux sunt magazine mari şi mici, bodegi numeroase şi cele două „mari" hoteluri.

Dar dacă strada Victoriei e bine îngrijită, să te ferească Dumnezeu de celelalte artere mai lăturalnice. Căci dacă n-au, ca strada principală, o similitudine de nume cu cea mai modernă arteră a Bucureştilor, au în schimb o regretabilă asemănare cu periferia Capitalei şi aceasta nu spre bucuria localnicilor.

Râmnicu Sărat numără, pe cât ştiu, vreo 17 000 de locuitori (azi peste 23 000-n.n.). [....] Populaţia e formată din proprietari agricoli, care se ocupă foarte puţin cu comerţul. Viaţa lor e viaţa tuturor provincialilor: patriarhală, cu preocupări şi distracţii mărunte, cu joc de cărţi în saloanele primitoare şi atât. Instituţii culturale, ce e drept, nu lipsesc. Există şi o presă locală, reprezentată prin trei organe numite respectiv „Gazeta liberă", „Informatorul", „Ecoul". Teatrul însă, atât de necesar culturii unui oraş, străluceşte prin absenţă.În schimb e o mare abundenţă de bodegi. Se bea mult, se cântă mult în acest orăşel. Lăutarii scârţie prin toate localurile, prin toate cocioabele. Printre cele dintâi, două sunt mai de „lux". Primul, „Traian", e construit dintr-o unică sală de vreo 7m/4m şi e mobilat cu câteva mese rustice şi numeroase poze pe pereţi. Lăutarii însă nu lipsesc şi poate că prezenţa lor face ca vinul să fie atât de scump, deşi mâncarea, destul de bună, e ieftină. [....]

Al doilea local de lux, „Silvestru", unde se duc toţi notabilii oraşului, e compus din băcănie, berărie şi restaurant. Aici cântă vestitul chitarist Frangulea, decanul lăutarilor localnici, fără de care nu se poate petrece, el nefiind numai un bun cîntăreţ, ci şi un mucalit fără pereche, care ştie să descreţească frunţile cele mai încruntate. Se spune că acest artist a avut marea cinste de a cdnta în faţa regelui Ferdinand, a generalului Berthelot şi a altor somităţi mondiale.

A doua zi, am plecat să văd ceva din împrejurimile oraşului. Mai întâi, frumoasele dealuri ce-l mărginesc spre apus; Darmaţii, Jidenii, Toplicenii şi altele. Tot în partea de apus curge şi Râmnicul, care se varsă în Siret. Dar, înainte de a ajunge la acest râu, treci peste un frumos pârâu canalizat care străbate oraşul, trecând chiar prin piaţă şi despărţindu-lîn douăca o Senă în miniatură. Bineînţeles, am vizita acestă piaţă, unde-mi era dat să văd destule lucruri surprinzătoare.

Era o zi de târg : căruţe, lemne, vite etc. Ici şi colo, printerţărani, câte unul cu plete lungi ce ieşeau de sub căciulâare îi dădeau o înfăţişare pitorească de dac, coborât parcăatunci de pe Columna lui Traian.

Pânăaici nimic deosebit. Când însă mi se arătă hala de carne şi alături de ea abatorul, mărturisesc că am avut de ce săfiu uimit.Închipuiţi-vă o piaţă situată în mijlocul oraşului şi în mijlocul acestei pieţe un abator... De când stauînţară, am hoinărit în toate părţile, dar nicăieri, nici chiarîn cea mai umilă localitate, n-am mai văzut mai mare mizerie |...| Oare a cui să fie indolenţa? A orăşenilor, a autorităţilor sau a politicienilor?

Mergând mai departe cu cercetările, mi s-a arătat în apropierea oraşului locul unde s-a început, acum 5—6 ani construirea unui abator modern, din beton armat, la Bălţaţi. Construcţia nu s-a terminat însă nici până azi, din cauzăcăpoliticienii îl vedeau prin două prisme, cu totul diferite. Comuna a decis atunci să pună o taxă de doi lei la kilogramul de carne şi cu suma adunată să construiască abatorul.

Zis şi făcut.

Măcelarii au acceptat şi orăşenii au plătit.Într-o zi, s-a socotit că se adunaseră vreo câteva milioane pentru continuarea construcţiei începute. Dar, când să se reînceapă lucrările, nu s-a mai găsit nici un ban. Atunci, măcelarii, nemaiputând îndura urâta situaţie în care-i punea prezenţa abatorului, lângă hala unde-şi serveau clienţii, au cerut să li se dea voie să pună altă taxă şi să se strângă astfel o sumăcare nu se mai evapore ca cea dintâi.

Sperăm că toate acestea se vor sfîrşi cu bine şi că se vor lua cuvenitele măsuri de îndreptare.

Plecând din piaţa-hală şi abatorul de tristă amintire, mă îndrept spre o mânăstire veche, monument istoric, care nu poate fi decât o fală pentru Râmnicu Sărat. Şi dacă unele impresii n-au fost tocmai frumoase, am avut în schimb altele, care m-au despăgubit de decepţia suferită. Vreau să vorbesc de Mânăstirea din piaţă, care — cum am spus — este un minunat monument istoric. Zidită de Constantin Brâncoveanu, biserica a fost folosită ca loc de adăpost contra năvălirilor duşmane.

Pe vremuri, pe aceste locuri nu era nici oraş, nici sat, nici biserică. Era numai un vad pe unde se trecea din părţile Ţării Româneşti în Moldova şi invers. Negustorii erau nevoiţi să facă popas în acest loc şi astfel s-a întemeiat aici un târg, care cu timpul a crescut devenind oraş.

După cum ne spune d. Iorga, nicăieri nu s-a vărsat mai mult sânge frăţesc ca în aceste locuri. Astfel, în 1473, s-a dat o luptă între Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos. Peste o jumătate de veac, oştile lui Petru Şchiopul se întâlniră cu cele ale lui Alexandru al II-lea la Silişte.

