Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

CORRIDA

(ARTE, SANGRE Y PASION )

SĂRBĂTOAREA LUPTELOR CU TAURI,

REGULILE Şl ISTORICUL LOR.

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

Împreună cu Tican am văzut întâia oară o adevărată „corrida" la Barcelona. Mai văzusem una, înainte, la Madrid, dar fără peripeţiile deosebite, care trebuie să caracterizeze o luptă interesantă de tauri, adică fără incidente neaşteptate care produc emoţii excepţionale.

Mihai Tican e specialist în materia aceasta. Cel puţin teoretic am impresia că ar putea împlini funcţiile complicate de picador sau de torrero. Astfel o carte a lui Tican despre luptele de tauri e menită să facă senzaţie la noi. Ceea ce îi şi urez.

LIVIU REBREANU

Scumpe prietene.

Trecusem Pirineii pe la Irun, şi după o lună de popasuri minunate în pitoreştile şi istoricele cetăţi ale Spaniei cavalereşti, mă apropiam de defileul dela Cerheres care deschide, pe buza stâncoasă a Mediteranei, drumul din peninsulă spre Perpignan, spre văile fertile ale Provenţei.

Ne-am întrerupt pentru trei zile călătoria de întoarcere, ca să cunoaştem Barcelona, marele oraş catalan şi portul cu rada uriaşă către care plutesc mai toate navele Americei latine, înălţând pe vârful catargului un pavilion încărcat de amintirea gloriei legendare a Isabelei de Castilia, ocrotitoarea şi stăpâna noului pământ catolic descoperit peste mări.

Popasul dela Barcelona nu ne-ar fi fost nici atât de plăcut, nici atât de bogat în impresii, fără prieteneasca d-tale călăuzire.

Expoziţia internaţională săpată în stâncile dela Mont-juic, plimbările instructive depe bulevardele circulare, unde am admirat bizara catedrală neterminată a temerarului arhitect Glaudi, îmbulzeala sugestivă de pe Ramblas, acele melancolice şi frenetice „flamencos" ori dansurile pătimaşe din tavernele marinarilor, — toate acestea nu le-am fi putut descoperi, nici înţelege în taina specificului lor etnic, fără lămuririle d-tale de artist, fără sufletul d-tale de român, încetăţenit prin opere, în patria cea mai glorioasă de pe glob.

Dar acea după amiază ferbinte de Iunie când ne-ai întovărăşit la „Piaza di torros" şi ne-ai împărtăşit secretele şi ritualul tragicului şi măreţului spectacol de „arte, sangre y pasion', neuitata corridă care m-a silit timp de patru ceasuri să-mi aud pulsaţiile, şi, ca un halucinat, să-mi ritmez emoţiile la unisonul violenţei de strigăte şi priviri ale celor treizeci de mii de spectatori fascinaţi.

Corrida pe care o admirasem la Madrid, cu toate surprinderile şi uimirea nemaivăzutului, nu mai purta în evocare nici un farmec, faţă de grandiosul atât de dureros al luptelor ucigaşe care se desfăşurase pe nisipul auriu al arenei catalane, în gustul eroic al unei naţiuni de caballeros, în stilul misticei legendare tara los montes.

Un cuvânt mai mult ca să-ţi aştept cu nerăbdare cartea de tauromachie, cea dintâi care se tipăreşte în librăria noastă şi de-al cărui mare succes nu mă îndoesc.

O prietenească strângere de mână.

CORNELIU MOLDOVANU

Cum a scris Tican „Corrida"

Lui Tican îi datorez emoţia incomparabilă, legată de prima mea participare la un spectacol — aevea — de lupte taurine.

Ne întâlnisem anul trecut, într-o superbă dimineaţă de toamnă catalană, la pavilionul român din uriaşa expoziţie a Barcelonei. Sosisem de două zile, şi tot timpul mi-l petrecusem aproape numai în incinta expoziţiei, care oferea vizitatorului grăbit şi lacom adevărate regaluri de senzaţii şi de surprize extraordinare.

Oraşul mi-era cunoscut numai în părţile lui centrale: monumentala „Piaza Catalana" cu faimoasele „ramble", ce se desfac din ea în linia acelor impunătoare bulevarde, pe care numai Parisul le cunoaşte.

— La luptele cu tauri ai fost ? — tresări deodată în discuţie Tican, pe un ton neobişnuit de animat şi de imperativ pentru temperamentul lui atât de potolit, în aparenţă.

Nu voi uita niciodată aerul lui de mustrare şi dispreţ, când i-am comunicat, nu numai că nu fusesem la vreo luptă cu tauri, dar că nici nu m-ar atrage, în chip deosebit, asemenea exibiţii de oroare, rămăşiţe ale primitivismului uman.

Era ceva adevăr în spusele mele, dar exagerasem înadins forma de exprimare, doar-doar voi putea provoca verva posacă a lui Tican la o ieşire în larg, dincolo de matca ritmului leneş şi imperturbabil, ce-i sunt caracteristice.

Şi am reuşit.

Însufleţirea, cu care mi-a descris, atunci, Tican, frumuseţea, măreţia şi puterea acestei milenare tradiţii în viaţa poporului spaniol, s-a transformat într-o dezlănţuire de vervă, de pasiune şi de pitoresc, care m-au făcut să descopăr, sub înfăţişarea potolită a povestitorului de mari isprăvi vânătoreşti şi taurine, un nebănuit temperament vulcanic.

* *

*

A doua zi eram printre cei dintâi spectatori, care năvăleau spre intrările „Arenei Monumentale" din Barcelona.

Tican a avut dreptate. Am fost părtaşul ocular al unui spectacol unic. Nu se aseamănă cu nici una din exhibiţiunile spectaculoase cunoscute. Propriu zis nici nu e un spectacol — în înţelesul obişnuit al cuvântului — limitat numai la ceeace se petrece în arenă. Este o realizare dramatică fără asemănare, în care se împreună, într-un tot inseparabil, aceste două elemente: tragedia eroică, ce se consumă în arenă şi participarea tumultoasă şi uriaşe a mulţimi din tribune.

Lupta cu taurii se înfăţişează, astfel, ca cea mai fantastică şi mai impunătoare sărbătoare a maselor.Nici nu ştii spre ce trebue să-ţi concentrezi atenţia mai mult: la minunile de isteţime, de curaj şi de turbată încordare ce se desfăşoară jos sau la clamorile şi la vivacitatea demonstrativă, cu care marele actor — publicul — înţelege să participe la spectacol...

Nu există în lume demonstraţie mai spectaculoasă şi, în acelaş timp, mai emoţionantă ca luptele cu tauri, în care acţiunea să fie atât de trepidantă, graţie tocmai jocului colectiv al maselor.

Cei douăzeci-treizeci de mii de spectatori, care populează regulat tribunele etajate circular ale arenei, urmăresc cu încordare şi cu pricepere fiecare mişcare ce se petrece în arenă. Ei subliniază cu îndemnuri şi cu urale năpraznice o mişcare frumoasă schiţată de luptător, după cum nu pregetă să acopere imediat, sub cele mai întărâtate sudălmi, o greşeală, o stângăcie— o simplă ineleganţă chiar — a toreadorului, în luptă cu fiara.

„Corrida" îşi are legile ei precise, a căror înfrîngere este loc pedepsită de supremul judecător: publicul. Şi dacă e firesc ca toreadorul să se teamă de atacurile fiarei, este şi mai firească temerea lui de verdictul mulţimii. Din zeci de mii de mâini pornesc în capul lui sticle, ghete, bastoane, — iar, la ieşire, poate avea şi surpriza linşării.

Dar acelaş public se arată tot atât de prompt şi de categoric în răsplătirea virtuţilor dovedite în arenă. La aceste unice explozii de proslăvire sau de pedepsire i luptătorului, participă, ca o singură fiinţă, toate miile de spectatori, dela mucosul gălăgios din vârful galeriei, până la membrii familiei regale.

Am avut norocul, ca la spectacolul la care am participat la Barcelona, să asiste şi Infantele Spaniei, însoţit de generalul Primo de Rivera, decedat de curând.

Am fost cu acest prilej martor la două scene caracteristice :

La una din cele 3 reprize, în care se desfăşoară lupta taurină, publicul a observat, că taurul reacţiona numai într-o parte. De aici, presupunerea, că fiara era beteagă de un ochi. Un singur ins a fost deajuns să arunce în mulţime această presupunere, pentru ca întreaga arenă să se transforme într-un infern de urlete şi de figuri congestionate.

Şi mai tare decât toţi striga însuşi Infantele...

Taurul a fost imediat retras şi numai aşa s-a potolit furia mulţimii.

Şi acum a doua scenă: între toreadorii care luptaseră în ziua aceia, se afla, pe lângă vestitul Lalanda, cu jocul sobru şi cu lovitura precisă, un alt toreador foarte tânăr şi foarte întreprid. De dragul succesului — şi biciuit continuu de uralele mulţimii, — luptătorul acesta împingea curajul până la completa uitare de sine.

În realitate, era un foarte bun actor, meşter în pregătirea efectelor de galerie. Se aşeza în genunchi, în faţa taurului, sau se rostogolea până sub coarnele Iui, pe care de multe ori le atingea, glumeţ, cu palma.

Născocea mereu alte şi alte mijloace de asmuţire a fiarei, creindu-şi voluntar pericole şi situaţii extrem de riscate, pentru a-şi învedera cât mai strălucit şi cât mai variat resursele de isteţime în arta taurină.

Era neobosit şi sprinten ca un diavol şi ştiuse să imprime jocului său un crescendo într-adevăr triumfal.Fiara se repezea din ce în ce mai furioasă. El se strecura printre pericole din ce în ce mai mari.

Publicul îşi pierduse răsufletul.Lupta depăşise evoluţiile unei antrenări spectaculoase şi intra în faza decisivă.

Ei bine, când lovitura de spadă a nimerit în plin ţinta şi când taurul, clătinându-se pe picioare, a îngenunchiat în faţa frumosului spadasin, torente nebune de chiote, fluierături şi aplauze s-au dezlănţuit din zecile de mii de piepturi. Şi odată cu ţipătul, o grindină de „souvenirs"-uri se vedeau căzând în jurul învingătorului. Primul zbor a fost al pălăriilor.

Infantele însuşi a aruncat sărbătoritului bicornul, ceasul şi portofelul, cu tot ce avea în el.

E chipul obişnuit, în care poporul spaniol îşi manifestă entuziasmul faţă de virtuoşii artei taurine. La ora 7 seara, când s-a încheiat ciclul luptelor din acea zi, m-am ridicat, zdrobit de oboseală, ca să plec.

Întind mâna spre pălărie. E drept, n-o aruncasem în arenă, dar era aţe-aţe — victimă a încordării nervoase, pe care mi-o imprimaseră peripeţiile luptei, timp de două ore.

Numai după ce am participat la desfăşurarea acestui măreţ joc al morţii, am înţeles taina rădăcinilor Iui adânci în datinile, în viaţa şi în sufletul poporului spaniol.

Căci lupta cu tauri nu e numai o arhaică formă a sportului. E artă, e sânge, e pasiune — cum spune Tican. Corrida este icoana rezumativă a eroismului, a poeziei, a filosof iei în faţa vieţţi şi a morţii, cu caracterele lor specifice popoarelor ibericee — spaniolii şi portughezii, singurele popoare, la care s-au menţinut în floare şi în cinste luptele cu tauri. Si ea este atât de legată de firea acestor popoare, încât au dus-o cu ei pretutindeni, peste mări şi oceane, în toate ţările americane de colonizare hispano-portugheză. În Argentina, în Mexic...

Numai după ce am avut prilejul să urmăresc, Ia locul de origine, vigoarea acestei tradiţii eroice, cu toate rezonanţele pe care încă le trezeşte în sufletele contemporanilor, i-am dat dreptate lui Tican, să fi întâmpinat cu revoltă ignoranţa şi lipsa mea de interes în această materie.

Azi îi sunt foarte recunoscător, că mi-a dat prilejul, nu numai să asist la un spectacol inegalabil, dar să-i şi înţeleg legăurile lui cu trecutul şi cu sufletul poporului spaniol, în care stă, de altfel, şi marea Iui semnificaţie.

* *

*

„Corrida" îşi are codul legilor ei proprii, care trebuiesc respectate cu sfinţenie.

Întâlnim deasemenea în corrida un amestec foarte pitoresc de ritualuri religioase, de ceremonii şi cortegii pompoase, de datini şi superstiţii, rupte de-a-dreptul din viaţa şi destinele celor ce se dedică acestei periculoase dar slăvite indeletniciri.

Când m-a iniţiat Mihai Tican asupra tuturor tainelor acestora, care-şi au parfumul lor unic de vetustitate şi când mi-a înfăţişat simplu şi mişcat, epopeea toreadorilor celebri,, ziaristul din mine s-a deşteptat şi aproape furios, m-am adresat lui Tican : „Da, bine, domnule, de ce nu pui pe hârtie toate minunile acestea ?..."

„Crezi că ar interesa pe cititorii români aşa ceva ?..." mă interogă Tican cu aer de neîncredere.

L-am asigurat, că îi vor interesa în cel mai înalt grad întâi, pentru că e vorba de un subiect absolut nou pentru România — şi încă unul încărcat de mult pitoresc, deci, foarte atractiv. În al doilea rând, pentru că bravura, isteţimea şi credinţa, care stau la baza luptelor taurine, fac parte şi din patrimoniul sufletesc al poporului român şi, ca atare, cititorul român va simţi un îndemn înăscut pentru isprăvi şi datini, care i-ar trezi rezonanţe îndepărtate, legate de caracterul latin al originii comune.

Tican mi-a dat ascultare. La puţin timp după despărţirea noastră, a şi trimis „Universului" prima parte a lucrării sale în această direcţie. Preţioasele date documentare, pe care ni le înfăţişează în lucrarea sa, cu privire la legile taurine, cu aplicări extrem de interesante la cazuri ieşite din comun, dar mai ales datele biografice şi episodice din viaţa plină de peripeţii, — între moarte şi glorie a toreadorului, toată strălucirea imperială a acestei sărbători exuberante şi romantice, oferă cititorului român o copioasă ofrandă literara, artistică, istorică.

Tican şi-a intitulat notele sale: „CORRIDA", completată în subtitlu: „Arte, sangre y pasion" (Sărbătoarea luptelor cu tauri, regulile şi istoricul lor).

Din stăruinţa cu care a fost urmărită zi de zi publicarea lor în ziarul „Universul", deduc că asigurările pe care le dădusem lui Tican, s-au dovedit îndreptăţite. Notele iui Tican au deşteptat în adevăr un viu interes în toate păturile cititorilor din ţară, în tineret, ca şi în rândurile oamenilor maturi. Şi repet, dovada mi-au făcut-o chiar cititorii „Universului", care sunt şi ai lui Tican. In ziua când, din lipsă de spaţiu nu publicam urmarea Ia „Corrida", telefoanele şi cărţile poştale începeau să curgă la redacţie.

Notele din „Universul" sunt strânse astăzi în volum, pentru a fi oferite cititorului, ca o lucrare unitară, în care sunt tratate toate problemele luptelor taurine, cu istoricul, cu anecdota şi cu întreaga lor literatură eroică, cu tot fastul şi ceremonialul tradiţional, cu caracteristica uzurilor şi genurilor de luptă ale diferitelor provincii şi localităţi.

„Corrida" lui Tican este, prin urmare, un admirabil tratat de iniţiere în meşteşugul luptelor taurine, după cum este o minunată literatură absolut inedită pentru România, care introduce pe aripele poeziei în lumea de Feţi-Frumoşi meniţi gloriei şi morţii, în lupta cu fiarele sălbatice. Prin Tican publicul din România face cunoştinţă cu galeria tuturor marilor vedete ale anenelor hispano-portugheze.

Este descrisă în „Corrida" amicului Mihai Tican Romano toată povestea magnifică a triumfului şi bogăţiei toreadorilor celebri, până în ziua când le sună ceasul deznodământului fatal. În arenă cuceresc ei cununa celebrităţii, în îşi dau ultima suflare. Ca şi marii comandanţi ai vaselor de război...

Acestea sunt consideraţiunile ce mă fac să cred în succesul lucrării lui Tican, care are meritul de a fi îmbogăţit scrisul românesc cu elemente noi de inspiraţie, culese din minunăiţiile altor ţări, al căror farmec exotic este o delectare pentru cititor.

Sunt foarte fericit că l-am determinat să se înhame la această muncă nouă, al cărei rod va găsi — sunt sigur – o meritată preţuire în rândurile cititorilor din România. Arătând aici, cum şi-a scris Tican „Corrida", m-am descărcat, în acelaş timp, de o îndatorire pe care o contractasem faţă de cel ce mi-a prilejuit emoţiile primului spectacol de corridă autentică...

HAR. I.

Iunie 1930.

Cu Mihai Tican la luptele cu tauri.

La Barcelona, în faţa entuziasmului stârnit în rândurile mulţimii ce umplea arena cu 25.000 de locuri numerotate, întrebam cu nedumerire pe prietenul Mihai Tican: cum se poate explica această frenezie a cruzimii la un popor atât de bum, de potolit, de politicos ?

Căci în ciuda tuturor afirmaţiilor, dacă Spania modernă a prilejuit vizitatorilor din Barcelona şi Sevilla o neaşteptată surpriză, o şi mai agreabilă surpriză constitue pentru cei care n-au mai vizitat regatul lui Alfons al XIII, politeţa, firea blajină, manierele şi demnitatea locuitorilor, din peninsula iberică.

Un sunet de trâmbiţă potoleşte nerăbdarea mulţimii ce umple arena.

O poartă de fier se deschide şi taurul pătrunde vijelios în ţarcul incintei, urmărit de privirile atente şi de strigătele spectatorilor.

Luptătorii — peones — îmbrăcaţi în costume strălucitoare argintii, cu pantaloni scurţi, ies înaintea taurului, fluturând capele de stofă roş-cărămizii.

Animalul se repede asupra cârpei roşii, dar purtătorul capei, prudent, sare balustrada ce desparte publicul de arena propriu zisă, sau se ascunde în dosul unor paravane de lemn ce sunt aşezate chiar în arenă jur-împrejurul balustradei.

Animalul e din ce în ce mai enervat, hărţuit în dreapta şi în stânga de purtătorii capelor roşii.

Un nou sunet de trâmbiţă anunţă intrarea picadorilor călări în arenă.

Picadorii, înarmaţi cu un soi de lănci de lemn cu vârful ascuţit, îndrumă calul — căruia au avut grija să-i astupe vederea cu un bandaj — în spre taurul sâcâit de toreros. Vârful lăncii se înfige în ceafa taurului care dintr-o săritură se repede asupra calului. Cu ochii legaţi, calul simte din instinct pericolul şi se dă îndărăt în timp ce călăreţul strânge, cu putere zăbala.

Prea târziu! Taurul iritat de înţepătura lăncii ce l-a făcut să sângereze şi-a înfipt coarnele în burta calului, răsturnând călăreţul care într-o ultimă încercare şi-a îndreptat din nou lancea spre ceafa animalului.

Într-o clipă coarnele au sfârtecat abdomenul calului, maţele au ieşit afară, o baltă de sânge roşeşte nisipul arenei, timp ce taurul nu-şi mai slăbeşte victima pe care o socoteşte responsabilă de rana ce i-a înlănţuit gâtul cu două colane de sânge. Scena s-a petrecut în două secunde. Calul mort a fost târât în afara arenei şi loviturile de lance se repetă de alţi călăreţi — mai întotdeauna cu sacrificarea i/ui — până ce trâmbiţele anunţă intrarea în arenă a celor însărcinaţi să desăvârşească enervarea taurului şi să-i slăbească rezistenţa: „banderillos". Aceştia au însărcinarea să îfigă în ceafa taurului săgeţi în formă de spirală care sfredelesc şi sângerează animalul.

După ce şi aceştia şi-au îndeplinit misiunea şi de o parte şi de alta a cefii taurului au rămas agăţate „banderilele'", intră în scenă „matadorul", conducătorul de fapt al lupteitei, cel care are însărcinarea să suprime taurul. În paranezăfie zis, un astfel de luptător primeşte un onorariu de 700.000 lei de spectacol.

Îmbrăcat în costum şi mai strălucitor decât al celorlalţi, matadorul tânăr — 20—23 de ani, — zvelt, vine în faţa tauruluii fâlfâind capa de un roşu aprins.

Prin mişcări abile stofa e mutată dintr-o parte în alta şi taurul se repede în gol.

Spre deosebire de ceilalţi luptători, matadorul n-are voie să se îndepărteze mai mult de un pas şi fiecare gest dictat de prudenţă, e blamat pe loc de publicul ce urmăreşte cu pasiune fiecare mişcare.

Dar un gest incomplet al matadorului face ca într-o clipă acesta să fie trântit la pământ sub picioarele animalului înfuriat. E pierdut. Din toate părţile au sărit toreadorii şi flamurile roşii zăpăcesc animalul care-şi abandonează victima a cărei viaţă a depins doar de un miracol.

Dintr-o săritură matadorul e în picioare; cu un cuvânt şi-a împrăştiat subalternii şi lupta începe dârză de la bestie la om. Faţă în faţă, ochi în ochi. Omul a scos din faldurile capei o spadă lungă şi subţire ca un stilet. Picioarele îi tremură de nervozitate, dar mâna îi e sigură, ţintuită de dorinţa de a şterge umilirea de adineauri.

O clipă ce pare un ceas. Spectatorii îşi reţin răsuflarea şi matadorul fixează deasupra privirilor taurului locul unde să-şi înfigă lama ucigătoare.

Spada a pornit şi cu setea răzbunării omul a înfipt oţelul adânc, până în mâner, în inima taurului.

Nu un muget, un plâns înecat, un vaiet de om care suferă, scâncetul unui copil căruia i s-ar astupa gura e ultimul semn de viaţă al taurului care-şi pleacă genunchii...

Un delir cuprinde asistenţa. Pălării, evantaie, haine, flori, zboară în arenă ţintind pe matador. Ovaţii nu mai contenesc — Ole, Ole — şi publicul cere să se ofere matadorului urechea taurului drept elogiu adus loviturii cu care a fost ucis animalul.

Blasco Ibanez, descriind într-una din cărţile lui clamoarea şi strigătele publicului după o luptă cu tauri, scria: „era mugetul bestiei, al adevăratei bestii feroce".

Noi nu ne permitem asemenea calificative. Prea mare ne-a fost emoţia în faţa neîntrecutelor opere de artă ce ne-a: dat prilejul să vedem pe pământul

Spaniei, ca să avem dreptul să generalizăm, condamnând manifestări ce se leagă o tradiţie de vitejie, — vitejie pe care, e drept, sentimentul profund omenesc, mila, o găseşte căzută în desuetudine. Noi ne referim la părerile altora şi în legătură cu încercarea de a se aclimatiza şi în Franţa acest gen de spectaole, Liga franceză pentru protecţia cailor a avut ideea de a face o anchetă printre artiştii de seamă ai Parisului, spre a vedea dacă eventualele cruzimi ce comportă în chip aproape inevitabil o „corrida" pot fi scuzate prin caracterul artistic propriu zis al spectacolului.

Fondul răspunsurilor a fost aproape acelaşi. Cităm la întâmplare unul:

„Partea artistică — ce nu poate fi contestată — a curselor de tauri rezidă în frumuseţea animalelor şi în adresa şi curajul incontestabil al oamenilor, care vin acolo, liberi, ştiind ce fac şi care se expun în chip voluntar riscurilor.

Caii, dimpotrivă, sunt conduşi la această ignobilă măcelărie cu ochii legaţi, fără nicio posibilitate să facă vreo mişcare de apărare ori de fugă. Suferinţele cailor, departe de a mări „frumuseţea" — chestie de gust — a curselor de tauri, le fac detestabile şi atâta vreme cât caii vor fi pe pistă nu voi dori să asist Ia vreo cursă".

Simpli cronicari, noi ne mărginim să fotografiem realitatea.

Am retrăit clipele emoţionante de la Barcelona în minunatele pagini publicate de Mihai Tican în foiletoanele Universului. Tican a prins adevărata pulsaţie a acestor lupte de pasiune, de sălbăticie şi de eroism..

El a zugrăvit cu un neîntrecut meşteşug aspecte şi figuri de la acele corride care trebuiesc văzute cel puţin odată în viaţă.

IONESCU-VION

SĂRBĂTOAREA LUPTELOR DE TAURI,

REGULILE Şl ISTORICUL LOR

Este de sigur foarte greu să se precizeze epoca în care au luat naştere luptele de tauri. Ele par atât de strâns legate de rasa şi de temperamentul spaniol încât ar părea, că în clipa când a existat un spaniol, în aceiaşi clipă a luat naştere şi prima corrida.

Istoria şi cronicile cele mai vechi ne vorbesc şi anumite documente confirmă, că lupta spaniolului cu taurul era aşa cum era teatrul athenienilor, unde cetăţeanul era obligat să asiste prin text de lege, cu scopul bine determinat de-a se instrui şi a-şi dezvolta facultăţile intelectuale. Este, fără îndoială, de la prima vedere, o mare deosebire dintre drama lui Sophocle şi între corrida şi dacă legea grecească obliga pe atenieni să urmărească reprezentaţiile teatrale, nu acelaşi lucru se întâmpla la spaniolii cu corridele.

Deşi teatrul clasic era un curs şi scena o adevărată tribună de unde se preda cursul, totuşi şi arena taurilor era locul unde curajul şi meritele personale erau aplaudate, era cea care servea de pildă celor lipsiţi de bărbăţia şi de sângele rece necesar pentru a sta faţă cu fiara într-o luptă atât de neegală;

Arena taurilor fu deci şcoala bărbăţiei şi mulţimea spaniolă era atrasă aici spre a admira minunăţia omului care-şi primejduia viaţa, întocmai ca gladiatorii romani, cu zâmbetul pe buze, neavând ca arme decât îndemânarea şi arta sa în lupta cu o forţă mult superioară şi care totuşi privea cu seninătate moartea, conştient de obligaţia ce avea faţă de cei ce-l priveau aşezaţi comod şi în siguranţă şi anume să-şi rişte cât mai imprudent viaţa pentru a smulge aplauze şi urale.

Omul botezat toreador este într-adevăr un profesor de bărbăţie, care-şi predă cursul în arenă, în faţa fiarei care nu urmăreşte altceva decât să-i curme farul vieţii.

Artist până în fundul sufletului, preferă să-nfrunte primejdia cea mai imprudentă decât să se ferească cu mijloacele naturale din faţa pericolului care se apropie. Nu se dă în lături. Are de partea sa adresa supraomenească şi această adresă îi îngăduie să aştepte, drept pe picioare, teribilul său adversar, batjocorindu-i forţa cu bărbăţia şi sângele său rece.

Precum în antichitatea greacă, teatrul servea de învăţământ şi dezvolta spiritul şi moralitatea individului făcându-l bun, drept, recunoscător, generos, tot aşa arena taurilor a fost pentru primele timpuri ale spaniolilor locul unde se făcea educaţia curajului.

Desigur, că întrebarea ce vine mai întâi în minte este de a se şti cine a creat corrida. Din nenorocire, e imposibil să se poată preciza aceasta. Un lucru este cert : Corrida este o manifestare spaniolă veche de multe secole ; dar este ea este de origine spaniolă aşa cum se bănuieşte ?

Această problemă se pune cu căldură nu numai de cei mai crânceni taurofili, dar chiar de savanţii cei mai de seamă. Este o imposibilitate să se poată pretinde originea spaniolă a luptelor de tauri, atâta vreme cât se poate demonstra cu preciziune, manifestaţiuni mai mult sau mai puţin identice care au avut loc în antichitate în ţinuturi cu totul diferite.

Existenţa minotaurului, în mitologia greacă, este un fapt dintre cele mai semnificative. Lupta între om şi taur este alţfel cunoscută de antichitate, deşi se desfăşura sub o formă destul de diferită celei de azi, fapt care totuşi nu ne poate împiedeca să o numim tot o corrida, care se făcea după un regulament şi norme speciale.

Astfel istoria ne arată că în Creta antică se organizau spectacole cu tauri, în timpul cărora omul care trebuia să înfrunte fiara se arunca asupra ei, o apuca de coarne şi sărea dincolo, pe deasupra. Această manevră continua până ce fiara obosea şi acelaşi om trebuia atunci să sfârşească fiara sucindu-i grumazul...

Această descriere ne sileşte să credem, că oamenii din acea epocă erau înzestraţi cu o forţă şi cu o rezistenţă excepţională ; faptul, totuşi, este aşa şi are aspectul cu totul de domeniul istoriei.

Admiţând această versiune istorică, trebuie să ajungem la credinţa că lupta spaniolă cu tauri, din zilele noastre, este o transformare mai studiată şi mai reglementată a luptei primitive între om şi taur, ce se obişnuia în Creta antică.

Atunci vom fi obligaţi să admitem că fiind importată din Creta, corrida a fost perfecţionată în peninsula Iberică, unde a găsit numeroşi amatori de fapte eroice, dat fiind caracterul rasei care, incontestabil, e una din cele mai cavalereşti de pe glob.

Un lucru e cert : istoria nu spune prea mult asupra acestei chestiuni şi ne vedem şi noi obligaţi să recurgem la deducţii logice, a căror certitudine desigur, că nu avem pretenţia a o susţine. Această împrejurare nu este însă o piedecă serioasă pentru a putea dezvolta teza noastră şi de aceea, din cauza imposibilităţii de a putea preciza din acest punct de vedere corrida, vom trece la însăşi manifestarea ei fără a ţine seama de originea asupra căreia lăsăm cititorului sarcina să aprecieze.

Trebuie să mai adăugăm, că lupta cu taurii, aşa cum se practică în Spania, Portugalia şi în republicile hispano-americane, este extrem de complicată printr-un regulament sever care trebuie urmat întocmai. Acest regulament are de scop pe deoparte, să uşureze lucrul omului, care-şi primejduieşte viaţa în arenă, şi pe de alta, să îndrumeze felul de a lupta al animalului şi să-i aţâţe forţele, eliminând orice fel de situaţii neestetice sau brutale.

Spre a ne putea da seama de sărbătoarea taurilor, e neapărată nevoie să cunoaştem regulamentul în liniile sale generale.

Fără aceste cunoştinţe, spectatorul riscă să aprecieze drept bună o mişcare sau o figură oprită, sau poate numai tolerată în circumstanţe întradevăr critice pentru toreador. Toate actele şi mişcările omului ce stă în faţa fiarei sunt judecate şi toreadorul poate să sufere sancţiuni disciplinare, dacă nu se conformează în totul regulamentului şi e bine de ştiut că riscă şi închisoarea.

Vom încerca, deci, şi noi să descriem în linii largi acest regulament al corridelor, pentru ca cititorii să poată înţelege mai uşor lupta propriu zisă.

Înainte însă de a ajunge la această parte pur tehnică privind regulamentul, este neapărat necesar să facem o scurtă descriere a arenei taurilor, adică a locului pe care spaniolii îl numesc „piaza de toros".

ARENA TAURILOR

Fiecare oraş important din Spania are arena sa de tauri, unele chiar două, trei.

Arena este o construcţie circulară, în genere ou trei, patru şi chiar cinci caturi, de o arhitectură variată, care dă impresia circurilor antice şi colizeelor romane.Ferestre mari se văd pe pereţii exteriori, iar în interior uşile conduc la un amfiteatru care permite tuturor spectatorilor să urmărească, nestânjeniţi, acţiunea din arenă.

Corpul-edificiu formează un O imens, care împrejmuieşte, de toate părţile, arena propriu zisă aşezată în centru, sub ochii spectatorilor din amfiteatru. Este o pistă ovală de dimensiuni destul de mari, pentru ca omul şi fiara să poată evolua în libertate.

Pista e împrejmuită cu o barieră care are de scop să apere pe spectatori de furia fiarei.

În dosul acestei bariere, se află un coridor circular de unde poate veni în ajutorul toreadorilor, în caz de pericol sau accident, care, de altfel, nu sunt de loc rare

Băncile, pe care stau spectatorii, încep imediat, însă de la oarecare înălţime, ca cei din primul rând să poată vedea.

Se întâmplă uneori, ca taurul, înnebunit, să sară peste barieră.

