Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

A R G E N T I N A

Amintiri

SOCIETATEA CULTURAL STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

BEREVOESTI

2013

Cuvânt înainte

In harta drumurilor mele, de a lungul şi de a latul lumii, Argentina reprezintă un lung şi halucinant popas. Îmi aduc aminte, cum, abia trecut de pragul adolescenţei, m-am pomenit—încrezător în geniile mării— plutind într-o bună zi, pe apele Atlanticului, spre cea mai cutezătoare ţintă: America de Sud. Aşa am cunoscut — sunt ani de-atunci — câmpiile fără de hotar ale Argentinei, ţară izvorâtă din legendă, cu resurse variate si neistovite, cu posibilităţi de dezvoltare infinite şi mai presus de toate, cu un popor viguros de păstori, fermieri şi negustori, care mai păstrează şi azi urme de pitoresc şi de patriarhalitate.

Ţară cu nume sonor ca argintul, cu bogăţii ispititoare şi cu femei ca nuferii în pârg, Argentina a rămas până azi pământul făgăduinţei pentru dezrădăcinaţii Europei, veniţi aci să-şi încerce norocul şi să-i refacă viaţa. Ca toate miragiile, însă, pentru cei mai mulţi, nici miragiul argentinian n-a fost mai puţin cruţător, mat puţin hain. Câţi halucinaţi atraşi la sânul ei de promisiunea îmbogăţirii şi de Sirena înflăcăratelor speranţe, s-au trezit înfrânţi,, ca trupurile marinarilor de stâncile Rinului, la chemările vrăjite ale nemiloasei Loreley ?...

Am gustat în această ţară toate bucuriile şi toate deznădejdile vieţii de hazard. Zilele de belşug se învârstau cu cele de crâncenă sărăcie. Mă culcam flămând şi mă visam magnat, pentru ca a doua zi, cu puteri reînnoite şi cu zâmbetul pe buze să bat din nou la poarta Destinului...

O, ce amintiri dure, dar înviorătoare, mă leagă de cerul şi pământul acestei minunate ţări!

Am cunoscut-o printre zâmbete şi lacrimi am cunoscut-o în lupta de fiecare clipă cu viaţa, cu cerinţele, cu frământările, cu izbânzile şi înfrângerile ei.

Şi după ani de zile, când pacea mi s-a arcuit în suflet, ca arcul curcubeului după furtună, imaginea Argentinei îmi apare feerică şi cristalină, ca reflexele argintului în bătaia soarelui.

Mă simţeam vinovat faţă de această ţară binecuvântată, care mi-a miruit tinereţea cu aspra lege a vieţii, că nu i~am dat rând încă la lanţul modestelor mele povestiri despre cele văzute şi întâmpinate pe drumurile unei pribegii fără astâmpăr. Mă apăsa gândul acesta ca o ingratitudine mereu mărturisită, mă apăsa ca o remuşcare.

Şi într-o bună zi, m-am trezit cotrobăind prin arhiva amintirilor, descifrând notiţe prăfuite şi uitate, ca din colbul lor şi la dogoarea dragostei ce mă leagă încă de acest pământ, să înfirip povestea argentiniană, pe care o prezint cititorilor în paginile ce urmează.

Ţin să previn pe cititori, că nu e vorba aici de un studiu monografic, alcătuit meticulos cu grafice şi tablouri statistice, cu documentări savante cu caracter istoric, geografic, economic, politic, cultural şi artistic

Nimic din toate acestea. Am preferat, ca in toate lucrările mele, de altfel, să rămân la genul descriptiv, reţinând date şi imagini

caracteristice în legătură cu trecutul şi prezentul acestei ţări, cu sufletul, moravurile, viaţa şi idealurile acestui popor şi pe care m-am străduit să le înfăţişez în cadrul unei povestiri modeste, dar sincere

Poate că nu voi fi reuşit nici astfel să prezint un tablou desăvârşit al specificului argentinian. Din lanţul impresiilor şi amintirilor mele poate că sau rupt unele inele şi lanţul a rămas, pe ici pe colo, destrămat. Nu trebuie să uite nimeni, însă, că despre această ţară s-a scris prea puţin si că ceea ce redau aici este fructul frământările şi observaţiile culese de mine în şirul anilor petrecuţi acolo.

In limba noastră, nu cunosc decât lucrarea prietenului dr. D. I. Vasiliu, docent universitar, care a vizitat America de Sud^ întovărăşind pe regretatul savant, profesor. dr. Gheorghe Marinescu, ce fusese invitat de savanţii americani spre a ţine conferinţe în noul continent. Reţin din cele scrise de omul de ştiinţă, dr. Vasiliu, despre îndepărtata ţară a Argentinei următorul pasaj:

„Ţara noastră este mare, spun cu entuziasm cetăţenii argentinieni. Şi e drept, e foarte mare, enorm de mare. Din câteva date geografice vă veţi putea da seama de mărimea ei.

Dacă pentru noi distanţa Bucureşti-Paris sau Paris-Madrid este o distanţă apreciabilă de voiaj şi adesea de voiaj greu de „făcut, pentru argentinieni această distanţă: „este ca să meargă din Buenos-Aires la oraşele de provincie cari se cheamă a fi aproape de Capitală. Dacă am face distanţa de la Constantinopole la Madrid sau la Bergen străbătând toată Europa de la un capăt la celălalt, n-am parveni în acelaşi timp, cu aceleaşi mijloace rapide a străbate trei sferturi din imensitatea Argentinei. Ţări importante din Europa par nimicuri faţă de ţările sud americane. Spania şi Portugalia, Franţa şi Germania încap ca suprafaţă în Argentina de 5-6 ori. O ţară ca Franţa şi una „ca Germania s-ar compara abia cu provincia de Buenos-Aires, analoage judeţelor de la noi. Când te gândeşti că această imensitate de întindere serveşte unei populaţii numai de unsprezece milioane de locuitori, ceea ce ar veni 3 locuitori pe km ! Dacă Argentina ar fi populată cum e Franţa sau Germania, atunci teritoriul ei ar putea adăposti peste 4—500 milioane de locuitori, mai mult deci ar avea loc pentru o populaţie chiar mai mare de cât a Europei întregi".

Scăpat acum de sub harapnicul obsesiei şi remuşcărilor, sunt fericit că pot închina această modestă lucrare sufletului viu şi generos al poporului argentinian, lângă care am cunoscut meşteşugul vieţii, fericirea de a trăi, săltând peste mizerii şi obstacole, cu sufletul fluturând pe buze şi cu vaietul durerii înăbuşit în chiotul de biruinţă al nebiruitei tinereţi.

APARE BUENOS-AIRES

Când începe să însereze, călătorul care navighează pe apele adânci şi azurate ale Atlanticului, e surprins de apariţia unei mări ciudate, care nu e nici fluviu, nici mare şi ale cărei ape au o culoare nedefinită ca un amestec de noroi şi nisip. Această masă de apă are într-adevăr proporţii oceanice, căci ea se întinde până-n fundul orizontului, unde se confundă cu cerul. Totuşi, călătorul nu se poate crede în faţa mării, din cauză că valurile sunt lipsite de măreţie, apa e murdară şi vâscoasă, iar vântul nu poartă într-însul acea prospeţime care caracterizează briza marină.Fără îndoială, că vaporul pluteşte pe un fluviu, iar nu pe apele Oceanului. Un lung şir de geamanduri şi de faruri plutitoare indică traiectoria canalului, conducând vasul cu grijă, ca pe un drum tăinuit. Acest şir de geamanduri şi de faruri plutitoare înlătură definitiv impresia de a te găsi pe ocean.

Călătorul pătrunde în sfârşit taina şi înţelege că în curând va avea explicaţia. Aceea ce i se părea continuarea Oceanului, nu e în realitate decât un fluviu şi imensitatea aceia lichidă n-are adâncime. De n-ar fi geamandurile şi farurile, vasul ar da uşor de fund, dovedind astfel netemeinicia presupunerilor călătorului.

Fără îndoială, că vaporul pluteşte pe unfluviu, iar nu pe apele oceanului. Un lung şir de geamanduri şi de faruri plutitoare indică traiectoria canalului, conducând vasul cu grijă, ca pe un drum tăinuit. Acest şir de geamanduri şi de faruri plutitoare înlătură definitiv impresia de a te găsi pe ocean.

Deodată, în depărtare, se iveşte o pată întunecoasă. La prima ochire pare un vas mare, fără catarge, sau o stâncă plutitoare. Şi pata se face din ce în ce mai vizibilă: e o pădurice de arbori deşi acolo e, în sfârşit, pământul. Dar el nu se vede încă. Terenul acela e absolut şes, turtit, ascuns şi numai vârfurile arborilor se ridică deasupra câmpiei plate.

Iată în ce fel, timid şi umil se prezintă înaintea ochilor europenilor marea naţiune argentiniană.

Ceva mai târziu, din ceaţa ce acoperă orizontul, răsare o pată întunecoasă şi nedesluşită. Ochii caută să-i dea un înţeles şi nu izbutesc să distingă dacă e vorba de un oraş sau de o îngrămădire de stânci. Pe măsură ce distanţa se micşorează, ochii călătorului descopăr, colo jos, la nivelul apelor un oraş. Mai întâi răsar câteva coşuri înalte din care se ridică colosale coloane de fum; apoi un edificiu înalt, de proporţii americane, şi în sfârşit o pădure de catarge; iar pe deasupra portului, a coşurilor de fabrici şi a marilor edificii se înalţă, majestoasă, cupola cenuşie a Parlamentului.

Suntem la Buenos-Aires.

Nu s-a ivit înaintea noastră în mod triumfal, panoramic, ci prin surprindere şi aproape timid. In faţa acestei apariţii ceţoase şi nedesluşite, vulgară şi inestetică, oricare călător, cât de puţin visător din fire, simte un fel de depresiune morală, ceva ca o decepţie.

Noi europenii, ne-am făurit în închipuirea noastră o imagine himerică a Noii Lumi. Francezii, de exemplu, credeau şi chiar cred, că de cealaltă parte o Oceanului se găseşte un mare continent populat de papagali, de indieni şi de lei şi că sub un cer viu colorat mişună o populaţie exotică ce-şi împodobeşte capul cu tot felul de pene multicolore. Cât pentru noi, ceilalţi, deşi nu ne facem o imagine atât de arbitrală despre America de Sud, ne încăpăţânăm să privim acest continent printr-un văl de iluzii; în mintea noastră primează încă amintirea vie a faimoasei „Indii", patria aurului, a fructelor bogate, a aventurilor fantastice. Deşi nu mai credem că populaţia ar umbla mai mult goală şi cu pene pe cap, credem totuşi că acolo n-ar fi decât oraşe luxoase, albe, măreţe, neasemuit de strălucitoare, iar numele de Buenos-Aires evocă în mintea noastră o imagine minunată şi pitorească. Nici eu nu făceam excepţie de la această regulă. Credeam că voi vedea lucruri extraordinare, un colorit special, o ambianţă luminoasă şi rară.

Dar, Buenos-Aires se ivi înainte-mi şi imaginea iluzorie se topi dintr-odată : ploua. Prin ploaia ce cădea cu încăpăţânare Avenida de Mayo îmi apăru ca o reproducere a Parisului sau Londrei. Văzui clădiri înalte şi strâmte, turnuri acoperite cu tablă, pereţi cenuşii. O ţesătură de fire împânzea cerul. Acesta era luminosul şi meridionalul Buenos-Aires al legendei ?