Ştefan cel Mare, care voise de mult să zidească la Râmnic un locaş sfânt, îşi îndeplini dorinţa şi dură o biserică, ca pocăinţă pentru sângele vărsat pe aceste locuri. Aceasta fu reclădită mai târziu de Constantin Brâncoveanu, care nu se mulţumi însă cu atât, ci ridică, la rândul său, o mânăstire, (din piaţă-n.n.) mult mai mare şi mai frumoasă. Această nouă mânăstire, ctitorită în colaborare cu Mihai Cantacuzino-Spătarul, e o raritate. E poate biserica cea mai înaltă din câte a lăsat Brâncoveanu. Are forma tipică de cruce, iar stâlpii din faţă nu seamănă unul cu altul. Sunt lucraţi sub influenţa stilului Renaşterii. Uşa e şi ea minunat de frumoasă. Pe scurt, prin fineţea ornamentării, e unul din cele mai desăvârşite monumente, ce trebuie păstrat cu sfinţenie în forma sa primitivă, înlăturându-se clădirile urâte ce-o înconjoară şi viţioasa formă arhitectonică a vechilor chilii. [...]

(1934)

Câmpulung Muscel

Era una din zilele săptămânii trecute, când primăvara se arăta blândă şi călduroasă.

De cum am ieşit din gară, farmecul acestui orăşel, cunoscut atât de bine de mine, mă cuprinse. Este veşnica senzaţie ce o am faţă de frumuseţea romantică şi viguroasă a locului hărăzit de soartă să aibă, pe lângă un cadru minunat, şi gloria unei origini istorice.

Se ştie că la descălecare, Radu Negru Vodă a trecut pe locurile unde se află azi Câmpulung şi oprindu-se într-o frumoasă poiană înconjurată de dealuri smălţate de verdeaţă şi-a înfipt spada în pământ, spunând că aici va fi capitala ţării... Mai târziu, el construi aici marea mânăstire care poartă şi azi numele de Mânăstirea Negru Vodă.

De fapt, venind de la gară, este primul monument de seamă ce-ţi iese în cale. Este unul din cele mai vechi locaşuri, pe care domnitorii noştri le-au ridicat pentru închinare. După tradiţie, mânăstirea a fost ridicată în anul 1250 de tatăl lui Negru Vodă şi rezidită de acesta în 1293, fugit fiind din Ardeal cu oastea lui, din cauza luptelor religioase izbucnite între catolici şi ortodocşi. Deşi soţia lui, Ana, era de religie catolică, domnitorul român nu s-a simţit de loc stingherit de faptele lui de credincios al bisericii străbune.

Clădirea mănăstirii este vastă. Numai turnul de la intrare este înalt de 40 m, cu baza un pătrat, a cărui latură este de 8 m.

Mânăstirea a fost înconjurată cu un zid foarte gros, ale cărui ruine se mai văd şi astăzi. Curtea era pe vremuri vastă,însăcu timpul au început a se construi case şi s-a micşorat mult.

În interior nu găseşti bogăţii, cum ar fi în drept să te aştepţi. Pictura însă, făcută în anul 1831, îţi odihneşte ochii. Pe zidul dinspre apus îi priveşti pictaţi pe toţi ctitori acesui locaş.

În corpul bisericii se găseşte piatra funerară, scrisă cu litere cirilice, a lui Nicolae Alexandru Voievod, mortîn anul 1364.

Înaintea secularizării averilor mânăstireşti şi a dezrobirii ţiganilor, mânăstirea poseda pământuri întinse, lucrate de robi. [...]

Odinioară, muncile mânăstirilor erau făcute de ţigani. Mânăstirea Negru Vodă avea foarte mulţi. După eliberare ( din robie-n.n.) ei au fost împroprietăriţi pe moşiile mânăstirii. Şi pe unde, odinioară, se aflau zidurile curţii sfântulu locaş, azi se întinde strada Fierari, prelungită până spre râul Târgului şi locuită numai de urmaşi ai foştilor robi. [...}

În sfârşit, mergând spre centrul oraşului, am constatat cănu mai sunt şanţuri şi grămezi de pământ prin mijlocul străzilor, cum erau astă toamnă când se lucra la canalizare, acum terminată. Cu aceasta, desigur, s-a mai adus un atribut pe lângă celelalte multe, oraşului.

Bulevardul zis „Pardon", spre mirare, s-a mai lungit,şi grădina publică s-a mărit. Şi iată cum, an de an şi sezon cu sezon, Câmpulung îşi schimbă faţa.

1934)

La Potlogi

Renumele de care se bucura comuna Potlogi, aflată la 15 kilometri de gara Titu, se datorează faptului că aici, Constantin Brîncoveanu a construit un măreţ palat, ale cărui ruine se văd şi astăzi.

Până să ajungi la Potlogi, treci prin cătunele Sălcuţa (pendinte de oraşul Titu-n.n.) şi Pitaru (făcând parte din comuna Potlogi-n.n.) unde se află o bisericuţă veche de peste patru sute de ani, declarată monument istoric. Drumul trece prin câmpii întinse, unde plugarii lucrează de zor.

Ajungând în Potlogi, în centru, găseşti o piaţă rotundă, în mijlocul căreia se află un frumos monument ridicat în anul 1877.

Comuna este din cele mari, numărînd vreo trei mii locuitori şi e foarte animată, mai ales în zilele de târg, când funcţionează un obor înfiinţat, se spune, de boierii Văcăreşti.