În asemenea împrejurări, acesta este silit să intre din coridor, în celula specială, în care mai înainte aştepta să fie trimis în arenă.

După primele locuri de care am vorbit, urmează lojile, aşezate şi ele în aşa fel, ca să nu jeneze pe spectatorii din spate. Una din loji este foarte spaţioasă, elegantă şi cea mai avansată spre pistă. Este loja preşedintelui, fiindcă fiecare corrida are un prezident care conduce lupta, învestit cu toate puterile, inclusiv cea executivă.

El este acela care deschide spectacolul, dă cheia boxei în care se află taurul, dă semnalele, aprobă sau dezaprobă, condamnă sau dă ordin să fie arestat pe loc toreadorul, pentru anumite greşeli pe care regulamentul le pedepseşte cu închisoare. În arenă, nu există altă autoritate superioară preşedintelui şi el are puterea să facă să se execute tot ceea ce crede necesar.

În interiorul pistei, în dosul barierei, se află aşezate, în cruce, în cele 4 puncte cardinale, un fel de contrabariere, în dosul cărora poate să se ascundă un om, dar unde taurul nu bănuieşte că poate intra. În caz de mare primejdie, toreadorul se strecoară acolo, în vreme ce alţi tovarăşi sar în arenă spre a îndepărta bestia furioasă; aceasta de altfel pierde urma toreadorului din clipa în care s-a ascuns.

Aceste contrabariere sunt astfel construite, încât cu mare greutate se pot distinge de bariera generală.

Pista are trei puncte de acces.

Primul serveşte drept intrare principală a cadrilului toreadorilor. Tot pe aici este scos cadavrul taurului înfrânt de om.

A doua intrare serveşte taurului; este deci în imediata apropiere a boxei. A treia serveşte picadorilor, care au menirea să obosească bestia şi să-i prepare înfrângerea. Picadorii sunt călări şi armaţi cu suliţe lungi, terminate cu vârfuri, da oţel. Aceste lănci se numesc „bara"; cu ele, picadorii înţeapă taurul, spre a-l înfuria şi a-l face cât mai combativ. Dar o arenă, pentru a fi completă, aşa cum prevăd regulamentul şi legile în vigoare, mai trebuie să posede anumite ,,Arenas ”, una din importantele piste pentru lupte de tauri din Barcelona.

.N-am descris până aici decât ceea ce văd spectatorii, la prima aruncătură de ochi. Mai rămâne să dăm oarecare amănunte asupra a ceea ce, în general, este ascuns ochiului spectatorului.

În primul rând, trebuie să menţionăm staulul în care sunt închişi taurii ce vor fi sacrificaţi ,,lidiadas ", precum spun spaniolii. Aceştia sunt în oarecare număr, căci, în genere, impresarii de lupte au la dispoziţie mult mai mulţi tauri, decât au nevoie pentru executarea programului corridei.

Sunt adesea animale care, cu toată înfăţişarea lor falnică, n-au bravura necesară şi în loc să atace, cum se întâmplă de regulă, din contră, se tem de toreador şi fug din calea lui. În astfel de cazuri, publicul protestează şi preşedintele porunceşte să fie băgat în boxă taurul incapabil să facă pe toreador să-şi desfăşoare arta.

Staulele acestea sunt astfel amenajate, ca taurul să poată fi trecut cu uşurinţă din ele în boxa de lângă pistă. Culoare înguste îngăduie trecerea fiarei, care e gonită din urmă de oamenii de grajd în boxa rezervată animalului cutărui sau cutărui toreador. Şi pentru că accidentele nu sunt de loc rare fiecare arenă e prevăzută cu o infirmieră şi cu un chirurg de serviciu.

Alt departament, destul de interesant, este acela al serviciului veterinar. Taurii, ce vor fi sacrificaţi în arenă, sunt examinaţi aici, ca să se constate că sunt complet sănătoşi; altfel, nu pot lua parte la corrida.

Serviciul veterinar însă are şi altă misiune, mai delicată, dar mai ales dureroasă. Veterinarul mai trebuie să examineze şi bieţii cai care vor fi încălecaţi de picadori. Aceste animale, care riscă natural viaţa lor, trebuiesc de asemenea să fie sănătoase, căci în caz când cornul taurului i-a atins şi apoi ia contact cu carnea toreadorului, acesta să nu rişte să moară în afară de lovitura primită, şi de vre-o infecţie provocată de microbii de pe coarne, luaţi de la cal.

Această vizită se efectuează cu suficient timp înaintea corridei. Rolul veterinarului de aici-nainte urmează să fie degustător; suntem siliţi să-l menţionăm cu titlu de document.

Adesea, taurul, înfuriat de lancea picadorului, crezându-l pe bietul cal răspunzător de tot ceea ce suferă, atacă violent nobilul animal care, cu ochii acoperiţi, n-are alt apărător contra fiarei decât pe călăreţul său. Se întâmplă deci, ca mobilul animal să cadă sub lovitura taurului şi în caz când lovitura e extrem de gravă, e sfârşit chiar în arenă. Dacă. Însă, rana primită nu e suficient de gravă ca să-i atragă uciderea imediată, cum de exemplu pântecele deschis, atunci e condus imediat la veterinar care îl supune în grabă unei intervenţii chirurgicale constând în câteva cusături care-i îngăduie să reapară în arenă, încălecat de picador. Se întâmplă adesea, ca unii cai, aproape fără viscere pe care le-au lăsat în arenă, să reapară în faţa călăului lor, în arenă sub greutatea călăreţului, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Curând, însă, pot fi văzuţi stingându-se cu bravură, chiar dacă nu intervine un nou atac al taurului, convins că are în faţă pe adevăratul său duşman.

Se poate constata, deci, că rolul veterinarului e foarte important şi bogat în utilizare într-o arenă şi din această cauză secţia veterinară e admirabil înzestrată.

Ultima încăpere a unei arene e Capela.

Nu trebuie să uităm, că spaniolul e foarte credincios.Toreadorii, matadorii, picadorii, banderrilerii, în sfârşit toţi acei ce trăiesc din această primejdioasă meserie, sunt mai mult decât credincioşi, sunt superstiţioşi. Nici un toreador, cât de mare artist ar fi, nu intră pe pistă până ce n-a îngenunchiat înaintea Fecioarei şi nu s-a rugat fierbinte. Acest gest face parte însăşi din actele particulare ale omului ce-şi riscă viaţa, înainte şi după luptă. E ceva natural, indispensabil temperamentului spaniol şi mai ales temperamentului superstiţios al celor ce-şi riscă viaţa.

Capela face deci parte din arena taurilor şi este mai mult sau mai puţin bogată, după cum a fost azilul moral al unor artişti celebri şi bogaţi sau nu. Aceasta înseamnă, că fiecare toreador şi suita sa fac înainte de luptă anumite legăminte, pe care le execută în caz de triumf.

Tot această capelă e menită să primească trupul nerăcit încă al toreadorului, care are nenorocul să fie ucis în corrida.

Este, desigur, cel mai trist colţ către care, totuşi, converg toate speranţele tinerilor, puternici şi curagioşi, care aşteaptă de aici ajutorul divinităţii.

După această descriere destul de sumară, privind edificiul în caire se desfăşoară lupta numită „fiestia brava", adică „sărbătoarea bravurei", ne va fi mult mai uşor să urmărim pas cu. pas, diversele faze ale acestei manifestaţiuni, atât da interesantă, către constituie unul din obiceiurile cele mai specifice rasei spaniole.

Nu va fi vorba numai de lupta propriu zisă, ci de toate manifestaţiile multiple, care compun „fiesta", căci din sărbătoare face parte şi preparaţia preliminară a luptei şi corrida sau lupta şi sfârşitul : ieşirea triumfală a artiştilor, trecerea lor prin mulţimea ce-i aclamă, apoi cancanurile, trăsurile, femeile elegante... în sfârşit, tot ce precede şi urmează corrida, fie că se sfârşeşte prim înmormântarea eroului ce şi-a găsit moartea în arenă, sub ochii miilor de spectatori, fie că a ieşit triumfător şi aclamat.

Dar pentru că aceste manifestaţii sunt complicate, trebuie să procedăm cu ordine, fără să căutăm efecte literare, care fatal ar complica şi mai mult ceea ce prin natura proprie e suficient de complicat.

După această scurtă vizită în arenă, făcută cu cititorul, indulgent, spectacolul fiind gata să înceapă, putem să continuăm povestirea bănuind că lectorul e dispus să ne urmeze încă în labirintul de excentricităţi dramatice ale sărbătorii, spaniole prin excelenţă.

LOS BRAVOS

Prin această denumire generică, sunt desemnaţi, în Spania, toţi acei care, prim meşteşugul lor primejdios, trebuie să dea dovezi de înaltă bravură.

În realitate, fiecare actor al scenei sângeroase are o denumire, după slujba pe care o îndeplineşte pe pistă.

Este, deci, deosebire între toreador (torero), matador (matadore), banderilier (banderillero), piccador, mozo de leistoque etc, pe care trebuie s-o distingem lămurit, spre a putea înţelege corrida.

Trebuie, deci, să explicăm rostul fiecăruia în arenă, spre a şti să-l cunoaştem înaintea acestei nomenclaturi, va fi necesar să urmărim de la început cariera unui toreador.

Ceea ce noi numim toreador, este acel „torero" care luptă cu taurul, în arenă.

Adesea, nu ucenicia crează pe toreadorul maestru. S-au văzut cazuri, când tineri amatori, fără altă experienţă decât diletantismul lor, au putut coborî pe pistă şi au devenit din cei mai de vază matadori ai Spaniei. Totuşi e necesară oarecare pregătire, cel puţin morală, fiindcă nu e suficient, în genere, să fii curajos, spre a fi un excelent toreador. Adesea, curajul nu e decât un element indispensabil, dar nu unicul spre a forma pe toreador de rasă.

Să luăm drept exemplu un tânăr care a ajuns mare toreador şi să-i examinăm cu atenţie viaţa care, mai mult sau puţin e identică cu aceea a colegilor. Toreadorul aproape niciodată nu e originar din oraşele cosmopolite, unde distracţiile sunt multiple şi variate.

Originea lui o vom afla în micile orăşele cu câteva mii de suflete: numai acolo unde singura distracţie este corrida, — există o „piaza de toros", — sau unde poate avea loc o „capea", o corrida în mic, adică o coroda improvizată de locuitori şi care se desfăşoară adesea, chiar în piaţa principală, transformată într-un chip oarecare în corrida.

Este natural, că, în asemenea împrejurări, nici municipalitatea, nici locuitorii nu-şi pot plăti luxul unui veritabil toreador. Cu mare greutate, punând mână de la mână, ajung abia să cumpere câţiva tauri şi să acorde oarecare premii acelora care vor fi actori principali ai sărbătorii.

Către Vineri se începe amenajarea pieţei, pentru „faimoasa capea" ce va avea loc. Se construiesc bariere de lemn şi se aşează pe piaţă toate căruţele care au de scop să sprijine barierele şi, în acelaşi timp, să servească şi drept fotolii de orhestră. Cu mult înaintea zilei, lumea e preocupată de ,,capea" şi prin toate cafenelele şi locurile publice, amatorii discută diversele faze şi desemnează, mai adesea se desemnează, ca toreadori de circumstanţă.

Tot orăşelul sau satul ia parte la serbare. Fetele vor îmbrăca cel mai frumos costum, se vor împodobi cu clasicul şal de manilla şi-şi vor înfige în păr piepţenii înalţi. Ele vor fi acelea care vor aprecia curajul tinerilor concetăţeni şi aceştia, la rândul lor vor vrea să dovedească logodnicelor lor, că sunt pricepuţi şi curajoşi, scoborînd în arenă sub ochii celor mai în vârstă care cunosc taurul şi care au avut ocazia să-şi rişte viaţa în împrejurări asemenea.

Astfel, deci, tinerii se prezintă pe pistă unde-şi încearcă norocul, mai mult de dragul aplauzelor şi al laudelor, decât la gândul să câştige cele câteva pesetas, oferite de organizatori.

„Capea" consistă în a face pe taur să luceze cu „capa" şi „muleta". Capa e pelerina toreadorului, al cărei dos e roşu şi slujeşte la aţâţarea fiarei. Muleta e o bucată de stofă culoarea sângelui, sub care. adevăraţii toreadori, sau matadori ascund spada, care va servi să omoare taurul.

Totuşi, în timpul cape-ei, tinerii din arenă n-au nici un fel de armă, aşa că taurul nu e omorât, punct culminant şi cel mai dificil al corridelor şi care reprezintă piatra de încercare a veritabililor artişti, la o „fiesta brava". În acest gen de luptă toreadorii amatori nu fac altceva decât să prezinte taurilor, capa sau muleta, asupra cărora se reped şi astfel execută un joc de adresă care constă în a feri taurul care se repede furios, aţâţat de culoarea roşie a stofei.

În acest joc, care, de altfel, nu e lipsit de destule primejdii, se recunosc tinerii bine înzestraţi cu supleţea necesară jocului cu taurul şi sângele lor rece poate indica elementele prime necesare unui bun toreador.

În timpul acestor lupte, personalităţi din lumea acestui sport primejdios observă cu atenţie curajul celor care coboară în arena improvizată şi apreciază dispoziţiunile acelora care se produc.

Acolo sunt descoperiţi, cei care „au stofă", aşa cum se zice vulgar, să devină buni toreadori şi aceştia aşa numiţi „aficiomados de la fiesta brava" (un gen de impresari-mecena) furnizează tinerilor meritoşi posibilitatea de a se forma în primejdioasa artă.

Arta de a lupta cu taurul este, în genere, şi o chestiune de antrenament şi experienţă. Arareori însă, un maestru al spadei instruieşte pe debutanţi, dezvăluindu-şi arta şi şcoala sa. De obicei, debutantul se aranjează cum poate, căutând să copieze pe un maestru sau pe altul. Şcoala, deci, este complet naturală şi fiecare se formează cu mijloacele şi experienţa sa personală. In felul acesta fiecare are personalitatea si bine distinctă şi cu mare greutate se poate face confuzie între unul sau altul.

Ca să revenim la chestiunea ce ne preocupă trebuie să spunem, că aşa zisa „capea", aşa cum se mai practică încă, serveşte de şcoală primară toreadorului şi de locul unde poate fi remarcat.

Toţi marii maeştri au debutat aşa şi foarte rar se vede ca un tată toreador să-şi înveţe copilul această artă şi această raritate se explică prin faptul tocmai al primejdiei pe care orice părinte caută s-o înlăture copilului său. În această chestiune, adesea mamele sunt cele care croiesc drumul copilului.

Astfel, toreadorul amator, care s-a prezentat în „capea", care a avut norocul să evite moartea ce-l pândea şi dat dovadă de prezenţă de spirit, sânge rece şi adresă, este căutat de veritabilii oficiandos (impresari) care-l vor trimite la Madrid, Sevilla, Valencia sau Barcelona, spre a putea să urmărească marile corride şi să se formeze în meserie. Începând astfel să-şi completeze cunoştinţele, va obţine brevetul superior şi va putea să intre în rândurile unei „cuadrillla" cu funcţiuni foarte modeste, spre a face ucenicia sa universitară.

Va deveni, deci, „Mozo de estoque", adică acela care are misiunea să ţină şi să treacă matadorului spada ucigătoare.

Va îmbrăca costumul de toreador, va putea să se numească altfel cu modestie, toreador, atâta vreme cât nu va avea un rol activ în arenă. Dar pentru că poartă „traje des luces’ cum se numeşte costumul toreadorilor, va avea dreptul să se cheme în mod oficial astfel, cu obligaţia de a adăuga şi calitatea sa determinată de misiunea pe care o are în timpul luptei.

Dacă are norocul să stea mai multă vreme pe lângă matador, va putea urmări cu atenţie manevra de luptă a acestuia, şi, într-o zi, îi va veni rândul să înlocuiască pe un „banderillero" care ar avea nefericirea să cadă în arenă şi astfel va putea să-şi arate aptitudinile sale în această calitate.

Dacă are succes şi nu sufere vreun accident grav, cariera sa va merge repede. O singură ovaţie a publicului, face pe toreador şi, într-adevăr, dacă are norocul să înfrunte grozava primejdie, înlocuieşte pe un matador care a fost scos din luptă de fiara scoasă din fire: momentul este cu mult mai teribil şi mai impresionant, pentru acel ce-şi trece examenul în asemenea condiţiuni.

Şi tocmai în astlfel de condiţiuni, desigur, dezastroase, trebuie, din nenorocire, să-şi primească botezul de toreador...

Să admitem, că a înlocuit cu succes pe un „banderillo", să admitem, că publicul s-a arătat mulţumit, ba chiar entuziasmat; toreadorul, totuşi, nu e calificat să poată obţine un contract ca banderillero, decât într-o arenă de ultima mână.

Trebuie să numere la activul său numeroase înlocuiri importante, sau mai bine zis să fie examinat pe toate feţele înainte de a ocupa misiunea mult dorită.

Astfel, va ajunge încet-încet „banderillero", picador şi abia la urmă matador, ceea ce e ultima treaptă a carierei.

Se poate ca, intrat în clasa pe care o doreşte, să rămână acolo şi să exceleze fără să ambiţioneze mai mult. Totuşi, oricine are ambiţia să încerce a urca ultima treaptă şi noi luărn acest exemplu pentru interesul cauzei.

Am spus-o mai sus, că, pentru a trece într-o clasă, este absolut necesar să înlocuiască pe cineva, în cazul când un coleg nu e disponibil sau nu vrea să-şi risce pielea.

În ceea ce priveşte înlocuirea unui matador, e neapărat necesar să fi fost „novillero" şi matadorul să dorească să-i cedeze unul din taurii săi.

Aici e neapărată nevoie să deschidem o paranteză.

Prin “novillero”, se înţelege un toreador, care are dreptul sălupte cu un novillos, adică cu tauri tineri. Aceştia sunt mai puţin puternici şi, în genere, nu sunt aşa de periculoşi ca cei mai în vârstă. Aşa dar, un novillero va permite mai întâi unui aspirant să ucidă taurul şi abia în urmă, un matador va permite unui novillero să-l înlocuiască, chiar dacă nu i s-a întâmplat un accident.

În cazul unei nenorociri întâmplate matadorului, următorului în vechime va trebui, în mod obligatoriu, să-i ia locul şi micidecum un debutant care, desigur, ar îndeplini foarte neîndemânatic greaua misiune.

Aşadar, un matador consacră pe un alt matador, permiţându-i şi procurându-i ocazia să se prezinte înaintea publicului şi să-şi arate calităţile.

De aici, însă, până ajunge celebru mai e mult, fiindcă asemenea prilejuri trebuie să se repete adesea şi în aceste ocazii candidatul trebuie să dea dovadă, în faţa a diverşi tauri, că are toate calităţile şi experienţa şi că nu datoreşte succesul unei simple întâmplări.

Am arătat din cele expuse, cum se formează un toreador ca să ajungă matador.

Dacă cititorul şi-a putut da seama în mod succint de calea ce trebuie de urmat spre a ajunge pe treapta cea mai de sus a acestei strălucite cariere, totuşi nu-şi poate imagina primejdiile ce-1 paşte la orice pas pe acel care o îmbrăţişează.

E nevoie deci să menţionăm cât de puţin îm povestirea noastră şi greutăţile de neînvins, care trebuie neapărat înlăturate.

Tânărul care se prezintă publicului, în,,capea” n-are nici mijloacele şi nici timpul necesar ca să se dedice carierei visate ; de asemenea, nu întotdeauna se prezintă persoana care din proprie bunăvoinţă să-i îndrumeze paşii...

Va trebui astfel, să aştepte ani de-a rândul, riscându-şi la fiecare „capea" viaţa; va trebui să aştepte ca reputaţia sa să atragă pe acela care va putea să-1 ajute şi să-i dea mijloacele necesare, spre a-şi face cariera.

Câţi dintre ei n-au rămas la pragul celebrităţii şi n-au avut altă încoronare glorioasă, decât o cruce de lemn, cu numele lor, în cimitirul orăşelului! Câte mame n-au vărsat lacrimi amare peste trupul tânăr, sfâşiat de coarnele fiarei, peste acel trup pe care-1 visau îmbrăcat în „traje de luces"!...

Deci, pe lângă îmdemnânaire şi curiaj, tânărului îi trebuie şi un pic de noroc, ca să-şi vadă visul cu ochii.

Este drept, că pleacă dela nimic spre celebritate ; drumul e numai plin de curse şi obstacole ; el este, asemenea, încărcat de pericole, fiindcă moartea îl paşte la fiece cotitură şi-l aşteaptă cu coasa ridicată, să-i aplice lovitura din urmă.

După această perioadă, aşa zisă preliminairă sau de preparaţie, mai trebuie să aibă norocul să se vadă încurajat şi sprijinit de cineva. Odată cu schimbarea situaţiei însă, aceleaşi pericole îl vor ameninţa tot timpul. Inexperienţa şi amorul propriu împing pe tânăr maiîntotdeaunaspre moartea cea mai groaznică, totuşi spre o moarte de brav.

Într-adevăr,ambiţia împinge pe toreador spre primejdie şi tot ambiţia îl târăşte la moarte.

Ţinându-se seama de riscurile acestei profesiuni şi de greutatea acestei cariere, nimeni nu se va putea mira de onorariile princiare ce se plătesc toreadorilor şi nici de stima de care se bucură.

Stau cu moartea alături în fiecare clipă din ziua când s-au scoborât în arena improvizată în „capea" şi până la cele mai grandioase corrida, când dezlănţuie entuziasmul miilor de spectatori care umplu ca un furnicar amfiteatrul arenei.

Ei repurtează adevărate triumfuri omorând fiara, care, împinsă de instinctul de conservare priveşte pe omul ce-i stă în cale, ca pe cel mai mare duşman al său. Animalul, cu inteligenţa instinctului, simte din primul moment că acest om vrea să-l ucidă şi primeşte lupta de îndată, încrezut în forţa şi îndemânarea naturală.

Chiar din momemtul ieşirii din cuşcă, se repede asupra; omului, care-i prezintă capa şi se fereşte elegant, de formidabilul elan, îşi bate joc de furia taurului făcându-l să execute răsuceli inutile şi ferindu-şi corpul de înţepătura coarnelor.

Acestea toate trebuie spuse, ca să ne convingem că taurul nu se distrează pe pistă, ci de la început înţelege să-şi păzească pielea şi că această luptă va trebui să sfârşească cu moartea sa sau a omului...

Iată în ce împrejurări se găseşte toreadorul în arenă şi ţinând seamă de furia fiarei şi de pericolul iminent pe care-l înfruntă este drept ca plata să fie în consecinţă.

Am văzut că la „capea", tineri fără cea mai mică experienţă se coboară în arenă, încrezători în supleţa şi în destoinicia lor. Unii dintre ei, cei mai norocoşi, au avut, poarte, şansa să urmărească o „corrida" fapt care adesea le-a atras închisoare, fiindcă, neavând cu ce să plătească trenul, se ascund în vagoane de marfă şi adesea sunt prinşi şi pedepsiţi.

Odată ajunşi la destinaţie, o nouă problemă gravă se iveşte. Trebuie să găsească vreun toreador, care să-i facă să intre gratuit în arenă şi anume sus, la galerie. Desigur, că în această împrejurare ei contează pe gentileţea maeştrilor, care au trecut prin asemenea momente.

Fiindcă am vorbit de aceste călătorii de contrabandă, isă povestim întâmplarea următoare, de cea mai completă autenticitate şi al cărui actor principal este din matadorii cei mai cunoscuţi. Juan Belmonte.

Voia şi el odată să asiste la o corrida care se celebra la Zaragossa şi fiindcă satul său natal era la distanţă de câteva de kilometri, din lipsă de bani, se văzu obligat să sară peste bariera de la gară şi sâ se urce într-un tren de marfă cu direcţia Zaragossa.

Un amploiat din gară observându-l, anunţă poliţia să caute pe călătorul contraveninent.

Belmonte, văzându-se urmărit şi pe punctul de a fi prins şi ameninţat astfel să piardă corrida, care era a doua zi, începu să se joace de-a v-aţi ascunselea cu agenţii autorităţii până ce trecând primtr-un vagon, observă că acel vagon era plin cu taurii, pe care îi transporta tocmai la corrida viselor sale.

Trebuie să spunem, că taurii călătoresc în boxe speciale, în care pot să se mişte, să bea, să mănânce, dar în care nu se pot întoarce fiindcă pereţii boxei au abia câţiva centimetri mai mult decât îi e necesar fiarei. De asemenea, nu poate nici să avanseze, nici să dea înapoi, căci lungimea boxei este proporţionată corpului taurului, împiedicându-l astfel să se culce pe podea, aşa că animalul călătoreşte în picioare.

Belmonte, dând peste compartimentul taurilor, nu stătu la îndoială. Fără altă posibilitate de scăpare, sări într-o boxă şi ca să nu fie observat de agenţi, se băgă sub pântecele animalului.

Este de prisos să spunem, că taurul nu era de loc încântat de proaspăta tovărăşie şi Belmonte de asemenea. Animalul însă nu putea protesta decât cu picioarele, care nu erau prea primejdioase pentru viitorul toreador.

Continuă sub pântecele animalului voiajul şi ajunse, în sfârşit, la Zaragossa, unde trebuia să coboare şi el şi taurii. Dar viitorul toreador nu putea să iasă din boxă deoarece taurul înfuriat, ori pe unde voia să se strecoare, îl împingea să-l strivească. Sărmanul... călătorise sute de kilometri în asemenea condiţiuni şi se vedea arestat la coborâre, fiindcă în momentul debarcării taurilor, desigur că trebuia să fie văzut...

Ora descărcării sosi şi personalul arenei veni să ia în primire animalele, sub ochiul atent al matadorului care asista el însuşi la această operaţie, spre a putea să-şi cunoască puţin adversarii. Este, într-adevăr, absolut necesar, ca matadorul care se va lupta şi, în genere, acestea se află în staulul arenei cu o săptămână cel puţin înainte de corrida. Sunt şi cazuri excepţionale, când n-a fost posibilă debarcarea fiarelor mai de vreme. Se întâmplă chiar, ca ele să sosească în ajunul zilei de sărbătoare. Această excepţie servi grozav lui Belmonte, după cum vom vedea mai jos. El nu se aştepta ca însuşi matadorul să fie în gară şi când, în sfârşit, taurului său îi veni rândul să coboare, tânărul şi zări mâna unui agent gata să-l azvârle la închisoare.

Mare-i fu însă mirarea, când în locul unui agent, văzu pe matador apropiindu-se. Acesta îşi dăduse seama de situaţia tânărului, mai înainte ca el să vorbească.

De câtă vreme eşti cu taurul, flăcăule? întrebă toreadorul

- De cincisprezece ore, maestre !

- Ce vorbeşti! Mare curaj ai avut !...

- Vream să văd corrida şi….voi el să explice cu timiditate.

- Am înţeles, am înţeles... Vei asista, flăcăule ; vei asista, îţi făgăduesc. Ştii cine sunt ?

- Matadorul.

- Mă cunoşti ?

- Da. V-am văzut chipul într.un jurnal... apoi matadorii nu-s greu de recunoscut. Se cunosc de la distanţă...

Dar întristat adaugă :

—Sunteţi sigur, că nu mă va închide ?

—Nu, nu, nu vei fi arestat... de vreme ce sunt aici!

Tânărul urmă pe matador care, la ieşirea din gară. Plăti amenda şi astfel Belmomte scăpă de închisoare. Matadorul îl luă cu el la hotel, unde îl găzdui tot timpul cât dură contractul său la Zaragossa, şi-i dădu un bilet de intrare permanent, la toate corridele.

Aşa a început cariera marelui maestru care acum s-a retras, dar care nu cobora în arenă fără cel puţin 25.000 de pesetas pe şedinţă.

Tânărul, care nu putea să-şi plătească un bilet de clasa treia, este astăzi multimilionar, are vile şi moşii mai peste tot şi este unul din oamenii cei mai cunoscuţi, din regatul iberic. El însă n-a uitat începuturile sale, pe care le povesteşte cu plăcere tuturor şi caută să ajute pe toţi începătorii ca un mecena generos.

Asemenea lui Bedmonte sunt şi alţii care, odată ajunşi la cea mai mare popularitate, ajută în mod efectiv pe acei, care le fac impresia că merită osteneala de a fi ajutaţi, nu numai fiindcă o vroiesc, dar pentrucă sunt înzestraţi cu calităţi naturale care le permit să îmbrăţişeze această primejdioasă carieră.

Dar din atâţia câţi se îmbulzesc către această carieră, puţini sunt acei care pot să parcurgă întreaga scară a artei taurine şi să ajungă matadori celebri, ca Belmomte şi alţii. Primejdia morţii, însăşi moartea, vine adesea să pună sfârşitul lor.

Tânărul nu e pironit pe bariera pistei improvizate. Natural, atunci se poate să-şi găsească moartea în timpul unei mari corride, pentru a tăia firul unor speranţe şi iluzii atât de scumpe.

VIAŢA IN SOCIETATE A TOREADORULUI

Am spus de la început, că toreadorul, mai totdeauna, e de origină modestă, fiind de obicei locuitorul unui sat sau orăşel. Cum însă, nici o regulă nu e fără excepţiile ei şi deşi nobleţea niciodată nu s-a coborât în arenă, totuşi oameni foarte culţi au făcut aceasta. Putem cita printre aceştia un profesor universitar, spre a nu fi nevoie să mai adăugăm şi alte nume.

Dar nu vom ţine seamă de aceste excepţii izolate. Vom vorbi despre toreadorul care vine de jos, spre a putea înţelege, anumite obiceiuri care fac decorul acestei primejdioase meserii.

Pentru a ajunge matador, nu este nevoie de nici un fel de studii intelectuale. Indispensabil e mai întâi curajul şi apoi îndemânarea, — aceasta după afirmaţia celor mai mari maeştri ai spadei şi ai „muletei".

Aşa că nu e nici o mirare, dacă vom întâlni toreadori aproape analfabeţi şi care, totuşi, sunt mari artişti în specialitatea lor.

Aceştia sunt acei care au fugit, din primele clase primare, ca să se consacre capei şi muletei. Şcoala le răpea prea mult timp şi nu pentru că nu puteau asista la „capea" fugeau de la şcoală, fiindcă acestea sunt Dumineca, dar ei aveau nevoie să tragă cu urechea prin cârciumi şi cafenele la tot ce se vorbeşte privind arta taurină.

Bărbaţii stau de vorbă la cafenea sau în cârciumă, mai ales despre tauri, aşa că se poate auzi :

Ai văzut ce spune critica taurină din Heraldo, asupra felului cum a fost ucis taurul ai doilea din corrida regală?

Acela e un măcelar... nu un matador! — răspunde celalt şi de sigur că explică pentru care motiv consideră acea ucidere prost executată.

Aceasta nu împiedică totuşi, ca în acelaş local să fie un admirator al toreadorului criticat şi care să aibă altă părere asupra uciderii taurului din corrida regală. Astfel se naşte discuţia şi fiecare partidă va argumenta teza favorită combătând pe cea adversă. Acel care e de părerea criticului marelui cotidian din Madrid îşi va însuşi părerile diin articol,, iar adversarul va căuta să demonstreze cu argumente proprii,.căcele susţinute de ziar au cusurul că nu sunt suficient de obiective, sau că autorul nu se pricepe în arta taurină.

Deşi s-ar păreacă glumim, dar aceste discuţiuni sunt extrem de serioase, am putea zice academice, fiindcă fiecare ţine teza cu gravitate, etalând şi clasând argumentele cu o logică strânsă şi atentă.

Tinerii care au în sânge acea dorinţă de a ajunge, matadori, ascultă cu cea mai mare luare aminte, toate aceste discuţii care totdeauna sunt tehnice şi le dă prilejul prin urmare să-şi dezvolte cunoştinţele în această materie.

Mulţi din cei ce au ajuns idoli ai mulţimii, au ţinut cont de discuţiile din cârciumi şi catenele, pe care le-au folosit îndestul, de vreme ce unii dintre ei au reuşit să creeze chiar şcoli speciale. Aceasta, de altfel, nu are nimic anormal. Cei care discută sunt totdeauna teoreticieni, care din punct de vedere practic sunt nuli. Dar pentru că ei încearcă să explice toate fenomenele şi circumstanţele luptelor taurine în teorie, ajung să-şi dezvolte cunoştinţele, astfel că văd cusururile şi modul de a lucra în orice împrejurare, oricât de disperată.