Aspectul surâzător şifilozofic al vieţii meridionale lipsea şi casele cu ziduri roze pe jumătate îngropate în frunzişul unor arbori necunoscuţi, pe care mă aşteptam să le văd, lipseau de asemenea. Oamenii, pe cari îi vedeam nu aveau acel aspect filozofic al oamenilor din ţările de la sud; era o mulţime agitată, în goană după pâinea de toate zilele. Ploaia împăienjenea cerul, pietrele şi oamenii. Cerul avea acea culoare cenuşie caracteristică, atât de dragă civilizaţiei moderne, culoarea ceţii şi a ploii, culoarea nostalgiei şi a visului, culoarea muzicii germane sau a beţiei englezeşti... dacă aceasta ar putea avea culoare... Aceasta fu prima mea impresie în Buenos-Aires. In depărtare, cupola Parlamentului se înălţa în spaţiu; acea cupolă continuându-se vag în umbra înserării avea ceva din religiozitatea monumentelor de la nord. Ea trezea în minte gânduri despre noţiunea unui civism consacrat de atâtea revoluţii seculare.

Acea cupolă era un simbol al idealului omenesc, al eternului ideal al mulţimii: democraţia. E ceva mistic în atmosfera unui oraş când il priveşti din înălţime. Totuşi, văzui curând că Buenos-Aires nu trebuie interpretat în acest mod mistic ; acesta e un oraş de un materialism naiv şi ai cărui locuitori sunt obişnuiţi să vorbească de comerţ iar nu de metafizică.

Dar, vina era a ploii, ploaia aceia paradoxală şi nepotrivită mă făcuse să văd Buenos-Aires-ul prin acea prismă de vagă spiritualitate. Ploaia însă, trecu şi veniră zilele senine. Mugurii arborilor îşi desfăceau învelişul şi frunzele primăvăratece începură să înverzească în marginea şoselelor; arbuştii înfloreau printre grilele palatelor şi primăvara îşi făcu apariţia.

Atunci Buenos-Aires îmi apăru aşa cum e în realitate: un oraş luminos, zgomotos, vibrând de căldură şi de energie. Şi totuşi, toate zilele luminoase ce urmară nu putură şterge acea primă impresie a Buenos-Aires-ului, înfăşurat în ceaţă, acea viziune mistică a cupolei Parlamentului, înălţându-se sură, asemenea unui ideal care se risipeşte ca un fum şi se contopeşte cu cerul...

* *

În primul moment Buenos-Aires fâstâceşte pe călător şi-l lasă nedumerit. E un oraş care te fâstâceşte din pricina elementelor care l-au format. O sumedenie de influenţe etnice, istorice, sociale s-au suprapus mai mult, decât s'au amestecat şi din această amalgamare a ieşit un hibrid. Astfel că Buenos-Aires nu formează un tot indivizibil; el nu a fost creat de înceată măiestrie a secolelor, piatră cu piatră, din nevoie în nevoie, ci s-a născut pe neaşteptate, s-a format mai în grabă. Nici n-a fost făcut de o singură rasă de oameni, în acelaşi spirit şi din acelaşi plan, ci toate rasele din lume au pus aici ceva din sufletul lor. Abia de întâlneşti două case care se aseamănă. Lângă un edificiu scund şi cu linii simple se putea vedea o clădire înaltă şi pretenţioasă în stil nordic; alături de o casă în stil „rococo" se văd coloanele grave ale stilului greco-roman; e o clădire în care se adăpostesc familii de proletari, alături de palatul unui nobil senior, ale cărui proprietăţi se întind pe kilometri pătraţi; o cârciumă alături de un restaurant luxos ; un cartier elegant deasupra dughenelor şi barăcilor de pe marginea râului.

Avenida de Mayo e artera principală. Are înfăţişarea unui bulevard parizian. Case înalte, acoperişuri de ardezie, hoteluri şi cafenele luxoase, multe vehicule, infinit de multe vehicule şi toţi atâţia trecători. Aproape de această Avenida se găsesc străzile comerciale, acoperite de anunţuri, reflectoare, placarde şi firme. Acestea sunt străzi englezeşti sau americane. Aci se îngrămădesc băncile şi cursele, magazine imense, unele de proporţii colosale, maşini care forfotesc în toate direcţiile, tramvaie ale căror clopote sună mereu, oameni care se grăbesc spre diferite ţinte, zgomot, tumult, fierbere... Traficul a reglementat cu preciziune şi trebuie să umbli cu paşi, aproape milităreşti, dacă nu vrei să fii trântit la pământ. Pentru a dovedi agitaţia acestor străzi comerciale, e de ajuns ca un vehicul să o străbată în sens invers şi în câteva clipe se va vedea un imens şir de maşini şi tramvaie oprite pe loc.

Ceva mai departe de acest centru comercial e un cartier elegant, unde s-a refugiat aristocraţia banului. Aci, nobilii argentinieni şi-au ridicat locuinţe extrem de luxoase şi elegante. Grădini bogate şi ziduri înalte le desparte de strada banală, şi spre a evita şi mai mult orice punct de contact cu viaţa din jur, aceste locuinţe seniorale sunt de obicei construite în stil francez sau german. Unele au aspectul unor palate din Renaşterea de nord şi nu le lipseşte nici chiar patina timpului pentru a produce impresie de nobleţe şi vechime. Atât de puţin americane sunt aceste edificii, încât trecând pe Avenida de Alveor, de exemplu, călătorul s-ar putea uşor crede într-un moment de distracţie, că se găseşte intr-un oraş din nordul Franţei. Dar, dincolo de centrul comercial şi aristocratic, străzile se prezintă ceva mai umile, dar şi ceva mai fireşti. Aci oraşul e mai sincer. Aci, nimeni nu caută să-şi ascundă origina spaniolă sau americană, nici să se împotrivească legilor sau cerinţelor climei. Sunt case pitoreşti, unele joase, cu un singur etaj şi terasă, pentru a ieşi la aer în nopţile de vară, cu o curticică pentru a cultiva florile şi ferestre zăbrelite. Case comode, spaţioase şi adaptate climatului,—dar fără îndoială, condamnate să dispară...

Dacă ne îndreptăm spre suburbii, întâlnim un cartier caracteristic, mare cât un oraş. Case drăguţe, mici, în formă de „chalet" (casă elveţiană), mărginesc bulevardele largi, plantate cu arbori. Aspectul lor e simplu şi câmpenesc, coloritul lor viu şi variat ; un brâu de iarbă şi de arbuşti le apără şi le împodobesc şi mari buchete de trandafiri cresc printre frumoşii palmieri. Ce clasă de oameni înţelepţi şi pricepuţi trăiesc în aceste case atât de confortabile şi de poetice !

Viaţa în acest cartier liniştit, în aceste căsuţe frumoase trebuie să fie o adevărată încântare. Şeful familiei se poate scula de dimineaţă, lua tramvaiul, avânta în viaţa comercială a oraşului, lucra, câştiga bani; seara, alt tramvai îl va aduce acasă, în fundul grădinii sale, unde înconjurat de soţie şi copii va cina în linişte, îşi va fuma pipa admirând stelele de pe cer. Aceste case sunt locuite de englezi. Cine ar putea să le locuiască, dacă nu ei ? oameni practici, înţelepţi şi estetici, care cunosc ca nimeni altul realitatea şi poezia unui trai bun. Noi latinii nu ştim îndeajuns să apreciem acest soi de fericire.

Urcând spre suburbii dădeai de cartiere, din ce în ce mai modeste... iar Pampa începe chiar de acolo. Grupuri de cai păşteau în câmpii acoperite de mărăcini; în depărtare se înălţau coşurile câtorva fabrici, case mici, răzleţe presărau

câmpia cu acoperişurile lor zincate de tablă.... Cursuri mici de apă brăzdau împrejurimile. Pe aici erau posturile avansate ale oraşului, resturile populaţiei, rămăşiţele emigranţilor, acei ce nu aveau loc în incinta oraşului. Totuşi, în câţiva ani numai, cred că, forţa de expansiune a oraşului va converti desigur aceste magherniţe în locuinţe frumoase şi pline de viaţă, ca şi micile râuleţe murdare în splendide bulevarde.

Neprevăzutul pândeşte încontinuu atât oamenii cât şi lucrurile în acest oraş, care creşte şi se întinde cu o uimitoare repeziciune. Centrul oraşului este o cetate imensă, zgomotoasă, febrilă, entuziastă. Are forma unui pătrat şi se conduce după regulile matematice. Blocurile de construcţii au aceleaşi dimensiuni şi toate au acelaşi număr de case. E ceva uniform şi matematic în acest oraş latin meridional, ca şi în Montevideo, capitala Uruguay-ului. Culoarea cenuşie îi dau un ton uniform şi monoton. Doar pe străzile de la periferie se văd căsuţe roze, galbene şi albe.

*

* *

Dar pe acele străzi cu casele de culoare cenuşie, nu se văd oameni neocupaţi, care să stea de vorbă, sau să se plimbe şi nici cerşetori. Trecătorul nu e sâcâit nici de vânzătorii ambulanţi, nici de lustragii, nici de florărese. Viaţa are un aspect aspru, căci aci toată lumea trăieşte pentru bani.

În toate ţările Europei, marea majoritate a oamenilor munceşte ca să trăiască ; aici se munceşte pentru a se îmbogăţi. Se simte şi în aer un suflu de negustorie şi în ochii fiecărui om o licărire specială, licărirea ochiului de vânător ce stă la pândă.

În birourile comercianţilor sau bancherilor se văd cartoane cu inscripţii adresate clienţilor, cartoane ce sunt sinteza unei întregi filozofii:

„Fiţi succinţi, vă rugăm!"

„Suntem foarte ocupaţi*.

„Aveţi bunătatea şi vorbiţi pe scurt". Iar la porţile unor fabrici se văd de asemenea cartoane cu inscripţia: „Nu e nevoie de lucrători"... spre a se evita desigur, explicaţii zadarnice cu postulanţii.

În schimb, în port, sub arcadele străzii ,,Passeo de

Julio" se vedeau table mari, pe care lucrătorii erau cotaţi ca la o bursă proletară": „Se caută lucrători pentru Palermo, salariu .... pesos pe zi".

Pe scurt în acest oraş, totul se mişcă într-un ritm grăbit, căci a face avere nu e nici uşor, nici nu admite pierdere de timp. Aci viaţa ia aspectul unei curse grele, accelerate. Acei care în ţările Europei meridionale cunosc plăcerea, de a trăi fără griji şi de a sta de vorbă ceasuri întregi, fumând, răzând şi comentând cu filozofie, să nu se ducă niciodată la Buenos-Aires.

Prin filosofie eu unul înţeleg ştiinţa care ne învaţă să trăim bine. Sunt filosofi industani, care petrec ani de zile privindu-şi ombilicul spre a descoperi misterul Karmei; sunt de asemeni filosofi locuitorii andaluzi, care se mulţumesc cu o supă (gazpacho), cu soarele de pe cer şi cu o chitară; dar, nu este filosof nici unul din acei oameni civilizaţi, care aleargă după bani în timpul zilei, care comercializează, inventează sau construieşte lucruri extraordinare, pentru ca apoi să doarmă obosiţi şi îmbuibaţi de bere.

Progresul însă vrea ca omul să-şi sacrifice instinctele sale epicuriene şi să alerge cu înfrigurare după bani, căci în modul acesta civilizaţia omenirii merge mai repede. Tot construind fabrici şi muncind din răsputeri se asigură cultura şi splendoarea omenirii....

Şi splendidul Buenos-Aires s-a sacrificat ca şi celelalte cetăţi ale civilizaţiei. In loc să se întindă molatec pe malurile lui „la Plata" şi să trăiască o viaţă de epicurian crede că serveşte şi mai bine civilizaţia ridicând mereu magazine şi blocuri cenuşii...