Intrând în piaţă, în partea din dreapta se ridică impresionantele ruine ale palatului ridicat la 1699 de Constantin Brîncoveanu. Se povesteşte că toată această enormă clădire a fost începută şi terminată în acelaşi an, lucrul fiind supravegheat de ispravnicul Mihalache Corbeanu. Cum a putut fi terminat acest grandios palat, care îţi pare mai mult o cetate, cu mijloacele tehnice de acum două veacuri şi jumătate, într-un timp atât de scurt, rămâne de neînţeles. Şi, de aici, ocazia de a făuri legende. O dată palatul început, domnitorul a dat ordin să se lucreze şi ziua şi noaptea. Şi gândind că oamenii lui sunt prea puţini, a trimis pe cei mai de încredere spre cele patru colţuri aleţării săaducă orice muncitor sau cărăuş vor găsi, ca să ajute la ridicarea palatului. [...]

Palatul se află la distanţă egală între Bucureşti şi Târgovişte. El servea domnitorului Constantin Brâncoveanu de reşedinţă în timpul verii. În anul 1714 a fost jefuit de turci şi o parte din el a fost distrus.În anul 1848 a fost reparat şi învelit cu şiţă de un general rus, care trecea

Cu armatele prin ţara noastră, spre Transilvania.

Palatul este înconjurat de două ziduri groase de peste un metru. La intrare, zidurile sunt şi mai groase, formând o boltăimpresionantă. Se văd şi azi camerele de gardă, din care au rămas doar zidurile, fără acoperiş. Restul ruinelor sunt acoperite în întregime cu ierburi sălbatice şi crăpate peste tot.[...]

Palatul Brîncovenilor nu trebuie lăsat în voia soartei sau dispoziţia locuitorilor, mai ruinători adesea decât însăşi natura.

În faţa palatului se vede locul de unde a fost ridicată de Comisia monumentelor istorice inscripţia fundamentală a palatului, împreună cu insignele domneşti: spada, buzduganul şi crucea.

În interior se mai distinge fiecare cameră în parte. De o parte şi de alta se aflau camerele Domnitorului şi ale Doamnei, iar în mijloc o sală mare, precum şi sala de consiliu.Toate camerele, şi cele mari şi cele mici, erau construite cu boltă, în stil bizantin.În unele părţi, interiorul, mai ferit de ploişi ninsori, s-a păstrat mai bine, aşa că mai distingi unele ornamente în ghips cu frumoase arabescuri.Într-o cameră, se mai zăreşte chiar o pictură cu chipul domnitorului, al Doamnei şi al unuia din fii.

Pătrunzînd în subteranele palatului ai credinţa că te afli mai degrabă într-o puternică cetate, decât într-o reşedinţă vară.În mijlocul subteranelor se vede un stâlp foarte gros pe care se sprijină toate bolţile clădirii.

Tot în subterane se vede gura unui refugiu, care ducea, cale de câţiva kilometri pe sub pământ, până la movila unde se aflau viile domneşti. [...]„ .... ,

Lângă ruine, dincolo de zidurile înconjurătoare, se găseşte biserica clădită de Brâncoveanu în anul 1683, locaş care şi azi se află în bună stare, fiind îngrijit de sătenii comunei.

M-am despărţit de acest loc al trecutului românesc copleşit de gânduri şi amărăciuni. Falnicele ziduri s-au măcinat, ţinând piept oamenilor şi naturii şi acum continuă, îmbucătăţite cum sunt, cu tenacitate, să nu lase nepăsarea şi uitarea să se întindă asupra lor .

(1934)

Spre Căldăruşani

Cu toate că au trecut câţiva ani de când sunt în ţară, multe sunt locurile frumoase şi interesante, pe care încă le-am văzut. Nu mai departe, minunatele mânăstiri care se găsesc în jurul Bucureştiului mi-au fost necunoscute până acum.

Vremea bună permite ca în fiecare zi de sărbătoare să fac incursiuni în locuri necercetate încă de mine. Ultima mânăstire pe care m-am hotărât s-o vizitez a fost mânăstirea Căldăruşani.

Astfel, într-o duminică, pornii cu maşina spre locul hotărât.

Şoseaua Kiseleff, cu aleile ei de castani înfloriţi, parcă este mereu alta, căci în fiecare zi se adaugă ceva nou la podoaba primăvăratică. Aerul curat te înviorează.

Lăsăm în urmă Băneasa şi trecem prin Otopeni. Pe dreapta, din loc în loc, în cadrul verde, câte o umbrelă mare de soare te cheamă să bei lapte bătut. Ici o umbrelă roşie, coIo una albastră, şi aşa ajungem într-un punct undeşoseaua îşi desface un braţ la dreapta: spre Preoţeşti-Căldăruşani. Numaidecît suntem în satul Preoţeşti (azi înglobat comunei Baloteşti-n.n.), sat micuţ, dar cu câteva vile frumoase.

O alee umbrită de carpeni ne este drumul acum. Pe dreapta se văd fabricile de conserve Griviţa, iar în stânga diverse magazii-hambare, grajduri etc, ale unei alte proprietăţi. Case mititele, acoperite cu stuf, bălţate cu alb şi alte două, trei culori, înconjurate de garduri strâmbe, se perindă prin faţa ochilor noştri.

Prin pari vezi expuse oale de pământ şi aproape în toate curţile cuptoare cu pâine, cocoşate ca nişte babe.

Prispele caselor sunt joase şi lipite cu pământ, au ceva din casele lipovenilor de la Carcaliu, satul lui Terente. Din loc în loc, vitele stau grămadă în mijlocul drumului şi fug speriate la zgomotul claxonului.

Trecem prin Căciulaţi (pendinte azi de comuna Moara Vlăsiei-n.n.) unde pe stânga este un imens parc, apoi ieşim din nou la câmp, având un mozaic frumos înaintea ochilor. Toate nuanţele de verde, — după felul semănăturilor, — fac din câmp un covor al cărui model nu poate fi imitat de nimeni. Nici chiar natura nu mai face un al doilea la fel, ea fiind atât de măiastră, încât creează în fiecare colţişor exemplare unice.