Nu este mai puţin adevărat, ca adesea tocmai aceste discuţii antrenează pe tânăr spre cariera spinoasă şi-l determină să se coboare î:n areina improvizată, a satului natal, încărcat cu bagajul de cunoştinţe căpătate în cafenea sau în cârciumă şi dornic să pună în practică tot ce a înţeles că e bine şi frumos... spre a se face aplaudat.

Mai e o chestiune pe care trebue s-o lămurim.

De ce numai tinerii din clasa de jos au această manie, ca să-i zicem aşa, de a ajunge toreadori şi n-o au şi cei din clasa nobilă? De ce toate celebrităţile arenelor sunt de origine din popor? Răspunsul e simplu: banul face total.

Într-adevăr, şi aici, banul face pe toreador.

Pentru a varia puţin conversaţia din cafenele, se vorbeşte adesea câte puţin şi de sumele fabuloase pe care le câştigă fruntaşii arenelor. Acolo se spune, că e bogat, e binefăcător, e darnic, că ajută cu dragă inimă pe cei ce se găsesc în lipsă, că ajută pe văduve, pe orfani şi că e mai ales bun creştin.

Aceasta ultimă calitate e din cele mai importante în Spania, căci ea explică toate acţiunile nobile şi cavalereşti; toate actele umanitare ale toreadorului. Cum acesta e ieşit din mulţime şi n-a putut să se instruiască suficient, rămâne cu ideile sale primitive, între care superstiţia naturală poporului şi desvoltaită prin primejdia de toată ziua, provoacă anumite reacţii, dintre cele mai interesante pentru marele public şi, mai ales, pentru străinul care le observă.

Orice superstiţios, e superstiţios. Superstiţia sa e de două feluri: prima pur religioasă şi a doua, mai mult sau mai puţin universală.

În faţa primejdiei permanente, neavând speranţă decât în Dumnezeu şi credinţă, toreadorul, oricare ar fi el, devine din ce în ce mai pios. El nu neglijează, nici un fel de obligaţie religioasă şi când se roagă mai înainte de a scoborî pe pist, o face cu căldură, desigur unică pe lume! După cum se consideră mai bine sau mai rău creştin, mai mult sau mai puţin curajos.

El se sprijină cu convingere pe ajutorul divinităţii şi această convingere interioară îi măreşte curajul şi îi insuflă sângele rece şi dezvoltarea tuturor facultăţilor, de câine, de care are nevoie în arenă.

În astfel de împrejurări, el nu poate uita pe săraci şi caută să îndulcească orice suferinţă. Face daruri bisericilor, dărueişte bijuterii Fecioarelor făcătoare de minuni, plăteşte, slujbe religioase.

Totuşi, e şi superstiţios.

Când vom descrie preparativele luptei, vom da pe larg toate împrejurările.

De acum putem spune însă, că matadorul care se îndreaptă către arenă, caută o trăsură închisă, nu ca să se ferească de privirile mulţimii, dar ca să nu-i iasă în cale cine ştie ce piază rea.

Nu primeşte înainte de luptă pe nici un infirm. Nu vrea să întâlnească un preot în drum. Nu se va scoborî pe pistă, dacă aude un câine urlând. De asemenea, o bufniţă în cuşcă îl face să renunţe la corrida şi chiar o pisică neagră întâlnită în drum, îl face să-şi piardă siguranţa obişnuită, de teama chiar a unei primiri reci din partea publicului.

Toate aceste superstiţii şi altele, de care vom vorbi când, va fi locul, fac din toreador un om special şi origina sa modestă, combinată cu profesiunea atât de bogată, care-l pune în contact continuu cu societatea cea mai de frunte, îi accentuează această originalitate.

Din acest punct de vedere, vom căuta să studiem viaţa socială a omului care-şi primejduieşte viaţa în faţa fiarei, în schimbul unui onorariu princiar, nu numai de dragul primejdiei, ca simpli cavaleri.ai Evului mediu.

Tânărul, care are câteva succese la activul său în diverse „capea" îmbătat de aplauze, se avântă într-un oraş mai mult sau mai puţin monden, cu un bagaj important de curaj, dar fără cea mai slabă noţiune de manieră sau de educatiune.

Acest tânăr intră, deci, într-o lume complet nouă. La început, nu face altceva decât să, imite pe matadorul care a binevoit să-l ia pe lângă el, sau pe cei cu care e în contact.

S-ar părea, că un toreador trebuie să fie un individ cu apucături violente şi aspre ; însfârşit, un om lipsit de simţul sociabilităţii.

Realitatea însă e cu totul alta.Obligaţiunile sociale, tiraniile vieţii noastre, care ne stăpânesc şi câte odată ne înfrânează chiar necesităţile, prind în mreaja lor şi pe toreador ca pe oricine, ba chiar, putem spune, mai mult decât pe un muritor obişnuit.

Trebuie să plecăm,.dela un principiu natural. Toreadorul datoreşte succesul său, reputaţia sa, nu numai abilităţii, dar mai ales publicului, care-l aplaudă şi-i face reclamă. De aici, necesitatea de a fi cât mai plăcut şi mai delicat cu acest public, care judecă şi hotărăşte. Altă atitudine ar fi tocmai în contra propriului interes şi toreadorul înţelege perfect şi ştie că trebuie să menajeze publicul şi pe admiratorii săi mai mult decât orice artist, care trăieşte din ovaţiunile mulţimii.

După ce a pierit prima stângăcie, la contactul cu orăşenii, el va căuta să se formeze ca să se poată prezenta cu demnitate. Această ucenicie, desigur că răpeşte multă vreme debutantului, care-şi pierde mult timp în această direcţie şi-i complică înmod mizerabil biata lui viaţă.

Ce e mai greu, e că artistul taurin trebuie să adopte două sisteme tactice, complet opuse unul altuia. El va trebui să ştie să stea în contact cu snobii, nobilii, bogătaşii, parveniţii, cu reprezentanţii presei, fără însă a uita un moment atitudinea ce trebuie s-o păstreze pentru marea galerie, oare are deosebita sa importanţă. Nu trebuie să uite, că datoreşte succesul debutului, semenilor săi şi-şi dă seama că, în adevăr, e mult mai iubit de cei mulţi şi modeşti decât de clasa mijlocie sau superioară.

Va fi invitat la un ceai în aristocraţie, pentru faptul că e omul zilei şi din cauza sa presa se va ocupa de cei ce l-au invitat; dar el îşi dă seama, că nu datoreşte invitaţia unei simpatii reale, ci că e o tactică a acelora care, deşi abia îl pot suferi, totuşi sunt obligaţi să-l tolereze, din necesitate, din invidie sau din snobism.

Oamenii din clasa sa îl iubesc, însă; îl iubesc sincer şi profund, fiindcă e al lor, e de-ai lor.

Aceştia găsesc foarte natural ca el să câştige bani mulţi fiindcă apreciază profesiunea plină de primejdii. Ei nu-l invidiază ca ceilalţi, ci, din contră, îl admiră şi se poate spune, chiar, că au un adevărat cult pentru el, ca şi cum ar fi vorba, de un erou mitologic.

În saloanele aristocratice, nu-i vor lipsi, desigur, cuceririle datorate caracterului să de o bunătate primitivă şi a manierelor sale cu un fond totdeauna mai necioplit. Curiozitatea unei dragoste de o bărbătească asprime, va împinge pe femei către el, niciodată însă adevărata şi curata simpatie.

De câte ori n-au fost compromişi maeştrii spadei, în afaceri cu um fond sentimental, suficient de suspect ! Meseria lor primejdioasă îi sileşte să-şi dea inima pe mâini de femei care adesea fac din ea ceea ce vor. Odată nebun de dragoste, va fi batjocorit de femeia, care e capabilă să-i întindă anumita curse, spre a-l sili să scoată cât mai multe parale aşa zicând ca s-o despăgubească de primejdiile morale...

Aceste cazuri sunt foarte dese. Celebrul Blasco Ibanez ne dă unul minunat în romanul său „Sangre y arena", care ne dă posibilitatea să deducem că, cu toată şlefuiala sa, toreadorul e considerat în anumite medii inferior, deşi acest sentiment nu i se arată, ci din contră, se caută a i se arăta toată consideraţiunea.

Totuşi, nu trebuie să tragem concluzia, că toreadorul e antipatic acestora, fiindcă, în ce priveşte arta sa, el este admirat cu adevărat; ceea ce societatea înaltă nu poate suferi, este tocmai dragostea nemăsurată a marelui public şi mai ales felul cum presa se ocupă de artist.

Iată, în special, ceea ce i se reproşează Aceasta însă nu-l împiedică, la rândul lor, să-l invite spre a li se face reclamă.

În mijlocul clasei populare, lucrurile se petrec cu totul altfel, fiindcă aici e iubit, admirat şi respectat. Este idolul mulţimii, căreia îi aparţine de plin drept şi pe care-l revendică oricui.

Credem, că e nimerit să intercalăm aici câteva anecdote, ca să se vadă ascendentul artiştilor taurini asupra poporului.

Într-o zi, un individ, purtând o pălărie cordoveză, cu fundul rotund şi cu borurile drepte, se urcă într-un tren, cu destinaţia Madrid.

Se îndreaptă spre un compartiment de clasa treia şi văzând compartimentul liber, se întinde pe bancă, în vreme ce un prieten ce-l însoţea face la fel pe banca din faţă.

Peste puţin timp, cei doi călători căzură în braţele lui Morfeu, în vreme ce trenul se opri într-o gară, din care se urcă o nouă serie de călători.

Curând vagonul în chestiune fu plin de pasageri şi, natural, noii sosiţi se hotărâră să trezească pe cei doi prieteni, ca să le facă şi lor loc.

Întâmplarea făcu ca primul trezit din somn să fie tovarăşul proprieterului pălăriei cardoveze, care din întâmplare se numea Matador.

Toreadorul stă nemişcat la avântul taurului.

Primul trezit văzând lumea care sta în picioare, vru să scoale pe tovarăşul său şi-l strigă:

-Matador, Matador!

O femeie în vârstă se repezi atunci asupra celui ce voia pe numitul matador, îi opri mâna şi-i zise:

- Taci, nenorocitule... Calla, calla... por Dios!... e un matador de tauri !... Lasă-l să doarmă... nu face nimic...

Tovarăşul rămase încremenit, nici nu-i venea să creadă.. În sfârşit, îşi dete seama de situaţie şi de felul cum se înşelaseră tovarăşii de drum. Trebuia, de altfel, să dea explicaţii, cum se numea matadorul, arenele şi oraşele unde lucrase; în sfârşit, originea sa. Începură să vorbească cu voce înceată, ca să nu deştepte pe matador, care de altfel auzise totul şi nu voia să-i contrazică, mai ales că minciuna îi pria grozav de bine; începu să spună că e mexican, născut în Mexic şi că venea pentru prima oară în Spania, după un lung voiaj pe mare şi după un popas de câteva zile, într-un oraş din Portugalia, unde matadorul pierduse toţi banii la cărţi, fapt care- silea să călătorească cu clasa treia.

Această ultimă declaraţie făcu asistenţa să ofteze.

—Şi tu ce faci? îl întrebă cineva.

- Eu sunt el mozo de estoque!

- Dar nu văd nici armele, nici bagajele voastre? zise un altul.

- Nici n-ai putea să le vezi, de vreme ce le-am lăsat pe toate la muntele de pietate, ca să avem cu ce să pornim spre Madrid, unde, desigur, va putea încasa un acomt frumos, asupra contractului... Înţelegeţi acum, oameni buni? zise el puţin cam încurcat de atâtea întrebări la care nu se aştepta.

Un matador şi un mozo de estoque să voiajeze în clasa 3-a si fără para chioară în pungă! Să se vadă silit să meargă pe jos sau cu tramvaiul, până la arenă unde să găsească impresarul, să fie în imposibilitate să se urce în caleaşca clasică,
de care trebuie să se folosească orice toreador; să nu-şi poată plăti o cameră la un hotel de mâna întâi ; să fie poate obligat să-şi închirieze până şi costumul !... Nu !... Asemenea lucruri nu puteau să le conceapă oamenii de treabă din compartimen-
tul de clasa treia.

Se formă pe dată o comisie care organiză o chetă în tot trenul, în folosul toreadorului ruinat la joc.

„Matadorul" în acest timp, dormea, sau se făcea că, doarme, iar călătorii, cu ajutorul prietenului, îi băgară în buzunarul haine banii pe care-i strânseră şi ajunseră astfel la Madrid şi cu posibilitatea de a se urca într-o caleaşcă de mâna întâi...

* *

*

Când un matador intră într-o cafenea aristocratică, este real si consumatorii eleganţi îşi şoptesc adesea chiar cu un râs răutăcios...

- Se crede preşedintele consiliului, murmură unul….

- Ai văzut? nu primeşte restul!... observă altul.

- Aşa face întotdeauna! completează al treilea. Un matador care se respectă nu trebuie să primească niciodată restul. Este o lipsă de tact taurină!

Discuţii de felul acesta se leagă. Nimeni nu se preocupă de arta lui. Acest capitol e rezervat numai pentru zilele de corrida : entuziasmul aristocratic se manifestă numai în această circumstanţă.

Aceasta nu împiedică pe cei ce-l critică să caute care mai de care să poată să stea la masa lui. Se ştie, că reporterii taurini îşi urmăresc idolul şi a doua zi vor scrie, că matadorul ilustru X era la cafenea, cu domnul sau domnişoara Z...

Dacă însă matadorul se prezintă într-un local modest, într-una din acele taverne sugestive, care reaminteşte satul natal şi tinereţea, primirea e cu totul alta.

Intrarea matadorului este totdeauna triumfală. Nimeni nu-l prezintă, toţi îl cunosc, toţi se ridică în picioare, îl saIută şi-l aclamă călduros. Se simte entuziasmul şi admiraţia fără margini, care încălzesc inima acestor oameni şi matadorul, mişcat de această manifestaţie spontană, care-i merge drept la inimă, mulţumeşte din adâncul sufletului...

Sunt cazuri — în ziua următoare unui strălucit succes — când publicul ajunge la urale şi aplauzele răpăesc întocmai ca în arenă..

Matadorul, mulţumit, vorbeşte despre el şi tot ceea ce clienţii au consumat şi ce vor mai consuma trece în contul lui.

„Când matadorul e aici, nimeni nu plăteşte! strigă patronul localului care cunoştea obiceiurile acestora.

Este un obicei care face parte din eticheta taurină şi matadorul ar considera drept o ofensă dacă vreunul şi-ar plăti consumaţia în prezenţa sa.

În aceste condiţii, se vede că matadoirul este silit să se poarte, după cum e în contact cu o clasă sau cu altă clasă socială.

După cum maniera căutată face un efect nenorocit faţă de admiratorii modeşti, tot astfel atitudinea dârză îi strică în mediile artistocrate sau acele aşa zise aristocrate. Trebuie, neapărat, să evite criticile nefavorabile şi dintr-o, parte şi din cealaltă. În acest scop, ţine contactul şi cu unii şi cu alţii cu scopul precis de a-şi consolida reputaţia.

Ştie sau mai bine zis simte că între aristocraţi e pe un picior de inferioritate, dar compensaţia îi vine de la ceilalţi, care-l consideră, fără nici-o rezervă, superior, nu numai lor, dar tuturor muritorilor pământului.... Dacă uneori se arată, că se simte bine printre aristocraţi, între cei umili se simte fericit, fiindcă se vede înţeles şi admirat fără cea mai mică rezervă.

LA FIESTA BRAVA

Am spus de la început, că ,,fiesta" nu e numai corrida, ci întreg ansamblu, coprinzând preparativele şi epilogul.

S-ar putea spune mai bine, că „fiesta brava" este prologul, epilogul şi corrida şi toate câştrele manifestări enunţate sunt egal de interesante.

„Fiesta brava" se celebrează ca şi „capea", duminica.

în fiecare duminică, în marile centre, cum de exemplu Madrid, Barcelona, Valencia, Licante, Zanagoza, Sevilla etc. se celebrează câte o „fiesta", fie că e o corrida sau „ novillada" care se deosebeşte de cea dintâi prin faptul că taurii întrebuinţaţi pentru sacrificiu sunt numai de doi ani.

În tot cursul săptămânii, afişe în culori vii, care de obicei reprezintă o femeie îmbrăcată cu şalul de Manilla, având jos un cap de taur, anunţă „fiesta".

Acesta e afişul clasic. Sus, se văd numele toreadorilor care iau parte la corrida şi numele crescătorilor de tauri.

Trebuie să spunem că dacă numele matadorilor provoacă serii nesfârşite de comentarii, nu mai puţin interesează crescătorii, care sunt o chezăşie a calităţii combative a taurilor.

Cu aceste indicaţii, discuţia e deschisă tot lungul săptămânii şi tot felul de pronosticuri, care mai de care mai îndrăzneţe circulă.Aceasta n-are nici o importanţă. Aşa se întinde şi-şi face efectul reclama pe care impresarii o adoră, aproape în aceiaşi măsură ca reclama jurnalistică, ce le aduce, într-adevăr, grosul publicului, acel public care vociferează, care fluieră, care nu se potoleşte o clipă şi care antrenează pe toţi încălzindu-i.

Spre sfârşitul săptămânii, casele de bilete sunt luate cu asalt. Fiecare se înghesuie să ia un loc cât mai bun de unde să poată urmări lupta omului cu fiara. Duminica dimineaţa, lumea face coadă şi se pregăteşte să ajungă la arenă înainte de ora trei, căci corrida e unul din rarele spectacole care încep cu precizie la ora anunţată, afară de ploaie, când coirrida e suspendată de guvernatorul provinciei.

Această defilare este din cele mai pitoreşti şi constituie ceea ce am numit noi prologul corridei şi începutul „fiestei brava".

În Spania, e obiceiul să se prânzească târziu, între 2 şi 3. Duminica însă, toată lumea mănâncă repede, fiecare îşi sileşte nevasta să servească în grabă masa; tot oraşul se află într-o fierbere uşor de observat. Cei ce întârzie prin cafenele şi baruri renunţă la acest obicei şi după un aperitiv servit repede, se agaţă de primul tramvai, ca să ajungă mai curând acasă, spre a lua masa în grabă.

Ceea ce produce însă mare impresie, sunt în genere costumele şi pieptănătura femeilor şi fetelor care asistă la corrida.

Obiceiul este ca în asemenea împrejurări, să se îmbrace cu şalul de Manilla şi să se pieptene după moda andaluză

Şalul de Manilla este un pătrat mare de stofă, bogat brodată, cu culori vii, pe fond negru sau alb. Acest pătrat se termină cu ciucuri de mătase destul de lungi, care dau mersului o eleganţă şi o ondulaţie foarte agreabilă.

Şalul e îndoit pe diagonală şi formează astfel un fel de pelerină excentrică şi originală, dar totuşi foarte bogată, dat fiind mai ales broderia care, adesea, costă foarte scump. Trebuie să adăugăm, că spaniolele au o specialitate în a purta această găteală care anuncată pe umerii oricărei altei femei, oricât de frumoasă ar fi, n-are acelaşi farmec.

Pieptănătura specifică spaniolă sau andaluză este acea pieptănătură pe care o poartă mai în tot locul dansatoarele spaniole, pe scenele internaţionale. În părul bogat — care din nenorocire şi aci a suferit cerinţele modei parizieine, căci puţine au rămas netunse, — se înfige un pieptene destul de înalt având o poziţie puţin spre ceafă.

Acest pieptene are misiunea să fixeze „mantiila", o bucată de voal care cade în lături, pe frunte şi pe umeri.

Ansamblul este, într-adevăr, admirabil, căci atât şalul cât şi mantilla, dă femeii o zvelteţă şi-i ondulează trupul, făcând-o mai înaltă din cauza pieptenului, care se ridică deasupra creştetului cu 5 sau 6 centimetri, dacă nu mai mult.

Închipuiţi-vă acum, mii de femei, îmbrăcate astfel şi trecând în trăsuri sau automobile şi vă puteţi face o ideie, de impresia pe care o produc culorile vii, roşu, verde sau albastru al florilor gigantice brodate pe şaluri, care strălucesc în toate părţile şi ies din toate colţurile.

Bărbaţii n-au un costum special pentru corride, dar în genere se vede un număr destul de important de cordovezi şi andaluzi, purtând vestele scurte şi pălăriile lor clasice. Un lucru e cert: punctul cel mai atractiv îl formează femeile, graţie costumului într-adevăr pitoresc.

Străzile, care se învecinează cu arena, sunt înţesate de lumea care se îndreaptă spre intrare.

Agenţii forţei publice şi de circulaţie nu mai prididesc, cu menţinerea ordinei şi a face posibilă intrarea tuturor. Nu lipsesc nici curioşii care fac zid, spre a comenta asupra frumuseţilor sau şalurile frumuseţilor ce defilează. Un zgomot surd se aude de departe; să adăugăm şi înghesuiala şi micile incidente inerente unor asemenea împrejurări.

Sunt unii care, deşi au locuri, nu vor să intre.până ce nu aşteaptă mai întâi sosirea toreadorilor ; vor să-i aclame şi în loc să se preocupe de femeile frumoase, care coboară din trăsuri îrnpăunându-se în şaluri, au tot timpul gâtul întins în direcţia din care vor apare eroii corridei.

În aşteptare, mulţimea se înghesuie în amfiteatru privind cu zece ochi în direcţia din care va intra cuadrilla.

Privesc apoi la preşedinte, care în acest moment, este foarte ocupat : se întreţine cu domnişoare din înaltă societate, cu care împarte loja preşedinţială. Aşteptarea şi nerăbdarea sunt generale, deşi ştiu prea bine că la ora 3 precis, corrida va trebui să înceapă.

Muzica militară, în acest timp, execută diverse arii şi mai ales „il paso doble", azi aşa la modă şi care aduce aşa de bine cu un refren marţial.

Soarele scânteiază în nisipul arenei pe care marii industriaşi au avut grija să-şi înscrie reclamele produse şi pe care publicul aşteaptă să le vadă dispărînd sub picioarele taurului, ale cailor şi ale oamenilor ce vor intra pe pistă...

* *

*

Să lăsăm spectatorii să aştepte şi să ne ocupăm de eroii corridei, cariesunt aşteptaţi cu nerăbdare.

Matadorii locuiesc de obicei în hoteluri de mâna întâi, împreună cu „mozos de estoque", care în afara ringului slujesc de valeţi.

Matadorul mănâncă de vreme şi apoi se apucă să-şi facă toaleta, care e atât de complicată, încât întrece pe aceea a doamnelor cele mai dificile.

Am arătat, că pe pistă, „los bravos" poartă „traje de luces", adică straiele de lumină, uniforma omului ce trebuie să se lupte cu taurul.

Spre deosebire de toţi artiştii, toreadorul nu se îmbracă în cabină. El se îmbracă acasă, conform prescripţiunilor artei taurine, de vreme ce această îmbrăcăminte serveşte şi contra primejdiei ce va trebui să înfrunte în curând.

Motivul principal al obiceiului de a se îmbrăca acasă este desigur faptul, că astfel va trebui să traverseze oraşul şi în felul acesta să dea o mai mare strălucire prologului,fiestei" va da ocazia să fie aplaudat şi aclamat de mulţimea înghesuită în calea sa.

Aceasta atrage de altfel şi publicul nehotărât şi astfel se umple arena.

Iată acum în ce constă această toaletă complicată:

Nu e suficient că îmbracă „straje de luces", care — fie zis, în treacăt, — e destul de greu de ajustat pe corp şi care dă şi aparenţa atletică. Înaintea acestei toalete, matadorul, ca şi toţi colaboratorii săi de altfel, trebuie să se supună la o operaţie prealabilă. „Mozo de estoque" trebuie să-şi înfăşoare în întregime stăpânul, cu nişte şuviţe de postav foarte rezistent, pe care-l răsuceşte foarte strâns pe corp. Înfăşurarea începe de la vârfurile picioarelor şi sfârşeşte la gât.

După această operaţie, matadorul se încinge cu un brâu de lână foarte greu de găurit şi care-i apără abdomenul şi rinichii, fără însă a-l împiedeca întru nimic de la orice mişcare, oricât de dificilă.

Abia după aceea îşi pune straiele de luptă, care, la rândul lor, sunt croite dintr-o stofă foarte rezistentă, tot în scopul de a amortiza o împunsătură.

Nu trebuie însă, să credem, că aceste măsuri de precauţiune apără de primejdie pe matador. Cornul taurului ştie să găsească trupul toreadorului. Aceasta depinde de violenţa împunsăturii şi de furia cu care bestia se repede, căci dacă taurul vine în fugă, nimic nu poate rezista coarnelor sale ascuţite, capabile să treacă şi prin tablă de fier.

Totuşi, este un mijloc de precauţiune destul de util, de vreme ce a scăpat viaţa unui mare număr de „bravos", astfel că toţi se supun acestei toalete mai mult sau mai puţin plictisitoare.

În vreme ce toreadorul se îmbracă, prietenii şi admiratorii aşteaptă în anticameră, spre a-i ura noroc şi succes. Mozo de estoque anunţă când e gata stăpânul şi cei din anticameră se reped, îl înconjoară şi-l conduc până la trăsură care, de obicei îi aşteaptă la uşa hotelului.

Obiceiul e ca toreadorul sa nu se urce în automobil şi vizitiul e unul din picadori sau chiar „mozo de estoque" ,în persoană, adică unul care e îmbrăcat tot în ,, traje de luces".

Banderilerii aşteaptă, în genere, pe matador şi se urcă şi ei în trăsură. Mai e obiceiul, — dar un obicei care, din nenorocire, se pierde încet-încet. — ca picadorii să escorteze pe matador şi pe banderilerii din trăsură şi cei doi dinainte au misiunea să uşureze drumul trăsurii stăpânului, prim străzile înţesate de lumea care aclamă.

Cortegiul bravilor înaintează în această ordine şi se îndreaptă spre arenă.

Cel mai important moment este sosirea cortegiului la porţile arenei.

Unii cred a cunoaşte de la prima vedere, dacă maestrul este sau nu bine dispus pentru o luptă artistică. Alţii sunt acolo ca să arate cortegiului, entuziasmul lor şi spre a-i încuraja pentru lupta ce se apropie.

Agenţii forţei publice şi carabinierii îşi dau toate silinţele pentru menţinerea ordinei şi spre a face loc cortegiului să ajungă la poartă.

La strigătele celor de afară, răspunde imediat o mare rumoare din arenă:

— Au sosit! exclamă publicul nerăbdător.

*

La ora precisă, un călăreţ apare în arenă şi se îndreaptă în galop către loja preşedintelui. El cere cheia cuştii în care e închis primul taur. Preşedintele îi aruncă cheia, pe care acesta o prinde din zbor şi porneşte în galop către uşa ele unde îndată va năvăli fiara.

Este un moment solemn. Rumoarea încetează deodată şi miile de spectatori întind gâturile, se scoală, se sucesc ca să poată vedea animalul la intrarea în pistă. Cunoscătorii, se pare, că-şi dau seama de la prima ochire, dacă animalul e curajos sau laş.

În acest din urmă caz, protestele se aud din primul moment şi cu mare greutate toreadorii pot începe lucrul lor.

Ieşirea taurului este totdeauna impresionantă.

Animalul, care se află de câteva ore în cuşca întunecoasă, e dornic să vadă lumina zilei. Intrarea sa pe pistă este demnă de văzut.

În prima clipă, lumina soarelui, strălucirea nisipului îl zăpăcesc. Se opreşte câteva secunde în pragul cuştii şi după ce a privit jur-imprejur spectatorii şi artiştii, care deja îi arată capele roşii, se repede în arenă.

Nenorocire pentru acel om nepriceput, care i-ar sta în cale în acel moment.

Acest animal e, mai totdeauna, curajos; în primul moment trebuie însă să notăm, că înainte de apariţia taurului, sunt prezentaţi artiştii. Mulţi pretind că acest moment este dintre cele mai splendide; de aceea vom insista puţin asupra lui.

Să remarcăm în primul rând, aspectul arenei care, datorită mulţimii, pare un furnicar. Femeile aşează şalurile lor pe balustradele lojilor şi soarele, cu razele lui, produce jocuri de lumini scânteietoare pe culorile vii. Reflexul de sticlă al nisipului se uneşte cu tonurile şalurilor şi dă un total feeric, imposibil de descris. Desigur că această lumină specială orbeşte taurul la ieşirea pe pistă şi-l ţintuieşte o clipă locului.

Prezentarea matadorului şi a colaboratorilor săi se face într-un cortegiu triumfal, care formează „cuadrilla". La sunetul unei trompete, instrument cu care se dau toate semnalele în timpul corridei, o poartă se deschide şi matadorul, întovărăşit de oamenii săi, îşi face intrarea în arenă pe care o parcurge dela un cap la altul, în sunetul unui ,;passo doble". În acelaşi timp, ies şi caii înşeuaţi cu bogăţie şi care vor avea misiunea să târască trupul taurului ucis de om.

Această defilare se face, în aplauzele şi uralele spectatorilor şi cortegiul se îndreaptă către loja preşedintelui în faţa căruia se opreşte scurt, o clipă, spre a saluta pe acela care conduce în suveran corrida. După ce caii au fost puşi la adăpost, oamenii se opresc pe pistă spre a primi animalul, de la primul său elan distrugător.

Când taurul vede capa roşie ce i se întinde, se repede furios asupra ei, crezând că atinge pe om, pe care de la început îl consideră ca cel mai primejdios adversar.

În această primă parte, nu e decât un joc de agerime, fiindcă toreadorul, cu o mişcare uşoară a mâinii sau a trupului, reuşeşte să evite aruncăturile furioase ale taurului, care e din ce în ce mai impetuos.

Acest sistem de luptă poartă numele de „passe" şi are meritul că smulge „oh"-uri de admiraţie sau strigăte de dezaprobare sau fluierături, după cum artistul s-a servit doar de mână stând pe loc, sau s-a deplasat din loc, evitând furia bestiei.

Jocul acesta periculos durează atâtea minute câte prevede regulamentul ; toreadorul în acest răstimp va trebui să lucreze animalul astfel ca să se mişte după voinţa sa. Este un soi de studiu pe care artistul îl face asupra animalului fiindcă, aceste animale sunt atât de deosebite, unele de altele, încât nu e posibil să prevezi mai dinainte mişcările sau felul lor de atac.

După ce s-au terminat minutele regulamentare, trompeta sună schimbarea programului. E rândul banderillerilor, acei care înfig în grumazul taurului banderillele, nişte bucăţi de lemn cu un vârf ascuţit care pătrund în carnea animalului, atât de adânc, încât rămân acolo până la moartea fiarei. Cealaltă extremitate a banderillei este împodobită cu mici drapele pe care spaniolii le numesc ,,banderas", de unde le vine şi numele.

Rolul banderillerilor este greu şi foarte periculos. Trebuie să înfigă în acelaş timp două banderille şi, în acest scop, ia în fiecare mână câte una, îl face pe taur să-l atace, arătându-i-le şi când taurul s-a repezit la el, face un pas în lături, spre a se feri de animal.

Profitând de acest moment, ridică braţele şi-i înfige cu putere perechea de banderille.

Un strigăt de mulţumire izbucneşte din pieptul spectatorilor, în vreme ce taurul, înfuriat din cauza durerii, se întoarce şi se repede din nou asupra celui ce l-a făcut să sufere şi care îi va mai înfige, tot ca prima dată, a doua pereche de banderille.

În felul acesta, se vor înfige în grumazul taurului, patru sau cinci perechi de banderilile care-l vorînfuria din ce în ce mai mult.

Trompeta opreşte şi această parte a programului. E rândul picadorilor sau a toreadorilor călări.

Am arătat, care e rolul acestora şi mai ales al nenorociţilor cai, care nu sunt din cei mai buni.

Calul are obturat ochiul dinspre arenă, unde în genere se află legat taurul. Dacă ar vedea pericolul ce-l ameninţă, desigur că n-ar mai putea să-şi îndeplinească rolul. Şaua e înaltă, spre a evita împunsăturile şi călăreţul se sprijină în scări masive, care îi apără picioarele de coarnele taurului, care va putea să împungă numai pântecele calului.