PORTUL

La început acest oraş se numea fortul Sfintei Măria, al Buenos-Aires-ului". Şi portul fusese creat înaintea oraşului; ceea ce înseamnă că Buenos-Aires nu e propriu zis un oraş, ci un port. Chiar locuitorii oraşului se numesc „portenos", adică oameni din port. De la început şi pe vecie Buenos Aires este menit să fie poarta naturală prin care pătrund oamenii, ideile şi mărfurile lumii civilizate...Portul e partea principală şi cea mai mare a oraşului. S-ar părea chiar, că într-o zi el va înghiţi oraşul. De la staţia Del Retiro şi până la Rianchuelo se întindea un şir de cheiuri şi diguri, pe o distanţă de aproape 10 kilometri.Aici acostează vasele tuturor naţiunilor ; aici vin să-şi deschidă pântecele, acele monstruoase mesagere aducând hrana

civilizatoare de care are nevoie câmpia argentină. Aci debarcă deznădăjduiţii din toate ţările căutând, unii pâinea cea de toate zilele sau bogăţia, alţii uitarea şi pacea.

În realitate, portul începea de la staţia Retirot unde se înălţa Hotelul „de los imigrantes" (Imigraţilor). Acest hotel avea o formă circulară, care-ţi amintea pieţele de tauri din Spania. Dar, în arenele spaniole se văd tauri furioşi, care mugesc şi împung cu coarnele; pe când în interiorul hotelului se mişcau oameni inofensivi, care nu făceau nici un rău, ci ar fi vrut numai să trăiască şi să-şi prelungească viaţa, fugind de mizeria din ţara în care se născuseră.

Desigur că această epavă nu mai există azi, când toate cetăţile se transformă încontinuu. Din aşa zisul hotel se ridica parcă un miros de rânced, iar prin uşile larg deschise se vedeau sălile şi în fiecare, un număr de paturi suprapuse ca în cabinele transatlanticelor. Aceleaşi scene de pe transatlantice se repetau în acest hotel, acelaşi miros, aceiaşi promiscuitate, acelaşi aspect de spital sau de cazarmă.

Rufe întinse în dezordine, femei culcate, bărbaţi care fumau în tăcere, un bătrân care muşca dintr-o bucată de pâine, un copil care se juca nevinovat, altul care plângea, altul care ţipa... Naţionalităţile se amestecau şi se confundau, italianul cu spaniolul, rusul cu sirianul; ovreii, polonezii, mujicii

cu chipurile roşcovane, cu umerii obrajilor ieşiţi, cu ochii şterşi, cu mustăţile blonde pleoştite sau cu bărbi mistice de vagabonzi...

Când suna clopotul, turma de emigranţi se repezea să mănânce. Nu făcuseră alt lucru de la debarcare decât: să asculte cu urechea aţintită sunetele clopotului, să asculte de ordinele vătafului, să mănânce, să digere, să doarmă, la fel cu animalele. Ei îşi pierduseră libertatea încă de la îmbarcare. Nu mai cunoşteau ce e independenţa, nici gustul amar, adesea dureros, al bucăţii de pâine câştigată prin tine însuţi. Fuseseră îngrămădiţi la prora unui vapor, li se dăduseră câte un număr şi au fost consideraţi ca cifrele anonime ale unui total. Marinarii îi îmbrânceau, căpitanul îi privea ca pe o încărcătură de prisos. Mâncau, dormeau la comandă. Uitaseră conştiinţa mişcărilor libere şi individuale.

Iar de la prora transatlanticului trecuseră într-o zi în mizeria hotelului.

...Totuşi, într-o zi va veni un anonim să-i ia de aici, — aşa trăiau ei cu gândul. Vor merge în cete pe drumuri necunoscute spre câmpii şi sate pe care nu le ştiau unde sunt...

Guvernul generos le dădea hrană cinci zile de-a rândul apoi îi angajau la vreo lucrare, cu turma, sub comanda vătafilor. Până ce timpul, urmând vrerile destinului, despărţea turma şi fiecare pornea pe alt drum.

Vântul destinului îi risipea pe câmpii şi prin oraşe şi atunci de abia bietele fiinţe trudite deveneau iar oameni.

Unii întâlneau în cale un chip frumos, care-i reţineau şi-i îndemnau să-şi facă un cuib; alţii mai obidiţi de soartă rătăceau vecinic drumeţi, încercând toate mizeriile, toate aventurile.

Fiecare om este o taină şi în fiecare om doarme o forţă ocultă a cărei ţintă nimeni n-o poate prevede.

Din turma de oameni îngrămădiţi laolaltă poate răsări într-o zi generalul dominator, ministrul puternic, artistul sublim sau bogatul om de afaceri.

Din ce aluat sunt formate aceste republici, dacă nu din plămădeala acestor emigranţi. La alte naţiuni originea se caută în gloria armelor, dar aci familiile de abia îşi pot afla descendenţa până la a patra generaţie, fără să se împiedice de un imigrant anonim, care a venit de peste mări la prora unui vapor.

Acei care au azi un automobil, acei care poartă rufe de mătase, au avut un strămoş asemenea bieţilor oameni, care se plimbau cu paşi nesiguri prin curtea hotelului emigranţilor.

Locomotivele fluierau şi scoteau fum în vasta staţie Retiro dând locului o atmosferă de viaţă şi veselie.

O stradă largă, neregulată, mărginită de taverne, restaurante de noapte şi mici săli de teatru, se îndrepta spre port. Ceva mai departe începeau colonadele Avenidei de Julio, şi pe sub acele arcade se mişca cea mai eterogenă mulţime. Sute de oameni treceau în sus şi-n jos vorbind cele mai diverse limbi. Unii erau proaspeţi veniţi din Europa; alţii erau îmbrăcaţi cu costumul tradiţional argentinian. Pe ziduri se vedeau placarde cu inscripţii care anunţau ca la o bursă a muncii, ridicarea şi scăderea salariilor lucrătorilor; colo se căutau lucrători cu atâta pe zi, şi lucrătorii citind se duceau să se angajeze pe loc.

Din interiorul micilor teatre răbufneau acorduri de muzică spaniolă sau italiană. In unele magazine negustorii şmecheri momeau pe prostănaci, silindu-i să cumpere lucruri nefolositoare sau de proastă calitate. Cei mai îndrăzneţi intrau să bea, şi apoi se îmbătau în mod stupid. Alţii căutau umbra arborilor şi acolo, în grupuri, discutau chestiunile la ordinea zilei din patria îndepărtată.

Acesta era vestibulul portului.

Urcând de-a lungul Avenidei de Julio, începeau cheiurile; unde, vase de tot felul se îngrămădeau unele într-altele, fără să lase între ele nici o bucăţică de spaţiu.

Ce mare este portul nostru!, ziceau toţi când s-a construit. Şi mai târziu se alarmau toţi de dimensiunile prea mici ale portului şi cereau să fie mărit.

Noţiunea forţei argentiniene se iveşte clară, precisă, izbitoare, celui ce pătrunde în portul Buenos-Aires. Oraşul are aspectul său măreţ şi vasta câmpie roditoare nu dau o impresie atât de limpede de forţa materială a Republicii ca acele cheiuri pe care se înalţă uriaşele macarale în continuă activitate, unde în fiecare clipă acostează vapoare enorme, azvârlind pe maluri munţi de mărfuri şi valuri omeneşti.

Şiruri de magazii adăpostesc mărfuri din toată lumea, Iar în mijlocul lor şlepurile cenuşii încărcate cu grâu varsă în pântecele vapoarelor comoara lor de aur, ca o restituire a încărcăturii de mărfuri şi de oameni pe care au descărcat-o pe chei.

Maşinile scârţâie, vagonetele aleargă, marinarii strigă, o armată de lucrători se repede şi descarcă în grabă monştri marini.

Pe cheiuri mişună o mulţime pestriţă: vânzători de fructe şi de diverse mărunţişuri, fotografi ambulanţi, tot felul de oameni, care aleargă după treburi. Când soseşte vreun transatlantic, glasurile acelora care sosesc şi a acelor care-i privesc sau primesc, se confundă într-un huiet asurzitor şi pitoresc — dacă vreţi. Prietenii se îmbrăţişează, chipuri pe care se citeşte oboseala sau teama necunoscutului, trec grăbite străbătând cheiul şi afundându-se în pântecele imens al oraşului. Vasele se îngrămădesc de-a lungul cheiurilor centrale, de unde ne mai având loc se răzleţesc în portul complimentar, pe care-l formează râul.

Pe vremuri, navele ancorau de preferinţă aici , pe apele cenuşii ale râului, dar mai târziu se construiră frumoasele cheiuri şi vapoarele mari nu mai acostară pe Riachuelo; totuşi şi azi, cred, vasele pântecoase, care transportă mărfuri greoaie preferă să acosteze la cheiul Riachuel-ului. Aici catargele fregatelor şi ale covertelor formează o adevărată pădure; aici vin vapoarele încărcate cu cărbuni din Anglia, aici ancorează vasele scandinave spre a descărca transportul de lemne gălbui şi mirositor. Aici e piaţa de fructe, care se înalţă ca o imensă catedrală roşie, în marginea cheiului. Aici se îngrămădesc munţii de lână, de piei, grâu, porumb, in. Ceva mai departe se înalţă frigoriferele care îmbarcă mărfuri congelate pentru Europa.

Toate străzile şi suburbiile marilor porturi prezintă un aspect original şi impresionant; dar suburbiile Buenos-Aires-ului au un farmec mult mai straniu şi mai pitoresc. Viaţa care clocoteşte în Riachuelo este o viaţă fără pereche. Aici s-a format un cartier mare cât un oraş şi care se numeşte La Boca (gura).

Înainte erau aci case de lemn vopsite în verde, mici şi

de o arhitectură originală. Într-însele se adăposteau o mulţime de italieni, amestecaţi cu drojdia tuturor porturilor din lume. Firmele stabilimentelor dovedeau cu prisosinţă gradul de influenţă al fiecărei naţiuni; unele erau scrise în limba lui Dante altele în limba lui Shakespeare, altele în aceea a lui Goethe, iar altele în aceea a lui Cervantes. Şi cum cartierul se compunea în special din marinari, era firesc ca majoritateaacestor stabilimente să vândăalimente şi băuturi de o calitate îndoielnică.

Indivizi spătoşi şi greoi, hamali, marinari străbăteau cu lene, sau cu pas grăbit străzile. Iar noaptea, mai ales sâmbătă se auzeau cântece de beţie, bâiguite în şase-şapte limbi diferite, în timp ce zeiţe îmbătrânite îşi ofereau tristul lor viciu...

În acel cartier şi azi, nu există nimic care să amintească de Argentina; aproape toată populaţia e de provenienţă străină. S-ar părea că este un oraş străin vecin cu Buenos-Aires. îşi menţine caracterul independent, aerul său cosmopolit şi mulţi dintre locuitorii săi trăiesc şi mor în acest cartier fără să fi trecut nici de patru ori dincolo de limitele lui. Totul vorbeşte aci de navigaţie şi de visuri depărtate. In aer pluteşte miros de gudron şi de cărbuni. Duminicile, când lucrul încetează, dinăuntrul vapoarelor se aud sunetele câte unei armonice, cu a cărei muzică tristă se îmbată imaginaţia nostalgică a marinarilor nordici, veniţi din gheţurile Scandinaviei.

Aceasta este impresia confuză şi intensă pe care o face portul Buenos Aires.

Toată viaţa argentiniană pătrunde şi iese prin acest port, care e astfel intrarea unică şi naturală a vastei Republici. Abia de-i poate fura ceva din mişcarea sa, celelalte porturi ca Roario, La Plata şi Bahia Blanca; fluviul de civilizaţie care izvorăşte din Europa îşi varsă belşugul aproape întreg în portul Buenos-Aires. Republica se aprovizionează prin această poartă naturală şi unică: pe aici pătrunde civilizaţia, produsele industriale şi valurile omeneşti, pentru ca tot pe aci să trimită în Europa civilizaţia proprie, şi nenumăratele sale bogăţii.

* *

Acesta e Buenos-Aires, oraşul monstruos, oraşul babilonic, care pare reînvierea uneia din acele cetăţi ale orientului despre care ne vorbeşte tradiţia biblică.