Se zăreşte un sătuleţ pe coastă, iar în vale câteva bălţi în jurul cărora turme de oi pasc liniştite. Ajung în satul Moara Săracă (azi Moara Vlăsiei-n.n.I. Întreb un om dacă mai este mult până la Căldărusani şi care este drumul. [...]

După indicaţiile date, după ce ieşim din sat, întâlnim o pădure frumoasă de stejari, la capătul căreia drumul se desface în două. Nici acolo nici un fel de indicaţie...

Dacă nu mi s-ar fi explicat de acel sătean şi dacă n-aş fi zărit departe, spre stânga, nişte turle de biserică, desigur că rămâneam mult timp la acea răspântie, până ce întâmplarea ar fi făcut să treacă vreun om care să-mi arate drumul. O iau deci pe drumul din stânga. [...]

Cum am spus, de departe se văd turlele mânăstirii. Cu cât te apropii, se vede mai bine siluieta de cetate crenelată a acesteia. Copaci mulţi o îmbrăţişează. De pe coastă mânăstirea pare că priveşte mândră apele liniştite ale lacului ce o înconjoară de trei părţi.

Urcăm uşor dealul, trecând mai întâi pe un pod de lemn şi având în stânga o pădure printre ai cărei arbori zăresc vreo două colibe.În dreapta se întinde pînă la marginea lacului un câmp, unde stă singuratică o bisericuţă, despre care voi vorbi mai departe.

În fine, din şosea, tot pe dreapta, o poartă mare stă deschisă. Şi aici trebuie să întreb dacă este poarta spre mânăstire. Intru pe un drum şi o a doua poartă mi se înfăţişează. Un călugăr bătrân, îmbrăcat cam zdrenţuit, într-o rasă cenuşie, îmi aţine calea şi îmi spune :

— Domnule, nu se poate intra în curtea mânăstirii pânănu plăteşti o taxă; poftim biletul şi dă-mi polul...

Plătind imediat taxa, mi se permise să pătrund prin poarta-clopotniţă, în curte, care este aproape care este aproape ca un parc.

O alee de pomi se întinde pănă în faţa cetăţii (chiliile din jurul bisericii celei mari). Aleea este însă prost întreţinută. [I.]

Las maşina în rând cu celelalte şi intru în curtea mânăstirii, adică a bisericii celei mari, care este de jur împrejurînchisă ca o cetate. [...]

Se spune că pe vremuri, înainte încă de 1638, dată când a fost ridicată mânăstirea, ar fi fost pe acest loc o bisericuţă de lemn, înălţată de credincioşi fugiţi de pe la vetrele lor, ca să se pună la adăpost de vrăjmaşi. Pe lângă aceastăbiserică s-ar fi aciuat şi câţiva călugări pustnici de la mânăstirea Snagov, care se găsea în apropiere. Tocmai tîrziu, adică pe la 1630 şi ceva, Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, drept mulţumire că a câştigat victoria într-o luptăcu Vasile Lupu, a ridicat măreaţa mânăstire.

Înainte de a fi plecat la luptă, Matei Vodă s-ar fi rătăcit prin aceste locuri şi pustnicii, care i-au dat să mănânce l-au binecuvântat, i-ar fi spus să se ducă la luptă fărăteamă, pentru că se va întoarce biruitor şi sănătos.

Aceasta este legenda mânăstirii.

Fapt cert este, după cum afirmă unele documente istorice şi potrivit inscripţiei ce se găseşte deasupra uşii cămânăstirea este ctitoria lui Matei Basarab de la 1638{---]

Biserica, vastă şi luminoasă, e decorată cu picturiîn aur şi argint.

Cetatea care o înconjoară, făcută tot de Matei Basarab, se zice că n-a avut decât un singur rând de ziduri, iar etajul ar fi fost ridicat pe la jumătatea secolului al XVIII-lea de către arhimandritul Filaret, mai târziu ajuns mitropolit al Ungro-Vlahiei, care a făcut şi frumosul arhondaric, cu saIonul ce-i poartă numele.

De la ridicarea ei şi până azi, mânăstirea a avut rând pe rând epoci de decădere, apoi de înflorire. Arhimandritul Filaret, după o astfel de epocă de decădere a contribuit cu mari jerfe la ridicarea mânăstirii. El a numit stareţaici, cam pe la 1790, pe un călugăr Gheorghe, care a organizat-o, conducând în acelaşi timp şi mânăstirea Cernica.

De fapt, marea biserică Sf. Dumitru nu a fost aşa cum se vede astăzi. După Filaret aproape nimeni nu s-a mai ocupat serios de mânăstire şi mi s-a spus că pe la 1900 ajunsese într-un hal de nedescris.

Atunci, Ghenadie Petrescu, fost mitropolit al ţării, apoi stareţ al mânăstirii la 1905, după o luptă de ani, punându-şi la mijloc şi averea sa personală, a putut obţine renovarea şi repararea bisericii. Pe la 1908 s-au refăcut şi chiliile cetăţii din zid, arhondaricul şi clopotniţa.

Pictura bisericii a fost şi ea refăcută de pictorul Belizarie, care a căutat cât a putut să păstreze caracterul original al acesteia. Pentru aceasta s-a orientat după pictura rămasă întreagă de pe bolta altarului.

După ce am vizitat biserica cea mare, am fost condus la biblioteca mânăstirii, care se găseşte în partea dreaptă a cetăţii, la parter, şi care serveşte în acelaşi timp de cancelarie. Biblioteca are vreo 2400 volume. Multe exemplare sunt rămase de pe vremea când exista aici o tipografie. Toate aceste cărţi sunt de pe la 1800 încoace. Mai interesante sunt vreo câteva scrieri de mână, de pe la 1845.