Picadorul este înarmat cu o lancie lungă, numită „barra" şi cu care trebuie să oprească taurul să atingă calul. Când taurul se avântă, el îi aşază vârful lăncii în grumaz şi-l sileşte astfel să-şi întoarcă capul şi să se retragă pentru un nou elan.

Este inutil să spunem că, cu toată dexteritatea şi cu tot sângele rece al matadorului, taurul adesea atinge calul, deşi a fost împins de “ barra"... Atunci fiara îşi varsă furia pe bietul animal care moare sub impunsăturile adânci ale coarnelor.

Când s-a angajat lupta la coarne, picadorului îi e foarte greu să mai îndepărteze taurul cu lancea şi atunci ceilalţi toreadori încearcă această manevră, prezentându-i capele în toate părţile şi silindu-l astfel să-şi părăsească victima.

Să ne grăbim a spune de pe acum, că aceste nenorociri suntdatorită, în primul rând, relei condiţiuni a cailor.

Impresarii de lupte, dându-şi seama că bieţii cai sunt complet dezarmaţi şi expuşi unei morţi aproape sigure, cumpără mai totdeauna cai bătrâni, care au fost întrebuinţaţi la arat o viaţă întreagă şi ai căror stăpâni fără inimă se dispensează de ei. Impresarii îi cumpără pentru câţiva pesetas şi astfel aceste persoane realizează oareoare economii.

Un picador cu renume mondial, asigură că, pe un cal bun, nu s-ar teme dacă vreun taur s-ar apropia de el. Când calul e puternic — spunea el — şi dacă ai fixat „barra" în grumazul taurului, acesta nu se mai poate apropia fiindcă animalul rezistă la efortul taurului şi „barra" ţine fiara la distanţă. Dar dacă nobilul animal nu are putere şi e îmbrâncit la cea mai uşoară presiune, acesta scapă de vârful lancei şi se repede la cal pe care-l sfâşie cu cea mai mare uşurinţă...

Un lucru e cert: suferinţa cailor care, după cum am arătat, se înapoiază adesea pe pistă fără măruntaie, umpluţi cu paie şi cusuţi. Aceasta a determinat pe un om de inimă să inventeze un lucru care să apere în largă măsură bietele animale, invenţie prezentată guvernului spaniol.

Acest sistem a fost adoptat de guvern şi de aproape un an, caii au pieptul şi pântecele apărate de un fel de platoşe specială, care nu poate fi perforată de coarnele taurului şi salvează viaţa a numeroşi cai.

Societatea crescătorilor de tauri a protestat cu energie contra acestei măsuri, pretinzând că taurii pierd din antrenul şi bravura lor când îşi dau seama că loviturile loir n-au nici un efect şi după două-trei încercări infructuoase, renunţă la acest soi de atac. Sângele calului mort excită furia taurului care devine din ce în ce mai combativ.

Este neapărată oievoe, să dăm aici o explicaţie :

Crescătorii consideră o mare ruşine ca taurii lor să un fie combativi şi bravi şi faptul că animalele crescute de ei se batín înţelegând că e inutil să.atace un adversar aproape invulnerabil, face să apară în ochii publicului, ca laşi şi nedemni de a fiprezentaţi pe pistă.

Cu toate că sunt armaţi cu,, pecho protector", cum se numesc aceste platoşe protectoare, aceasta nu înseamnă însâ că sunt complet scăpaţi de primejdie.

Din nenorocire, taurii sunt prea inteligenţi şi-şi dau repede seama unde trebuie să lovească, ca să obţină rezultatul urmărit.

Am spus încă dela început, că această parte a corridei e cea mai puţin agreabilă, însă tradiţia aşa dictează şi este strict necesar, ca taurul să treacă şi această etapă înainte do a primi lovitura de graţie.

Aşa spune tradiţia: un matador nu poate să împlânte spada până ce taurul nu a primit împunsătura „barrei", deci, dacă nu e lucrat suficient şi dacă un început de oboseală şl de teamă nu a făcut să-i slăbească forţele sale nemăsurate. „Barra" îl pune pe gânduri şi la scenă finală, taurul e mult mai reţinut şi mişcările sale se mărginesc la un adevărat duel între el şi om.

Semnalul trâmbiţei, ceva mai prelungit de data aceasta anunţă publicului momentul suprem, în care trebuie să se remarce curajul şi sângele rece al toreadorului, abilitatea şi siguranţa sa.

.,Muleta" intră în luptă. Ea e formată dintr-o bucată de stofă roşie ca sângele, sub care se ascunde spada pe care prezentat-o mozo de estoque. Spada se ţine cu mâna dreaptă, în vreme ce muleta cu stânga şi ea stă întinsă, mulţumită unui lemn care o ţine astfel.

Matadorul prezintă muleta taurului, care se apropie încet socotindu-şi mişcările ca să ajungă cât mai sigur pe acela care începe să-1 enerveze. În aşteptare, maestral stă neclintit şi când fiara se apropie, gata să ia în coarne stofa roşie, se ridică în vârful picioarelor, se încordează şi îndreaptă spada orizontal între coarnele taurului.

E foarte greu ca taurul să fie bine atins de la prima lovitură. Fiara e deja deprinsă cu primejdia şi ştie că omul o face să sufere şi atunci vrea să termine odată cu acest duşman. De aceea nu se mai repede fără socoteală, de vreme ce a învăţat că toate eforturile sale, pe care le-a desfăşurat până atunci nu au servit la nimic. Acum lucrează cu vicleşug şi caută, printr-o tehnică savantă, să dejoace şi să surprindă renunţa la luptă şi atunci intervine a doua lovitură care-i curmă suferinţa pe care o îndură de o jumătate de oră.

Acest moment suprem e cel mai greu al corridei, pentru că înjunghierea trebuie îndeplinită conform cu litera regulamentului şi omorârea trebuie făcută cu nobleţă, aşezându-se în faţa fiarei, cu corpul îndoit ca un arc şi cu coarnele fiarei în piept. Este de remarcat această siguranţă a matadorului, care lasă taurul să se apropie până la un metru, aţâţându-l cu muleta, şi apoi cu mâna dreaptă întinsă, ţine spada orizontal, fixează taurul în albul ochilor, ca şi cum ar voi să--l hipnotizeze, se saltă uşor pe vârful picioarelor, într-o poziţie impecabilă şi la prima mişcare a taurului, care încearcă să-şi scoată din luptă adversarul, îi înfige spada în grumaz la câţiva centimetri de rădăcina coarnelor.

Dacă lovitura n-a fost de o precizie aproape matematică, sau dacă o mişcare a taurului face ca vârful spadei să devieze, coarnele, care se află numai la câţiva centimetri de pieptul toreadorului, în mod fatal trebuie să-l străpungă.

Adeseori, cei mai mari maeştri şi-au pierdut viaţa în această minută finală, atât de uşor de povestit, dar atât de greu de executat !...

Animalul inteligent prevede lovitura fatală şi observă cele mai uşoare mişcări ale omului. Din clipa în care acesta se saltă pe vârful picioarelor şi întinde spada, se fereşte la dreapta sau la stânga şi se repede dintr-un pas şi omul absorbit de gândul de a-şi plasa bine lovitura, n-are timpul material să evite lovitura coarnelor, de vreme ce distanţa între el şi fiară e extrem de mică.

Dacă matadorul apreciază primejdia iminentă şi, la rândul său, se dă înlături ; dacă, în sfârşit, n-ar sta cu bravură în faţa fiarei în poziţia regulamentară, publicul protestează, huiduieşte şi fluieră, considerându-l poltron.

— Caşnicero! — urlă mulţimea într-un glas şi aceasta e cea mai mare insultă ce se poate adresa unui matador —“măcelarule”….

Dacă, dimpotrivă, stă cu curaj în faţa fiarei, e în primejdie să fie împuns şi totuşi îşi plasează lovitura salvatoare, aclamaţiile nu se pot descrie.

— Ole! Ole!... Viva!... — izbucneşte din toate părţile şi spectatorii, în picioare, aclamă pe omul care a fost la un centimetru de moarte sigură, pe care a înfruntat-o numai spre a arăta semenilor săi curajul său admirabil.

Afară de strigăte, aclamatii şi aplauze, lumea din arenă vrea să-şi arate şi mai precis entuziasmul şi atunci bărbaţii îşi aruncă pălăriile în arenă, unii chiar hainele sau alt vestmânt ce nu-i este absolut indispensabil, batistă, cravată, guler. Femeile flutură şalurile lor, aruncă flori şi la rândul lor, aruncă ce au la îndemână în arenă, nu arareori hainele sau alte bijuterii de preţ...

Dimpotrivă, în caz de laşitate, după ce au huiduit şi fluierat, aruncă pe pistă gologani de cinci sau zece centime...

Oricum ar fi fost omorât taurul, cei doi cai, de care am vorbit la prezentarea quadrillei, sunt aduşi în arenă. Sunt înhămaţi la cadavrul taurului învins şi fac înconjurul pistei în aclamaţiile mulţimei. De vor fi fost cai ucişi în timpul corridei, aceştia vor face şi ei parte din această procesiunii macabră, fiind tărâţi în urma taurului.

Imediat, muzica începe să cânte şi la semnalul trompetei vine rândul celui de al doilea taur.

O corrida e formată dim circa şase tauri ucişi, aşa că durează aproximativ trei ore, dat fiind că un taur trebue sacrificat într-o jumătate de oră. Această obligaţiune provoacă multe plictiseli toreadorilor care, adesea, îşi pierd popularitatea sau renunţă la contracte foarte importante.

Am arătat, că trompeta dă semnalul fiecărei faze a luptei şi fiecare fază e limitată prin regulament. Adesea se întâmplă, ca taurul să nu fie „lucrat" îndeajuns, cum se zice în limbajul taurin şi în timpul când trebuie să fie ucis, nu se apropie de matador sau nu-i permite să aibă situaţia regulamentară spre a-l putea ucide.

Omul îşi dă toate silinţele să ajungă la acest sfârşit. Şi pentrucă timpul trece şi minutele sunt numărate, trompeta sună sfârşitul, fără ca matadorul fi terminat opera...

Animalul e introdus viu în cuşcă, în vreme ce matadorul e silit să se ascundă de ochii mulţimii.

Alte ori se întâmplă, ca matadorul să se afle în faţa unui taur imposibil de condus, şi vrea să scape de el. El trebuie să se adreseze preşedintelui, deşi aceasta e o tirajul său:

- Renunţ la taurul meu! strigă el. Preşedintele va aplica sancţiunile prevăzute de regulament.

- La închisoare! va porunci el.

- La închisoare! — va urla mulţimea.

- Fie şi la închisoare! — va zice matadorul, care şi-a dat perfect de bine seama că bestia e mai tare decât el şi că sigur l-ar fi ucis...

Ordinul presedintelui este executat imediat şi agenţii forţei publiice arestează pe omul lipsit de curaj. El e transportat la închisoare şi va suferi o închisoare aşa zisă administrativă, pe un termen hotărât de preşedinte.

Este inutil să spunem, că astfel de cazuri se ivesc foarte rar, dat fiind că matadorul preferă moartea unei asemenea ruşini, în faţa unui public care la sosire i-a făcut atât de călduroasă manifestaţie.

Nu trebuie să credem însă, că debutanţii sunt acei care apelează la asemenea ruşinoasă scăpare; dimpotrivă, bătrâni hârşiţi în meserie, care au ochiul sigur şi care recunosc taurul de neînvins. Aceştia, dealtfel, şi-au terminat cariera şi sunt în ajuns de a se retrage, spre a trăi liniştiţii în vre-o frumoasă proprietate din Andaluzia, cu milioanele strânse în faţa coarnelor taurilor. Ei sunt mai puţin impresionabili de părerea publicului, care pentru ei nu mai are importanţă, de vreme ce nu mai poate împiedeca o carieră spre sfârşit.

Ceilalţi, cei tineri, debutanţii, care abia au început cariera, preferă să fie ucişi, decât să se dea înapoi din faţa fiarei, chiar dacă îşi dau seama de moartea iminentă. O „cojită", adică o împunsătură, dacă nu e gravă şi scapă cu viaţa, e cea mai bună reclamă a unui matador. Toată presa vorbeşte multă vreme şi în cel mai scurt timp devine cunoscut şi obţine astfel contractele cele mai avantajoase pe care nici nu le-ar fi visat mai înainte.

Se zice, „orice rău spre bine". Acest proverb, atât de cunoscut, se aplică fără nici o derogare în viaţa şi cariera toreadorului.

* *

*

După această povestire sumară, care dă o ideie destul de vagă de ceea ce înseamnă o corrida, este interesant să ne ocupăm şi de aspectul spectatorilor în timpul „fiestei".

Am arătat că marele public îşi manifestă zgomotos, impresiile favorabile sau defavorabile. Fiecare mişcare reuşită, fiecare situaţie dificilă, fiecare atitudine savant ştiinţifică a toreadorului smulge strigăte de entusiazm şi de încurajare, pentru omul care îşi primejduieşte viaţa.

În fiece minut, se aud strigăte „Ole!..." sau la fiece mişcare antipatică se aud fluierături şi un murmur de dezaprobare, care creşte pe măsura greşelii făcute.

Dar aceste manifestări sunt numai din partea publicului de pe locurile ieftine. Publicul elegant se abţine de la manifestări zgomotoase, urmăreşte numai, cu mai mult sau mai puţină atenţie; însă din snobism neglijează în a exterioriza, de teamă să nu cadă în banal, în ochii mulţimii.

Mulţimea plebee face tot farmecul ce-l dă zgomotul şi-mişcarea, după cum cei bogaţi fac strălucirea luxului şi a bogăţiei.

Se mai observă, că după ce cadavrul ultimului taur a fost transportat în locul într-adins determinat, deoarece carnea lui se va vinde a doua zi fiind foarte căutată de gurmanzi, spectatorii încep să iasă şi de rândul acesta în aceiaşi dezordine ca la intrare. Cei care se înghesuie la ieşire sunt tot cei mulţi şi umili.

Cei bogaţi au automobilele sau trăsurile lor, care îi aşteaptă la ieşire şi apoi au tot interesul să mai întârzie, spre a
vedea şi a fi văzuţi. După ce grosul mulţimii s-a scurs şi se aşează la ieşire pe două rânduri, ei defilează prin mijloc, lăsând să li se admire podoabele şi bogăţia, până ce se urcă în trăsuri.

E un joc inofensiv de vanitate, care face parte din „fiesta brava".

Trebuie să se facă văzuţi şi corrida e cea mai nimerită ocazie pentru acest scop.

Cei săraci nu se înghesuie însă la ieşire spre a privi bogăţia nobleţei; ei aşteaptă eroii zilei!...

Vor să se manifeste, să aplaude, să aclame; ei ţin să arate cât mai de aproape entuziasmul lor, acelora care şi-au primejduit viaţa, pentru plăcerea lor, şi când vor trece, nu vor precupeţi exteriorizarea mulţumirii lor, deşi rămân muţi la trecerea celei mai frumoase trăsuri.

Se întâmplă, cu alte cuvinte, tocmai contrariu de ce se întâmplă la majoritatea teatrelor, unde pătura de sus are intrarea liberă în cabinele artiştilor. Aici, plebea admiră. Ea se interesează efectiv de toreadori şi-i recompensează pentru curajul şi îndemânarea lor.

Ieşirea, deci, e tot atât de interesantă ca şi intrarea, aşa că „fiesta brava" ţine în genere de la amiază, — din cauza preparaţiilor. — până în amurg. Dacă propriu zis, corrida se termină către şase, publicul nu părăseşte piaţa, până la şase şi jumătate şi toreadorii pleacă şi mai târziu, dat fiind că sunt obligaţi să suporte tot felul de interviuri din partea ziariştilor şi felicitări şi prezentări nesfârşite.

În aşteptare, lumea se înşiruie la ieşire şi pe tot parcursul ce va urma trăsura maeştrilor spadei, aşa că mişcarea durează până la şapte şi mai târziu.

Agenţii de circulaţie au o muncă extraordinară, ca să poată asigura circulaţia! Automobile, trăsuri, pietoni staţionează în tot drumul, se mişcă greoi şi împiedică pe cei ce n-au nimic de a face cu manifestanţii.

Încă odată, în aceeaşi zi, vor avea ocazia să admire defilarea femeilor împodobite. Defilarea, în general, continuă suficient de îndelung, până ce publicul încet-încet se împrăştie prin cafenele, cârciumi, ca, în sfârşit, să se ducă acasă.

E de remarcat un eveniment, destul de natural de altfel : când toreadorii se duc la arenă, zâmbesc mai mult sau mai puţin din inimă, fiindcă se gândesc că poate să le fie ultimul drum pe care-l fac. La înapoiere, sunt, într-adeăr, radioşi, bine dispuşi şi gata să mulţumească aclamaţiilor. Ei au acum în mâini capele şi gâtul înfăşurat în fular, spre a nu răci, după exerciţiul periculos pe care l-au

făcut. Mulţumirea, însă, îi face să uite şi oboseala fizică şi cea imorală.

„Fiesta brava" este sfârşită. Maeştrii se vor odihni până Duminica viitoare, în vreme ce publicul discută cu aprindere fie fosta, fie viitoarea corrida. Reporterul taurin, ziarele de specialitate şi în genere presa, dau tot timpul motiv de discuţie la cafenea şi astfel eternizează „fiesta brava" la aceia care au, ca principală preocupare, discuţiile asupra taurilor.

DIVERSE FELURI DE CORRIDA

Cititorul a putut asista la o corrida, din descrierea pe care am făcut-o ,,fiestei brava".

Această sărbătoare are însă varietăţi pe care suntem datori să le semnalăm, spre a putea da o ideie mai precisă, acelora care se interesează de această bărbătească manifestare.

În ce priveşte prologul şi epilogul, la toate manifestările rămân neschimbate.

Mulţimea se va îndrepta spre arenă cu acelaşi entuziasm, fie că e vorba de corrida, de novillada, de corrida de noapte sau de „şarlotada", deşi diferă între ele.

În primul rând, se cuvine să vorbim de „novillada".

Am arătat mai sus, că spre a putea pretinde titlul de matador de tauri, toreadorii trec mai întâi prin gradul inferior, acela de „novillero". Această denumire vine dela vârsta taurului, pentrucă în limba spaniolă „novillo" înseamnă taur tânăr şi, ca să precizăm, tauri care n-au împlinit doi ani, vârsta limită, care determină novilada.

Această importantă deosebire e anunţată prin afişe, aşa că publicul ştie la ce se aşteaptă în arenă.

De altfel, şi-ar putea da seama imediat, după mărimea taurilor, cum şi după jocul toreadorilor, care e diferit, de vreme ce au în faţă „novillos", iar nu tauri.

Se pretinde, că un novillo n-are în genere, aceiaşi forţă ca un taur care a împlinit patru ani. Această concepţie e destul de relativă, căci la doi ani, taurul e destul de bine format şi posedă o pereche de coarne tot atât de solide, ca unul de patru ani.

În schimb, se afirmă, că taurul tânăr e mult mai zvelt decât taurul matur şi că are posibilitatea să facă mişcări mult mai repezi, astfel că „novillero", deşi are şansa unui adversar mai puţin puternic, are, în schimb, de luptat cu iuţeala şi zvelteţea lui. Ceea ce înseamnă că primejdia e aproape aceiaşi pentru om.

Din această cauză sunt destul de mulţi toreadori, care au excelat în acest gen şi care, din cauza entuziasmului publicului şi a preţului ce li se oferă, au rămas în această categorie şi chiar au primit moartea în arenă, ca „novilleros". Programul luptei e întru câtva diferit şi-l vom examina, spre a putea vedea diferenţele, care, deşi sunt vagi, au totuşi mare importanţă pentru cunoscători.

În primul rând, trebuie să notăm că „novillada" poate să se facă atât după amiază ca şi corrida, cât si noaptea, între 10 şi 1. În acest caz, pista e iluminată puternic, spre a permite oamenilor să poată lucra întocmai ca ziua, sub soarele cel mai viu.

Intrarea cuadrillei se efectuează la fel ca la corrida. Este deasemenea un preşedinte, care observă aplicarea regulamentului. Ieşirea taurului tânăr se face ca şi la corrida. Jocul toreadorului, al banderillerilor e acelaşi.

Diferenţa cea mai importantă este lipsa picadorilor.

Partea a treia a corridei e în genere suprimată fiindcă se consideră că „novillo" e suficient „lucrat" şi poate fi ucis, fără intervenţia picadorilor, aşa că, după „banderiilo" trompeta sună scena- finală.

Se pot vedea însă şi cazuri când intervin picadori. Aceasta nu este însă regulamentar şi depinde de hotărârea preşedintelui care poate permite „barra", dacă-şi dă seama de forţa şi inteligenţa fiarei.

În rezumat, „novillada" este în realitate o corrida, la care însă nu iau parte picadorii, aşa că omorârea taurului se face după ce banderilerii şi-au terminat misiunea.

Se poate asista la “novillados" cu tauri şi mai tineri, care se numesc “beceros", iar lupta, becerada.

Această manifestaţie e însă foarte rară şi se face pentru toreadorii care n-au vârsta legală, adică 21 de ani.

Aceşti tauri mititei sunt întrebuinţaţi şi pentru „char-lotadas" care e un soi de parodie a corridei.

S-au văzut totuşi „beceradas" minunate, cu ocazia cărora, tineri toreadori au făcut dovada celei mai mari îndemânări. Aşa de pildă, s-a putut admira exibiţiile fiilor lui Bien-venida, matador de cea mai mare reputaţie, dar retras de câţiva ani.

Este foarte natural, ca fiii unui mare toreador, care au văzut şi simţit gloria tatălui lor, să îmbrăţişeze şi ei aceiaşi carieră primejdioasă. În genere, am văzut că părintele se opune la acest lucru, dar în cazul Bienvenida, tatăl n-a voit să se pună în calea simţămintelor şi iluziilor copiilor.

Deşi retras de pe pistă, Bienvenida a crezut de datoria sa să coboare în arenă, nu ca să lupte el însuşi, dar spre a ajuta cu sfaturile sale competente pe acei care se prezentau: publicului, pe răspunderea sa, dat fiind că aceştia nu erau majori.

Cu un profesor ca Bienvenida, e foarte natural ca tinerii toreadori să facă minuni şi dacă nu se luptă cu novillo sau tauri, aceasta e din cauza taliei lor aşa de mici, încât chiar pentru beceros, nu sunt potriviţi.

Aceasta nu împiedică însă, pe tineri, să facă admirabile lupte, urmând sfaturile bătirânului, care totdeauna se află lângă ei.

Fiii lui Bienvenida au avut 14 şi 16 ani, când s-au coborât în arenă, ceea ce reprezintă un caz de rară precocitate, ţinând seama de curajul necesar pentru greul meşteşug pe care amândoi l-au îmbrăţişat.

* *

*

Dintre toate luptele, cea mai amuzantă e „charlotada", mai ales pentru străinii care nu sunt famiiliarizaţi cu corrida.

Am arătat că charlotada e un fel de parodie a corridei şi se efectuează cu beceros, adică cu tauri mai mici de doi ani.

Această titulatură de „charlotada", merită o explicaţie, deoarece e o numire cu totul modernă.

Toată lumea cunoaşte pe marele artist al ecranului Charlie Chaplin care e poreclit Charlot. De vreme ce Charlot e considerat ca prototipul râsului şi omul prin excelenţă excentric, organizatorii de lupte de tauri au voit să imortalizeze numele său în acest gen de spectacol, care n-are nimic din corrida, propriu zisă, dar care are de scop, să amuze publicul şi mai ales pe copii.

La început, chiar actorul principal se îmbrăca, în costumul clasic al lui Charlot şi-i purta numele.

Programa charlotladei e aproximativă; variază după ai* tistul principal, care trebue să ştie să provoace lin râs cât mai generos spectatorilor.

Trebuie să spunem aici, că artiştii ce se prezintă într-un asemenea spectacol, sunt şi ei la rândul lor toreadori, deşi au de luptat cu mult mai mici primejdii.

Personajele charlotadei sunt mai totdeauna următoatoarele: Don Tacredo, care e îmbrăcat în alb şi are faţa şi mâinile pudrate, ca să pară de marmură. El se urcă pe un piedestal şi face pe statuia. Imediat se dă drumul taurului care priveşte în toate părţile şi, în sfârşit, se apropie de statuia vie. El priveşte nehotărât. Nu ştie dacă trebuie să atace statuia şi atunci se învârteşte în jurul ei, ca să-şi dea seama dacă e om sau statuie. În acest timp, don Tancredo stă în completă nemişcare şi animalul la urmă se hotărăşte să-l lase în pace. El se depărtează puţin, fără însă a-l slăbi din ochi şi la cea mai mică mişcare, se apropie din nou, dar se opreşte iarăşi în faţa imobilităţii şi a culorii curiosului său aversar.

Aceasta nu împiedică pe unii tauri, ce nu sunt aşa de răbdători şi care deşi nu atacă la prima vizită, să se repeadă la prima mişcare sau schimbare de poziţie, şi bietul don Tancredo abia are vreme să fugă şi să se adăpostească de furia taurului care îl urmăreşte.

Câteodată, taurul nu pare dispus să atace pe don Tancredo şi atunci acesta caută să-l aţâţe cu mişcări curioase, care adesea înspăimântă pe bietul animal, dar distrează publicul care aplaudă şi strigă.

În alte împrejurări, adică atunci când taurul e dispus să atace şi tot timpul trage cu coada ochiului să surprindă o mişcare a statuii vii, alţi tovarăşi ai lui Don Tancredo caută să îndepărteze animalul şi în acest timp e înlocuită statuia vie cu o statuie fragilă de gips, de aceleaşi dimensiuni, dar în altă poziţie.

Tancredo se furişează după o barieră şi abia atunci taurul e lăsat în pace. Acesta, foarte intrigat de această schimbare, îşi reaminteşte probabil că mai-nainite statuia avea braţele încrucişate şi acum le are ridicate spre cer şi atunci se repede asupra ei şi o răstoarnă transformând-o în mici fărâme...

Trebuie observată cu atenţie deziluzia taurului care credea că atacă pe duşmanul lui. De acum începe să fie incapabil să rnai atace. E convins că va fi din nou păcălit şi don Tancredo, care revine pe piedestal, poate face toate mişcările, fără ca el să se mai apropie. Nu mai vrea să fie înşelat. Desigur, îi e ruşine de publicul care râde... inteligenţa şi mândria îl reţine să se facă ridicol încă odată.

Tocmai atunci însă, el e păcălit mai din belşug şi publicul râde mai cu poftă.

Altă figură a charlotadei este,,botonea".

„Botonea" înseamnă picolo de hotel sau restaurant.

În genere, un tânăr sau un toreador de talie mică joacă acest rol, de altfel destul de important. El e, natural, îmbrăcat cu costumul,.chasseurului" de hotel şi are pe cap căciuliţă clasică din filmele comice.

El necăjeşte taurul care-l atacă fără răgaz, ca şi în corride sau novillade, dar cum taurul e relativ tânăr, omul poate să-l apuce de coarne şi să-i oprească un elan nu prea violent sau să-i sară peste spinare.

Apoi se lasă urmărit de taur făcându-se că îi e teamă de el, cade din timp în timp părând terorizat.

Personagiile charlotadei pot fi diverse şi figurile cât mai variate.

Trebuie însă să vorbim de adevăratul Charlot care se va prezenta îndată pe pistă cu pălărioara sa tare, pusă pe o sprânceană şi cu bastonaşul său de trestie.

Nu e uşor de descris tot ceea ce face Charlot. Unii, cu ajutoruil cozii de la jachetă, aţâţă taurul, apoi vor să-l ucidă cu bastonaşul care adesea se frânge de grumazul taurului. Se joacă cu un cerc pe care-l azvârle între picioarele taurului. Acesta, enervat, voieşte să-l oprească.

Apoi Charlot se vâră într-un coş cu nuiele, de unde scoate capul. Taurul se repede, loveşte coşul, în care Charlot a avut grijă să-şi bage capul şi coşul se dă de-a rostogolul, în vreme ce „becero" mai dă şi alte lovituri de coarne.

Conform legii gravităţii, corpul lui Charlot e totdeauna jos, aşa că coarnele taurului nu reuşesc să perforeze decât coşul în partea goală de deasupra.

Dacă taurul se plictiseşte de acest joc inutil, omul dinăuntru caută să-l aţâţe din nou şi nu e greu, fiindcă e suficient să scoată capul sau mâna, ca taurul să reînceapă munca sa zadarnică.

Jocul lui Charlot e atât de variat încât n-am putea povesti totul riscând să lungim prea mult acest capitol.

Altă figură, din cele mai interesante, e aceea executată de aşa numitul „guardia torero".

E vorba de un toreador îmbrăcat în uniforma unui gardian de stradă, pe care spaniolii îl numesc „guardia civil" sau, pe scurt, „guardia".

Acesta are tot echipamentul necesar funcţiei şi se repede pe pistă spre a pune bună ordine. Nu e nevoie să spunem că „becero", intrigat de noul personaj, se repede asupra lui şi gardianul, care se face că urmăreşte să pună ordine, se vede silit să se pună pe fugă, din faţa taurului care-l urmăreşte.

În groaza sa, începe să arunce în taur cu echipamentul, începând cu şapca, apoi centironul, sabia, până la cămaşă. Toate aceste obiecte aruncate asupra taurului îl aţâţă şi mai-rău şi omul e urmărit cu înverşunare.

Sunt unii dintre „guardia" care par atât de îngroziţi încât caută să scoată şi pantalonii. Se poate închipui ce haz face publicul şi cum aplaudă...

După „guardia torero", care e o glumă atât la adresa artei taurine, cât şi la adresa gardienilor, care vor să-şi bage peste tot nasul, charlotada e spre sfârşit.

Se poate totuşi introduce şi alte numere, dacă mai e vreme. Câteodată numere chiar neanunţate.

În genere, taurul nu e ucis în această manifestare. Uneori însă, „guardia", pentru „demnitatea" uniformei are această misiune.

El va ucide cu chiar sabia sa, nu cu spada clasică a matadorului, şi cât mai stângaci şi comic posibil. Uneori se va urca chiar călare pe taur spre a-i înfige sabia între coame. Acesta este însă imposibil, pentru că animalul, imediat ce se simte încălecat, sare, se trânteşte la pământ; — pe scurt, face totul ca să se scape de călăreţ. Nu e nevoie să spunem, că taurul reuşeşte totdeauna să scape de om, fiindcă nu e uşor de încălecat un asemenea animal.

Charlotada este deci o distracţie, un spectacol din cele mai amuzante, atât pentru oameni mari cât şi pentru tineri, atât pentru cunoscători, cât şi pentru profani. Dat fiind, că animalul adesea nu suferă nici un rău şi că pe de altă parte, nu se poate admite o primejdie nici pentru artişti, putem spune că charlotada e cea mai distractivă din manifestaţiile taurine şi agreabilă publicului din orice ţară şi de orice temperament.

Alt gen de lupte cuu taurii, în care se pare că portughezii excelează, e „torero călare".

Toreadorul, care luptă cu fiara, e călare şi se numeşte,,rejoneador " şi calul său e astfel dresat, ca să evite împunsăturile taurului. Calul trebuie să fie foarte puternic şi mai ales foarte inteligent, spre a putea fi pus la adăpostul coarnelor fiarei, fie că e încălecat sau nu.

Spre a ne putea face o idee de acest gen de luptă, trebuie să ştim că „rejoneador"-ul este un picador care intră în: arena de la începutul luptei. Este armat cu „barra", ca şi picadorii obişnuiţi şi cu acelaş sistem evită loviturile taurului, Trebuie să ţinem însă seama, că el încalecă un cal viu, curajos şi acesta în realitate este adevăratul erou al luptei..

Calul ,,rejoneador "-ului n-are ochiul dinspre centru acoperit, ci el apare cu curaj privind ţintă în ochii adversarului, îndată ce taurul se repede, calul îl evită cu o mişcare rapidă , în vreme ce cavalerul îndepărtează fiara cu ajutorul suliţei, ca să evite orice posibilitate de atingere a calului.