Impresia care o trezeşte la început în sufletul călătorului, este o impresie confuză, în care intră şi oarecare întristare. Chiar şi pentru spiritul cel mai coordonat şi mai sintetic e foarte greu să pătrundă sufletul acestei cetăţi eterogene. Paradoxul, contradicţia, varietatea elementelor care o compun, fac din acest oraş, din tot, care se împotriveşte oricărei concluzii matematice. Aceiaşi atmosferă nesigură şi turbure, în care a trăit un timp republica, a contribuit să facă din metropolă ceva cu caracter pripit şi violent. Fluxurile şi refluxurile revoluţiilor care au frământat-o cu câteva zeci de ani în urmă, urcările şi scăderile valutei monetare, alternativele bruşte ale recoltelor, neaşteptatele epoci de secetă, toate acestea iau dat acelei pieţi un caracter de confuzie şi... aventură.

Şi când călătorul a pătruns în tumultul şi agitaţia din Buenos-Aires se întreabă, fără voie: „Ce ţară imensă şi populată trebuie să se întindă îndărătul acestei cetăţi atât de bine hrănită şi vastă!" Dar, în curând îşi dă seama de caracterul paradoxal al Argentinei, care constă dintr-o ţară, pot spune fără a fi dezminţit, despopulată, a cărei capitală este unul din cele mai mari oraşe ale lumii. Din cele aproape 11 milioane de locuitori care trăiesc în Argentina, aproape două milioane şi jumătate se îngrămădesc numai în Buenos-Aires şi împrejurimile sale: ceea ce rămâne este o populaţie relativ mică pentru cea mai mare parte a Republicii.

Astfel că aici se constată un fenomen fără. pereche: o ţară de păşune mai puţin populată decât, relativ, Sahara, cu o capitală elegantă, bogată şi cu o populaţie densă, care rivalizează cu cele mai mari capitale din lume.

Din această disproporţie rezultă unele consecinţe inevitabile asupra cărora însă nu voi insista. Buenos-Aires e capul, legea, părintele, sufletul şi inima întregii Republici. E un monstru, nesăţios care a înghiţit ţara. Se poate compara cu un enorm parazit pentru a cărei enormă poftă se creează milioane de fiinţe pe care cresc oceane de grâu, muncesc milioane de oameni.

Buenos-Aires e cuprins de înfrigurata nevoie de reînnoire, ceea ce face ca întregi cartiere să fie dărâmate spre a se clădi altele noi.

Buenos Aires vrea să devină cetatea incomparabilă, regina Americii de Sud. El are însă o rivală, Rio de Janeiro; şi când se află că în capitala Braziliei se face ceva de seamă, la Buenos Aires se grăbesc să facă ceva şi mai măreţ.

Totuşi succesul Buenos-Aires-ului va fi întotdeauna indiscutabil; în toată America nici un alt oraş nu-i va putea întrece voinţa sa orgolioasă şi forţa sa colosală, fiindcă nici un oraş nu se va vedea silit să lupte cu atât de multe piedici pentru a atinge suprema frumuseţe.

Dar, Buenos-Aires e un oraş care nu va putea fi niciodată în întregime perfect frumos. Chiar de-ar întruni cele mai mari averi şi cele mai mari inteligenţe, niciodată nu se vor putea curăţa apele fluviului la Plata, nici să se înalţe terenul pe care e aşezat oraşul. Apa noroioasă, roşcată a fluviului nu va deveni niciodată albastră. Şi Buenos-Aires nu va fi nici odată un oraş panoramic. E condamnat să rămână ascuns, turtit pe câmpia „din marginea acelui râu noroios, care nu e nici mare, nici fluviu”.

Şi, tocmai de aici se va naşte progresul său; căci rezistenţa ce-i opune mediul, va face din Buenos-Aires un oraş ambiţios în luptă continuă, dornic de frumuseţe şi deci în continuă reînnoire şi mers ascendent.

Cetate confuză, febrilă, viguroasă, entuziastă, aventuroasă, energică. Frumuseţea, sa nu constă în frumuseţea elegantă a edificiilor sau a peisagiilor sale, ci în sufletul său tineresc şi ambiţios.

FEMEILE ARGENTINIENE

Chiar şi cei mai sceptici filozofi admit că femeia e cea mai frumoasă podoabă a vieţii. S-a spus adesea că femeia e un element decorativ ca şi florile, un izvor de poezie asemenea soarelui; şi că oraşele sunt cu atât mai plăcute cu cât sunt mai multe şi mai frumoase femeile sale.

Cine ar putea tăgădui că Parisul îşi datorează o bună parte din farmecul lui încântătoarelor femei? Primul lucru care ne izbeşte, călcând pe pământul francez e personalitatea covârşitoare a femeii; femeia graţioasă şi plină de viaţă, care poartă cu nepăsare parcă, toaletele elegante dar simple şi pălăriile „chic", apariţie suplă şi fermecătoare, care lasă în urmă-i o dâră suavă de parfum discret, care ocupă întotdeauna un loc de frunte pe scena vieţii. O vezi pe stradă, în birouri, la spectacole, în apoteoze, intervine în politică, în literatură, în ştiinţă, merge la braţul bărbaţilor în orice loc, şi singură în cafenele, îi place să se plimbe şi să se arate în lume ; vorbeşte, râde, discuta, se pricepe la orice. Când spui Franţa e ca şi când ai spune „femeia". Francezul e un individ care-şi rezervă cu modestie al doilea plan pe scena vieţii.

În Spania — vorbesc de Spania cu doi ani şi ceva în urmă, — lucrurile se petrec cu totul invers: femeia se ascunde în penumbra, căminului. S-ar părea că o intimidează cele ce se petrec pe stradă.

Dar femeia argentiniană ?

Buenos- Aires e un oraş cosmopolit, fără. îndoială; totuşi cu oraşele se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu vinurile, care păstrează, acel gust al pământului în care a fost plantată viţa. Buenos-Aires nu-şi poate tăgădui originea sa spaniolă. Străzile sale, — în bună parte, — aparţin sexului masculin, chiar şi acum, în această epocă de înaltă civilizaţie..

Şi tocmai acest caracter exclusiv masculin al populaţiei ce umple străzile dă acestora acel aspect atât de „financiar", dacă pot spune astfel. Sunt străzi consacrate traficului comercial, pe unde nu se văd decât oameni îmbrăcaţi în

haine de culori închise, care aleargă pentru existenţa zilei, pentru o combinaţie de succes, pentru o lovitură de afaceri.

Adevărata femeie argentiniană stă deoparte, în fundul scenei, ca ceva dorit, se teme sau chiar se ascunde.

Încă odată se confirmă legea eredităţii, rigorile originii; vreau să spun că femeia argentiniană nu-şi poate tăgădui originea spaniolă, în care se pot găsi influenţele orientului, care-şi ţinea favoritele departe de ochii lumii...

Nu interesează dacă pălăriile au sosit direct de la Paris, nici dacă croiala rochiilor e riguros conformă modelelor de pe bulevardele pariziene; sufletul n-are nimic cu moda şi sufletul acestor femei înclină spre sufletul spaniol.

Asemenea femeilor din Sevilla sau Valencia, femeia argentiniană se scoboară în stradă cu un aer de superioritate puţin obişnuită, spre deosebire de femeile de la Nord, pentru care viaţa publică n-are nimic transcedental.

În atitudinea femeilor argentiniene, ca şi în aceia a femeii spaniole e ceva ca un fel de teamă, sau un soi de pregătire pentru luptă. Pare că se exercită din vreme pentru ca să reziste atacurilor îndrăzneţe ale bărbaţilor. Se zice că în ţările scandinavice bărbaţii se duc la băile publice şi se lasă să fie spălaţi şi masaţi de femei; în ţara unde înfloreşte portocalul sângele prea cald n-ar îngădui aşa ceva.

Femeia argentiniană merge pe stradă şl adoptă o atitudine rezervată. Aceea care cu câteva clipe mai înainte râdea nestingherită. Şi intimitatea căminului, îndată ce se pomeneşte în stradă îşi pune pe faţă o mască de severitate. Cunoscând firea aprinsă a bărbaţilor,ea caută să nu întărâte instinctele masculine. Mersul ei e moderat, talia abia i se mlădiază, tocurile de abia ating pavajul; nu ridică ochii, nu se uită în jur, nu-şi pune bijuterii care să atragă privirile. Este o femeie care, pe stradă, renunţă la inocenta cochetărie a femeilor din alte ţări. Priveşte cu gravitate şi pe furiş, evitând să privească în faţă. Nu zâmbeşte prea des. Ereditatea spaniolă apasă asupra ei, constrângând-o să stea mai mult acasă. Femeie de casă, în general mamă de familie: acesta e caracterul femeii argentiniene. Această femeie frumoasă cu trupul plin şi tare, cu părul negru, ochii negri plini de foc, neasemuit de frumoşi, iubeşte totuşi luxul aproape cu pasiune. Dar pasiunea luxului nu e caracteristica exclusivă a femeilor; ea se întâlneşte şi la bărbaţi şi se întinde în toate clasele sociale.

Buenos-Aires se distinge printr-un aer de ostentativă bogăţie.

Se pare că grandomania e o infirmitate endemică în acest bogat continent american. Lux în edificii, la persoane, până şi în raporturile financiare. Soldaţii sunt îmbrăcaţi în uniforme pretenţioase şi pompierii par nişte mari seniori. Chiar şi cel din urmă vânzător de magazin e îmbrăcat în haine de o croială fără cusur. De aceea Buenos-Aires dă o impresie de lux, de eleganţă, de mărire, care formează de altfel una din principalele lui atracţii.

GRĂDINILE

Grădinile sunt în oraşe, ceea ce oazele sunt în pustiu. Ele servesc pentru a potoli setea de răgaz şi de noutate pe care o dă munca, spre a te bucura de scurte clipe de binevoitoare uitare.

Dacă marile oraşe n-ar avea grădini, ce întunecat şi agitat vis rău ar fi viaţa în ele! Grădinile reprezintă ceea ce în Evul Mediu reprezentau tindele unor anumite biserici, când răufăcătorul care apuca să se refugieze în acel loc sfânt devenea imun, şi putea scăpa de urmăritori. Tot astfel, astăzi grădinile servesc drept refugiu pentru acel care e urmărit de fierberea tumultului străzilor, găsind lângă un arbore, în raza unui peisaj înflorit, în preajma unei fântâni răcoritoare, imunitatea şi liniştea.

Îmi amintesc, — sunt aproape 16 ani de atunci, — cum într-o zi mergeam chinuit pe străzile zgomotoase din centrul capitalei argentiniene. Forfota negustorilor ambulanţi mă zăpăciseră şi în mijlocul acelei îmbulzeli de maşini, taxiuri, tramvaie, îmi simţeam sufletul ieşind din mine şi toată fiinţa mea destrămându-se. Eram sfârşit de oboseală şi demoralizat, cum poate fi un rătăcit de ani de zile printre străini, în umbra marilor oraşe. Puţini înţeleg tragedia acestor clipe de înfrângere totală şi de renunţare la luptă, când toate moleculele fiinţei tale parcă şi-ar fi pierdut coeziunea, şi ar ameninţa să se pulverizeze în ambianţa oraşului. Un geniu bun veni atunci şi mă ajută. Îndepărtându-mă de străzile comerciale şi bătăioase ale centrului, de grădinile prăfuite şi burgheze presărate ici-colo, mă pomenii deodată într-o piaţă liniştită şi aristocratică.

Eram în piaţa Recoleta, — nu ştiu dacă îşi va fi păstrat şi azi numele, — într-o parte se ridica un templu cu o înfăţişare impunătoare şi calmă. Pe o pantă uşoară se întindea vegetaţia unei grădini cu arbori înalţi şi stufoşi, printre care murmurau fântâni şi cascade răcoritoare. Lângă templu se întindea un zid de culoare gălbuie, pe deasupra căruia se înălţau crucile unor morminte: frumosul cimitir-grădină de la Recoleto. Pot spune că nicăieri n-am văzut rezervat morţilor un imperiu mai desăvârşit de pace şi de poezie.