Peste tot domneşte linişte şi curăţenie.

De la bibliotecă am fost condus la arhondaric, unde se găsesc 7 camere pentru oaspeţi. Douăbalcoane cu privelişti minunate spre lac şi parc completează clădirea. [...]

Jos, în faţa arhondaricului, în partea exterioară a cetăţii, adică în parc, se găseşte bucătăria.

{--] Peştele şi delicioşii raci din imensul lac ce înconjoară mânăstirea fac hrana de predilecţie a vizitatorilor. [...]

După ce am ieşit din cetate, în parcul mânăstirii,ne îndreptarăm paşii pe o alee din dreapta şi, numaidecât, ajunserăm în faţa unei clădiri destul de mari. Câteva trepteşi un fel de mică terasă ne conduc într-o sală mare, de-a lungul căreia, prin mijloc, se găsesc vitrine de siclă, în care sunt expuse toate veşmintele, cârjile şi obiectele trebuincioase, pe vremuri, fostului mitropolit Ghenadie, la oficierea serviciului, precum şi alte obiecte vechi de mare valoare ca: potire, cruci, cădelniţe, icoane mici şi mari, de aur, de argint şi de lemn etc.

Din această sală intrăm într-o cameră, unde toţi pereţii sunt acoperiţi cu zeci de tablouri , picturi de mare valoare; apoi intrăm în alte două camere, în dreapta.În prima din acestea din urmă se găseşte şi patul fostului mitropolit al ţării: pat simplu în vergele de fier negru.

În total, muzeul are vreo 350 de icoane, din care foarte multe de Nicolae Grigorescu, apoi câteva de Sava Henţiaşi alţi pictori de seamă; majoritatea din ele au fost lăsate de răposatul mitropolit mânăstirii.

Ieşind din muzeu, ne îndreptăm spre cimitirul mănăstirii Biserica cimitirului se zice că a fost ridicată de doi fraţi: Constantin biv-vel ban şi Toma Creţulescu biv-vel logofăt. Chipurile acestora sunt pictate pe pereţii de la intrare. Data exactă când s-a ridicat această bisericuţă nu se cunoaşte, deoarece nu s-a găsit în documente, iar inscripţia de deasupra uşii este ştearsă. [...]

Sala de mese se găseşteîn sânul trapezei, la un loc cu paraclisul de care este despărţită doar prin nişte uşi mari cu geamuri colorate.

Şi acest paraclis este pictat de pictorul Belizarie. [... } Patru rînduri de mese lungi pe dreapta şi patru pe stânga mobilează enorma sală, în care pe vremuri luau masa peste 100 de călugări. [...]

Nu puteam pleca de la Căldăruşani fără să văd pivniţele despre care auzisem că prezintă un interes aparte {… }. Ca să coborâm în pivniţă, mai întâi intrarăm într-o magazie, unde erau proviziile. Apoi, două capace mari se deschid şi pe o scară de lemn coborâm într-o încăpere obişnuită, unde o uşă grea stă închisă, drept în faţa noastră.Cheile zornăie, şi, scârţâind, uşa este deschisă. Printr-un tuneI întunecos coborâm pe trepte înguste în adevărata pivniţă. Cam de vreo 12 metri înălţime, cu zidurile şi arcadele cam de 2 metri grosime, pivniţa este slab luminată de cele cîteva raze de lumină ce pătrund prin nişte ochiuleţe de geam. Acolo este o răcoare plăcută, fără umezeală. Pe nişte bârne groase sunt aşezate la rând butoaiele de vin.

Mânăstirea are vin bun şi curat. [...]

Dar, povestind asemenea lucruri, m-am îndepărtat de la subiectul meu şi n-aş vrea să las, nemenţionată, bisericuţa izolată, cunoscută sub numele de „Bisericuţa din Cocioc".

Înainte de a mă îndrepta spre ea, trec pe la vadul pescăresc unde uneltele de pescuit sunt întinse la soare, apoi pe lângă câteva chilii şi pe la noua stăreţie, unde am putut vedea câteva tablouri de Henţia. [...]

Aşezată pe o colină înconjurată din trei părţi de apă, încercuită de câţiva castani bătrâni, bisericuţa cată parcă sperioasă la luciul apei, pe malul căreia se află.

Ea a fost clădită cam pe la 1825 de fraţii Ioan şi Nicolae Bâţcoveanu, apoi reparată de fostul mitropolit Ghenadie la 1898. Aici venea de se ruga mitropolitul surghiunit, de două ori pe zi. Şi tot aici a fost el înmormântat, precum i-a fost dorinţa. Mormântul lui se află în partea dreaptă a bisericii. [...]

(1934)

Prin Pantelimon spre Cernica

Acum câteva zile, m-am îndreptat spre mânăstirea Cernica unde am găsit lucruri foarte frumoase şi interesante.

De cum ieşi din raza oraşului (pe D.N.8-n.n.) peisajul te cheamă la odihnăşi te înveseleşte. O fântână cu apărece, alăturide carestă o cruce, îţi oferă băutura sa răcoritoare.

Pe un deal, printre pomişi verdeaţă, răsar acoperişuri roşii, iar cevamai sus, trei turle de biserică predominăînălţimea.Este spitalul Pantelimon, pe lângă care treceşi dincolo de care se întinde satul cu acelaşi nume.

La capătul satului, primul drum la dreapta duce Cefnica; un drum drept, cupietre şi praf mult. De o parteşi de alta, când o pădure, cândlivezi cu pomi fructiferi se perindă prin faţa ochilor. Câţiva kilometri doar şi în faţa unei păduri tinere o aleeconduce în faţa zidurilor mânăstirii.

Turlele bisericilor sevăd încă de departe, parcă ar fi o cetate. Razele soarelui sejoacă zglobiu pe acoperişul lor cenuşiu dându-le sclipiri de argint.