Dacă, însă, omul vede că taurul ia o direcţie care pune calul în situaţia de a nu putea evita lovitura, mai ales din cauza greutăţii sale, atunci sare jos şi lasă calul liber şi urmărit de taur. Calul mai totdeauna reuşeşte să se pună la adăpost.

Foarte rar, un cal de rejoineador este ornorât de taur şi publicul aplaudă călduros dibăcia calului, care ştie să scape de furia mereu crescândă a fiarei.

Este inutil să arătăm, că,.rejoneador"-ul este un matador de mâna întâi şi el se află adesea în situaţii atât de dificile, încât trebuie să cunoască dumnezeeşte arta taurină ca să poată evita o moarte sigură. Trebuie să mai adăugăm, că intervenţia într-o corrida, a unui „rejoneador", este din; cele mai interesante şi dă o strălucire specială sărbătorii, dat fiind noutatea emoţiilor.

Mulţi matadori s-au distins în acest gen minunat de luptă, care totuşi un este prea obişnuită în Spania.

Se văd din când în când, asemenea lupte şi atunci .,rejoneadorii" sunt mai toţi portugezi. În timpul corridelor regale, adică acele corride onorate cu prezenţa regelui şi a familiei regale, se vede aproape întotdeauna o luptă cu toreador călare, în care scop se caută un „rejoneadar" de mâna întâi.

Acesta ştie să arate nu numai că e matador maestru, dar şi un excelent călăreţ şi are un cal admirabil dresat, care emoţionează în aceiaşi măsură pe spectatori.

Toate acestea sunt variaţiuni ale corridei, care ,totuşi, au aceiaşi temă: lupta între fiară şi om, lupta între inteligenţă şi forţa brutală.

S-ar putea pune întrebarea, pentru care motiv se fac toate aceste variaţiuni, ajungându-se chiar până la manifestaţia burlescă a ,,Charlotadei ".

Ar fi foarte greu să se dea un răspuns precis şi definitiv, dar, considerând că această luptă e o artă ca oricare alta, deşi mulţi profani o confundă cu sportul, explicaţia s-ar găsi aici.

În această ordine de idei trebuie să mai ţinem seama şi de dorinţa impresarilor, care voind să atragă şi publicul tânăr, copii în genere, s-au gândit la „Charlotada", şi astfel, mărind numărul spectatorilor, măresc şi suma reţetei.

Acesta pare motivul cel mai întemeiat în ce priveşte Charlotada şi Becerada. În ce priveşte celelalte variaţiuni ale corridei, ar putea să fie explicate prin un cât mai mare interes al publicului faţă de intervenţia oricărei noutăţi în program, cum e de exemplu intervenţia unui rejoneador, care totdeauna atrage un public numeros.

În concluzie deci, toate genurile au drept motiv o cât mai mare reţetă şi un cât mai mare beneficiu pentru impresar.

GREUTĂŢILE MESERIEI

Am arătat marele pericol la care se expune toreadorul în arenă şi după cele descrise, ar fi inutil să revenim asupra acestui capitol.

Primejdia, de altfel, are mai multe laturi şi prima este reprezentată mai ales, prin vigoarea, (combativitatea taurului şi curajul său. Regulamentul, însă, adaugă greutăţii meşteşugului anumitie prescripţiuni foarte obscure, pe care trebuie să le lămurim.

Ca să dăm însă o ideie cât mai precisă a nenumăratelor greutăţi ale meşteşugului, e preferabil să cităm un episod autentic din viaţa unui toreador, care constituie cea mai bună dintre explicaţiile ce se poate da asupra acestei chestiuni.

Este vorba de un fapt care a preocupat în cel mai înalt grad atenţiunea publicului şi pe care fiecare îl explică în felul şi după sentimentul său. Vom căuta să dăm aici versiunea cea mai naturală şi cea mai aproape de realitate, care a fost cu multă timiditate trecută în presă şi care, totuşi, pare cea mai plauzibilă tuturor acelora care cunosc nu numai facultăţile speciale ale omului care e protagonistul acestei drame, dar mai ales arta taurină în genere.

Iată povestea:

Joselito, poreclit „El gallo", adică „cocoşul", era unul din tinerii toreadori, care numai în câţiva ani ştiuse să deştepte interesul artei sale, nu numai în Spania, dar şi în America latină.

De origine foarte umilă, ca mai toţi maeştrii spadei, se distinsese din cea mai fragedă tinereţe pentru dragostea ce avea faţă de arta taurină şi cu ajutonul curajului său tineresc luă parte la „capeas" din orăşel arătând astfel rarele sale mijloace ca să ajungă un toreador de frunte.

La 14 ani, primise botezul focului şi verificase forţele şi vicleşugul taurului; de la această vârstă, el a continuat să se intereseze de această periculoasă artă şi se prezenta peste tot unde era o corrida cu scopul de a se instrui observând maniera de luptă a maeştrilor spadei, din epoca sa.

Repede fu remarcat de un crescător de tauri, care a crezut nimerit să-l lanseze pe curajosul tânăr şi în curând Joselito nu scăpa nici o corrida, fie la Madrid, Sevilla sau Barcelona. Avea, de altfel, relaţii cu cei mai mari matadori aiepocii şi toţi erau de acord, că Joselito va trebui să devină întro zi maestrul maeştrilor în arta taurină.

Ajunse repede „mozo de estoque" al unui mare matador, şi în această calitate se scoborî pe pistă şi se găsi faţă în faţă cu fiara.

Curajul său în acest rol atât de inexistent fu întotdeauna atât de remarcabil, încât critica îl relevă şi publicul începu să-l urmărească. Numele său începu să apară prin ziare şi să devnă popular, prin felul cum ştia să-şi servească matadorul. Atunci fu poreclit „El gallo" fiindcă mişcările sale erau aşa de suple şi de fine încât o asemănare naturală se făcea, între el şi un cocoş. „El galllo" era un „mozo de estoque” care nu se dădea înapoi din faţa furiei fiarei şi care îi evita elanul prin simple mişcării ale trupului, fără măcar să se clintească din locul unde trebuia să stea după regulament.

Dar afară de obligaţiunile sale taurine, Joseilito nu lipsea de la nici o corrida, unde se putea admira măestria marilor matadori îşi el căuta totdeauna să se aşeze în mijlocul publicului spectator şi aproape de barieră, spre a putea observa cu toată atenţia jocul acelora, fără să piardă nici o mişcare, pe care ar fi putut-o utiliza la rândul său.

Marile corride erau pentru Joselito adevărate cursuri academice, unde profesorii se perindau pe rând.

Debutul efectiv al carierei sale este legat însă de un fapt în afară de rolul său. Mania de a asista la toate corridele, în timpul liber, a fost cauza renumelui său mondial. S-a întâmplat un fapt ieşit din comun, o împrejurare specială care l-a făcut să fie încoronat cu lauri pentru totdeauna.

Într-o zi, pe când asista la o corrida la Madrid, în timpul căreia publicul dezaproba furios lucrul matadorului, Joselito crezu necesar să intervină pe pistă.

Matadorul în chestiune era un mare artist. În ziua aceia însă, nu era “în formă", aşa cum se zice. Avea o teamă vizibila de taur şi publicul protesta contra manierelor nereglementare cu care lupta.

Preşedintele îi dăduse până atunci două avertismente pentru lucru nereglementar, dar matadorul nu putea să-şi stăpânească teama în faţa animalului care era dintre cei mai fioroşi.

Marele matador se considera deja învins şi protestele publicului îi mărea descurajarea, de vreme ce, la un moment dat, s-a îndreptat spre loja preşedintelui;

— „Domnule preşedinte, vă anunţ cu regret că nu vreau să ucid acest taur... n-aş putea să-l ucid...", mărturisi el în sfârşit.

- Renunţaţi? întrebă preşedintele cu asprime.

- Da. Renunţ.

- La carceră! la carceră! — urla publicul furios, cerând arestarea aceluia, conform regulamentului.

Preşedintele atâta aştepta.

- Dacă renunţaţi... la carceră!

- Fie şi la carceră! zise toreadorul, care în acea clipă nu căuta decât să-şi scape pielea.

El primea, deci, dezonoarea în locul unei morţi sigure...

Tânărul Joselito, care se afla lângă barieră, se îngălbenise ca ceara, după spusele vecinilor. El nu putea pricepe cum, un matador poate să dea înapoi din faţa primejdiei, admiţând chiar că ar fi fost inevitabilă. El spuse celor din jur, că ar fi preferat fără discuţie moartea, decât ruşinea în faţa a 20.000 de spectatori. Joselito nu pricepea poltroneria şi nu admitea ca un toreador să arate în mod public că îi e frică de fiara pe care trebuie s-o combată.

—Eşti prea tânăr ca să poţi înţelege aşa ceva! îi zise un bătrân ce se afla alături. Sunt tauri care e mai bine să nu-i ucizi decât să devii ridicol... Acest om are presimţirea nenorocirii. Îi e teamă, fiindcă vede moartea în faţa lui... Are soţie, copii.. E foarte bolnav astăzi. Nu are curaj astăseară... şi preferă să se retragă. Chiar dacă n-ar fi fost ucis de taur, tot n-ar fi putut face nimic frumos cu el. Mai bine la închisoare... crede-mă, tinere !

Sângele lui Joselito îi ardea în vine. Nici nu voia să audă ce spunea bătrânul şi era capabil să scuipe pe laşul care se retrăsese de pe pistă şi care aştepta ca poliţia să execute ordinul preşedintelui.

El nu răspunse bătrânului şi deodată cei din jur asistară la un lucru neaşteptat.

Joselito îşi scoase haina cu gesturi vii şi mai înainte ca cineva să-şi dea seama de ce face sau să-1 poată împiedica, încalecă peste barieră, sări pe pistă şi apucând muleta şi spada pe care toreadorul le azvârlise, se prezentă teribilului animal, cu spada întinsă, cu trupul înţepenit, ca un mare maestru.

-Ole, mititelule! strigară câţiva spectatori, şi mai înainte ca preşedintele să aibă vremea să poruncească să-l scoată afară, fiindcă adesea se întâmpla ca amatori să sară în arenă şi să-şi găsească moartea, taurul se repezi asupra lui şi Joselito îi şi înfipse spada după cele mai rafinate reguli...

-Ole!... Ole!... Bravo!... strigă mulţimea şi chiar preşedintele care voia să dea ordine în consecinţă, se lăsă subjugat de curajul şi adresa tânărului, în faţa animalului care făcuse pe un maestru să se retragă.

Aplauzele continuau şi ceilalţi toreadori, ce formau cuadrilla, nu se apropiară de Joselito. Şedeau la distanţă, recunoscând astfel, că cel ce sărise pe pistă era mai tare decât ei. La al doilea atac al taurului, spada porni dreaptă şi vârful său atinse punctul vulnerabil al animalului. Taurul îndoi genunchii şi îndată se întinse pe nisip şi Joselito, cu spada ridicată, salută mulţimea care-l aclama cu cea mai mare căldură.

Se credea în intervenţia unui amator oarecare şi, după cum se poate uşor închipui, abia fu scos corpul taurului şi gazetarii năvăliră pe pistă, spre a afla cum stau lucrurile.

Vestea se răspândi repede din toate părţile, cât ai clipi din ochi şi întreaga mulţime află numele tânărului matador improvizat.

—Joselito el Gallo! Viva! Viva Joselito! Bătrânul, oare se afla alături de el în dosul barierei, sări

,deasemenea, pe pistă şi veni la el cu lacrimile în ochi, strigând :

-Joselito, vei fi un toreador celebru!...

Piesa publică articole interminabile asupra intervenţiei neprevăzute.şi vestea sosi şi matadorului pe lângă care lucra Joselito, ca simplu mozo de estoque. Acesta nu-l bănuia atât de capabil şi nu mai găsea laude pentru tânărul său prieten, faţă de toţi reporterii taurini care veneau să-l vadă, laude care într-o anumită măsură se răsfrângeau şi asupra lui de vreme ce Joselito el Gallo era elevul lui, mai -nainte de toate. Acest matador nu scăpă ocazia să recomande pe Joselito, pentru înlocuiri importante şi în curând fu văzut în arenele cele mai renumite, în calitate de banderiller.

Se credea în intervenţia unui amator oarecare şi, după cum se poate uşor închipui, abia fu scos corpul taurului şi gazetarii năvăliră pe pistă, spre a afla cum stau lucrurile.

Vestea se răspândi repede din toate părţile, cât ai clipi din ochi şi întreaga mulţime află numele tânărului matador improvizat.

—Joselito el Gallo! Viva! Viva Joselito! Bătrânul, care se afla alături de el în dosul barierei, sări

de asemenea pe pistă şi veni la el cu lacrimile în ochi,- strigând :

-Joselito, vei fi un toreador celebru!...

Piesa publică articole interminabile asupra intervenţiei neprevăzute.şi vestea sosi şi matadorului pe lângă care lucra Joselito, ca simplu mozo de estoque. Acesta nu-l bănuia atât de capabil şi nu mai găsea laude pentru tânărul său prieten, faţă de toţi reporterii taurini care veneau să-l vadă, laude care într-o anumită măsură se răsfrângeau şi asupra lui de vreme ce Joselito el Gallo era elevul lui, mai 'nainte de toate. Acest matador nu scăpă ocazia să recomande pe Joselito, pentru înlocuiri importante şi în curând fu văzut în arenele cele mai renumite, în calitate de banderiller.

În câteva luni, fu matador de novilles şi, în sfârşit, maestrul său însuşi îi oferi un taur. Nimeni nu putea să ajungă mai repede şi mai sigur la corolarul meşteşugului.

Numele lui Joselito fu în curând în toate gurile şi el nu întârzia să obţină cele mai strălucite contracte în America latină şi mai ales în Mexic unde se născu un veritabil cult pentru tânărul artist spaniol.

Joselito, pe lângă marele curaj şi îndemânare, avea norocul să fie înzestrat şi cu un temperament cald, care-l făcea simpatic din toate punctele de vedere. El nu era toreador aspru, aşa cum se poate închipui, ci era delicat, atât pe pistă cât şi în toate relaţiunile sale, mai ales cu femeile care îl adorau.

În turneele sale în Spania şi America, Joselito avu foarte adesea ocazia să se căsătorească. Adesea i se propuneau femei foarte bogate, care i-ar fi dat posibilitatea să se retragă imediat din arenă şi să trăiască până la sfârşitul vieţii în belşug păstrându-şi strălucirea unei cariere formidabile, pe care o şi cucerise. Mândria sa personală nu-i permitea însă să încheie o căsătorie în asemenea condiţiuii şi amoriul său propriu primejdiile meşteşugului ce şi-l alesese.

Toate propunerile fură, deci, fără nici um efect, Joselito refuzând fără înconjur ofertele de acest fel.

În ce priveşte căsătoria, Joselito avea, de altfel, cu totul altă concepţie.

După cum am spus, el era originar dintr-o umilă familie, trăia într-un sătuleţ situat la câţiva kilometri de Sevilla. În acest sătuc, satul său natal, debutase el, într-o capea organizată de primărie pe piaţa principală şi se făcuse observat din fragedă vârstă, de consătenii săi şi de toţi aceia ce din întâmplare se aflau acolo.

Joselito avea, de asemenea, o vecină mititică, o sărmană fată, bogată numai în frumuseţe şi care fusese tovărăşia sa de jocuri în copilărie.

Când ieşise victorios în capea de debut, el primise felicitările tuturor şi pe ale Pepitei, vecina sa, care atunci avea 13 ani.

Ea îl îmbrăţişase ca o soră, urându-i succes în spinoasa meierie şi Jostelito reuşise, devreme ce, peste doi ani, el era sprijinit de un bogat crescător de tauri şi pleca la Madrid în urmărirea ţelului său.

Joselito considera pe Pepita, ca mascota sa, ca purtătoarea lui de noroc şi înainte de a părăsi satul natal el făcuse legământ să o ia în căsătorie.

În tot timpul călătoriilor sale în întreaga peninsulă, în mijlocul marilor lui succese, Joselito nu uita nici un moment pe Pepita, căreia îi trimetea daruri ori de câte ori un triumf ar fi fost în măsură să-1 facă să-şi uite frumoasa vecină.

În sfârşit, ajuns matador celebru şi având un important contract pentru arena din Sevilla, el se înapoie în satul natal şi prima sa grijă fu aceia să-şi vadă tânăra logodnică ce-l aştepta rugându-se Sfintei Fecioare să i-l ţie sănătos.

Mama Pepitei murise, şi fata rămăsese numai cu tatăl său infirm, care nu mai putea să agonisească pâinea zilnică.

În acest timp, Joselito câştiga zece până la cincisprezece mii de pesetas, pentru o corrida şi putea cu uşurinţă să dea câteva miide pesetas tatălui logodnicei.

Pentru că acesta nu mai avea nici un fel de rost în sat, Joselito, voind să aibă cât mai aproape pe logodnica sa, hotărî pe bătrân să părăsească satul şi să se instaleze la Sevilla.

În acest scop, el închirie o căsuţă frumoasă, înconjurată de o grădiniţă şi după ce o mobilă cu bogăţie, îşi instală lododnica şi pe tatăl ei.

Casa Pepitei, logodnica lui Joselito, deveni în curând local de întâlnire al tuturor specialiştilor în arta taurină, a artiştilor, a ziariştilor, în sfârşit a întregei societăţi fruntaşe din Sevilla. Toată lumea venea aici să-l întâlnească pe Joselito care avea un lung contract şi care în fiecare zi îşi vizita logodnica.

Joselito cheltuia cu bogăţie, astfel, că modesta Pepita se transformă într-o domnişoară dintre cele mai elegante din Sevilla şi natural dintre cele mai anturate.

În calitatea sa de logodnică a celebrului matador, era invitată în toate saloanele de frunte ale oraşului, pentru că astfel anfitrionii ştiau să-l atragă pe matadorul, însuşi, dar profita şi Pepita căci intra într-o lume nouă care nu-i plăcea.

Dar cum totul e trecător în această lume, la sfârşitul sezonului, Joselito se văzu obligat să părăsească Sevilla pentru a pleca în America.

Se scurse un an în linişte, până la întoarcerea maestrului care recoltase milioane de dolari şi obţinea din ce în ce contracte mai importante. Principalele arene, din Spania şi Portugalia, se băteau să-1 angajeze şi de sigur acest fapt făcea să-i sporească valoarea onorariilor.

După două luni de angajamente la Madrid şi o lună la Barcelona şi Valencia, Joselito se înapoie la Sevilla, cu contract pe o întreagă stagiune.

În acest timp, Pepita îşi păstrase toate relaţiile aristocratice, fără însă a uita pe logodnic, care la rândul său, chiar în apogeul gloriilor, trimetea tot ceea ce trebuia logodnicei şi tatălui său. Trebuie să spunem, pentru respectul adevărului, că Pepita avea nurmeroşi pretendenţi, dar ea rămăsese, credincioasă primei sale dragoste.

Sosirea lui Joselito la Sevilla fu sărbătorită aşa cum e uşor de imaginat, dată fiind personalitatea lui şi, natural, Pepita era încântată de această înapoiere neprevăzută. Întreaga Sevilla era la gară, ca să primească pe omul zilei. Toţi bogătaşii trimiseseră echipajele lor cele mai frumoase, fapt care sili pe matador, să meargă pe jos până la hotel, ca să nu jignească pe nimeni. De sigur, i-ar fi fost foarte greu să treacă la rând prin toate trăsurile....

*

* *

Prima corridă a lui Joselito era fixată pentru Duminica Paştelui. El venise însă din Sâmbăta Floriilor, pentru a se distra puţin până la Paşte, de oarece săptămâna sfântă la Sevilla, se sărbătoreşte cu mare fast şi slujbele religioase sunt unice în lume.

Joserlito dorea de asemenea să se mai odihnească şi cum săptămâna sfântă e unica săptămână din sezon, când nu se ţin corride

căută să profite de această împrejurare. Desigur, cea mai plăcută odihnă era aceia lângă logodnica sa la Sevilla.

Foarte credincios şi foarte superstiţios, de altfel ca toţi toreadorii Joselitio n-a scăpat nici o slujbă şi mici o procesiune, iar Pepita îl întovărăşea aproape peste tot.

Într-o seară însă Joselito se afla singur într-o tavernă sevillană aşezati în drumul procesiunii din acea zi ; acolo aştepta şi pe Pepita.

În vreme ce aştepta, un prieten vechi pe care nu se gândea să-l întâlnească la Sevilla se apropie de el.

După primele vorbe de bună întâlnire, Joselito anunţă pe prietenul său de căsătoria sa apropiată, dar acesta îî opri şi-i zise fără înconjur:

- Bine te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci?

- Desigur, prietene. O cunosc de când eram amândoi copii; e cuminte, bună, frumoasă... E săracă ?... ei şi, aceasta nu are nici o importanţă. Am eu destule parale. Ce, crezi_că ar trebui să mă căsătoresc cu o femeie bogată?

- Nu mă feresc să-ţi spui, dragă prietene, că eu un te sfătuiesc să faci această căsătorie...

- Dar pentru ce ?... vorbeşte!... insistă Joselito

- Nu vei fi fericit cu această femeie.... S-a schimbat de când s-a stabilit la Sevilla. Te rog să nu mă întrebi mai mult.

Joselito tresări, ca în faţa unui taur pe arenă, şi zise :

_ Când ai curajul să spui asemenea vorbe şi dacă ai pretenţia că-mi eşti prieten, trebuie să te explici şi încă imediat...

- N-aş putea să precizez nimic. Mi se pare mie că fata nu e potrivită cu tine. Eu nu ştiu nimic, însă lumea vorbeşte că în societatea în care trăieşte ea, sunt anumiţi bărbaţi... care, în sfârşit... eu n-am zis nimic, nu ştiu nimic ; mi se pare numai că... dar azi e Joia sfântă şi n-aş voi să fac păcate. Înţelegi? Nu vreau să-ţi spun nimic, fiindcă eu n-am văzut nimic, numai am auzit. Se vorbesc multe pe socoteala sa, dar cine poate jura că sunt adevărate...

- Caramba! vrei să-mi explici, odată pentru totdeauna? Ce se vorbeşte? Spune! Nu vezi că stau pe jeratic?

- Dragă, până nu faci foc fum nu iese şi n-aş voi să te amărăsc.

- Din moment ce-mi vorbeşti prieteneşte? De vreme ce îmi vorbeşti în propriul meu interes ? Haide! Te ascult!

- Nu e mare lucru! Se zice că Pepita este într-o strânsă prietenie cu preşedintele corridelor. Ea e întotdeauna în loja lui şi-odată chiar a sosit la arenă în trăsura sa. Se zice că îl vizitează chiar seara şi ia parte la toate serbările pe care acesta le organizează în oraş. Eu n-am văzut-o niciodată, dar adesea am auzit vorbindu-se... Dacă vrei, crede; de nu… N-ar strica insă să-ţi mai amâni căsătoria, ca să te poţi informa pe îndelete...

— Preşedintele e tânăr?

—Nu l-ai văzut? Trebuie să aibă cam 45 de ani...

- E necăsătorit?

- Văduv.

- Fără copii?

- Ba nu! Are, cred, trei copii: o fată cam de aceiaşi vârstă cu Pepita şi doi băieţi de 14 şi 16 ani... Locuieşte în vila aceea roşie din fundul străzii celei noi...

—Mulţumesc!

O pauză destul de lungă urmă după aceste cuvinte. Joselito dintr-o înghiţitură sorbi paharul de vin ce-l avea în faţă şi întorcând capul privi în fund, în stradă, unde trebuia să înceapă procesiunea.

Era timpul şi, totuşi, Pepita, care trebuia să-şi găsească acolo logodnicul, nu sosise încă. Prietenul lui Joselito, înţelegând nerăbdarea matadorului, încerca zadarnic sa schimbe cursul convorbirii, căci Joselito era acolo numai cu gândul.

În fundul străzii, primii călăreţi, care precedau procesiunea, începuseră să se zărească. În curând circulaţia era să fie imposibilă pe acea stradă. Pepita n-ar fi putut veni din acea direcţie decât, în urma convoiului, iar din cealaltă parte i-ar fi fost cu totul imposibil.

În vreme ce matadorul îngrijorat privea spre partea din care se zărea venind procesiunea, prietenul său îl zgâlţâi zicându-i:

—Iat-o!

Într-adevăr, o trăsură de piaţă se oprise în faţa cârciumii şi Pepita, îmbrăcată în costumul andaluz, coborî uşurel. Ea voi să plătească birjarul, dar Joselito, de unde era, azvârli acestuia o piesă de cinci pesetas, un „duro" cum i se spune în Spania, zicând:

—Matadorul plăteşte!

Birjarul salută până la pământ, şi fără măcar să-i vie în gând sa dea restul 3 pesetas şi jumătate, întoarse repede, de frica unei contravenţiuni.

Tânăra fată îşi dete de îndată seama că e ceva schimbat în felul de a fi al matadorului care, totuşi, se forţa pe cât posibil să-şi ascundă îngrijorarea şi gândurile ce-l frământau. Prietenul, la sosirea Pepitei, se dusese la o masă ceva mai la o parte.

—Ce ai tu? zise ea, — eşti tare schimbat azi! Ţi-e rău? Ai vreo supărare?... Spune-mi ce ai şi poate pot să te ajut cu ceva...

Joselito însă, răspunse că n-are nimic şi că i se par întrebările fără motiv.

—Nu am nimic!... Sunt ca întotdeauna... Dar azi e Joia Sfântă şi trebue să fim mai serioşi...

— Ai vreun păcat mai mare care te frământă ? îi zise ea. Dacă e aşa, cel mai bun lucru ar fi, să mergem să te spovedeşti, mai bine decât să asistăm la procesiune. Totuşi n-am putea merge înspre biserică acum din cauza aglomeraţiei de altfel nu cred să găsim vre-un preot în biserică... O lumină ţâşni în mintea lui Joselito. Dacă s-ar împărtăşi ea şi preotul i-ar spune luiapoi tot ceea ce a auzit ?!...

Îşi dete însă seama că ar fi imposibil; cu tot aurul ce-l avea înţelese că n-ar fi putut cumpăra pe preotul care s-ar preta la un asemenea păcat.

De altfel acest păcat ar fi căzut şi pe capul lui. Altă ideie însă veni s-o complice pe prima: dacă ar pune-o pe Pepita să-i jure că s-a purtat întotdeauna aşa cum porunceşte religia şi morala ?

Ar fi putut, ea să jure strâmb în Joia Mare? În vreme ce gândurile acestea îl munceau, iar Pepita nu mai înţelegea nimic, procesiunea înainta spre cârciumă. În sfârşit, ajunse şi Pepita mai întâi apoi Joselito îngenuncheară la trecerea Domnului Isus crucificat.

Liniştea era impresionantă. S-ar fi putut spune că toţi îşi reţineau răsuflarea, pentru a nu turbura ultimul somn al Celui crucificat. Numai câteva ţăcănituri a aparatelor fotografice mânuite de englezi şi americani turburau reculegerea generală.

Joselito preocupat continuu de ceea ce auzise, era mulţumit că putea să tacă şi să mediteze în voie; deodată, altă idee îi trecu prin minte, o ideie care avea oarecare legătură cu prima şi care ar fi putut să-l scoată din neliniştea în care se găsea de o jumătate de oră. Era atât de credincios încât nici nu-i putea trece prin minte că cineva ar puteai minţi în faţa lui Isus şi zise Pepitei la ureche aplecându-se încetişor spre ea:

— Pepita, ştii că eu vreau să te iau de nevastă. Îţi jur pe acel ce a suferit pe Cruce, că tu eşti singura femeie pe care am iubit-o pe lume şi în această clipă solemnă te rog să-mi juri şi tu credinţa ta. Dacă vreodată tu ai iubit pe un altul, daca iubeşti pe un altul, în sfârşit, dacă acum nu eşti demnă de dragostea mea, trebuie să mi-o spui deschis. Nu minţi, că Mântuitorul nostru ne ascultă... Vorbeşte!...

Fata nu se aştepta desigur la aşa ceva. Ea fu atât de mirată de pretenţia lui Joselito, încât o clipă rămase cu ochii mari, neputând să scoată o vorbă. El atunci insistă:

—De ce nu răspunzi? Ti-e frică ? Dacă eşti sinceră, ţi se poate întâmpla nimic! Îţi cer un jurământ care să mă asigure. Tăcerea ta ar putea să-mi deştepte bănuieli..

- Cum... bănuieli?...

- De ce nu vorbeşti?

- Nu ştiu. De ce să-ţi spun un lucru pe care-l ştii perfect ? Dacă nu pentru altceva, dar măcar drept recunoştinţă ar trebui să te iubesc mai mult decât pe mine însumi şi când cineva iubeşte un om ca tine nu mai poate iubi pe altul. Ce vrei să mai spun?

- Jură!

- Jur!... de ce nu!

- Eşti demnă de dragostea mea, de încrederea mea?

— Dar, desigur Joselito! Cum poţi să te gândeşti... De ce mă pui să jur...

- Juri! -insistă el...

- Desigur !...

Procesiunea trecuse şi cei doi iubiţi se ridicară şi se aşezară la masă. Joselito era mai vesel şi această schimbare nu scăpă Pepitei.

Această împrejurare şi ceea ce auzise, răspunsurile ce fusese silită să dea o lămuriră puţin.

- Desigur că m-a vorbit cineva de rău — îşi zise ea. Fără să aibă aerul că a înţeles, ea reveni asupra celor petrecute şi întrebă.

— De ce m-ai pus să jur, Joselito ?

— Am avut motivele mele! Ce-ţi pare rău?

— De loc. Vreau numai să ştiu mobilul.

Această frază destul de naturală păru îndoielnică matadorului.

Îşi reaminti că Pepita n-a răspuns din primul moment. Răspunsurile îi fuseseră smulse. Nu cumva răspunsese numai ca să-l liniştească ? Nu cumva era o sperjură ?... Atunci... dacă ar fi fost aşa, nu i-ar fi putut-o ierta niciodată. Cel puţin în faţa crucii ar fi trebuit să fie cinstită. El ar fi respectat această spovedanie şi cu tot răul ce i-ar fi putut face, ar fi apreciat pe aceea care în faţa lui Crist ar fi fost cinstită şi sinceră. Oare nu minţise?

Situaţia îi păru tare dificilă. Ar fi voit sa pună chestiunea pe faţă şi să ceară explicaţiuni asupra relaţiunilor ce le are cu preşedintele corridei.

În ultimul moment însă, când avea întrebarea pe vârful buzelor, se gândi că era mai cuminte să .aştepte pentru ca să-şi dea mai bine seama de situaţie, înainte de a lua vreo măsură.

Prietenul de altfel îi spusese că nu văzuse nimic cu ochii lui şi că tot ce ştia erau diverse vorbe ale unora, care poate invidiau şi care aveau interes să-i umbrească gloria cu astă mâhnire.

Putea el crede că Pepita ar fi fost un astfel de monstru, capabilă să mintă în faţa crucii Mântuitorului?

Vinerea şi Sâmbăta Mare trecuseră în linişte. Sevillanii se pregăteau de corrida ce trebuia să aibă loc în prima zi de Paşte şi nici Joselito nu stătea.

Nu, desigur că nu!... Trebuie să aştepte, dar în acelaş timp să deschidă ochii şi să fie atent...

El făcea tot posibilul să scape de jurnalişti şi de toţi acei care veneau să-l vadă şi să-i ceară părerile şi impresiile. Voia să fie singur. Şi în scopul de a putea să ducă la bun sfârşit cercetările sale,- îşi anunţase logodnica, că va fi foarte ocupat în ultima săptămână, cu tot ceea ce priveşte corrida şi apariţia sa în faţa publicului sevillan şi că deci nu va putea s-o întovărăşească nicăeri.

Iniţiase în secretul vieţii lui pe toţi prietenii săi. Şi aceştia la rândul lor căutau să se convingă dacă Pepita era sau nu demnă de dragostea prietenului lor.

Fapt este că informaţiunile primite se băteau cap în cap, aşa cum se întâmplă în asemenea împrejurări.

Unii credeau că Joselito caută un pretext ca să rupă cu logodnica lui, care acum nu mai corespundea cu noua sa situaţie; aceştia căutau să forţeze nota şi dădeau informaţiuni mai mult sau mai puţin favorabile Pepitei, deşi nimic nu era precizat în realitate asupra purtării sale, care să nu fie conform cu mentalitatea generală a societăţii sevillene.