De atunci s-au scurs atâţia ani; Buenos-Aires era încă de atunci în plină transformare. Cum va fi oare azi paradisul acela al odihnei eterne?

Acolo veneau bogaţii să se recreeze la sfârşitul zilei. Mausoleele erau albe, graţioase, atât de mici încât păreau căsuţele unui oraş cu zâne. Soarele mângâia marmora, peste care se plecau trandafirii, iar palmierii îşi ondulau evantaliul de frunze.

Un cimitir fără tristeţe, un loc de încântare pentru cei vii, care nu cred să fi supărat nici chiar pe cei din cripte.

Cel mai aristocratic cartier al oraşului se înălţa chiar în spatele cimitirului, la poarta căruia veneau să se joace copii, în timp ce pe sub arborii care umbreau mormintele, tinerii îşi împleteau dragostea lor scăldată în jurăminte aprinse, ca jarul din ochii lor învâlvătaţi.

De pe înălţimea templului de la Recoleto, se vedeau vapoarele şi locomotivele din port. Iar coborând o pantă scurtă, puteai ajunge în Avenida de Alvear, care te ducea la parcul „Palermo", — spun care te ducea, pentru ca nu ştiu ce va fi făcut timpul din toate aceste aşezări. Această imensă grădină era ca şi oraşul, mare, pompoasă şi, în acelaşi timp, nedesăvârşită, tot aşa după cum oraşul prezenta aspectul unei aşezări întâmplătoare şi în continuă transformare. Privită dintr-o parte, această grădină de proporţii colosale, îţi apărea ca o operă terminată şi definitivă, dar dacă priveai din altă latură îţi apărea ca un întins necultivat, unde totul creştea la voia întâmplării, deşi într-o armonie care nu era lipsită de poezia ei. Intrarea era superbă, impunătoare: grădinile Vienei şi ale Parisului nu au o înfăţişare mai frumoasă. Intrând pe aleea principală te simţeai oarecum intimidat, căci sute de vehicule cu sute de femei frumoase, treceau în sus şi în jos între cele două rânduri de cactuşi uriaşi şi palmieri.

Pavilioane minunate populează parcul şi ochiul se poate odihni contemplând vastul lac, pe care în orele de amurg, se văd plutind graţioase, bărcile cu tineri îndrăgostiţi. Tablou minunat de frumos şi poetic, cu arbori exotici, ce se văd rar în Europa, cu magnolii de o bogăţie uimitoare, cu pini, al căror frunziş negricios pare cam funebru şi pune o notă de gravitate în mijlocul verdelui vesel al arborilor, în mijlocul

cărora se înalţă zvelţii palmieri de Paraguay şi unde ombu-ul, arborele sacru din Pampas creşte solitar, asemenea unui nomad reţinut sclav în mijlocul civilizaţiei elegante.

Alături de o lume vegetală exotică, eucalipţii îşi înalţă frunzişul întunecos pe deasupra verzilor platani, iar la extremitatea parcului, deasupra râului care-i scaldă, chiparoşii îşi împreună coroanele.

În Europa chiparosul e un simbol de durere, care se plantează de obicei prin cimitire, pe când în America, el e un arbore familiar, care formează boschete şi care nu simbolizează nicidecum tristeţea. ÎI întâlneşti pretutindeni: în grădini, pe malurile râurilor şi ramurile lui umbresc sărăcăcioasele rancho-uri, căsuţele ţărăneşti din mijlocul câmpiei. Ramurile sale melancolice nu trezesc în sufletul americanilor nici un fel de durere. Trăsătura caracteristica totuşi a vegetaţiei acestei ţări o formează fără îndoială pădurile de eucalipţi, ce se întind sumbre şi parfumate în câmpie, precum ramurile de chiparoşi mărginesc râurile. Nimic mai romantic ca ramurile de siluetele acestor arbori gigantici la capătul unui parc. Te aştepţi să vezi trecând printre ei, pe alba Ofelia, Încununată de flori, îndreptându-se spre râul care-i va fi mormânt, şi peste care se va aşterne cântecul duios al păsărelelor numite bicho-feo.

SUFLET DE PĂSTOR

Până acum vreo cincizeci de ani Argentina era o ţară de păşune şi limba curentă este şi azi plină de locuţiuni născute în preajma turmelor. De altfel, argentinianul posedă toate virtuţile popoarelor de păstori: e cumpătat,cinstit şi ospitalier.. Pentru a te convinge de cumpătarea sa e de ajuns să vezi ce mănâncă şi unde trăieşte.

La ţară căci marea majoritate o formează cei de la ţară , omul preţuieşte mai mult calul decât casa : toate podoabele, toată bogăţia de care dispune o pune pe şaua şi hamurile calului său. În schimb de căminul său se îngrijeşte mai puţin. În mijlocul câmpiei, în bătaia vântului şi a soarelui, el îşi aşează ranch-oul, care constă din nişte pereţi de scânduri şi dintr-un pat făcut din trestie. Aici, într-un spaţiu extrem de restrâns trăieşte, în timpul muncii întreaga familie, părinţi şi copii. Pentru a apăra coliba de soare sunt de ajuns două sau trei sălcii, sau cel mult un „ombu", arbore indigen cu trunchiul noduros şi frunzişul întins şi bogat, arbore familial şi iubit, căruia poeţii acestei ţări i-au închinat multe imnuri, arbore singuratic care nu formează niciodată păduri, unicul arbore care întrerupe monotonia pampasului. Uneori, nu sunt nici sălcii nici „ombu" pe lângă colibă şi atunci ţăranul înfruntă cu eroism soarele arzător. El însă, stoic, răbdător, nu dă nici o atenţie confortului locuinţei sale. In existenţa sa nomadă, petrecută mai mult călărind, e obişnuit să doarmă sub cerul liber, în mijlocul câmpiei nemărginite. Din desaga cu provizii sau şeaua calului îşi face pernă, se înveleşte cu mantaua, (poncho) şi apoi nu mai doreşte nimic.

Aceiaşi cumpătare şi în mâncare. Dacă îi ceri unui argentinian lista mâncărurilor sale naţionale, îţi va prezenta următoarea listă: „assado con cuero", o bucată de carne de vacă friptă în pielea ei, la frigare şi a cărei particularitate constă în aceia că sucul cărnii rămâne înăuntru ca sos natural; „el char-que", carne de bou uscată, un fel de pastramă care se mănâncă crudă, tăiata în felii subţiri şi un fel de mâncare preparată din. carne, varză, cartofi şi năut.

În sfârşit, creolul se îngrijeşte tot atât de puţin de mâncare ca şi de casă. Este de origină păstor şi conservă toate particularităţile omului nomad. Cumpătarea lui nu naşte din sărăcie, ci din lipsă de necesităţi, din dispreţul său pentru exagerări, din temperamentul său nomad. Nu are lăcomia unor popoare europene, nu este dornic de băutură; iar dacă bea nu o face din lăcomie, nu pentru plăcerea, băuturii, dar pentru că alcoolul ajută entuziasmul... Nu este deci, nici mâncăcios, nici alcoolic. Se hrăneşte, la ţară, cu carne, biscuiţi uscaţi şi apă. Verdeţurile sunt pentru a-i completa masa. Singura băutură care-l pasionează este infuzia de ceai numit „mate", care nu este altceva decât frunzele unui arbust original din Paraguay. Acest ceai se serveşte şi la dejun, şi seara, şi peste zi, în. familiile bogate, el constituind chiar hrana zilnică a săracului.

Creolul, — amestecul primilor spanioli emigraţi cu populaţia băştinaşe a Americii de Sud şi stabiliţi în nordul Argentinei, — are ospitalitatea sinceră şi călduroasă a popoarelor de păstori. Iar călătorul care trece prin faţa unei case trebuie să mulţumească mai dinainte, căci stăpânul l-a invitat să coboare de pe cal din clipa când l-a zărit şi aceasta e de ajuns : cât va voi, să doarmă şi când îi va plăcea să plece.

De altminteri, virtutea ospitalităţii se observă în toate colţurile Americii de Sud. Eu însumi, după ce au trecut atâţia ani de la părăsirea acestui continent, nu pot uita dragostea şi căldura cu care am fost primit peste tot. Este foarte adevărat însă, că argentinienii moştenesc calităţile poporului spaniol din care se trag, popor care conservă totuşi, între unele defecte, marile virtuţi care nasc din inimă.

OPTIMISM ŞI MATERIALISM

S-ar părea că măreţul Emerson a scris pentru Argentina faimoasa lui operă „Încrederea în sine”. Nu este mai puţin adevărat însă, că Emerson era yankeu şi toată energia tinerească a Americii era acumulată în el. Încredere în sine, entuziasm tineresc, elanul pentru lucruri noi şi mari, acestea sunt darurile cele mai frumoase ale pământului argentinian.

Pentru acela care vine din vechiul continent şi în special pentru cel care venea din Spania, această impresie de încredere şi de tinereţe îi copleşeşte şi sufletul binecuvântează providenţa pentru că mai păstrează încă pe globul acesta câteva oaze de optimism. Principala însuşire a tinereţii e îndrăzneala, alimentată de încrederea în sine. Europa, acest continent vechi, ştie totul şi fiindcă ştie totul e stăpânit de teamă în faţa oricărei împrejurări neprevăzute. Europa este patria precauţiunii, a îndoielii, a grijii, a temerii; pe când în vasta Americă pluteşte în aer o îndrăzneală nevârstnică şi generoasă. Nu

există dedesubturi în nici un plan social sau ideologic şi cele mai nebuneşti întreprinderi găsesc pământ prielnic. E un pământ moale care primeşte orice fel de întipărire.

Din întreaga viaţă argentiniană se desprinde un suflu de optimism, de încredere în viitor, de multe ori până la inconştienţă. Aici nu se simte ca în Europa acel spirit de precauţiune, care îţi dă impresia că face din fiecare individ un spion, un poliţist, un critic exagerat şi un minuţios. Cosmopolitismul pe de o parte şi generoasa fertilitate a pământului pe de alta, dau acestei vieţi o notă de libertate şi de încredere. Aici nu apasă prejudecăţile seculare şi multe din normele imperative impuse de morala europeană, cum ar fi libertatea de conştiinţă nici nu au nevoie de legi scrise, pentru că sunt considerate printre bunurile elementare, sprijinite pe cea mai înaltă lege care există, pe legea necesităţii. Preocuparea tuturor argentinienilor este de a prinde norocul, pe care, ei susţin, că-l are fiecare... deci libertatea aici,— se înţelege de la sine, — este un lucru necesar şi apoi este respectată de toţi oamenii la fel.

De altminteri, oricare european care debarcă pe pământul argentinian, are această profundă impresie : nu se simte parcă, atât de mult teama de obstacole, care stânjenesc, de exemplu viaţa spaniolilor.

O altă caracteristică a mediului argentinian este generozitatea: mâna omului este darnică, tot aşa cum este darnic şi pământul . Pământul moale şi plin de sevă al câmpiilor oferă agricultorilor recolte îmbelşugate în schimbul unei mici sforţări. Acestui pământ i se potriveşte celebra denumire de „alma madre". E într-adevăr ţarina-mamă, care dă cu dragoste şi din plin roadele sale. Se azvârl seminţe la întâmplare şi răsar pe dată spicele de grâu ; se lasă patru fiinţe în mijlocul unui câmp şi după puţin timp se înmulţesc în proporţii biblice...

* *

*

Argentina iese din cadrul obişnuit al vieţii ţărilor europene şi chiar a celor de pe alte continente, inclusiv americane. Cel mult aş putea spune că trăieşte într-un tempo „american", având totuşi la bază sensibilitatea sufletului spaniol.

Pentru argentinian banul este ceva care se rostogoleşte şi circulă sub impulsul şi comanda omului; un lucru care nu oboseşte si nu mucegăieşte şi nici nu devine tiranul posesorului său. Şi dacă unii emigraţii, din anumite regiuni europene persistă să-şi păstreze spiritul lor strâmt şi chiţibuşar, conştiinţa acestei ţări îi judecă cu asprime, pedepsindu-i cu cel mai aristocratic dispreţ.