Aeea coboară printre salcâmi şisălcii, şi cam la jumătateadistanţei dintre şosea şi poarta mânăstirii, drumulîncepe să urce.

Trecem pe sub poartalocaşului şi intrăm în curtea mânăstirii. De la intrare chiar, am impresia că sînt într-o colonie; aproape un satîntreg se întinde în faţa ochilor mei.Îndreapta, un local mare, pe care stă scris „Tipografia M-rei Cernica" , în stânga, în faţa cetăţii, o grădinădetrandafiri; mai sus căsuţe-chilii, multe şi curate, fiecare cu câte o grădiniţă cu flori şi pomi. [...]

Cobor din maşină şi mă îndrept spre biserică. Trec pe sub clopotniţa acesteia, care de jur împrejurul locaşului se continuă cu chilii.[.„]

Clădirile mânăstirii Cernica sunt aşezate pe două ostroave, carese ridică în mijlocul unui lac format de apele Colentinei, care izvorăşte dinspre miazănoapte de Bucureşti — ostroave legate între ele printr-un pod de lemn.

O vegetaţie bogată împodobeşte ostroavele; arbori înalţi se iau la întrecere cu turlele bisericilor, iar piciorul se afundă în covorul de iarbă. Flori de câmp îmbălsămează aerul. Căsuţe din afara incintei, frumos vopsite, înfloresc în cadrul verde al frunzişurilor.

MănăstireaCernica are trei biserici şi câteva paraclise de seamă. Una din acestea, — cea mai veche —, este biserica Sf. Nicolae, fondată de vornicul Cernica Ştirbei, în anul 1608, a doua, biserica Sf. Gheorghe,este prima pe care o întâlneşti venind dinspre Pantelimon, a treia este bisericuţa Sf. Lazăr, de la cimitir. [...]

Primul locaş pe care-lvizităm este biserica Sf. Gheorghe,care se află în ostrovul cel mic. Intrarea în curtea bisericii se face pe sub clopotniţa care se continuă de jur împrejur cu chilii.

Acest locaş, clădire monumentală, a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XlX-lea de către arhimandritul Calinic, cu ajutorul arhiereului Stratonichia. Biserica, în formă de cruce, are pe laturile demiazăzi şi miazănoapte ale altarului câte o încăpere, care comunică din naos în altar prin câte o uşă separată. [...] Ambele încăperi sunt solid construite şi cu bolţi. Naosul este cu sânuri şi strane pe lîngă ziduri. Pe trei trepte de piatră se intră în altar, care se încheie cu o absidă.

Biserica este frumos împodobită cu picturi şi icoane îmbrăcate în aur şi argint.Pe zidul interior al nartexuluise află chipurile ctitorilor, în mărime naturală.

Un careu de clădiri cubiserica în centru formează incinta bisericii Sf. Gheorghe. [...]

După ce am terminat de vizitat biserica Sf. Gheorghe şl chiliile din jurul' ei, trecurăm peste drum, la tipografie — o clădire destul de mare şi curat întreţinută.

În acesta tipografie, înzestrată cu tot felul de maşini, se tipăresc orice fel le lucrări,laice sau religioase, iar în subsolul localului mai există o tipografie specială monahală. [...]În tipografie, bineînţeles, există şi o legătorie. Lucrul este ieftin şi se execută în condiţii foarte bune. [...]

De la tipografie ne îndreptăm spre stăreţie, care se află partea dreaptă a bisericii Sf. Gheorghe, înconjurată de pomi şi de verdeaţă. [...] Casa are un pridvor la care duc câteva trepte, iar de aici intri într-un antreu mare, care are de o parte şi de alta cîte o cameră.În fundul antreului, perpendicular pe el, e un culoar, tot atât de mare, din care poţi pătrunde în sufragerie şiîn salon. Partea interesantăstăreţiei o formează salonul, din care se poate trece în partea de răsărit, în paraclis, de care este despărţit printr-o perdea. Acest paraclis a fostfăcut de stareţul Calinic pe la1840. [...] Paraclisul are unmic altar. Catapeteasma cu icoanele sunt zugrăvite de pictorul Gh. Tattarescu.În mijloc esteun policandru frumos. [...]

Dinsalon am trecut în sufragerie. Pe pereţi câteva tablouri cu subiect religios. O masă mare în mijloc, unbuffet mare şi câteva scaune formează mobilierul sufrageriei. Totulsimplu, dar de o curăţenie exemplară. Tablourile sunt copii după Leonardo da Vinci.{...]

În continuarea vizitei, mergemşi în ostrovul celălalt, careeste mai mare şi unde se află biserica Sf. Nicolae, cea mai mare de la Cernica.

După ce am ieşit în şosea, pe o alee admirabilă, mărginită numai de pomi, ne îndreptăm spre puntea ce leagă cele două ostroave. [...] Dincolo de punte, peisajul este cu mult mai frumos; pomii faco adevărată umbrelă, la umbra căreia te poţi odihni în linişte. Iarba înaltă şi deasă îţi oferă un covor neasemuit de bogat. Aerul e curat şi îmbălsămat cu miros de câmp, de salcâmi şi de tei. [...]

Mai departe, în stânga, se găseşte o clădire albă, ornată cu stâlpi de stejar, în stilul mânăstirii Suzana, şi în care află tot chilii.În faţa acesteia se înalţă stăpână a insulei vechea şi falnica biserică Sf. Nicolae.

După cum spun documentele, această biserică este clădită în locul alteia, mai vechi, ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei, ostaş al lui Mihai Viteazul. Ridicată pe la 1608, biserica s-a ruinat cu timpul. După ciuma care a făcut mari ravagii la 1780—81, avenit ca stareţ părintele Gheorghe. Când harnicul stareţ începu acţiunea de ridicare a mânăstirilor, repară şiaceastă biserică. Ea s-adeterioratdin nou pe la 1802, în urma unui cutremur. Nefiind nici încăpătoare, stareţul de atunci, „popa Timotei", cum i se mai spunea, o desfiinţa şi, prin stăruinţe imense şi muncă continuă a ridicat actuala biserică Sf. Nicolae.