Alţii înţeleseseră că Joselito vrea să fie informat exact, pentru a avea certitudinea că e iubit de logodnica lui, ca să poată, în sfârşit, să-şi realizeze visul vieţii lui, căsătoria cu Pepita; aceştia încercau să dea astfel de informaţiuni, încât să alunge orice fel de bănuială din sufletul matadorului.

Dată fiind această împrejurare, se poate închipui cu uşurinţă care era starea sufletească a bietului Joselito, la apariţia în arenă.

Toate acestea n-o împiedecau pe Pepita să-şi urmeze viaţa în care se avântase şi să-şi facă vizitele în cercurile cele mai de frunte.ale Sevillei. Sosirea şi prezenţa logodnicului său, făcuse tocmai să fie sărbătorită cu mai multă căldură.

În sfârşit, Învierea sosi.

Nimeni nu lipsea de la „misa del gallo" aşa cum se numeşte slujba de noapte a sărbătorii Paştelui şi de sigur Joselito era acolo, în catedrala frumoasă şi veche a Sevillei. Pepita se afla de asemenea şi întâmplarea voi ca între miile de oameni, cei doi logodnici să .se găsească alături.

Aceasta ar fi trebuit să fie o clipă de fericire pentru matador, dacă o umbră n-ar fi venit să-i întunece seninătatea.

Preşedintele corridei era şi el alături de Pepita, cu cei trei copii ai săi, a căror prezenţă nu avu puterea să aline suferinţa lui Joselito. Preşedintele întovărăşise pe Pepita la biserică.

- Ai venit singură? o întrebă matadorul plecându-se spre ea, deşi văzuse pe preşedinte.

- Nu! Don Juan Coarcio de la Raza m-a poftit şi am profitat de ocazie... Aveam presimţirea că te voi întâlni aci... Vezi? Bunul Dumnezeu ne-a aşezat aici alături!

Nu răspunse numaidecât, dar mai apoi spuse cu hotărâre:

- Te voi întovărăşi acasă!

- Cum vrei, dar don Juan şi copiii săi vor veni cu noi, deoarece ne-am înţeles ca ei să mă conducă acasă. Ar fi nepoliticos să-i spun acum, că nu mai am nevoie de el....

- Nu te preocupa de acest lucru!...

Când se sfârşi serviciul divin, preşedintele şi copiii săi se apropiară de matador pe care-l cunoşteau.

La ieşirea dim catedrală, Joselito, adresându-se preşedintelui, îi zise destul de hotărât:

- Don Juan, am de vorbit în particular cu logodnica mea. Vă mulţumesc că aţi întovărăşit-o până aci; de vreme ce sunt aici însă o voi conduce eu însumi şi în drum vom putea să stăm de vorbă. Vă rog să mă iertaţi. Şi adresându-se fetei preşedintelui, zise:

- Seniorita, vă sărut picioarele... iar celorlalţi:

- Domnilor, cu voia d-voastră.

—Adios ! — abia avu timp să spună Pepita, în vreme ce matadorul luând-o de braţ se depărtară de grupul Coarcia, înainte ca să poată spune vreo vorbă.

Abia Joselito şi Pepita se aflară la câţiva paşi de familia preşedintelui şi tânăra zise cu timiditate matadorului:

—Ai fost foarte aspru, dragă prietene! Sunt sigură, că preşedintele s-a supărat de felul cum te-ai purtat. Puteai să mă laşi să-mi iau ziua bună aşa cum se cuvine, de la ei... Nu trebuie să uiţi că este preşedintele corridei şi că e în interesul tău să fii în cei mai buni termeni cu ei... Ai fost violent cu o familie care ţine foarte mult la mine şi cu don Juan, care se ocupă cu o deosebită atenţie de mine... Va trebui să le ceri scuze mâine înainte de începerea corridei. Le vei spune că erai enervat, că ţi se întâmplase ceva, o nemulţumire... în sfârşit, că nu ai avut intenţie să-i jigneşti... Te vei duce să-i vezi şi....

—Basta! — o întrerupse Joselito furios. Nu am nimic de a face cu acest domn, în care de altfel am foarte puţină încredere...

—Este un om foarte bine, foarte corect şi foarte distins; te asigur că te înşeli asupra sa: Merită tot respectuI şi în calitate de preşedinte al corridei este într-adevăr imparţial. Îţi vei da chiar tu seama, mâine...

—Destul! Destul!

Tânăra tăcu şi fără altă discuţie ajunseră în sfârşit acasă.

— Noapte bună, îi zise el numai.

- Noapte bună, Joselito! — răspunse ea contrariată. Se întreba în minte care era cauza acestei atitudini din partea logodnicului ei faţă de preşedintele corridei. În curăţenia ei, nu putea să bănuiască sau să facă vre-o legătură între convorbirea din Joia Sfântă şi ultimul incident.

După câţiva paşi Joselito se întoarse şi-i zise:

- Vii la corrida ?

- Desigur..

- Eşti poftită ?

- Da, de domnul primar!

- Bine, ne vom vedea la arenă.

Într-adevăr, era invitată de primar; însă primarul, la rândul său, era invitat de preşedinte în Loja sa. Pepita un voise să precísese această împrejurare, de teamă să nu-şi supere mai tare logodnicul, care părea pornit fără nici un motiv, contra preşedintelui.

Totuşi era foarte muncită la gândul de ce va zice Joselito când o va vedea în loje cu prezidentul şi familia lui. Putea oare să nu se ducă ? Ce-ar fi zis preşedintele şi familia lui ? De altfel, ce-ar fi zis chiar Joselito dacă n-ar fi văzut-o la corrida.

Hotărât, nu putea să lipsească; ar fi vrut să-şi anunţe logonicul şi să-i explice.

Adormi cu hotărârea să se ducă a doua zi la el şi să-i spună totul. Dacă el ar fi hotărât să rămână acasă, era gata să accepte cu tot regretul de a nu-1 vedea.

La ora zece de dimineaţă, Pepita porni către hotelul logodnicului său.

—Este în salon cu gazetarii! îi spuse portarul. Aşteaptă o jumătate de oră, după care mozo de estoque, se prezintă să vadă cine era domnişoara care-l aştepta. Cum zări pe Pepita, acesta mirat îi zise:

—Cum se poate să veniţi să deranjaţi pe matador în aceste momente.Dacă voiţi să urmaţi sfatul meu, ar fi mai bine să-i spuneţi ce aveţi de spus după corrida. Nu e nimic mai funest pentru toreador, decât întâlnirile cu femei înainte de lupte. În interesul lui, dacă-l iubiţi, evitaţi să-l vedeţi acum. Nu uitaţi că el poate merge la moarte şi preocupările ce-i veţi produce, îi pot fi fatale.

Senorita, e mai bine să renunţaţi de a-l vedea.

Pepita îşi dete seama că nu trebue să insiste şi mai ales la gândul că ce avea să-i spună l-ar fi preocupat, dete dreptate lui mozo de estoque şi lăsă explicaţiile pentru după corrida.

Pepita era gata, când trăsura primarului se opri la ora trei în faţa casei sale. Se sui alături de primul magistrat al oraşului şi porniră spre arenă.

În drum, zăriră trecând trăsura matadorului cu tot alaiul şi Pepita îşi uni glasul cu al mulţimii, pentru a aclama pe acel ce se ducea să-şi pună în primejdie viaţa. Joselito o văzu şi o salută.

Odată ajunşi la arenă, se îndreptară către loja preşedintelui, care se afla acolo cu copiii săi.

Pepita îngână câteva scuze pentru logodnicul său şi preşedintele păru că înţelege cauzele atât de explicabile ale stării de nervi a matadorului.

Observase însă că deşi era un om extrem de fin, avea ceva schimbat în atitudinea sa. Era destul de politicos, însă mai rece ca de obicei.

Când cuadrilla îşi făcu apariţia pe pistă, Joselito îşi dădu imediat seama că primarul împreună cu logodnica sa se aflau în loja preşedintelui. Pepita chiar pretindea că el se oprise înmărmurit o clipă, ca şi cum fusese trăznit. Defilarea continuă totuşi şi preşedintele dete semnalul de începere.

Pepita şedea chiar lângă preşedinte ca să poată vedea mai bine.

Joselito fu admirabil, ca de obicei, în primele passe şi publicul îl aplaudă îndelung. Erau unii care credeau chiar că exagerează. Dibăcia sa însă ştia să facă faţă tuturor situaţiilor dificile.

- De când a lucrat în America, nu mai este acelaş, zise primarul preşedintelui.

Iată un adevărat matador, zicea un altul. Iată ce se numeşte un adevărat artist. Are de lucru fiara cu el.

Numai Pepita părea îngrijorată de această stare de lucruri.

Îi făcea impresia că Joselito nu lucra aşa cu mar fi trebuit, că se primejduia fără niciun rost, că nu lua măsurile de precauţiune cele mai elementare şi că în sfârşit ataca mereu inversând rolul său cu al taurului.

O îngrijorare o cuprindea încetul cu încetul, îngrijorare de care nu-şi dădea seama şi

că privea rugătoare către preşedinte, care-i răspundea cu un surâs, sau mai bine zis cu un rânjet.

- Mi-e frică! îi zise ea deodată — am impresia că Joselito vrea să fie ucis...

În vreme ce era aplecată către preşedinte, pentru a-i spune aceasta, Joselito, profitând de un moment de linişte, privi spre loje surprinzând această convorbire confidenţială a logodnicei sale.

Începu banderilerii.

Taurul departe de a părea obosit, părea mai dispus decât la început şi durerea înţepăturilor, îl înfuriase grozav. Între timp, Joselito urma cu aceiaşi tactică înfruntând inconştient moartea şi privind cu un zîmbet amar, fiara care se repezea la el.

Nu vă faceţi gânduri negre, — zise preşedintele Pepitei. Joselito luptă după stilul mexican şi e natural să vă pară curios. În America a învăţat acest fel de luptă... Mi-a spus aceasta de când a sosit la Sevilla, atrăgându-mi atenţia să nu mă mir de felul cum luptă. Aceasta e ziua în care va trebui să fie proclamat marele maestru al maeştrilor. Veţi vedea imediat. M-am pus de acord cu el asupra unui anumit punct care va revoluţiona publicul şi care va determina proclamarea sa ca cel mai mare toreador din lume... Cu adresa sa obişnuită şi cu puţin pericol pe care va şti să-l înlăture cu uşurinţă, el va deveni omul zilei... Numai noi doi cunoaştem acest aranjament şi am hotărât să nu comunicăm nimic ziariştilor, ca surpriza să fie şi mai mare... Nu v-a spus nimic de aceasta?

-Nimic absolut, vă asigur. Dar ce vrea să facă?

-Veţi vedea imediat, răspunse zîmbind preşedintele şi adăugă:

-Sunt fericit că pot prezida o corrida, ce va rămâne de sigur remarcabilă în analele taurine. Veţi vedea de îndată. Trebuie însă să fiţi curajoasă.

În acest timp Joselito privea continuu spre loja preşedintelui, şi Pepita a simţit de câteva ori privirea sa mânioasă. De ce m-o fi privind astfel? îşi zicea. Şi în loc să-şi dea seama de starea lui sufletească, îi făcea semne prieteneşti cu evantaiul la care Joselito de altfel nu găsea cu cale să răspundă.

În acest timp banderilerii îşi teriminaseră, misiunea. Matadorul urma să se odihnească, în timp ce picadorii trebuiau să intre în arenă.

Am arătat că rostul picadorilor şi a bieţilor cai e să obosească fiara şi în acelaş timp serveşte de repaus şi matadorului, care nu intervine decât doar în cazul când vreun picador e în primejdie de moarte, lucru care e destul de rar.

Ce se întâmplă însă în această seară memorabilă?

Abia ieşiţi din arenă banderilerii şi spre surpriza tuturor, trompetele sunară uciderea taurului.

—Cum? Nu e posibil, Don Juan! strigă exasperată Pepita. Vă înşelaţi.

Primarul interveni la rândul său, dar preşedintele le explică înţelegerea să ucidă taurul, fără intervenţia banderilerilor.

— E o nebunie! exclamă primarul.

— Cred şi eu acelaşi lucru! afirmă cu gravitate preşedintele, dar ce puteam să fac, matadorul a cerut-o cu insistenţă.

În vreme ce în loja preşedintelui avea loc acest schimb de cuvinte, Joselito în mijlocul pistei privea spre loja preşedintelui cu nişte ochi ce nu anunţau nimic bun.

- Pare contrariat! — îndrăzni să spună Pepita preşedintelui şi primarului. Face impresie că e surprins şi el...

- Nu se poate. Trebuie de sigur să fie supărat din cauza zgomotului şi vociferărilor publicului.

— Se poate! zise primarul.

Nu mai putură zice nimic fiindcă atenţiunea tuturor se fixă asupra omului şi a fiarei.

Joselito pricepu că preşedintele n-a greşit, ci condamnarea sa la o moarte sigură era premeditată….El putea să se dezică şi să protesteze imediat contra acestei măsuri. Mândria sa însă îl opri; nu voia nici un moment să i se poată spune că i-a fost frică de moarte. De altfel nu prea avu timp să se gândească fiindcă fiara se repezi asupra lui cu o furie teribilă...

Nu mai e nevoie să spunem că nu exista nici un acord între el şi preşedinte, care desigur că hotărâse să scape de un rival.

Pentru că Pepita, deşi era iubită în ascuns de preşedinte, în naivitatea sa nu înţelesese nimic. Preşedintele îşi făcuse bine socoteala. Joselito trebuia ori să moară luptând ori să se compromită prin dezistare. În ultimul caz, desigur că Pepita ar fi refuzat mâna unui poltron, de vreme ce el ar fi fost crezut, iar nu matadorul.

Pepita închise ochii să nu mai vadă nimic. Aştepta urale şi aclamaţii, care să-i vestească terminarea cu bine a luptei. Credea în cele spuse de preşedinte şi avea încrederea în măestria lui Joselito.

În sfârşit deschise ochii.

Dar abia privi spre omul nemişcat şi galben de pe pistă, care prezenta spada fiarei şi văzu pe taur ferindu-se şi în loc să se repeadă la muleta ce-i era prezentată, trecu pe alături şi în trecere, străpunse cu cornul pe matadorul care ridicat în aer fu apoi azvârlit cu furie în nisipul arenei...

Toată lumea fu în picioare. Un formidabil „Oh!" ieşi din toate piepturile, în vreme ce quadrila sări să apere pe matador de alte eventuale împunsături.

Pepita, toate acestea nu le putu vedea; din primul moment căzu leşinată în braţele preşedintelui şi a primarului,

În acest timp Joselito era transportat la infirmerie. Chirurgul de serviciu declară din primul moment că rana e atât de gravă încât scăparea ar fi o minune.

— Nebunul! strigară jurnaliştii care se prezentară preşedintelui.

Joselito trăia încă, deşi avea un plămân complet perforat şi hemoragia internă era pronunţată. Un preot era la căpătâiul său şi matadorul îşi acceptă soarta cu resemnare, deşi desigur că spusese preotului, cărui fapt îi datora moartea. Mozo de estoque se prezentă de îndată în loja preşedintelui şi zise:

— Domnule Preşedinte! Preotul mă trimite să aduc imediat pe domnişoara lângă muribund...

Deşi era un ordin al slujitorului lui Dumnezeu, preşedintele găsi că e bine ca Pepita să nu se ducă, fiindcă ar fi leşinat din nou, în faţa logodnicului său. Pepita însă se grăbi să-l urmeze pe mozo de estoque. Preşedintele voi să intre şi el în infirmerie, preotul însă îl opri cu demnitate, spunându-i că nu are ce căuta acolo.

Numai Pepita fu lăsată lângă matador...

Cum o văzu Joselito, cu mare greutate îi zise:

—Pepita, logodnica mea... Sfinţia Sa, duhovnicul porunceşte să te iert!

Ea izbucni în lacrimi neştiind de ce o iartă. El urmă:

—Tu ştii cine m-a doborât! N-a fost taurul,Pepita ! Canalia... să-l ierte Dumnezeu. — Garcia... m-a ucis pentru tine; pentru tine, Pepita!...

Ea crezu că febra îl face să aiureze... Cum nu taurul îl omorâse, ci Garcia ? Dar ultimele vorbe: „pentru tine !" o aduse puţin la realitate.

—Da, Pepita mea! urmă muribundul, el m-a omorât... e un asasin !...

Urmă un moment de tăcere, apoi sângele îi răzbi printre buze.

- Adio, Pepita... Pepita mea... Adio!

Şi fu totul.

Dumnezeu să-i ierte! zise preotul, punându-i mâinile pe piept, în vreme ce Pepita leşină din nou.

Aşa muri matadorul Joselito il Gialb.

Cum se simţi mai bine, Pepita ceru explicaţii preotului, dar preotul refuză categoric, neputând destăinui secretul spovedaniei. Pepita însă rămase convinsă că preşedintele voind s-o ia el de soţie, urzise această dramă.

O anumită presă încercă o campanie timidă, dar d. Garcia de la Roza era destul de bogat, ca totul să se aranjeze mulţumitor.

Pepita nu s-a mai măritat, a moştenit averea nenorocitului matador şi trăieşte cu bătrâna mamă a acestuia într-un magnific domeniu, chiar în satul natal al lui Joselito.

Iată versiunea cea mai admisibilă a acestei triste întâmplări...

HA MUERTO GAVIRA!

A murit Gavira!

În luna Iunie anul trecut Madridul, în sărbătoare, era teatrul unei mari corride de tauri. Se adunase o mare mulţime dornică de senzaţii violente.

Cu câteva zile înainte, se auzise că vor fi aduşi îm arenă câţiva dim cei mai teribili tauri de Salamanca şi că la luptă or lua parte cei mai valoroşi toreadori, printre care şi faimosul matador Gavira. Aceasta a fost deajuns pentru ca publicul să se bată să obţină locuri în vasta „plaza", unde urma să se desfăşoare luptele. Iar acei, care n-avuseseră norocul să poată pătrunde în incintă, aşteptau cu înfrigurare pe străzi şi prin localurile de distracţie ale Madridului, ştiri despre desfăşurarea corridei şi despre isprăvile curajoşilor toreros. Era 5 după amiază, când un zvon năpraznic străbătu ca fulgerul întregul Madrid: Gavira, faimosul matador, străpuns în abdomen de un taur furios, se rostogolise, rănit de moarte, pe auriul arenei... Din nefericire, nu era numai un zvon, ci o veste, pe cât de tristă pe atât de adevărată. Printre primii, care aflară fu şi doctorul Bertrina, cel mai mare chirurg al Spaniei a cărui renumită clinică se înălţa falnică în faţa Plazei de toros „Monumemtal” din Barcelona. Fără să aştepte să fie chemat, eminentul medic se urcă în automobil şi porni în goană la arenă. Acolo, găsi pe Gavira întins pe masa de operaţie în infirmeria arenei... pe când la câţiva paşi. în amfiteatrul răsunător de aclamările mulţimii delirante, luptele continuau ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nenorocitul, care cu câteva clipe mai-nainte flutura mândru şi dispreţuitor capa roşie în faţa taurului îndârjit, zăcea acum cu faţa suptă, cu trupul spintecat pe masa rece şi albă. Lângă ell, doctorul de serviciu al arenei, cu asistenţii săi, câţiva prieteni şi credincioşii „bandeirilleros", care nu se despărţeau niciodată de maestrul lor.

Soţia victimei nu venise în ziua aceea la arenă, fiind certată cu soţul ei din pricina unei infildeilităţi a acestuia. Cum intră doctorul Bertrina, îşi dădu seama că nu mai era nimic de făcut. Pântecul spintecat, viscerele distruse, erau într-un amestec inform. Gavira totuşi, nu murise încă. El nu vorbea, ţinea ochii deschişi, iar privirea lui întâlnind pe a doctorului Bertrina, aveau o licărire de speranţă, care se stinse însă, când o lacrimă îi curse dealungul obrazului.

Doctorul Bertrina cu glasul sugrumat de emoţie exclamă luându-i mâna: „Gavira hijo meo". Apoi întorcându-se către ceilalţi spuse încet: „N-am ce-i mai face"... Sărmanul Gavira, l-am scăpat de două ori până acum de la moarte. Prima dată când era copil de 13 ani şi a doua oară ca „torero de novellos" acum vreo trei ani. Ş-atunci a avut o rană foarte gravă tot în pântece.

Timp de două luni l-am ţinut în clinica mea şi de multe ori, văzând cât era de aproape de moarte, l-am sfătuit să renunţe la această meserie atât de primejdioasă. Te cunosc de copil, — îi spuneam, — de când săreai bariera arenei fară permisia preşedintelui. Gândeşte-te acum, că ai o soţie şi doi copilaşi şi că ai destui bani spre a duce o existenţă largă si un trai liniştit... Dar, nu m-a ascultat".

Pe când doctorul vombea ţinându-i mâna, Gavira, care sta nemişcat avu o tresărire. Privirea i se ţinti asupra celor din jur cu o expresie de groază şi suferinţă şi scoţând un suspin care era mai mult un horcăit, îşi dete sufletul.

În timpul acesta luptele din arenă, care continuaseră publicul nebănuind gravitatea rănii lui Gavira, — se termiraseră în mijlocul aclamaţiilor entuziaste. Dar la ieşire vestea tristă întunecă buna dispoziţie generală. Gavira murise.

Mulţimea extrem de emoţionată, se repezi spre infirmerie, vrând să vadă ultima dată pe acela, pe care în ziua aceea îl aclamase pentru curajul şi îndemânarea sa. Poliţia şi carabinierii luaseră toate măsurile «de ordine, ca spectatorii să poată defila prin faţa trupului neînsufleţit al faimosului matador. Şi pe când doctorul Bertrina căuta s-ă consoleze pe nefericita solie, care alergase împreună cu cei doi copilaşi la vestea năprasnicei nenorociri, publicul, în tăcere aducea un ultim salut aceluia, căruia ii datora atâtea clipe de emoţie şi entuziasm.

Gavira se iniţiase în tainele artei taurine încă de mic copil. La 13 ani, el era nelipsit de la toate corridele. Fiind sărac, de cele mai multe ori n-avea cu ce să-şi plătească biletul, dar nu era truc la care să nu recurgă spre a se strecura fără plată printre spectatori, sau dacă nu se putea în modul acesta, era în stare să-şi vândă şi cămaşa de pe dânsul ca să-şi cumpere un bilet, —bineînţeles pentru local cel mai ieftin. Odată instalat în colţişorul său, urmărea cu patimă sălbatecă luptele din arenă. Abia ţinându-şi răsuflarea, cp privirile aţintite la fiecare mişcare a taurilor, pipăitul cu mâinile nervoase bucata de pânză roşie ascunsă sub haina-i sărăcăcioasă, micul Gavira aştepta clipa, în care vedea pe cel mai sălbatec dintre tauri repezindu-se la matador şi atunci, mai iute ca o nălucă sărea peste barieră şi fluturând înaintea fiarei înebunită de furie capa improvizată, striga cât îl ţinea gura:

- Ole! Ole! în puţin timp, el deveni un client regulat al poliţiei, căci conform legilor taurine, oricine intra în arenă fără voia preşedintelui, era imediat arestat.

Când se afla înaintea taurului, matadori, picadori „bainderillos" îl înhăţau ca să-l dea pe mânia poliţiei. Dar micul Gavira se ruga, zbătându-se ca să fie dus înaintea preşedintelui să ceară iertare.

De multe ori, el fu iertat chiar de preşedinte, de multe ori fu clientul poliţiei pentru 15 zile, — termenul la care se pedepsesc acest soi de delicvenţi. Alte ori scăpa cu fuga şi de câteva ori fu chiar rănit de tauri, ale căror coarne azvârleau ca pe o minge, pe acest precoce toreador. Şi iată cum se făcu Gavira cunoscut pe toate marile arene, până ce întro zi deveni el însuşi matador. În scurtă vreme ajurnse unul din matadorii celebri ai Spaniei, fiind apreciat de public pentru marea sa temeritate şi curajul său neşovăitor.

În mahalaua, în care locuia Gavira, vestea morţii lui produse, — cum era şi firesc, — vâlvă de nedescris.Toţi îl plângeau, toţi îşi aminteau de isprăvile lui şi fiecare căuta sa dea o explicaţie acestei morţi năpraznice. Femeile mai ales aveau la îndemână tot felul de comentarii, iar cele mai bătrâne susţineau că moartea lui fusese o pedeapsă a cerului, pentru că nu se purtase bine cu soţia sa şi o înşelase cu Conchita.

După unele, Conchita nu era singurul lui păcat, căci mai avea şi alţi copii, fructe al unor dragoste nepermise, prin mahala. Alţii spuneau, că plecând la corrida, poate că a întâlnit în cale vreo pisică, sau vreun popă şi, Gavira, curajos nu s-a îndurat să renunţe în ziua aceea la lupte, cum ar fi trebuit să facă. Soacra lui, o femeie destul de bătrână, povestea um vis, pe care-l avusese Gavira cu câteva nopţi înainte, Acesta îi povesti cum, — în vis, — luase parte la o mare corridă unde era plasat ca al treilea matador; dar cum primul matador refuzase să mai ia parte la coridă din pricină că-i ieşise în cale un mort, rămăseseră să lupte numai doi. Aşa că Gavira şi colegul său aveau de luptat fiecare cu câte trei tauri. Se făcea apoi că colegul său fusese străpuns de al doilea taur aşa că el trebui să lupte cu toţi ceilalţi tauri. După legile taurine fiecare corridă are şase tauri şi trei toreadori, cu personalul obişnuit. Dacă se întâmplă ca primul toreador să fie scos din lupită, sau să moară, al doilea îl înlocuieşte; dacă şi al doilea suferă vreun accident, atunci celui de-ail treilea îi revine sarcina de a lupta cu toţi taurii rămaşi. Numai în cazul când şi acesta e scos din luptă, corrida se închide.

Cu toate că taurii erau dintre cei mai sălbateci, el reuşiste să-i doboare pe rând şi avu un astfel de succes, încât preşedintele se scoborî din loja sa şi se duse să-l îmbrăţişeze, EI apoi purtat pe braţe de publicul al cărui entuziasm nu mai cunoştea margini.

Aşa povestea bătrâna visul lui Gavira şi ştergându-şi lacrimile adăugă suspinând:

- „Sărmanul Gavira, ce e drept, l-au purtat pe braţe, dar nu triumfător cum credea el, ci rece şi neînsufleţit'',

Gavira, al cărui corp fusese depus în biserica din cartier, fu înmormântat cu toate onorurile; iar câtva timp numele său fu pe toate buzele însoţit numai de laude şi regrete. Ultimul episod al atcestei drame, atât de obişnuită totuşi în Spania, se jucă la corrida următoare. Înainte de începerea luptelor, un cortegiu straniu străbătu arena trecând prin faţa spectatorilor din tribune. În frunte, doi purtători duceau placarde pe care era scris: „Por la muerte del infortunado Gavira". Aceştia era urmaţi de alte patru echipe de câte doi oameni, care duceau nişte pături întinse.

La trecerea lor prin mijlocul arenei o ploaie răsunătoare de monede de tot felul căzu din înălţimea tribunelor, strângându-se în pânzele ce stau îrtinse. Era ofranda publicului admirator, pentru familia aceluia care-şi dăduse viaţa spre a-l distra. Era împlinirea unei tradiţii, care departe de a însemna o pomană, era un omagiu adus memoriei celui dispărut.

POVESTEA UNEI FAMILII DE TOREDORI

Fernando Gomez se născu într-un mic sat din apropierea Sevillei, în frumoasa provincie a Andaluzei. Familia sa era destul de modestă şi până la doisprezece ani micul Fenando duse viaţa, pe care o duc în general toţi copiii din clasa sa: nepăsător la sărăcie, fericit dacă se putea juca ceasuri întregi în colbul drumului, sub soarele arzător împreună cu alţi ştrengari tot aşa de sărăcuţi ca şi el, dar plini de vioiciune, neastâmpăraţi şi îndrăzneţi, ţanţoşi ca nişte adevăraţi spanioli. Şi ca oricare, adevăraţi spanioli, aceşti strengari avau o pasiune: arta taurină, bineînţeles aşa cum înţelegeau ei, sau mai bine zis cum şi-o închipuiau, căci văzuse vreo luptă cu taurii ; dar în Spania până şi copiii, catre abia încep să gângurească, ştiu ce e un „torero" şi după cum în alte ţări jocul de căpetenie al băieţilor e „de-a soldaţii" tot astfel în Spania ei se joacă „de-a toreadorii". La 12 ani însă, micul Fernando izbuti să asiste la o „capea" şi de atunci deveni un asiduu spectaltor aii corridelor din Sevilla şi al capelelor din provincie. Micile lui economii se duceau toate pentru aceste scopuri şi încă dela prima capea la care asistă el îşi puse în gând să devină într-o zi torero. Nu mai târziu decât la 13 ani îşi făcu debutul pe arenele din provincie şi îndrăzneala sa juvenilă fu adeseori încununată de succes. Fernando avea tot ce-i trebuia spre a deveni într-o zi un toreador celebru. Înzestrat de natură cu un fizic plăcut extrem de robust pentru o vârstă atât de fragedă, el avea arta taurină în sânge. N-avu aproape nevoie să înveţe ca să ştie ce să facă în faţa unui taur. Instinctul său îl conducea mai sigur ca orice profesor şi la 16 ani, el deveni; un faimos torero de novillos, cunoscut în toate arenele din Spania. Cariera sa fulgerătoare îi atrase, bine înţeles, nenumăraţi admiratori, dar şi mai muite admiratoare. Acestea din urmă, dacă-i admirau îndemânarea, îndrăzneala şi curajul, erau însă şi mai impresionate de tinereţea sa, de ochii lui plini de foc şi de tenul său bronzat. Fernando deveni idolul femeilor, care nu se sfiau să-i arate admiraţia în public, azvârlindu-i ochiade dulci, flori şi chiar sărutări... Apoi veneau biletele parfumate, care în stilul lor variat conţineau toate acelaşi lucru: o cerere directă, sau mai deghizată. Reindez-vous-urile se ţineau lanţ şi tânărul Fernando îşi făcea un punct de onoare de a nu lipsi dela niciunul... Dar alergând din floare în floare, frumosul fluture se opri într-o zi la una mai mirositoare, mai colorată, mai catifelată ca toate celelalte. Rosita Perez era într-adevăr o roză minunată printre toate florile al căror parfum îl sorbise, fără să se oprească mai mult de-o clipă. De data asta fu îmbătat şi la şaisprezece ani se înamoră nebuneşte de tânăra fată, care nu era nici ea mai mare. Rosita.

Cum era şi firesc, nu rămăsese rece la amorul său şi o fermecătoare idilă se născu între aceşti doi tineri, — doi copii aproape, — atât de asemănători ca tinereţe, frumuseţe, dar atât de deosebiţi ca naştere. Într-adevăr, Rosita făcea parte dintr-o familie aproape nobilă, pe când Fernando se trăgea dintr-un neam de plebei şi nu era, la urma urmelor, decât un toreador, adică un om cu a situaţie forte, admirat şi idolatrizat de mulţime, dar oricum, un om de jos. La început tinerii întâmpinară o rezistenţă îndârjită din partea familiei Rositei, dar văzând suferinţa bietei copile, mama ei se înduplecă şi convinse, la rândul său, pe ceilalţi membri.

După obiceiul spaniol tinerii fură loqodiţi, pentru ca în calitate de „novios", adică logodnici, să se cunoască mai deaproape. Astfel de Iogodne ţin ani de zile şi timpul nu-i se pare nici unuia prea lung, căci ce poate fi mai plăcut decât acea aşteptare plină de farmec, când iubiţii încep cu adevărat să se cunoască şi să se aprecieze, descoperindu-şi zilnic, reciproc, calităţi şi poate chiar defecte, pe care, au însă tot timpul să le corijeze...