Totuşi, a rosti în Argentina cuvântul aristocraţie e ceva îndrăzneţ, căci propriu zis, deosebirile sociale chiar dacă sunt marcate de situaţia materială nu formează aristocraţia, întâlneşti totuşi o aristocraţie a sufletului până şi în cea mai umilă familie. Apoi, prilejurile de câştig şi surprizele norocului nu par a fi rare; bătând în poarta caselor, nimeni nu se consideră în mod definitiv sărac...

O Americă întreagă, într-adevăr, pare că există pentru a consola omenirea şi alături de ea, vasta şi tânăra Argentina,

cu imensele sale câmpii de pământ moale şi generos.

Argentina este ţara optimismului, a îndrăznelii, a încrederii în viitor. Ea nu pare îngrijorată de ce va fi cândva. Cele câteva milioane de kilometri pătraţi de pământ par că vor ţine piept oricărui dezastru ; imensele câmpii sunt izvorul si chezăşia existenţei sale în timp şi-n spaţiu, oricare vor fi schimbările destinului pentru celelalte popoare.

Fiecare argentinian se simte mândru că are drept patrie grânarul omenirii. Omenirii îi este foame, şi pentru a i-o potoli, argentinianul stă gata cu imensele lanuri de grâu şi cu nesfârşitele turme de vite ce împânzesc această ţară binecuvântată. Milioane de oameni locuiesc în câmpiile bogatei Argentine, iar marele său fluviu, asemenea unei mări, se varsă în Ocean, aducând apele unei jumătăţi de continent: din pădurile tropicale, din munţii Braziliei, ca şi din Anzii minunaţi, toate izvoarele, toate rezervele de apă se varsă în fluviul său, ce nu va seca niciodată.

Tot astfel a curs şi curge încă, pe valurile sale, fluviul suprapus al emigraţilor, al celor care împinşi de nevoi au fugit din toate colţurile lumii, formând fluviul cel mare ce s-a vărsat în oceanul câmpiilor bogate ale Argentinei, care i-a făcut să guste din bucuriile vieţii, într-o ţară a minunilor, atunci când ei credeau mai puţin ca oricând în iluzia fericirii şi în steaua norocului lor.

TIPURI DIN TRECUTUL PASTORAL

Civilizaţia este neînduplecată; târăşte cu ea lucrurile şi distruge toate urmele pitoreşti ale trecutului. Pe unde trec maşinile şi electricitatea, formele minunate ale timpurilor vechi trebuie să se retragă şi să moară. Astfel în Argentina, în larga câmpie a râului Plata, au existat cele mai pitoreşti tipuri , născute din încrucişarea spaniolilor aventurieri, veniţi pe tărâmurile Argentinei, cu indienele. Aceştia erau „gauchos”, personaje romantice, ai căror urmaşi de azi poartă acelaşi nume, dar nu mai sunt în realitate decât nişte excelenţi păstori de turme. Adevăratul „gaucho” nu mai există; acest amestec de hidalgo {nobil} castellan şi indian sălbatec s-atransformat.Fără îndoială că existenţa lui nu este atât de îndepărtată, căci mai există bătrâni care l-au cunoscut, şi care pot să-i schiţeze trăsăturile.
„El gaucho” după cei care l-au văzut şi au scris despre el, nu era un om; era un centaur…. Imaginaţia nativă a poporului primitiv reunise într-un singur individ pe cavaler şi calul său… După ei, gaucho era ca acei centauri ai antichităţii păgâne, sau ca dumnezeii hispanici, pe care-i vedeau înaintea ochilor nevinovaţii indieni.
Gaucho se năştea. Şi înainte de a avea pretenţia să vorbească ştia să se ţină pe cal. Trăia pe cal; sărea de pe cal ca să moară şi sfârşea în cavalcadele sale. Nimic din jur nu-l interesa, dacă toate acestea nu erau pentru calul său. Pentru el nu existau alte lucruri plăcute, născute din dragoste şi dorinţe de alţi oameni; nu cunoştea moliciunea vieţii sedentare; nu avea noţiuni de poftele civilizate, nici de o casă bună, nici de un pat moale, nici lipsa unei nutriţii bune,nu cunoştea valorile, nimic nu-i producea ambiţii. Chiar familia sa îl interesa puţin. Numai calul şi-l iubea cu pasiune. Pentru el calul reprezenta totul; libertatea, independenţa, orgoliul, forţa şi fericirea de a alerga pe câmpiilenesfârşite.

Gaucho era nomad.
Astăzi chiar, pentru a întâlni un nomad atât de recalcitrant ca ţăranul de pe Plata ar trebui să-l cauţi printre tătarii din Asia sau Europa. Dar, ca şi tătarilor, ţiganilor le

place să vagabondeze în cete, sunt sociabili, formează triburi sau familii mai mari, au şefi sau voievozi, merg uniţi, având un ideal comun, strâng şi păstrează, se supun legilor sau obiceiurilor colective sau tradiţionale.
Gaucho nu era sociabil, nu forma triburi, nici nu înţelegea ce este o familie, nu respecta pe nici un şef şi nici o clasă patriarhală.
El era şeful, el era totul.
Cât priveşte legile, singura lui lege era propria sa hotărâre.
Şi iată cum povestesc urmaşii lui de azi, că s-au născut aceste fiinţe extraordinare; odată, spun ei, au venit pe pământurile bogate ale Argentinei, nişte oameni îndrăzneţi, dezmembraţi din tulpina europeană, pe care întâmplarea i-a alungat de la legile şi respectul social; acei oameni au întâlnit în cuprinsul Noului Continent nişte femei sălbatice, care alergau din loc în loc, pe câmpie şi prin păduri, urmărind vânatul. Atunci s-au unit îndrăzneţii bărbaţi cu femeile rătăcitoare şi dădură naştere lui „gaucho”.
Dar, legenda mai spune că acelaşi proces care s-a petrecut cu europenii cu ochii sclipitori şi feţe bărboase, s-a întâmplat şi cu vitele aduse de ei, s-au încrucişat cu rasele autohtone înmulţindu-se în nesfârşitele câmpii, după cum spune biblia, ca nisipul mării. Şi atunci abia, gaucho îşi găsi cu adevărat o îndeletnicire mai stabilă. Renunţând la jumătate din personalitatea sa, se făcu păstor.
Ocupaţia era cu adevărat simplă. În mijlocul câmpiei îşi avea reşedinţa, al cărui domeniu atingea mai multe leghe de pământ, toate pline şi acoperite cu iarbă grasă. Mii de animale alergau libere pe câmpiile acelea bogate şi gaucho era însărcinat să le supravegheze, sub stăpânirea unui mare senior, „criollo”, tot atât de rustic ca însăşi gaucho.
Pentru a aduna şi a număra numeroasele vite, se făceau faimoase tururi, la care luau parte o duzină de călăreţi. Zece, douăzeci de mii de animale răzvrătite se adunau ca prin farmec, şi cei mai sălbateci mânji se îmbulzeau prin puterea magică a gaucho-ului.
Legenda spune că erau timpurile bune, când proprietatea şi civilizaţia argentiniană îmbrăcau formele

barbarismului naiv şi pitoresc al statelor primitive. Pământul nu era limitat, lipseau sârmele de aramă ce împânzesc văzduhul, iar drumurile le făceau singuri oamenii când aveau nevoie. Fiecare proprietar nu ţinea seama de numărul animalelor sale şi uneori turmele se amestecau şi se confundau. Atunci venea arbitrul unui „estanciero”{un sătuleţ}, care fixa numărul animalelor, iar gaucho era acela care controla, fără răutate şi fără vreun profit, împărţeala. Dând pinteni şi strunind hăţurile se învârtea într-o clipă, în imensa turmă şi pentru a stăpâni un mânz încăpăţânat azvârlea „lassa”{ arcanul}, din care nu mai putea scăpa.
*
* *
Pentru legendarul gaucho nu era sărbătoare mai mare şi bucurie mai deplină, decât atunci când, fugind pe cal arunca lassa şi prindea animalul răzvrătit.
„Lassa” era o funie cu noduri din loc în loc, de diverse lungimi şi oricât de sălbatic ar fi fost mânzul şi greu de prins, sau cât de voinic taurul, lui gaucho îi era de ajuns să azvârle coarda şi animalul cădea prins de partea corpului ochită.
Dar, gaucho mai făcea minuni şi cu „boleadoras”. Aceasta fusese arma de temut a indienilor sălbatici, tot atât de sigură ca şi glonţul puştii. Ea era formată din trei fâşii scurte de piele, care se terminau la un capăt cu câte o sferă de metal; mâna apuca una din aceste ramificaţii şi o arunca în înălţime, de unde apoi acea specie de hidră şuierătoare, cădea pe gâtul armăsarului sau pe corpul omenesc, sfărâmând astfel forţa cea mai puternică şi periculoasă.
Mai presus de toate însă, gaucho însuşi era întruchiparea forţei. Neexistând poliţie şi nici altă populaţie pacifică în imensa câmpie a Argentinei, acel om se vedea singur în mijlocul naturii bogate şi numai în propriile sale forţe îşi putea găsea salvarea la atacurile fiarelor.
Dacă îi sărea în cale vreo fiară, gaucho sărea de pe cal şi cu „poncho” {un fel de haină} în mâna stângă şi cuţitul în dreapta aştepta atacul fiarei, omorând-o apoi cu o lovitură sigură. Dacă era atacat de vreun rival, tot cuţitul era salvarea sa.
Justiţia era departe, sau nu era deloc, sau dacă exista

era parţială şi arbitrară. Se întâmpla, de multe ori, ca o grămadă de indieni sălbateci, numiţi „malones”, asemenea unor nori, să năvălească peste micile aşezări omeneşti şi atunci gaucho se unea cu puţinii bărbaţi voinici, care puteau ţine piept năvălirilor şi se angaja în lupte disperate. Mai aveau loc, de asemenea, adevărate războaie civile între diversele tabere, aşa zise politice, dădea pinteni calului şi alerga să lupte pentru bandera patronului.
Patronul era unica sa lege; mânca de la el şi în plata sa era de mic copil. Îl iubea cu credinţa câinelui păzitor. Dacă într-o zi oarecare omora un adversar, gaucho plătea această nenorocire cu fuga. Dispărea şi viaţa sa devenea iarăşi, ca la începutul începutului, vagabondaj. Din acel moment însă devenea un gaucho rău, hoinărind câmpiile în spatele legii, mâncând ceea ce putea să fure, răcorindu-şi buzele arse în apele râurilor,- cum făcuseră părinţii şi bunicii lui înainte.
* *
Minunatul gaucho era un om bine făcut la trup, semeţ şi iute în mişcări , cum stă bine unui călăreţ. Sângele spaniol şi cel indian se găsea în el în părţi egale. Şi astăzi se pot vedea la şes urmaşii lui, în câmpiile dintre Rios şi Corrientes; sunt oameni înalţi, nervoşi, războinici, cu ochii mari, puţin oblici, cu pielea de culoarea măslinei, cu părul mare, bogat şi lins, cu membrele bine proporţionate, cu figura frumoasă şi o înfăţişare semeaţă provocatoare . Înfăşurat în haina sa cu pulpanele largi, ochii lui gaucho priveau cu un aer dominant. Din întreaga lui fiinţă se desprindea un aer de nobleţe, dar şi de naivitate. Îmbrăca „chiripa”, un fel de pânză prinsă în talie şi strânsă pe picioare, peste care arunca un „poncho”,- haină fără mâneci, de culoare cenuşie, iar în jurul gâtului purta o năframă colorată , pe care o prindea în talie. Niciodată nu pleca la drum fără „botta”,- un fel de plasă făcută din piele de mânz,- şi fără „el facion” atârnat la şold. „El facion” era un fel de armă, tot atât de lungă ca o spadă şi foarte ascuţită.
Pe calul său gaucho se simţea egal regilor. Chiar şi acum, urmaşii săi se urcă pe cal cu un aer grav şi maiestos, cu mişcări de adevărat senior feudal.
Gaucho de azi este cumpătat, cu sânge rece, calităţi ce-i încununează forţa şi curajul. Şi cum toată dragostea,

bogăţia şi idealul unui gaucho, era calul său, el sacrifica întreaga sa avere spre a îmbrăca domneşte pe tovarăşul iubit; fileul, scara de la şa, întregul harnaşament erau lucrate în argint.
Gaucho moştenise de la părinţii lui „hidalgos” semeţia şi toate calităţile cavalereşti, precum şi îndrăzneala fără seamăn, iar de la frumoasele lor mame indiene melancolia întinselor câmpii…Gaucho fusese copilul singurătăţii, care a dat cântecelor tonul monoton, sentimental şi dureros al vieţii; cântec simplu, cu muzică melancolică, al cărui refren cuprindea de obicei plânsetul pentru lipsa sau ingratitudinea iubitului.
Dar adevăratul gaucho nu mai este…. Există un altul, azi, îndeobşte un păstor liniştit. Trenul, firele electrice, afirmarea viguroasă a legilor, mărirea cetăţenilor şi a clădirilor, întinderea agriculturii, invazia emigranţilor europeni şi multe alte cauze civilizatorii au omorât pe adevăratul, pe legendarul gaucho al arhaicei Argentine.