La început, aceasta a avut patru turnuri, din care unul era deasupra pridvorului. Din cauza cutremurului care a avut loc în 1833, două din ele s-audărâmat. De altfel, mi s-a spus că atunci s-a dărâmat şi tot pridvorul, care nu s-a mai refăcut. [...] Biserica este clădită în stil bizantin, în formă de cruce şi are două abside laterale. Intrarea se face prin treilaturi, pe trepte şi printre stâlpi de piatră, peste care s-a construit un turn în locul celui distrus de cutremur,înăuntru, naosul şi pronaosul sunt zugrăvite [...] Catapeteasma este bogat împodobită cu icoane îmbrăcate în aur şi argint.

Din vechea pictură a bisericii nu s-a mai păstrat decât o icoană a Sfântului Nicolae. [...] Afară de aceasta, mai există încă o icoană foarte veche, care după cercetători ar fi cam de pe la 1450 [...]

După ce am vizitat biserica Sf. Nicolae, ne îndreptarăm spre ecleziarhie [...] şi apoi spre bisericuţa Sf. Lazăr de la cimitir. [...]

Această bisericuţă, după inscripţia copiată în 1914, a fost ridicată de stareţul Gheorghe, în anul 1804, pentrupomenirea părinţilor săi. Mai târziu, ea a fost renovată de Calinic, iar la 1863 reparată de Nifon, mitropolit al Ungro-Vlahiei.

O particularitate a acesteibiserici, ce dă la iveală o înrâurire sârbească este ornamentarea zidului dinafară, pe deasupra brâului de centură, cu arcade oarbe. [...]Dedesubtul bisericii se află două gropniţe, care la suprafaţă sunt construite în forma unor magazii; într-una se aflăosemintele unor mireni, iar în cealaltă ale unor călugări. Dejur împrejurul gropniţei, pe pereţi, sunt mai multe rânduri de rafturi, pecare sunt aşezate, unul lângă altul, nu după ranguri ca în viaţă, craniile celor scoşi din pământ dupăşapte ani. Restul osemintelor sunt toate puse la un loc,într-o groapă din mijloc, deasupra căreia, pe o masă, sunt aşezate ca o piramidă, tot cranii. Pe fiecare craniucunoscut stă scris numele celui ce,poate, a jucat un rol însemnatîn viaţă. [...] Alături de bisericuţă, în dreapta, se ridică impunător cavoul mitropolitului Nifon. [...] O inscripţie pe o piatră comemorativă ne arată data naşterii şi aceea a morţii: 1789—1875.

Mulţi boieri şi oameni de seamă din trecutul capitalei şi al ţării sînt îngropaţi aici.

(1934)

În ţinutul aurului negru

Ne apropiem de Ploieşti.

[...] Ajungem în gară şi de aici o luăm pe B-dul Independenţei.

[...] Printr-un labirint de străzi, ajungem la bariera Bucov, de unde ne îndreptăm pe şoseaua Ploieşti-Buzău, spre Urlaţi (D.N.1B şi D.N.lD-n.n).

O armată de cisterne ne apare iarăşi. Trecem Teleajenul, parcurgem satul Bucov şi peisajul devine din ce în ce mai bogat şi variat. Şoseaua asfaltată şi bine întreţinută ne permite să mergem destulde repede. Câmpia verde şi înviorată de ploile recente mărgineşte şoseaua; în fund, de o parte şi de alta, dealuri semeţe îşi arată coamele pe care se înalţă mulţimea de sonde petrolifere.

Încet, sondele se mai răresc, dispar, spre a lăsa să apară, una după alta, pe povârnişuri, o mulţime de vii.

Iată şi Valea Călugărească, cea mult renumită. Sat mare, cu vreo 1 800 de familii (azi comună cu peste 10 000 locuitori-n.n.), Valea călugărească se află aşezat pe o întindere cam de vreo 7 km şi pe o lăţime de vreo 5 km. Aici se găsesc şi viile „Dealul Mare". Majoritatea locuitorilor din partea locului se ocupă în special cu viticultura şi în al doilea rând cu agricultura.

Fiind o regiune viticolă, este natural ca în această comună să se găsească o şcoală de viticultură.[...]

Deşi, după cum am spus, comuna e foarte mare şi în acelaşi timp bogată, Valea Călugărească este lipsită de lumină electrică, cu toate căfirele electrice trec doar laun kilometru distanţă de hotar. Primăria se ceartă cu prefectura şi prefectura cu primăria.... şi nici una din ele nusehotărăşte să aducă lumina electrică, atât de necesară, aşa încât noaptea eaeste scăldată doar de lumina blândă a lunii, bineînţeles când se întâmplă să fie lună plină. Apoi se simte grozav lipsa apei potabile, căci un singur izvor,şiacela nu prea bogat, alimentează întreaga comună.

În fine, în Valea Călugărească există un ateneu popular,osocietate sportivă, şcoli şi câteva biserici. [...]

Cum în ziua aceea era duminică, o orchestră instalată pe o estradă cânta mereu. Curând văd fete şi flăcăi venind Iahoră. Dar ce grozăvie : moda Parisului pare că aici şi-a găsit un debuşeu. Cele mai variate modele de rochii şiculori îşi fac apariţia... Şi ce modele !...

După masă plec mai departe. Case frumoase, grădini înflorite rămân în urma mea şi după ce trec Cricovul Sărat, intru în Albeşti. Câmpul verde, livezi şi vii îmi apar iar. Otablă de direcţie îmi arată că drumul din stânga (pe D.N. I D-n.n.) duce spre Urlaţi.