Rosita şi Fernando trecură câţiva ami prin această perioadă de încercare, dar, din nefericire, toată dragostea ce acesta avea pentru logodnica sa, nu era destul de puternică spre a înlătura pe celelate femei, care, mai mult ca oricând foiau în jurul frumosului toreador. Bileţelele curgeau ca şi înainte şi chiar rendez-vousuri-lei nu se împuţinaseră. Atunci părinţii fetei recurseră la un mijloc cam drastic pentru a sustrage pe viitorul lor ginere de sub influenţa nefastă a acelor femei: el fu invitat să petreacă mai multă vreme la o moşie a lor. Fernando, care, oricum, îşi adora logodnica, primi fără să murmure acest exil şi îi suportă cu eroică resemnare rigorile timp de 20 de zilie, după care, însă, dând frâu liber temperamentului său impetutos, se reîntoarse brusc la Sevilla unde îl aşteptau cu braţele deschise admiratorii şi... admiratoarele. Aici însă îl mai aştepta cineva şi anume un impresar, care îi propuse să semneze un contract pentru Mexic. Gloria îi surâdea de dincolo de Ocean şi tânărul Fernando, care n-ar fi lăsat pentru nimic în lume pe o femele să-i zârnbească în zadar, răspunde îmbietorului surâs şi se îmbarcă pentru Mexic. Aici merse din triumf în triumf şi când se reîntoarse în patrie se aştepta cu drept cuvânt să fie primit cu braţele deschise atât de logodnica sa cât şi de familia ei. Reîntors în Spania, după ce vizită mai întâi pe bătrâna lui marnă în sătişorul ei din provincia andlalluză, se duse în fugă la Sevilla şi se prezentă la locuinţa logodnicei sa|e. Aici, după ce se informă de la portăreasa imobilului dacă faimilia Perez era acasă şi după ce primi un răspuns afirmativ, sună la apartamentul acestora şi care nu-i fu mirarea când servitorii îi răspunseră că stăpânii erau plecaţi...

În adevăr, în timpul absenţei sale, care durase câteva luni, părinţii fetei izbutiseră să o convingă că dragostea ei pentru Fernando era absurdă deoarece acesta n-o iubea. La aceasta contribuiseră în mare măsură unele din admiratoarele şi chiar amantele de-o zi ale lui Fernando, care, din răzbunare recurseră la tot felul de mijloace spre a-l discredita în ochii logodnicei sale. Când bietul Fernando îşi dădu seama că e îndepărtat, se reîntoarse lângă mama sa,, căutând în braţele ei mângâierea pentru decepţia suferită. Totuşi, nemulţumit cu cele ce i se spusese de către servitori, mai trimese pe cineva ca să afle dacă nu cumva familia Perez se reîntorsese. I se răspunse că nu... Jignit, amărât şi furios că nu putea face nimic, bietul „el Gallo", cum era supranumit Fernando pentru trufia şi curajul său în arenă, rătăcea fără ţintă pe străzile Sevillei, când zări pe frumoasa Rosita în tovărăşia familiei sale şi însoţită de un tânăr. Atâta fu deajuns pentru ca Farnando să fie cuprins de un acces de disperare.

În răstriştea sa el îşi aminti de bătrânul preot, care îi logodise şi a cărui biserică era chiar în faţa casei Rositei. Se duse la dânsul şi spunându-i durerea sa îi ceru un sfat. Bătrânul preot, căuta să-l liniştească şi spunându-i că familia nu mai vrea să-i căsătorească, îl sfătui să caute să uite pe aceea pe care o iubea şi care la rândul său îl iubea încă şi dânsa, de oarece refuzase cu încăpăţânare pe toţi pretendenţii, care îi fuseseră prezentaţi. Nenorocitul Fernando plecă de la preot cu sufletul zdrobit, dar cu hotărârea de a încerca să uite. Zadarnică încercare însă... Fără voie gândul ca şi paşii săi se îndreptau mereu spre fiinţa iubită. Aproape fără să-şi dea seama, se trezea la colţul străzii pândind balconul logodnicei sale. Ceasuri întregi sta pironit locului îm speranţa că o va vedea apărând. Fără să-i pese de privirile în bună măsură. În curtea bisericii din faţa casei Rositei se găsea şi un spital pentru cazuri urgente, — accidente şi altele, — Fernando fiind prieten cu medicii acelui institut profita de această înprejurare spre a-şi vizita cât mai des amicii. Seara, mai ales, era nelipsit de acolo şi ori de câte ori putea să scape neobservat se aşeza de santinelă la o ferestruie de unde vedea perfect ce se petrecea în casa de peste drum. Adeseori silueta fiinţei iubite se profila pe ţesătura diafană a perdelelor; uneori, când era mai norocos, ea se apropia de fereastra deschisă, în al cărui cadru luminos se oprea câteva clipe, fără să bănuiască măcar că doi ochi dornici o învăluiau cu privirile lor arzătoare, fără să-şi închipuie că la câţiva paşi numai se găsea acela Ia care se gândea în acel moment chiar.

Dar timpul trecea şi Fernando nu-şi găsea odihna. Într-o zi se hotărî să-i scrie câteva rânduri, pe care izbuti să i Ie trimită prin paraclisierul bisericii. Acesta, îm schimbul unui bacşiş gras reuşi să se strecoare în locuinţa tinerei fete şi să înmâneze acesteia biletul. „Comoara mea, îi spunea el în acea scrisoare, răutatea oamenilor ne desparte, dar ei nu pot opri gândurile mele de a fi mereu cu tine, nici inima mea de a nu bate decât pentru tine. Dragostea mea e încă tot aşa de vie ca şi-n primii ani, când ne-am cunoscut. Port pe iníma mea o fotografie, care deşi imperfectă, îmi reînvie chipul tău drag aşa cum era în ziua când ne-am jurat credinţă lângă crucea din deal, la moşia tatălui tău. N-ai uitat clipa aceea, nu-i aşa? N-ai uitat credinta pe care mi-ai jurat-o şi mă vei aştepta orice s-ar întâmpla, după cum şi eu te voi aştepta până la moarte".

Răspunsul nu întârzia să sosească şi deşi mai puţin arzătoare, cuvintele ei umplură de bucurie inima bietului înamorat.

„Fernando, îi spunea tânăra fată, cum ai crezuit că te-aş fi putut uita? Dar ce vrei să fac? O dulce speranţă îmi dă curajul să aştept. Poate că în curând total se va îndrepta… Ai curaj şi aşteaptă şi tu cu mine clipa în care vom fi iarăşi fericiţi”.

Bineînţeles bietul băiat, care nu cerea decât o speraţă de care să se poată agăţa întocmai ca un naufragiat, citi şi reciti scrisoarea iubitei şi cu sufletul înviorat recapătă încrederea în viitor. Nici o clipă el nu se îndoi de sinceritatea logodnicei sale, dar prietenii, — unii din bunăvoinţă, alţii din răutate, — începură să-l sfătuiască să renunţe, spunându-i că nici o femeie nu merită atâta iubire şi că toate, — când e vorba de credinţă, — se aseamănă. Pe de altă parte, portăreasa casei Rositei, pe care Fernando o iscodea adesea începu să vorbească despre tinerii care veneau în casă şi care aspirau îa mâna frumoasei senorite. Gelozia se strecură în inima lui Ferjnando, care se hotărî să pună odată capăt acestui chin. Trebuia să facă ceva care să-i aducă certitudinea dacă mai era sau nu iubit. Şi mintea sa făuri un plan îndrăzneţ. Va pune la încercare pe Rosita, întinzându-i o cursă.

Pentru aceasta i se adresă unui bun prieten al său, torero ca şi dânsul, care i se părea indicat pentru roiul ce avea să joace. Era tânăr, avea un fizic destul de plăcut şi ştia să se prezinte cu oarecare eleganţă. Nu era decât o piedică: prieteniul era însurat. Cu oarecare greutate reuşi să-l convingă să intre în această aventură, căci bravul matador, care nu şovăia nici în faţa celui mai fioros taur, avea o frică grozavă de scumpa lui nevastă, o fată frumoasă, care nu glumea când era vorba de dreptulrile sale de soţie. Şi comedia începu : Iniţiat de Fernando, care în calitate de regizor conducea toată acţiunea din culise, prietenul procedă întocmai după regulile urmate în Spania de mai toţi tinerii, cărora le place o iartă.

Într-adevăr, în Spania, când un tânăr distinge o fată pe care n-o cunoaşte personal şi când nici n-are relaţii cu cineva din cunoştiinţele ei, se mulţumeşte câtva timp s-o urmărească respectuos de la distanţă, în aşa mod însă încât să fi remarcat. Apoi când şi-a pregătit bine terenul prin priviri semnificative şi suspinuri discrete se adresează, nici mai mult nici mai puţin decât... portăresei locuinţei iubitei, care în asemenea împrejurări joacă un rod foarte important.

După ce ascultă doleanţele tânărului, această doamnă matroană se prezentă la familia fetei, în special la mama acesteia şi spune că un tânăr încântător, de bună familie, etc, etc, a zărit pe sinorita şi că arde de dorinţa de a-i face cunoştinţă. În general aceasta e de ajuns pentru ca tânărul să fie autorizat sa se prezinte şi pe urmă lucrurile merg de la sine. În unele cazuri tânărul scrie chiar un mic bileţel aceleia pentru care suspină şi într-o formă discretă, dar plină de simţire, îi spune ce impresie a făcut asupră-i. Aşa se petrecu şi în cazul de faţă. Prietenul lui Fernaindo dete portăresei un bileţel pentru Rosita, însoţit de un bacşiş gras pentru dânsa, şi aşteptă rezultatul. Acesta nu întârzia şi întrecu toate aşteptările celor doi asociaţi. Rosita răspundea personal, — cu autorizaţia mamei saile bineînţeles, — la rândurile primite

Ea spunea în termeni destul de graţioşi că şi ea a remarcat pe tânăr şi că i-ar face plăcerea să-l cunoască mai deaproape şi deci că poate să se prezinte într-o zi familiei ei. Prietenul, încântat de succesul nesperat, se duse cu scrisoarea în dinţi la Fernando, care, cum era şi firesc, nu primi vestea decât cu o bucurie relativă în care se amesteca şi multă amrăciune, căci succesul prietenului însemna înfrângerea lui Totuşi nu se dădu bătut ci hotărî să ducă mai departe cele începute. Spuse prietenului să răspundă că în loc să se prezinte direct în casa ei, ar prefera s-o cunoască undeva în afară. Aşa că o ruga, ca împreună cu mama ei să stabiliească un loc, — o grădină, o cofetărie sau ailt local, — unde să se poată întâlni. Răspunsul fu fixarea unei întâlniri pentru a doua zi la orele 19 după amiază în faţa porţii principale a parcului oraşului. Fernando prins între satisfacţia de a vedea că planul său izbutea şi mâhnirea că Rosita era destul de frivolă ca să accepte curtea unui alt tânăr, spuse prietenului său să se ducă la întâlnire, dar în acelaşi timp mai scria şi el un bilet Rostitei, în care-i vorbea de referinţele sale şi întreba dacă-l mai iubeşte. Tânăra fată, fără să stea la gânduri, îi răspunse că amorul său era neclintit şi că-l ruga să aibă răbdare...

În ziua întâlnirii Fernando însoţit de câţiva prieteni intimi, se îndreptă spre biserica „Sans Vitello", unde ştia că prietenul său va veni cu Rosita şi mama sa, după ce vor fi făcut cunoştinţă la poarta parcului.

Într-adevăr prin geamurile de la vitrinele elegantului local, el avu bucuria şi durerea să zărească la o masă pe cei trei actori principali ai comediei înscenate de el. Grupul era foarte amimat şi părea că se cunosc de-o veşnicie. Tânărul curtenitor faţă de fată şi de mamă bine înţeles, iar cele două femei vesele şi surâzătoare, vădit încântate de compania în care se găseau. Fernando şi tovarăşii săi intrară şi făcându-se că nu observă pe cei trei se aşezară veseli şi zgomotoşi la o masă cât mai alăturată. Tânăra fată distantă pentru un moment de conversaţia cu însoţitorul său,nu-i observă, dar când, atrasă de zgomotul ce-l făceau, ridică ochii şi zării pe logodnicul său, se făcu palidă şi simţi că-i vine rău. Mama ei care era deasemenea foarte turburată, spuse tânărului curtezan că era momentul să plece şi ridicându-se brusc se îndreptară cu toţii în grabă spre ieşire. Grupul lui Fiernando făcu la fel şi când se găsiră cu toţii în stradă, acela se repezi la prietenul aşa zis trădător şi îl apostrofă cu glasul ameninţător. zicându-i: „Cu ce drept, domnule, îndrăzneşti să faci curte logodnicei mele?" Prietenul, care-şi învăţase rolul pe dinafară, îşi luă un aer indignat şi răspunse pe acelaş ton: „Esti nebun se vede, senorita e logodnica mea".

— „Logodnica d-tale? strigă furios Fernando, dar cine nu ştie că suntem logodiţi de doi ani şi că ne-am jurat credinţă veşnică?.... Priviţi-o, ea poartă în degete inelele de la mine şi ce-ar căuta la mine fotografia şi aceste şuviţe de păr dacă n-ar fi logodnica mea? Zicând acestea, Fernando scoase din buzunarul de la piept o fotografie a Rositei, care nu-l părăsea niciodată şi două şuviţe lungi — pe atunci nu se prea purta părul scurt, — din părul de abanos al tinerei fete. Bine înţeles în timpul acesta grupul actorilor fusese înconjurat de numeroşi spectatori, atraşi de noutatea şi picanteria spectacolului. Rosita, mai mult moartă decât vie, încerca zadarnic să protesteze, căci o privire dispreţuitoare a logodnicului ei o pironi pe loc. În timpul acesta lumea se strângea tot multă şi autoritatea publică nu întârzia să-şi facă şi ea apariţia.

Cum scena ameninţa să degenereze în scandal deoarece Fernando şi prietenul său îşi jucau minunat rolurile, comisarul îi pofti pe toţi la cea mai apropiată secţie spre a se lămuri...

De data asta prietenul lui Fernando, care în fond se amuza de rolul ce era nevoit să joace, găsi că gluma se cam îngroaşă şi era gata să protesteze gândindu-se la situaţia specială de... logodnic improvizat şi soţ autentic Culmea, o persoană din mulţimea adunată veni să-i amintească brusc penibilul adevăr şi această persoană nu era alta decât frumoasa şi geloasa lui soţie, care întâmplător trecuse pe acolo.

Îşi poate oricine închipui cu ce uimire ascultase ea dialogul celor doi beligeranţi şi cu câtă indignare şi mai ales temperament spaniolesc era gata să protesteze, dacă Fernando dându-şi seama de modul cum se complica acţiunea prin intrarea în scenă a acestei personaj neprevăzut, n-ar fi intervenit la timp.

În câteva cuvinte el îi lămuri lucrurile şi cu glas tare adresându-e tuturor celor de fată arătă cursa pe care o întinsese logodicei sale. Spuse cât de mult o iubise şi tremurând de indignare, dar hotărât îi zise: „Acum însă, totul s-a sfârşit, ştiu ce înseamnă credinţa unei fete ca d-ta. Senorita, de astăzi eşti liberă, eşti liberă să înşeli şi pe altul cu promisiunile frumoşilor d-tale ochi, eşti liberă să dai şi altuia fotografia şi şuviţe din părul d-tale buclat, dar pentru a te scuti de osteneala de a mai căuta altele, iată ţi le dau pe cele pe care mi le-ai dat mie... căci mie nu îmi mai trebuiesc! Şi asvârlindui-le în faţă, cu dispreţ, plecă urmat de prietenii săi, fără a mai întoarce măcar capul spre nenorocita fată, care leşinase de ruşine şi de durere în braţele mamei sale.

Şi totuşi, după această scenă, care avu destul răsunet în oraş, Fernando nu era încă vindecat.

Bolnav de o dragoste absolut fără nici o speramtă de data asta, sărmanul tânăr hotărî să pună între el şi necredincioasa logodnică imensitatea oceanului şi primi pentru a doua oară un angajament de mai multe luni în America. Acolo luă parte la corride rămase celebre în analele acestei ţări şi fiindcă se avânta în luptă cu un suveran dispreţ de moarte, repurta triumfuri răsunătoare care îi adusese gloria şi bogăţia.

Cu timpul, durerea lui se atenua, căci inima omenească, oricât ar fi de aprinsă, e făcută să nu poată simţi multă vreme cu aceiaşi intensitate şi după câtva timp alte amoruri îl făcură să uite pe acela care-l chinuise atâta. De data asta însă lăsa frâu liber pornirilor sale fluşturatice şi între două corride trecea cu nepăsare de la o aventură la alta.

Într-o zi avu un capriciu ceva mai serios pentru o minunată ţigancă, numită Dolores Ortiga.

Aceasta, conştientă de puterea farmecului şi frumuseţei sale, nu voi însă să-i cedeze şi îi puse condiţia căsătoriei. La început Fernando râse, dând din umeri, închipuiindu-şi că frumoasa Dolores face aceasta numai spre a-i aţâţa dorinţa. Dar când înţelese că lucrul ara serios, începu să se gândească la ceea ce va zice lumea de o astfel de căsătorie. Ca toreador, el ţinea la reputaţia sa şi oricât, căsătoria cu o ţigancă echivala cu o mezaliainţă. Cum însă nu se putea hotărî să renunţe la capriciul său. Îi trecu prin minte să recurgă la o strtatagemă şi amintindu-şi că nu de multă vreme se arătase regizor îndemânatec la punerea în scenă a unei tragicomedii, se gândea şi de data asta să se folosească de talentele sale scenice. El promise lui Dolores că o va lua de soţie şi hotărâră ziua nunţii. Îi spuse însă viitoarei sale logodnice că din anumite motive e nevoit să celebreze cununia în casă. Aceasta nebănuind nimic, primi cu bucurie. În ziua hotărâtă o frumoasă capelă fu improvizată în luxoasa locuinţă a Iui Fernando. Un preot asistat de ajutoarele sale binecuvânta unirea celor doi tineri în faţa altarului şi cei câţiva prieteni prezenţi felicitară călduros pe cei doi fericiţi. Frumoasa Dolores nici nu bănui măcar, că preotul cu înfăţişarea sa solemnă şi impunătoare nu era decât um matador deghizat, după cum tot matadori erau şi cei care asistau la celebrarea solemnului act.

După câtva timp, — atât cât durează orice lună de miere, — Fernando, găsind că gluma ţinuse destul, spuse pseudo-soţiei sale că poate pleca. La lacrimile şi protestările ei, el îi răspunse că n-avea dreptul să se supere deoarece nu-i era soţie în faţa legii. Dar Fernando îşi făcuse greşit socotelile când îşi închipuise că frumoasa ţigancă va accepţa situatia fără să murmure. Dolores răspunse că se consideră soţia sa şi că va rămâne, iar în caz când el va încerca s-o îndepărteze, se va adresa autorităţilor. Plictisit de întorsătura pe care o lua aventura, toreadorul nostru se sfătui cu unele personalităţi, care îl onorau cu prietenia lor, şi află cu destulă neplăcere, că nu se putea aştepta să i se dea câştig cauză, ba ceva mai mult, să rişte să fie pedepsit pentru trucul întrebuinţat.

Tot ce avea mai bun de făcut, îi spuseră aceşti înalţi prieteni, era să se resemneze şi să devină cu adevărat soţul acelei fete. La urma urmelor, Dolores era frumoasă şi îl iubea… Ce-şi putea cere mai mult pentru a-l face fericit? Mai de voie, mai de nevoie, Fernando se căsători oficial cu Dolores şi, în sfârşit, mulţumindu-se, deveni cu timpul cel mai bun soţ şi tată.

În adevăr el avu doi băieţi pe care îi boteză el Gallo şi Gallito.

Fiii semănau bine înţeles tatălui lor. Din fragedăi copilărie erau, pasionaţi după arta taurină şi fură educaţi chiar în această direcţie, căci dacă un toreador e, cu drept, mândru de arta sa, el se simte şi mai fericit când Dumnezeu îi dăruieşte un fiu, care să-i perpetueze gloria în aceeiaşi carieră. Fii lui Fernando se arătară demni de celebrul lor tată. Cel mai mic muri la 21 Mai 1919 în vârstă de 24 ani şi, deşi atât de tânăr, purta cu o firească mândrie titlul de „rege al toreadorilor". El muri pe câmpul de glorie, adică în mijlocul arenei; din nefericire însă, în clipa când primi lovitura de moarte n-avu parte să-şi poată privi duşmanul în faţă, căci acesta îl lovi mişeleşte pe la spate în momentul când, conform uzului, el Gallito salutând pe presedintele luptelor, cerea permisiunea de a omorî taurul. Nefericitul tânăr fu plâns de întreaga Spanie şi din iniţiativă publică i se ridică în cimitirul Sevillei un splendid monument, datorat cunoscutului sculptor Mariano Beulliure.

Cel mai mare .dintre fiii lui Femando, Rafail Galio, care apare şi azi în areme, era tot aşa de bun toreador ca şi fratele său, dar semăna mai mult decât acesta cu tatăl lor, căci întocmai ca şi d. Gallo, cum i se spunea lui Femando, avu o viaţă aventuroasă din care conflictele sentimentale nu lipseau. Ca băiat tânăr, după ce debutase în toate arenele mai de seamă ale Spaniei, fu chemat: pentru câtva timp în America. Aici câştigă sume fabuloase, dar nu putu niciodată să spună că era cu adevărat bogat. Într-adevăr, banii se strecurau printre degetele lui ca argintul viu şi, zadarnic încasa milioane de dolari — căci în scurt timp se trezea iarăşi fără nici un ban. De o generozitate fără pereche, el îşi pleca urechea la toate cererile şi de aceea era exploatat de tot felul de oameni, care căutau să profite de bunătatea şi naivitatea lui. El nu putea refuza pe nimeni mai ales când era vorba de o femeie frumoasă arunca banii cu ochii închişi.

Prodigalitatea lui mergea pân-acolo, încât de multe ori se trezea fără nici un ban, după ce încasase zeci de mii, şi nu arareori se găsea în situaţii din cele mai penibile.

Aşa, o dată fiind în America risipi cu atâta nepăsare onorariile fabuloase ce primise, încât, când voi să plece, şi-a dat seama că nu avea cu ce să-şi plătească biletul de vapor. Atunci, scrise fratelui său mai mic, iar acesta se grăbi să-l scoată din încurcătură; cum însă îl ştia cât era de nesocotit, avu precauţiunea de a nu-i trimite banii direct, ci cumpărând biletul de vapor pe care i-l trimise într-un plic, poftindu-l să se îmbarce imediat şi să revină acasă. În Spania, Rafail continuă să risipească banii la cele patru vânturi şi dacă minuna tele sale calităţi de toreador îl făcuseră idolul publicului, nu puţini contribuia şi generozitatea sa la reusita spectacolului. De altminteri acest defect, sau calitate, după cum vreţi să o calificaţi, e foarte răspândit printre toreadori, a căror caracteristică e dărnicia. În adevăr, aceşti oameni, care-şi expun viaţa cu atâta nepăsare, nu sumt ahtiaţi după bani şi după ce i-au câştigat cu atâta trudă simt o voluptate nespusă să-i cheltuiască în lux şi plăceri şi să-i dea oricui le cere. Când ies mai ades din arenă, după luptele acelea teribile, când au, privit în faţă Moartea, şi ce moarte!..., — bucuria de a se vedea în viată îi face să vrea s-o împartă cu cei din jur, căci rareori se găseşte om care să nu fie generos, când e fericit. Şi cine poate fi mai fericit ca un toreador, care purtat în triumf se îmbată de glorie dar şi de bucuria de a trăi?... Rafail el Gallo era poate mai risipitor decât alţii, dar ce e drept, el nu era singurul de felul acesta.

După cum am mai spus, el nu moştenise de la tatăl său numai talentul de torero, ci şi firea lui frivolă în ce priveşte femeile.

Mai norocos, sau poate mai uşuratic decât tatăl său, el n-avu însă decepţiile sentimentale ale acestuia, nici prea mari încurcături, care să-l ducă la o legătură patrimonială veşnică.

Din nenumăratele sale aventuri amoroase, una singură ameninţă să devină mai serioasă, dar, cu firea sa îndrăzneaţă şi nepăsătoare, Rafail găsi mijlocul de a ieşi din ea. Într-un rând se înamorase nebun de frumoasa artistă Castora Impero, care şi ea la rândul său îl iubea, bine înţeles atât cât poate iubi o artistă, deprinsă să se joace zilnic cu acest sentiment atât pe scenă cât şi în viaţa de toate zilele. Capricioasă ca toate artistele, în particullar, şi ca toate femeile frumoase, în general, Castora Impero nu vru însă să-i cedeze decât dacă o lua de nevastă. Atunci Rafail, în loc să mai recurgă la o înscenare costisitoare ca tatăl său, se cunună numai pentru 24 de ore şi a doua zi chiar se despărţi de aceea cu care se unise pentru toată viaţa... iar după puţin timp obţinu divorţul.

Aceasta nu i-a împiedecat să rămână buni prieteni, căci şi unul şi altul erau oameni care înţelegeau viaţa şi o trăiau aşa cum trebuie... Trecând timpul, trecu şi focul tinereţii şi Rafail începu să piardă din avântul cu care se lupta în arenă şi din pasiunea sa pentru femei. Rănit de mai multe ori, el începu să piardă din vigoare şi trecu pe planul al doilea, iar astăzi deşi apare deseori în arenă, din falnicul matador de altădată n-a mai rămas decât un om aproape bătrân, cu privirea stinsă şi cu chelie... În loc să sfideze taurul, el preferă să-l aţâţe şi apoi să-l evite cu mişcări groteşti, care fac publicul să râdă şi să aplaude zgomotos. Bătându-şi parcă joc de propria sa artă, Rafail Gallo, căruia publicul îi păstrează veneraţie pentru ceea ce a fost, apare în arenă cu un coc fals prins de puţinul păr ce i-a mai rămas şi după ce execută câteva mişcări mai mult sau mai puţin caraghioase, sare bariera, lăsând altora cinstea de a omorî taurul.

Această tristă decădere aminteşte pe aceea a multor artişti celebri, care neputându-se dezlipi de scândurile scenei pe care altădată repurtau succese răsunătoare, se încăpăţânează să joace încă, deşi nu mai sunt decât propria lor caricatură. Aceasta e de altminteri soarta multor oameni mari de a-şi strica, fiind încă în viaţă, gloria trecută printr-un prezent nedemn de ei. Oricum ar fi, Rafail el Gallo are încă succese relative şi fără îndoială că soarta îi va acorda cinstea supremă de a înroşi într-o zi nisipul arenei cu sângele său generos şi de a muri, aşa cum trebuie să moară un toreador, când nu mai poate ieşi învingător.

CORRIDA REGALĂ

În timpul şederii mele în Spania, am avut de nenumărate ori prilejul să asist la corride şi să mă familiarizez cu diferitele feluri de lupte de tauri, care poartă această denumire banala de „corride". Voi încerca să descriu astăzi una din cele mai caracteristice şi mai grandioase manifestări de acest gen. Dealungul capitolelor precedente, cititorul a întâlnit descrierea corridelor de mai mică importanţă, numite: capeas, becerrados, arogoneze, novillados ; acestea din urmă fiind deja o manifestare a adevăratei arte taurine şi deci mult mai interesante. Vin apoi în altă ordine charlotadele, corridele de noapte pentru debutanţi, corrida obişnuită şi, în sfârşit, corrida regală. Prin paritatea ei, prin calitatea luptătorilor, prin fastul în care se desfăşoară această corridă, trezeşte cel mai mare entuziasm şi publicul aleargă nebun ca s-o vadă.

După cum am spus, o astfel de corrida nu e un spectacol obişnuit ea fiind rezervată numai la ocazii excepţionale, cum e o sărbătoare mare sau un eveniment de scenă, când asistă familia regală sau vreun personaj încoronat străin, oaspete al familiei regale spaniole. În asemenea împrejurări impresarii sunt de-o activitate febrilă, căci nu e uşor lucru să organizezi o astfel de luptă. Pentru a asigura reuşita spectacolului, ei îşi asigură mai întâi concursul presei. În acest scop are loc un fel de consult între numiţii impresari şi directorii marilor cotidiane şi periodice. Reclama e organizată pe o scară întinsă şi i se consacră mari sume de bani. Bineînţeles, obiectul principal al acestei discuţii consultative e alegerea toreadorilor, care vor avea cinstea să ia parte la această corrida şi a taurilor, care vor fi prezentaţi. Aceştia sunt aleşi din crescătoriile cele mai renumite, care au reputaţie de a dispune de fiarele cele mai agile, mai sălbatice şi mai agresive, calităţi esenţiale spre a asigura o frumoasă desfăşurare a luptelor.

Toreadorii, cum am spus, sunt aleşi printre cei mai renumiţi, dar aici intervine alegerea unui personaj unic, care nu apare în alte corride şi care, bine înţeles, pretinde un onorariu în conformitate cu importanţa rolului său. Acest personaj e „el caballero", sau călăreţul. Acest toreador, care după cum arată şi titlul ce-l poartă se prezintă în arenă călare, trebuie să cunoască în cele mai subtile detalii toate regulile artei taurine. Rolul său fiind dintre cele mai delicate, el trebuie să fie înzestrat cu calităţi cu adevărat excepţionale şi să fie stăpân pe toate mişcările care, în arenă, sunt apanajul fiecărei categorii de toreadori în parte. Aşa, el trebuie să ştie să lupte cu o egală dexteritate şi călare şi, ca oricare matador, pe jos. El trebuie să ştie să lupte, pe rând, ca banderillero, ca picador, ca mozo de estoque, ca novillero, trebuie să fie gata să execute „possele" cele mai îndrăzneţe şi cele mai savante, nedispreţuind nici chiar caraghioslâcurile eroilor charlotadei, trebuie, într-un avânt să lupte ca toreadorii de toate clasele, dela cel mai de seamă, până la cel modest reprezentant al artei taurine. Se înţelege deci lesne de ce e aşa de greu de obţinut concursul unui asemenea personaj, dar ceea ce e mai puţin explicabil e faptul că, pe când Spania se poate mândri că are toreadorii cei mai de seamă nu se poate spune tot aşa când e vorba de caballeros.

Într-adevăr, aceşti faimoşi călăreţi sunt toţi portughezi originari din America latină, sau mexicani.

După cum am mai spus, taurii sunt aleşi ca să fie cu adevărat demni de a fi puşi în faţa unor astfel de luptători iar numărul lor, care în corridele obişnuite e de şase, e urcat pentru corrida regală, la opt.

Bine înţeles, o astfel de corrida atrage un public imens Numărul spectatorilor e atât de mare încât până şi spaţiile dela intrarea tribunelor, care de obicei sunt libere, sunt de data asta înţesate de spectatori în picioare. Se dau adevărate lupte pentru obţinerea locurilor şi fireşte, că se speculează de unii cu vânzarea biletelor cele mai bune. Autorităţile sunt nevoite să îndoiască şi chiar să întreiască serviciul de ordine. Pe lângă nenumăraţi poliţişti, agenţi şi carabinieri, e deajuns să spunem că nu lipsesc nici poliţiştii „aerieni", care din înălţimea baloanelor supraveghează arena.

Cine n-a asistat cel puţin la o corrida obişnuită, nu-şi poate uşor închipui ce înseamnă a ţine în frâu un public atât de numeros, de variat şi mai ales de impetuos, ca publicul acestor spectacole.

Înfrigurarea cu care se urmăresc cele mai mici mişcări ale toreadorilor, pasiunea cu care se aprobă şi se dezaprobă impetuozitatea cu care aceşti amatori, — printre care adesea, în locurile cele mai ieftine, sunt cei mai fini cunoscători şi poate chiar viitori matadori celebri, — reacţionează ori de câte ori sunt surprinşi de ceva neprevăzut, fac ca luptele să se desfăşoare într-o atmosferă plină de tensiune, în care obiceiele vulcanice un sunt decât un acompaniament firesc al acestui spectacol de sânge, de artă şi de pasiune.

În legătură cu aceasta, — înainte de a intra în culisele corridei regale, — voi relata o anecdotă a cărei veracitate mi-a fost confirmată de persoane a căror seriozitate nu poate fi pusă la îndoială.