EL PAYADOR, CID-UL PAMPEI.

CÂNTECUL ARGENTINIAN

Alături de legendarul gaucho, pe imensele şi bogatele câmpii ale Argentinei, a mai existat o speţă de oameni, tot atât de interesantă ca şi a celui dintâi şi care rezuma tot romantismul existenţei libere, nomade şi cavalereşti de pe întinsul pampasurilor. E vorba „el payador" — un cântăreţ-poet—care se pare că era descendent al tradiţiei antice. Cântăreţii greci, se zice, că fuseseră strămoşii sau poate chiar trubadurii provensali... Dar dacă anticii cântăreţi atingeau lira de aur a lui Apollo, „el payador" se mulţumeau să strunească un umil instrument cu patru coarde, moştenit de la cuceritorii andaluzi. Chitara îi servea de liră şi toată comoara era cuprinsă în acel inspirat tălmăcitor al muzelor câmpeneşti...

El payador nu avea altă meserie decât aceea de a cânta. Mergea străbătând sate şi case, bogate şi sărace, şi când se lăsa noaptea cântăreţul nostru trăgea la primul „rancho" (căsuţă) care-i ieşea în cale.

Era un vagabond, dar nu un cerşetor viaţa sa era cinstită. Nu lucra altceva, aceasta e adevărat, dar în acea epocă fericită lucrul intens şi mult nu era necesar pentru existenţa oamenilor. Viaţa modestă a câmpiei nu cerea sforţări mari; lumea mânca fructe şi carne friptă. De multe ori nu aveau decât carne, şi era atât de uşor de procurat încât n-o preţuiau deloc.

El payador mânca laolaltă cu ţăranii, dormea la ei şi când îl apuca nostalgia altor locuri, ridica pânzele nevăzute ale fiinţei sale. rătăcitoare, spre a porni în necunoscut...Când venea frumoasa primăvară, el payador era acela care o cânta. Sub mantia înstelată a cerului, ţăranii închideau într-un cerc mare pe romanticul payador, care acompaniindu-se cu chitara, dădea drumul vocii sale, cântând melodiile triste prin care slăvea isprăvile sălbatecilor războinici, durerile dragostei Sau năzbâtiile aventurierului gaucho...

Chitara sa răsunând în liniştea înserării, evoca timpurile patriarhale, povestite de biblie şi vocea lui plângătoare se auzea în depărtările deşertului...

* *

Muzica populară place îndeobşte prin simplicitatea şi sinceritatea ei, prin sentimentul duios cu care sunt exprimate durerile şi dorinţele umanităţii anonime, asemenea florilor ce exală parfumul ca o respiraţie naturală, ca o funcţiune organică. Şi cum nu există popor care să nu fi suferit sau iubit, toate cântecele populare sunt frumoase şi triste aproape aceleaşi în Nord ca şi în Sud.

O baladă germană cuprinde în ea evlavia şi cavalerismul evului mediu, sau farmecul pădurilor imense acoperite de zăpadă. Pasionatei plângeri ale unei „malaguena" — cântec spaniol — deşteaptă în inima tuturor sentimente de o rară distincţie şi duioşie.

Cântecele argentiniene sunt ca şi oameni care le cântă : îmbinarea a două rase, a două temperamente, două coloraturi, amestec de indian şi spaniol...

„La vidalita" aminteşte de Andaluzia, dar este mai puţin violentă decât cântecele ei, totuşi la fel de pasionantă; tristeţea indianului a pus în acest gingaş şi scurt cântec o notă dulce de resemnare. „Las milongas" se aseamănă cu firea ţăranilor din Cuba, mai aspri. Prin ele, poeţii poporului, în versuri frumoase, aruncă ironii spirituale pe seama tuturor.

Adevărata muză a poporului a fost însă tristeţea. Cea mai evidentă probă sunt „las. habaneras" şi romanţele care te fac să plângi în special prin notele finale ce se pronunţă. În mod ciudat şi original.

El payador, poetul-cântăreţ, era, în Argentina, dacă se poate spune astfel, amfora sfântă în care se conserva neştirbită, comoara muzicii tradiţionale. Toată melancolia deşertului era în sufletul lui, pentru a se revărsa în amintirea zilelor trecute. Buzele sale înflăcărate tremurau parcă acele melodii duioase. Nostalgia singurătăţii, dorul de viaţă, nomadă şi plină de peripeţii a lui gaucho, se-amesteca în acel poet vagabond şi naiv. Motivul cântecelor sale era totdeauna acelaşi: trădarea sau moartea iubitei... Supremul farmec al vieţii consta în versurile acestei creaţii populare din resemnare, din durerea, dulce şi binecuvântată a dragostei...

Iar dragostea era simbolizată printr-o porumbiţă care nu lipsea aproape din nici un cântec din nici o strofă; ea era mângâiată cu cel mai dulci cuvinte, iar simplitatea şi

sensibilitatea versurilor imprimă o notă delicată şi pătrunzătoare cântecului popular din Argentina.

El payador de acum câteva decenii nu mai există nici el; a murit fără a-şi lăsa succesori legitimi şi Pampa n-a mai putut da u-nul asemănător. Totuşi, cântecele lui trăiesc şi azi în gura poporului care le cântă cu mare pasiune.

Poeţii moderni însă nu se mai inspiră de la tradiţia naţională; ei îşi caută motivele cântecelor lor în subiecte moderne, fanteziste şi artificiale, străine de sufletul şi viaţa poporului argentinian. Astfel, ei plâng măreţia trecută a Trianon-ului, sau slăvesc dragostea unei ducese rococo. Subiectele izvorâte din trecutul poporului sunt, aproape cu totul părăsite. Şi sforţările de renaştere a inspiraţiei tradiţionale ale unora dintre poeţi sunt slabe ; puţin câte puţin, timpul va şterge cu totul urmele nomazilor trubaduri.

Din timpurile moderne un singur poet cult, anume Fernandez, a încarnat într-o poemă splendidă o figură celebră de gaucho, — aşa cum făcea el payador. Eroul poemei este Martin Fierro, un cid al Pampei, iar figura sa apare mai uriaşă decât a vrut s-o creeze imaginaţia poetului, însă, în acelaşi cadru impunător al mediului în care a trăit acea fiinţă eroică liberă şi aventuroasă.

Martin Fierro, eroul lui Fernandez, reprezintă pe adevăratul gaucho, născut la umbra unui „ombu" şi înhămat din frageda copilărie la asperităţile vieţii. Era un războinic şi un cântăreţ dibaci, un îndrăgostit sensibil, un tovarăş nobil şi un nostalgic. A trecut printr-o mulţime de întâmplări extraordinare, cum numai un gaucho putea trece, iar destinul a făcut să fie persecutat şi de justiţie, făcut prizonier de către indieni şi a luptat şi pe front...

Martin Fierro ştia să cânte versuri pline de pasiune, ştia să spună vorbe cu tâlc şi zicători pline de înţelepciune, ştia să susţină cu nobleţe o luptă şi să ţină piept unei întregi trupe de soldaţi cu singura sa spadă şi poncho.

Martin Fierro a fost şi este, — după mine,poetul naţional argentinian, prin excelenţă, opera cea mai fericită a literaturii argentiniene.

Când poporul se lumină cu adevărat, şi-o dispută pentru naturaleţea ei, care-şi aveau culcuşul în acele versuri.

În poemul lui Fierro este sufletul poporului latin. Şi acesta a fost ultimul strigăt — cântecul de lebădă — al lui payador, care acum a dispărut pentru totdeauna...

EL COMPADRITO

O altă figură caracteristică a Argentinei, dar cu totul aparte de cele două despre care am vorbit, este „el compadrito", foarte asemănător lui „chulo" al Spaniei.

„El compadrito" şi „el chulo" sunt două fiinţe despărţite doar prin imensitatea Oceanului, dar care sunt aproape perfect egale. Sunt copiii aceleiaşi mame, iar tatăl lor a fost acel celebru fanfaron, îngâmfatul de soldăţoi mustăcios, care-şi petrecea viaţa în exces şi alături de legi. Era acela, care comiţând oarecare abateri în Sevilla, Toledo sau Madrid, pentru a se feri de justiţie scăpa angajându-se într-un „tercio" sau fugea în Flandra, Italia sau aiurea. In sfârşit, după ani, când totul se uita şi reintra în linişte, se întorcea iar la căminul său şi nu putea suferi să-1 atace nimeni... Ridica imediat spada, care era mai mare şi mai lată decât cea obişnuită; purta mustaţa mai ascuţită decât ceilalţi bărbaţi, jacheta mai lungă, decât restul lumii. Vorbea tare, scuipa cu îndrăzneală printre dinţi, se arunca asupra oricui pentru orice nimic şi era teroarea femeilor.Leneş, mincinos, fanfaron, rău şi gâlcevitor, trecerea sa pe străzi pricinuia adevărata teroare.

Din acea teribilă puşlama s-a născut „el chulo" şi „el compadrito". Dar copii nu au păstrat întreaga brutalitate a tatălui şi sunt mai puţin tragici.

Civilizaţia i-a transformat, totuşi au rămas fideli spirtului de bravadă şi zeflemea al tatălui. Sunt şi ei puţin leneşi şi îngâmfaţi, buni de gură, dar şi capabili de a arăta dezinteresare în anumite împrejurări, precum sunt şi mari experţi în a exploata prostia femeilor. Nu trebuiesc însă confundaţi cu îndepărtata lor rudă, apaşul Parisului.

În sufletul lui chulo şi al lui compadrito sălăşuieşte un romantic şi un hidalgo...

Un apaş omoară pentru a omorî, cu ferocitate; el chulo şi el compadrito se mulţumesc să rănească, nu rănesc pentru a

face rău, ci pentru a-şi arăta superioritatea... Să rănească în luptă făţişe şi cu arme egale. O lovitură în faţă şi e de-ajuns...

Numai când inima îi este prea plină de ofense grave se hotărăşte să omoare. Şi numai când perversiunea s-a încuibat, recurg aceşti indivizi la o stratagemă, care trebuie evitată şi care se numeşte „el madrugar".

„El madrugar" constă în a ţine cuţitul ascuns şi a ataca rivalul înainte ca acesta să se apere.