În fund se văd dealuri acoperite de sonde, adevărate păduri mecanice. De o parte şi de alta se văd vii şi iar vii. Trec pe lângă uzina electrică ce aparţine unor societăţi petrolifere şi care procură lumină oraşului. Urme de păcură şi un mic curs de apă se văd pe drumul ce duce la... Urlaţi. Vreo patru kilometri doar, şi iată-ne în oraş.

Era duminică după-amiază şi tot vorbind de una, de alta, se făcuse tîrziu; începuse să se întunece, aşa că mă mulţumii în seara aceea doar cu o mică plimbare. [...]

A doua zi de dimineaţă pornirăm prin oraş, care nu este prea mare şi dacă ar trebui să te plimbi chiar pe toate străzile, nu ai putea face mai mult de un ceas. [...]

Acest orăşel, ca multe altele, îşi are şi el o legendă nu mai exact o mică poveste a numelui şi originii sale.

Se zice că pe vremuri înacest loc se organiza în fiecare an, toamna, un bâlci unde se aduceau şi se desfăceau totfelul de produse de la munte, deal sau de la câmpie. Bâlciul era mare. Oameni se adunau mulţi şi fiecare îşi lăuda, cu glas puternic, marfa, unul maitare decât altul,făcând să se ridice în sus un zgomot, un vâjâit ce se apropia de urlet. Cu timpul, din cauza acestui „urlet", i s-a spus bâlciul „Urlătoare". Mai târziu, satul care luase fiinţă înpreajma bâlciului din necesităţile economice, şi-a schimbat numele în „Urlaţi".

Locuitorii acestui orăşel sunt în număr de circa5 500 (azi peste 9 000-n.n.). Târgul propriu-zis numără 14 cătune (azi 17localităţi componente-nn.) răspândite pe dealuri. O singură poliţie are grijă deordinea şi liniştea oraşului. Gâlceve în cătune nu prea sunt, de frica distanţei care ar trebui s-o facă oamenii până la primărie, unde este instalată poliţia. Şaisprezece kilometridistanţă, aproape, despart centrul oraşului de unele cătune.

Oraşul este format dintr-o stradă principalăşi câteva

laterale dintre care una, mi s-a spus, este chiar denumită „Urlaţii vechi".

Pe strada principală, cu multe casemari şi grădini frumoase, mai sunt încă destule căsuţe mici şi ochiuleţe de geam atât de înguste, cât să poată intra doar o pisică. Coşuri de bolovani împodobesc aceste căminuri vechi.Aceste adevărate epave, după câte mi s-a povestit, au aparţinut împroprietăriţilor din 1864 şi acum le stăpânesc moştenitorii lor.

Străzile, deşi cam prost pietruite, totuşi se cheamă că sunt străzi orăşeneşti. Singurul lucru într-adevăr de admirat este lumina.Întregul oraş, chiar şi cele mai mici ulicioare sunt luminate electric. [...]

De la nord la sud, Urlaţiul este străbătut de Cricovul Sărat, care îi dă un aer foarte pitoresc, mai cu seamă că o vegetaţie bogată îi ţine companie. Apa de băut, foarte rece, păcat că este văroasă,îţi taie pofta de la început.

Palatul cel mai de seamă al oraşului este primăria. O clădire într-adevăr impunătoare, care se găseşte în centru, în faţa unei pieţe, ce apare ca o nişă a străzii principale, în mijlocul acestei pieţe,în faţa primăriei, se ridică monumentul eroilor, lucrat de răposatul sculptor Măţăoanu. O grădiniţă mică înconjoară soclul monumentului. [...]

În faţa primăriei, într-o grădină mare de pomi şi flori se înalţă biserica Sfinţii Voievozi, care este în întregime pictată de Tattarescu. [...]

O biserică, declarată monument istoric, se găseşte aproapede marginea oraşului: biserica Galbenă.Înconjurată de arbori bătrÎni şi mari, împrejmuită de un zid vechi şi înalt, tare ruinat, biserica este într-adevăr foarte interesantăprin zugrăvelile ei. N-amgăsit pe nimeni care să-mi spunăceva despre istoricul ei. Curios, de altfel, pentru că este singurul monument istoric şi de seamă al oraşului .

Oraşul duce o viaţă patriarhală, cu distracţii numai înfamilie şi chefuri ce se ţin lanţ. Foarte explicabil, căci fiindo regiune deluroasă, viile abundă, iar vinul bun se găseşt( peste tot.

Asta şi explică de ceocupaţia de seamă a locuitoriloreste viticultura, podgoria şi prea puţină agricultură. Dejur împrejurul oraşului, însă, sunt o mulţime de sonde petrolifere, deci multe societăţi de acest gen. [...]

(1934)

Mânăstirea Pasărea

Trecând de la Cernica înapoi spre Pantelimon, la vreo 150 metri depărtare de aleea care duce la mânăstire, pe dreapta se aflăun drum printr-o pădure de salcâmi. Pe acest drum ne îndreptăm spre a merge la mânăstirea Pasărea.

Era ozi frumoasă cu soare mult; salcâmii înfloriţi păreau ninşi de mulţimea florilor,iar ciorchinii lor bogaţi răspândeau peste tot miresmeîmbătătoare. întovărăşiţi de cântecul cucului şi de jocurile gingaşe ale păsărilor străbăteam tânăra pădure de salcâmi.

Dependinţele unei moşii, o vie şi câmpul se perindă prin faţa ochilor noştri până ce ieşim iarăşi în şoseaua cea mare. (D.N. 1-n.n.).

O cruce imensă de lemn, înnegrită de vremuri, stă la această răspîntie, iar un stejarbătrân, bătrân, îşi cerne umbra peste ea.