La una din aceste corride, spectatorii, — care în treacăt fie zis, plătiseră preţurile cele mai proaste, — fură indignaţi de faptul că taurii nu erau destul de agresivi şi, bine înţeles, prin atitudinea lor temătoare împiedicau şi pe toreadori de a-şi desfăşura toate calităţile. Indignarea lor s-a tradus imediat în protestări, a căror intensitate urmă un îngrozitor crescendo: strigăte, apostrofări, fluierături, huidueli, tropăieli din picioare, bătăi ritmice cu pumnii în imensele placarde care se găsesc deasupra lojelor, nimic nu lipsea. În mijlocul acelui vuiet infernal se desfăşură o scenă al cărui grotesc făcu ca întreaga asistenţă să izbucnească în hohote de râs. O mână de băieţandri, — printre care, cum am spus, nu rare ori se găsesc viitori matadori celebri, — de la „cucurigu" începură să protesteze şi ei ca toată lumea, dar mai îndrăzneţi, vroind să-şi bată joc de organizatorii cor-ridei, de autorităţi cu preşedintele în frunte, înscenară într-o clipă o corrida „sui-generis". Unul din ei făcând pe taurul, imita mişcările dezordonate ale fiarei fricoase, iar alţii, scoţânduşi hainele zdrenţuite le agitau cu mişcări provocatoare ca pe nişte superbe cape, strigând cât îi ţinea gura şi imitând când mugetul fiarei, când strigătele de provocare ale toreadorilor. Atât fu deajuns pentru ca nimeni să nu mai privească în arenă, unde nenorociţii toreadori cu acoliţii lor se străduiau să trezească furia fiarei înfricoşate. În sfârşit publicul se întoarse iarăşi spre arenă, dar pentru a apostrofa fără milă pe nefericitul toreador a cărui misiune, atât de penibilă în aceste împrejurări, era de a omorî fiara nedemnă. „Nu eşti în stare să-l omori ", îi strigau unii în batjocoră. Pălăriile şi tot felul de proiectile zburau în arenă şi mulţimea aceasta cuprinsă de o furie batjocoritoare nu se potoli decât când corrida luă sfârşit. Din nefericire, câţiva spectatori zăriră într-una din galerii printre asistenţi 2—3 călugări aşa numiţi „hermanas", fraţi...

Atât fu deajuns. În Spania, ca şi la noi, prezenţa ecleziaştilor în anumite împrejurări nu e privită cu prea mare deferenţă şi mai ales bucurie... o ireverenţioasă zicătoare pretinde că popii sunt „piază rea". Or după cum toreadorii sunt foarte superstiţioşi tot aşa şi publicul corridelor e superstiţios şi când un glumeţ, sau un fanatic strigă „Popii ăştia sunt de vină că a ieşit prost corrida, atât fu deajuns pentru ca zeci de glasuri să repete: „Aşa e, ei sunt de vină".

Din fericire pentru bieţii „fraţi", spectatorii nu-şi răzbunară asupra lor, dar cei mai furioşi porniră în grup pe străzile Sevillei şi se duseră de-a dreptul la o mănăstire din apropiere, căreia, — nici mai mult nici mai puţin, — îi deteră foc în semn de protestare... Repet, faptul e absolut autentic şi dacă nu e decât izolat, el ilustrează însă destul de bine mentalitatea mulţimii de pretutindeni şi în special a celei spaniole, când i se răpeşte prilejul de a se distra aşa cum se aştepta, sau când se crede frustată de drepturile sale suverane. E deci uşor de explicat de ce autorităţile au atâta grijă de menţinerea ordinei la asemenea manifestaţii.

După această scurtă digresiune, să începem descrierea corridei regale. În ziua destinată acestei excepţiomale manifestări ale artei taurine, arena şi tribunele îmbracă haina de sărbătoare. Pe balustradele lojelor se aştern bogatele şaluri cu florile lor brodate în zeci de culori şi fire de aur şi argint şi cu ciucuri lungi, care se agită graţios la orice adiere, sau ori de câte ori îi mişcă mâna delicată a unei nobile şi frumoase senorite.

Pretutindeni covoare, ghirlande în culorile drapelului nacional. Loja regală e împodobită somptuos. Tot personalul de serviciu al arenei, în uniforme strălucitoare.

Spectatorii,de asemenea, sunt mai îngrijit îmbrăcaţi ca în alte dăţi şi printre hainele corride ale civililor, uniformele variate ale militarilor şi ale autorităţilor, pun nota vaporoasă mantilele de dantelă străvezie, susţinute de piepteni şi câte-o floare împurpurată, ale frumoaselor spectatoare.

Aceasta e, însă, ceea ce am numi faţada decorului; îndărătul lui se fac alte pregătiri, care amintesc că spectacolul ce se va da nu e numai de „artă şi pasiune" dar şi de sânge.

Infirmeria „plajei" e gata să primească pe cei cărora soarta le va fi fost potrivnică. Personalul medical a fost dublat pentru această ocazie, chirurgii împreună cu asistenţii lor, în hainele lor albe ca zăpada, aşteaptă, nu fără emoţie, să vadă pe cine le va aduce oarba întâmplare. Ei sunt gata să-şi facă datoria şi să salveze pe cei care mai pot fi salvaţi. La câţiva paşi de infirmerie, într-o încăpere întunecoasă şi prăfuită, se găseşte capela circului. Un preot oficiază o scurtă slujbă iar torerii, în hainele lor strălucitoare de fireturi, vin pe rând şi îngenunche smeriţi în faţa altarului. Ei se roagă Sf-tei Fecioare să-i ocrotească încă o dată de primejdie, apoi cu fruntea sus, cu pasul sigur, se îndreaptă spre locul de unde vor porni cu toţii spre a intra în arenă.

În sfârşit muzica începe să cânte şi în acordurile ei maiestoase îşi face apariţia cortegiul de deschidere. Mulţimea se agită ca o mare peste care a trecut un vânt răzvrătitor, toţi se apleacă înfriguraţi peste balustrade : „Iată-i ! Iată-i !" se aude în mijlocul vuetului asurzitor ce iese din miile de piepturi.... Porţile arenei se deschid larg şi apar mai întâi cei doi alguazili călări, cu costumele lor

Spectatorii,de asemenea, sunt mai îngrijit îmbrăcaţi ca în alte dăţi şi printre hainele corride ale civililor, uniformele variate ale militarilor şi ale autorităţilor, pun nota vaporoasă mantilele de dantelă străvezie, susţinute de piepteni şi câte-o floare împurpurată, ale frumoaselor spectatoare.

Aceasta e, însă, ceea ce am numi faţada decorului; îndărătul lui se fac alte pregătiri, care amintesc că spectacolul ce se va da nu e numai de „artă şi pasiune" dar şi de sânge.

Infirmeria „plajei" e gata să primească pe cei cărora soarta le va fi fost potrivnică. Personalul medical a fost dublat pentru această ocazie, chirurgii împreună cu asistenţii lor, în hainele lor albe ca zăpada, aşteaptă, nu fără emoţie, să vadă pe cine le va aduce oarba întâmplare. Ei sunt gata să-şi facă datoria şi să salveze pe cei care mai pot fi salvaţi. La câţiva paşi de infirmerie, într-o încăpere întunecoasă şi prăfuită, se găseşte capela circului. Un preot oficiază o scurtă slujbă iar torerii, în hainele lor strălucitoare de fireturi, vin pe rând şi îngenunche smeriţi în faţa altarului. Ei se roagă Sf-tei Fecioare să-i ocrotească încă o dată de primejdie, apoi cu fruntea sus, cu pasul sigur, se îndreaptă spre locul de unde vor porni cu toţii spre a intra în arenă.

În sfârşit muzica începe să cânte şi în acordurile ei maiestoase îşi face apariţia cortegiul de deschidere. Mulţimea se agită ca o mare peste care a trecut un vânt răzvrătitor, toţi se apleacă înfriguraţi peste balustrade : „Iată-i ! Iată-i !" se aude în mijlocul vuetului asurzitor ce iese din miile de piepturi.... Porţile arenei se deschid larg şi apar mai întâi cei doi alguazili călări, cu costumele lor asudate, cu mantalele negre şi pălăriile în formă de bicorn, împodobite cu pene roşii şi galbene. În urma lor vin torerii împreună cu toţi aceia care vor avea un rol de jucat în tragedia ce se va desfăşura în curând în faţa publicului: peonii, banderillerii, picadorii pe caii lor deşiraţi, toţi merg în pas cadenţat în acordurile triumfale ale faimosului marş „Passo Doble de Gallito", mândri de primirea ce li se face şi încrezători în steaua lor. Apariţia fiecărui matador de seamă e salutată cu urale de spectatorii entuziasmaţi.Cortegiul ocoleşte arena, salutând pe preşedinte, care le răspunde din loja sa oficială. După trecerea actorilor principali, vin două sau trei perechi de cai, care vor scoate mai târziu din arenă cadavrele taurilor şi ale cailor omorâţi. În urma acestora trec câteva cărucioare, cu două roţi frumos împodobite şi trase de câte un cal. În ele se găsesc grupuri de tinere şi frumoase fete, îmbrăcate îm splendide costume şi purtând pe cap vaporoasele mantile de dantelă. Mulţimea, galantă, salută cu frenezie pe reprezentantele frumuseţei.

După ce cortegiul a făcut ocolul circului, dispar cu toţii pe poarta pe care au intrat. Peste câteva secunde, alguazilii se reîntorc, escortând pe um personaj, la apariţia căruia uralele izbucnesc furtunoase: e caballero, eroul zilei.

Călare pe un cal pur sânge, impetuos şi plin de graţie, caballero trece într-un elegant pas de galop prin faţa tribunelor înţesate, răspunzând zâmbitor la aclamaţiile admiratorilor. El poartă um costum somptuos, format dintr-o vestă sau bolerou acoperit de broderii strălucitoare şi pantaloni lungi peste care cade un fel de şorţ de piele, desfăcut la mijloc şi mărginit cu ciucuri, amintind întocmai costumul mexicanilor. Pe cap poartă o pălărie mare, neagră. Alguazilii conduc pe caballero în faţa lojei prezidenţiale. Aici se opresc brusc şi caballero execută un elegant salut în timp ce mulţimea continuă să-l aclame. Unul din alguazili întinde pălăria în faţa preşedintelui pentru ca acesta să azvârle întrănsa cheia toritului (locul unde se găsesc taurii).

După aceasta ei dau cheia păzitorilor dela poartă şi dispar. Caballero salută pe preşedinte şi trece încă odată în galop prin faţa publicului.

Deodată, ca prin farmec, coloanele zgomotoase se potolesc, o tăcere impresionantă, în care se simte înfrigurarea aşteptării, urmează brusc haosului de mai înainte de spectacol, sau mai bine zis tragedia, începe.

Un mozzo de estoque prezintă caballerului o banderilă înfiptă într-un baston lung de o jumătate de metru. Acesta o ia şi se postează la câţiva paşi de poarta pe unde va intra taurul. Momentul e culminant: Călăreţul şi calul par ţintuiţi locului de o putere nevăzută. Amândoi, atât omul cât şi animalul nu-şi mai iau privirile din direcţia de unde va sosi peste o clipă adversarul lor comun. Atenţii animalului mai cu seamă e cu adevărat extraordinară. Nemişcat, meduzat parcă de apropierea fiarei, cu nările palpitând de emoţie, dar ţeapăn şi dârz, pândind momentul când poarta se va deschide. Deodată, brusc, porţile se dau înlături şi fiara, superbă şi înfricoşătoare, se repede, jumătate furioasă, jumătate speriată în mijlocul arenei. Calul, fără a mai aştepta imboldul călăreţului, face un ecart, iar după ce fiara a trecu pe lângă dânsul, se reîntoarce parcă spre a o provoca.

După câteva mişcări, a căror eleganţă şi supleţe întrece tot ce-şi poate închipui cineva, în timpul cărora adversarii parcă se caută şi se evită în acelaşi timp, caballero găseşte clipa prielnică să înfigă în spinarea taurului una din banderille. De obicei un caballero schimbă imediat calul după ce a înfipt una sau două banderille, acesta fiind prea obosit ca să-l mai poată seconda cum trebuie la cele ce urmează. Bine înţeles depinde de îndemânarea şi supleţea caballerului ca să înfigă cât mai repede şi mai bine cele 2—3 banderille. După această primă fază a luptei un mozzo de estoque prezintă caballerului spada înfiptă tot într-un baston lung. E clipa decisivă a lupte: caballerul făcând o voltă bruscă se aşează în faţa fiarei pe care o provoacă fluturându-i înaintea ochilor o pânză roşie, mai mică de cât moletta obişnuită, sau chiar propria sa capă, dublată ou roşu.

Taurul furios se năpusteşte asupra calului, dar acesta printr-o mişcare de o extraordinară supleţe îl evită, iar călăreţul profitând de această scurtă clipă, în care fiara târătă de propriul său avânt, trece ca un fulger pe lângă dânsul, îi înfige dintr-o singură mişcare spada în moalele capului, împ!ântându-i-o până în inimă. Aceasta, bine înţeles, în cazurile norocoase, căci se prea poate, cu toată arta şi dibăcia caballerului, ca acesta să nu poată străpunge taurul dela prima mişcare, fie din pricină că acesta nu e destul de combativ, sau din cauza calului care a obosit, sau chiar din propria sa vină. În cazul acesta caballerul e nevoit să reînceapă mişcarea de două sau trei ori, chiar, până ce izbuteşte.

Când insă, după mai mullte încercări, vede că nu reuşeşte, caballerul coboară de pe cal şi reîncepe lupta ca simplu matador. Atunci el ia spada reglementară şi capa comună pe care i le întinde un mozzo de estoque şi procedând întocmai ca la luptele obişnuite omoară în sfârşit fiara, bine înţeles dacă o soartă prea nenorocoasă nu face ca el să cadă victimă.

În timpul luptei publicul, a cărui încordare a ajuns la paroxism, îşi exprimă prin exclamaţii de tot felul simţimântele care-l agită; o izbucnire de entuzism impetuoasă salută lovitura decisivă şi uralele delirante răsplătesc pe îndemânatecul şi curajosu! caballer.

Când el n-a putut da lovitura de moarte de pe cal, succesorul său e bineînţeles ceva mai mic dar, totuşi, extraordinarul său curaj şi arta sa multilaterală sunt cu prisosinţă răsplătite de aplauzele furtunoase. După un repaus de 5 minute, lupta reîncepe, căci după cum se ştie fiecare matador trebuie să ucidă câte doi tauri. De data asta înfigerea banderillelor prezintă şi mai mult interes, căci caballerul, ca şi cel mai expert dintre banderilleri, înfige în spinarea taurului câte două banderiille deodată. Pentru a putea executa o astfel de mişcare, caballerul, bine înţeles, trebuie să-şi lase calul în voie, conducându-l numai cu uşoare presiuni ale picioarelor, căci mâinile îi sunt prinse de cele două banderille pe care trebuie să le înfigă deodată.

Am arătat în altă parte în ce constă arta de a înfige a-ceste două banderille într-un anumit loc şi fel şi se înţelege dela sine cu cât mai grea e misiunea unui caballero, care trebuie să facă această dificilă mişcare de pe cal. Când vine apoi momentul să înfigă spada, el se serveşte de una obişnuită, care nu mai e înfiptă într-un baston.

Lovitura ce trebuie să se dea în acest mod, e mult mai grea şi mai primejdioasă. El trebuie să profite de clipa în care taurul trece ca fulgerul pe lângă dânsul şi plecându-se cât mai mult să-l lovească întocmai ca un trăsnet. Când o astfel de mişcare reuşeşte din primul moment, se înţelege dela sine cu ce izbucnire de entuziasm e salutată de public.

Aceasta constitue prima pante a corridei regale şi cea mai pasionantă. În partea a doua, vine rândul toreadorilor obişnuiţi. Cu toate că publicul apreciază curajul şi arta lor, e firesc ca entuziasmul său să fie ceva mai micşorat, deoarece ei au de luptat cu minunata artă a celui ce îi precedase şi cu uimitoarea performanţă a aceluia ce le va urma.

E vorba de un alt toreador, tot aşa de deosebit ca şi caballerul şi pe care publicul îl aşteaptă cu o nerăbdare mai mult decât firească.

După cum am mai spus, pentru o corrida regală se aleg matadorii cei mai iscusiţi, pentru ca luptele să fie cu adevărat excepţionale. După extraordinara performanţă a caballierului, care concentrează în modul său de a lupta toate subtilităţile artei taurine, s-ar părea că ceilalţi matadori nu, vor mai putea deştepta interesul publicului. Şi totuşi nu e aşa. În Spania fiecare matador de seamă îşi are publicul său, adică partizanii, aşa numiţii „oficionados", care cunosc regulile artei taurine întocmai ca şi un toreador şi care urmăresc cu o pasiune frenetică toate manifestările favoritului lor. Ei îi creează o atmosferă favorabilă, comentând înainte de începutul luptelor arta lui desăvârşită, curajul, supleţea sau alte calităţi, care-l deosebesc de colegii săi şi, cum fiecare grup de „oficionados" face aoelaşi lucru în favoarea favoritului său, e firesc ca publicul să se împartă în mai multe tabere şi ca atât cei interesaţi direct cât şi cei mai puţin pasionaţi să aştepte cu înfrigurare orice ocazie în care preferatul lor respectiv se va manifesta într-un mod superior celorlalţi. Într-o corrida regală fiecare toreador şi chiar cel din urmă banderillero, ştiind că are în faţă un public de elită pe care nu-l întâlneşte adesea, caută să fie la înălţimea reputaţiei sale, ba chiar să se întreacă pe sine însuşi şi cu atât mai mult pe adversarii săi. Afară de aste succesul triumfal obţinut de caballero, care, după cum am mai spus, e de origină străină, constituie pentru orice matador spaniol un imbold, care biciuieşte nemărginita lui ambiţie, făcându-l să-şi pună toată arta şi tot curajul în serviciul acestei corride uinice în felul ei. Iată de ce, cu toate că interesul e ceva mai puţin intens pentru luptele ce urmează, se întâmplă adeseori ca şi acesta să stârnească entuziasmul delirant al publicului, surprins în aşteptările sale de vreunul din matadori, dornic de a smulge câţiva din laurii predecesorului său.

În sfârşit, după ce fiecare torero a răpus câte doi tauri, vine rândul celuilalt personaj, care, împreună cu caballerul reprezintă pe „eroii" acestei corride e vorba de toredoru! acrobat. Unui astfel de toreador i se cere pe lângă o extraordinară supleţe şi un curaj mai presus de orice încercare, căci ceaa ce va face el, constituie un act de o temeritate, care întrece cu mult cele mai îndrăzneţe „passe" ale celor mai renumiţi matadori.

La intrarea lui în arenă, publicul, care ştie în general în ce constă rolul său, îl primeşte cu aclamări frenetice. Acest om, care cu surâsul pe buze salută cu un aer indiferent, e poate sortit morţii mai curând decât oricare altul din ceilalţi care sau perindat până acum şi totuşi nimănui nu-i trece prin gând să-l compătimească, căci în sufletele acesteia avide de emoţii sălbatice, compătimirea e un sentiment care nu se trezeşte decât când matadorul cade însângerat şi încă poate nici atunci, dacă nenorocitul n-a dat dovadă de bravură până în ultimul moment.

Toreadorul-acrobat intră, cum am spus, în arenă şi luând din mâna unuia din ajutoarele sale o prăjină lungă de 3— 3,5 metri, se postează în partea arenei opusă aceleia pe unde va intra taurul. Acesta e lăsat să intre şi în acelaş timp un singur banderillero îi prezintă capa provocatoare. Toreadorul acrobat urmăreşte cu încordare mişcările fiarei spre a-i ghici intenţiile şi când, după câteva „passe" savante ale banderillerului, taurul e destul de înfuriat şi momentul potrivit, toreadorul acrobat cu mâinile încleştate pe prăjină îşi face deodată vânt şi priintr-o săritură de o îndrăzneală fantastică şi de o uimitoare supleţe şi eleganţă, trece pe deasupra capului fiarei uimite şi cade în extremitatea cealaltă a arenei.

O clipă de suspensie, în care publicul ca şi taurul par uimiţi de cele întâmplate şi apoi un ropot prelung de aplauze, un vuiet nesfârşit de urale, care fac să se cutremure văzduhul. De cele mai multe ori, publicul, în entuziasmul său orb, cere cu insistenţă ca matadorul să repete nebuneasca lui acrobaţie. În faţa unei astfel de pretenţii, toreadorul, oricât ar fi de curajos, are o clipă de firească ezitare — căci oricine îşi dă lesne seama, că dacă prima oară fiara, surprinsă de rapiditatea mişcării, nu reacţionează imediat, o a doua oară aceasta e cu neputinţă şi atunci, vai de nenorocitul acrobat. Pentru fiorosul animal e un lucru de nimic să facă o săritură în aceiaşi direcţie cu acrobatul şi să-l prindă în coarne ca pe o minge, sau în cazul când mişcarea a fost prea fulgerătoare să se repeadă la el după ce a ajuns la pământ şi înainte de a-şi fi putut veni în fire să-l spintece cu o groaznică lovitură în plin corp. Iată de ce, oricât ar fi de ameţit de succes, orice matador acrobat preferă să se mărginească la acest prim triumf şi să continuie lupta în mod obişnuit, mulţumindu-se să răpuie apoi taurul cu mai multă sau mai puţină artă. Dar, după cum am mai spus publicul corridelor în special nu cunoaşte nici compătimirea şi cu atât mai puţin indulgenţa; el vrea să i se dea aceea ce-i place, fie chiar cu preţul unei vieţi

Se citează unele cazuri în care o astfel de cerere n-a venit din partea publicului numai, ci a fost formulată de o persoană a cărei situaţie înaltă făcea ca o dorinţă a sa să echivaleze cu un ordin. Pus într-o astfel de situaţie, nefericitul erou nu putea decât să se supună, sau să rămână descalificat şi, bine înţeles, el a preferat să înfrunte moartea pe care a şi găsit-o, cum era de aşteptat.

Ce înseamnă însă moartea unui om, când mulţimea a fost satisfăcută ?...

În caz când matadorul-toreador n-a fost silit să mai repete turul său de forţă, sau când printr-o extraordinară şansă a ieşit teafăr şi din a doua încercare, el continuă apoi lupta în mod obişnuit şi cu această din urmă luptă ia sfârşit corrida regală, care constituie pentru publicul spaniol un eveniment unic în analele artei taurine.

EMOŢIILE SPECTATORILOR CARE ASISTA PENTRU PRIMA OARĂ LA 0 CORRIDA

După cum am avut prilejul să spun în altă parte, în timpul lungii mele şederi în Spania am asistat la nenumărate şi felurite corride. La început, totuşi, mărturisesc că aceste spectacole sângeroase nu mă atrăgeau, dar, încetul cu încetul, împins de curiozitate, începui să mă dulc tot mai des, pană ajunsei să nu-mi mai scape nici o corridă măcar. Căci s-ar părea că o luptă cu taurii trebuie să devină pentru spectatorul prea asiduu un spectacol destul de banal, în realitate lucrurile se petrec cu totul altfel. Cu cât asişti mai des cu atât interesul sporeşte, căci sunt unele corride de o importanţă secundară, cum sunt noviladele de pildă, care rezervă câteodată publicului surprize de o extraordinară violenţă.

Mi-amintesc, parc-ar fi azi, de o astfel de novilladă la care am asistat acum câţiva ani şi la care am trecut prin nişte senzaţii ce nu mi se vor şterge niciodată din minte. Era într-o Joi după amiază, într-o zi de sărbătoare şi în faţa unui public extrem de numeros luptele se desfăşurau ca de obicei, taurii fiind doborâţi de îndemânaticii lor adversari. Când veni însă rândul ceilui de al treilea taur, — un animal tânăr şi vânjos, — interesul cu care publicul urmărea luptele, se schimbă într-o surprindere, care fu cât pe aci să degenereze în panică la un moment dat. De cum intră în arenă primul picador., banderillerul nici n-avu vreme să mai agite capa provocatoare şi fiara, năvălind asupra călăreţului şi a calului său, spintecă cu o formidabilă lovitură de coarne pântecele nenorocitului animal. AI doilea cal avu aceeaşi soartă, al treilea la fel... Fiara, înebunită parcă de furie, lovea orbeşte şi cu o repeziciune care făcea din atacul său o lovitură de trăsnet. În câteva minute numai, 14 cai fură scoşi din luptă. Zadarnic picadorii de rezervă înlocuiau cu caii lor pe cei căzuţi, se părea că toţi îşi pierduseră cumpătul în faţa bestiei a cărei furie devenise înspăimântătoare. Un fior de groază trecu printre spectatori la vederea oribilei privelişti din arenă ; şiroaie de sânge, cărnuri sfâşiate, intestine revărsate de pântecele calului, care fugea încă, sau târâte de coarnele fiarei, care năvălea asupra altei victime, zvârcoliri spasmodice de trupuri târâte în sânge şi nisip, toate alcătuiau un tablou a cărui oroare trezea în inima fiecăruia revoltă şi dezgust. În mijlocul vociferărilor de tot felul, se ridicau glasuri care cereau cu insistenţă preşedintelui ca taurul să fie împuşcat sau străpuns, fără a se mai aştepta sfârşitul luptei.

În sfârşit, cele cinci minute reglementare, hărăzite

luptei cu picadorii, fiind trecute, preşedintele dădu semnalul şi intrară banderilerii ; după ce aceştia îşi îndepliniră rolul, toreadorul, care trebuia să ucidă taurul înainta în faţa fiarei.

Nu-mi amintesc bine, dacă a avut timpul să execute 2 sau 3 din obişnuitele „passe" cu muleta şi un violent atac al taurului îl scoase din luptă grav rănit. Al doilea toreador, care-i luă imediat locul avu, în câteva minute numai, aceeaşi soartă, poate oricine închipui la ce paroxism ajunsese emoţia spectatorilor care strigau, gesticulau, cerând, unii să înceteze lupta, iar alţii ca ea să continuie.

Nervii încordaţi, ameninţau să plesnească, sub intensitatea emoţiilor. În sfârşit, al treilea toreador, mai alb ca varul având parcă siguranţa că va cădea şi el la rândul său, înlocui pe colegul său, care fusese transportat la infirmerie.

Dar era se vede scris ca evenimentul din ziua aceea să se precipite cu o uimitoare repeziciune, azvârlind pe spectatori din emoţie în emoţie. Al doilea toreador, care după cum am mai spus fusese transportat la infirmerie, aproape în nesimţire, trezindu-se pe masa de operaţie şi dându-şi seama de cele petrecute, se sculă brusc şi, nepăsător de rana destul gravă din care sângele începuse să curgă, se repezi ca un nebun şi îmbrâncind pe cei care voiau să-l reţină, se reîntoarce în arenă.

Aici, în faţa spectatorilor încremeniţi de uimire, smulse din mâna colegului său spada şi muleta şi, dându-l la o parte reîncepu lupta cu taurul, care părând şi el surprins de această schimbare îşi pierde ceva din violenţa atacurilor, aşa că după câteva minute căzu străpuns de spada bravului toreador. O salvă detunătoare de aplauze şi urale salută acest triumf şi amfiteatrul părea că se va dărâma de trepidaţiile a 40.000 de spectatori, cuprinşi de un entuziasm delirant.

După acest exemplu, se poate vedea la ce fel de emoţii se pot aştepta spectatorii unor astfel de spectacole şi cât de variat trebue să fie modul de a şi le manifesta, al atâtor zeci de mii de oameni.

În adevăr, când ai devenit destul de familiarizat cu corridele, încât să-ţi mai poţi distrage atenţia dela cele ce se petrec în arenă spre a observa şi pe cei din amfiteatru, ai prilejul să asişti la mici drame sufleteşti, care uneori degenerează în tragi-comedii.

Sunt mai ales interesanţi de observat aceia care fiind străini, vin pentru prima oară la un astfel de spectacol. Agitaţi de cele mai variate sentimente, printre care acela al spaimei, nu e cel mai puţin intens, ci lasă câteodată să le scape gesturi şi exclamaţii, demne de relevat pentru psihologia lor.

Mi-amintesc, de pildă, la o corrida de un francez, — după aparenţă un novice în astfel de spectacole, — care sta în faţa unui prieten al meu şi care cu ochii ţintă la fiară şi toreador, urmărea nu numai cu privirile dar şi cu tot corpul mişcărilor lor. Aşa, când toreadorul ajungea la momentul estocadei, adică acela în care trebuia să înfigă spada şi când fiara repezindu-se la dânsul, el era nevoit să se retragă pentru o clipă, francezul nostru, instinctiv, executa aceeaşi mişcare, dându-se brusc înapoi şi tamponând puternic pe bietul meu prieten, care n-avea cum să evite această inevitabilă ciocnire.

Sunt unii pe care neastâmpărul îi fac să se ridice în picioare, ceea ce le atrage repede aspre şi meritate observaţii alţii care-şi mototolesc batista şi mânuşile şi chiar pălăria, iar când aceasta e de paie, nu e exclus ca tot frământând s-o facă bucăţele şi să se trezească, la ieşirea din arenă, cu capul gol.

Nu mai vorbesc de doamne, care-şi chinuiesc geanta de mână, evantaiul sau chiar vreo garnitură a rochiei. Chiar vara trecută am însoţit pe mai mulţi compatrioţi la câteva corride. Cu acest prilej aveam în imediată şi plăcută vecinătate pe o doamnă destul de grăsulie şi extrem de nervoasă. Pe măsură ce spectacolul se desfăşura, vecina mea da semne de o extraordinară nelinişte.

Aci mă apuca, nervoasă, de braţ şi înfigându-şi unghiile în stofa hainei şi puţin şi în carnea mea, strângea mai tare sau mai încet, după intensitatea emoţiei... aci brusc speriată, voia să fugă, dar sub imboldul curiozităţii se oprea, spunând că vrea să rămâie ca să mai vadă. Alţi doi prieteni din ţară, bine cunoscuţi în gazetărie şi publicitate, erau tot atât de emoţionaţi, încât unul, cel din stânga mea, făcea exact acelaş lucru ca francezul, despre care am vorbit mai sus, ridicându-se uneori în picioare atât de brusc şi atât de înclinat înainte, încât mă temeam serios să nu-l văd sărind în arenă, ceea ce mă făcea să-l apuc mereu de haină spre a-l aduce la realitate, silinduşl să-şi reia locul pe scaun.

Dar cine ar putea inşira toate felurile de a-şi manifesta emoţia, ce se pot observa într-o adunare, unde se agită, palpită şi gâfâie peste 40000 de oameni?

În zilele noastre nu lipsesc spectacolele care să trezească cele mai violente senzaţii, — în domeniul efortului ele sunt mai ales foarte numeroase, — dar, ori şi cum, luptele cu taurii rămân într-o categorie cu totul aparte şi cine n-a asistat niciodată la ele nu ştie ce înseamnă să ieşi din făgaşul simţirilor banale şi să simţi aproape atingându-te aripa morţii, care în tot momentul planează deasupra arenei aurii.

Am căutat în aceste pagini să redau pe cât mai fidel lucruri absolut autentice şi mai ales văzute.

N-am căutat să fac un roman, mărginindu-mă numai să povestesc unele întâmplări romantice în legătură cu aceste corride, despre care, în general, în Europa şi în ţara noastră, cu atât mai mult, se vorbeşte ca de un spectacol barbar, bun pentru cei pe care temperamentul îi împinge spre cruzime... Am încercat, pe cât mi-a fost cu putinţă, să dovedesc că, dimpotrivă, o corrida e o manifestare de artă, îndemânare şi bravură, care răscumpără cu prisosinţă partea pur sângeroasă, a spectacolului.

Şi mai e un element, peste care nu se poate trece uşor. Este luptătorul din arenă — un artist şi un brav — care, într-o mână ţine cununa gloriei şi într-alta cuţitul morţii. Marea epopee a vieţii lui, şi mai ales, grozava tragedie a destinelor lui, ies din cadrul banalităţilor curente şi moderne, pentru a ne reaminti şi pentru a păstra — prin măreţia lor — o impresionantă tradiţie străbună de eroism şi de frumuseţe în sacrificiu.

În timp ce artiştii celorlalte genuri aşteaptă satisfăcuţi recompensa şi odihna anilor de pensie, luptătorul taurin rămâne fidel artei şi carierei lui, care se încheie, aproape fără excepţie, cu jertfa lui de sânge, iar nu cu recompensa pensiei şi a odihnei.

Aceasta estecorrida; ARTE, SANGRE E PASION.

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com