* *

Trecând prin cartierele mărginaşe şi chiar pe străzile principale ale Madridului, ai prilejul de a vedea pe acel pitoresc „chulo". Plin de vanitate, el îşi poartă pelerina fără cusur, pe care o ridică de o parte până la gură lăsând-o de cealaltă liberă pentru a i se putea vedea linia taliei. Încălţat cu pantofi ultimul jurnal, cu şapca pe ochi, privirea-i este dreaptă şi îndrăzneaţă: modestia parcă nici n-a trecut pe lângă el...

Din întreaga lui fiinţă se desprinde un aer ţanţoş şi provocator. Merge, parcă ar spune: „Voi toţi, onoraţi muritori, sunteţi nişte biete fiinţe, cărora, eu am bunătatea de a vă tolera viaţa...".

Dacă vorbeşte, o face cu zgârcenie şi cu. gravitate, de parcă ar vorbi un oracol, ca şi când de fiecare vorbă a lui ar depinde soarta umanităţii. Îi place să fie invitat şi bine primit, iar la băutură adoptă atitudini sacre, ca şi când ar fi un preot care ia împărtăşania...

Cu femeile este aspru şi pretenţios; îşi vinde dragostea ca şi când ar fi perle. Totuşi, uneori se hotărăşte să fie drăguţ cu tovarăşa lui şi atunci îi acordă câte un compliment, dar şi acela destul de brutal. In felul acesta îşi conservă puterea asupra femeii, care-l adoră, îl admiră, îi dă corpul, sufletul, voinţa şi chiar banii. Iar el acceptă darurile şi cultul fără emoţie, fără a crede că trebuie să mai înapoieze ceva. Şi când se bate, adoptă atitudini cu totul speciale.

Îi place să pregătească lupta cu ironii şi cuvinte cu dublu înţeles, iar când pronunţă ofensele o face cu rânjetul pe buze. Nu face toate acestea pentru că este stângaci în a mânui arma; din contră, pentru a arăta arta sa în pregătirile unei lupte. La sfârşit, micşorează insultele şi, fără să se enerveze, trece la arme.

Acesta este chulo, tipul caracteristic al Spaniei, fratele lui compadrito, cel de pe ocean. Prin oraşe sau prin sate, prin pampasuri sau în suburbiile Buenos-Aires-ului, „ el compadrito" trece ca un rege. Dacă este câmpie, nimeni nu va ridica mai enigmatic „poncho" şi nimeni nu va sări mai bine crupa calului ca el. Haina îi zboară în goana calului înaripându-1 parcă, şi fuge astfel din rancho în rancho, din cârciumă-n cârciumă. Nu ştie ce să muncească. Să cânte în acordurile chitarei, să bea şi să se bată imediat ce i se pare că este insultat, aceasta e tot ce ştie el.

Iar când se bate îi place să prelungească lupta numai pentru ca publicul să-i poată admira îndemânarea, voinicia şi sângele rece îndată ce o picătură de sânge se iveşte pe faţa vreunui combatant, prietenii intervin, se pară pe luptători şi victoriosul sare pe cal plecând mândru, în necunoscut. Totuşi, aceste resturi romantice ale unei epoci pitoreşti îşi au zilele numărate.

Civilizaţia urmăreşte nemiloasă pe aceşti eroi de carnaval. Îi încolţeşte din toate părţile, îi alungă din toate colţurile, făcându-i să dispară.

Epoca noastră este ostilă hoinărelii libere şi actelor de bravură faţă de ordinea şi autorităţile constituite.

Aceşti antici vagabonzi sunt un obstacol în calea vieţii organizate a societăţii şi dispariţia lor este fatală. Ca şi gaucho şi payador, ca toate figurile romantice şi originale, el compadrito se va pierde curând în imensitatea câmpiei argentine, gonit de maşini şi electricitate. Iar ultimul său refugiu va rămâne acel sanctuar platonic şi ideal care se numeşte „legendă"...

UN FILOSOF AL RENUNŢĂRII „EL ATORRANTE"

Desigur, că fiecare din noi am văzut cum marile cursuri de apă târăsc cu ele bărcile, crăci mari, butuci şi alte epave, care înaintează până-n mări necunoscute, dacă nu le-a prins vreun vârtej, sau dacă nu s-au oprit într-un zăgaz.

Tot astfel sunt şi curentele umane ale

marilor cetăţi moderne: târăsc cu ele pe individ spre glorie sau decădere. Din curentul apei se rup uneori unele trunchiuri, care, căutând parcă liniştea apei adormite, se opresc la marginea râului şi rămân acolo nemişcate până ce putrezesc sau dispar cu desăvârşire.

Ca şi în împărăţia apelor, în marile fluvii umane există făpturi care se despart de curentul principal, caută sau sunt târâte spre locuri liniştite, unde rămân până ce mor, ca umbrele împrăştiate...

America este un mare fluviu curgător, în care plutesc o mulţime de naţiuni, căutând gloria şi bogăţia, iar printre ele, Argentina este unul din braţele puternice ale acestui fluviu american, precum Buenos-Aires este un vârtej al lui.

În acest vârtej al Buenos-Aires-ului plutesc oameni îndrăzneţi, de acţiune, cu voinţa călită. Dar sunt şi alţii care nu pot rezista forţei vârtejului şi se dau la o parte. Sunt învinşii. In argo-ul ţării există un cuvânt special pentru ei: „atorrantes". Numele de atorrante exprimă totul: are aceiaşi semnificaţie ca flămând, leneş, vagabond. Totuşi nu seamănă cu nici unul din fraţii săi europeni. Nu este „picaro" spaniol, şiret şi batjocoritor, nu este lazaroanele italian, nici vagabondul francez. Vagabondul francez poate i-ar semăna într-o oarecare măsură, dar acest hoinar al drumurilor franceze se dedă de multe ori furtului, pe când atorrante nu fură, nici nu aduce nimănui vreun prejudiciu. Nici nu cerşeşte măcar.În acest caz, din ce trăieşte ? Nimeni nu o ştie. Trăieşte din miracol, din rămăşiţele oraşului, din ceea ce plouă providenţa, din aer, din nimic. Fapt cert este, că trăieşte fără a recurge la cerut şi nici la furt.

Atorrante argentinian este o fiinţă inofensivă, fără

egal în analele antropologiei, demn de cel mai serios studiu psihopat; este caz de degenerare socială, care merită să tratat cu milă şi afecţiune.

Îmi amintesc de un asemenea individ, care l-am văzut la scurt timp după sosirea mea în Buenos-Aires, cum ore întregi stătea nemişcat pe o bancă, uitându-se fix într-un singur loc, fără a-l interesa nimic din jurul lui. În prima zi, când l-am văzut, nu i-am nici o atenţie, dar în zilele următoare m-a izbit imobilitatea lui, ceea ce m-a şi îndemnat să mă apropii şi să-i vorbesc. Faptul se petrecea chiar pe strada unde locuiam, în imediată apropiere de casa mea, astfel că l-am putut examina cu de amănuntul.

Hărtănit şi murdar, acest om privea la etaj, cu acea fixitate în privire pe care o au numai nălucii, sau marii gânditori.

Poate, într-adevăr, se gândea la cine ştie ce stranii vise trecute, sau la cine ştie ce planuri măreţe de viitor, care însă niciodată nu se vor cristaliza în faptă.

Vrăbiile care ciripeau, veneau să ciugulească până lângă picioarele lui, iar arborele care-i da umbra îşi mişca ramurile zgomotos, iară ca să-l poată smuci o clipă din cleştele gândurilor lui. Nimeni şi nimic nu-i atrăgea atenţia. La câţiva metri numai de el, trecea vârtejul şi zgomotul infernal al traficului: camioane mari încărcate cu mărfurile vărsate din transatlantice, se perindau prin faţa lui, lumea alerga încoace şi-n colo preocupată de grijile existenţei.

Toate, desigur, apăreau stranii pentru bietul „atorrante", care niciodată n-a cunoscut grija vieţii, nici temerea de necunoscut, nici reflexul prevederii. Nimic nu-i mişca epiderma sa morală.

Ce să-l intereseze pe el lupta pentru existenţă, civilizaţia, comerţul, banii?, — îmi, răspunse într-o bună zi, când intrigat de imobilitatea lui, am căutat să-ltrezesc la realitate.

Sosise într-o bună zi în falnica Americă, atras de mirajul averii. Plecat dintr-o ţară de miazănoapte, a venit cu ceva bani, cu o inteligentă educată, cu putere de voinţă încordată. Intră în vârtejul vieţii, îşi puse în acţiune toate puterile, luptă peste măsură. Norocul însă, nu l-a ajutat. Nu l-a ajutat înainte de a-l părăsi puterile fizice şi morale.

La un moment dat, a observat că tensiunea voinţei

sale s-a micşorat şi într-o dimineaţă, când se sculă, îşi dădu seama că zbuciumul era prea mare şi viaţa prea scurtă Se simţi atunci neputincios şi înţelese toată zădărnicia destinului uman. îşi dădu seama că nici averea nu valorează atât cât costă Şi din clipa aceia, îşi încrucişa braţele şi lăsă să-1 ducă apele destinului până-n murdarele şi tristele ei băltoace.Plictisit probabil de vorbele schimbate cu mine, atorrante se ridică în picioare să plece

Era încă tânăr şi robust: un bărbat înalt blond, în plină putere. Putea încă să lupte şi să învingă. Era totuşi un bolnav, un obosit, un învins, căruia resemnarea i-a dat lovitura de graţie, dezarmându-ldefinitiv şi pentru totdeauna. „Pentru ce ar mai fi luptat — îşi scăpă el ultimele cuvinte. — Ca să meargă mereu în spatele norocului? Toate se sfârşesc ca suflarea vântului şi totul se afundă în prăpastia comună şi neînduplecată a morţii...".

Şi pentru acest proces mistic, acel om frumos şi voinic părăsise curentul viu al vieţii şi se dăduse înlături, la fel cu anahoreţii — alţi învinşi ai sorţii, —- care se retrag din faţa luminii şi zbuciumul vieţii, în fundul pădurilor, în pustietatea munţilor, mai aproape de sufletul lor şi de Dumnezeu.

Atorrantele însă, nici această satisfacţie n-o poate avea.

Viaţa iute şi neastâmpărată a Buenos-Ai-res-ului împinge la fund pe blândul şi blazatul atorrante, care nu doreşte nici cel puţin să se întoarcă în patria sa, căci şi sentimentele de credinţă în patrie i s-au risipit.

Ca şi Diogene, el crede că toate lucrurile sunt „minciună"... Viaţa lui, el însuşi, tot minciună rămâne.

Atunci, de ce atâta frământare ?

REFLEXELE TRADIŢIEI NOMADE, CRIOLLO.

Am descris până aici câteva figuri legendare ale Argentinei. Voi căuta să spun ceva şi despre acei ce populează azi această ţară binecuvântată de Dumnezeu.

Dar, în republica Argentina este foarte greu să te referi la o rasă determinată, pentru că pe acea mare şi blagoslovită întindere de pământ şi-au dat întâlnire aproape toate rasele din lume.

Voi căuta, deci, să descriu mai bine fiecare nucleu etnic în parte... până ce va veni timp — pe care nu-l va mai apuca generaţia noastră — ca toate naţiunile să formeze un singur aluat şi o singură fiinţă, perfect omogenă.

Populaţia Argentinei este formată din nuclee izolate, un fel de insule autonome, reînnoite continuu şi care prin efectul acestei continue reînnoiri nu se pot afunda în marele tot indigen. Sunt mase de populaţie, care trăiesc după normele lor proprii; italienii par acolo ca o colonie, o continuare a vieţii din propria lor patrie; acelaşi lucru se petrece cu englezii, germanii, etc... Este foarte adevărat că a doua generaţie a acestor emigranţi devin argentinieni, dar nu-i mai puţin adevărat că noile valuri fac să se conserve caracterul propriu ţării lor de origine. Desigur că ar fi nimerit şi interesant chiar, din punct de vedere experimental, să se oprească timp de două zeci de ani, cel puţin, emigraţia europeană, pentru ca fuziunea dintre naţiuni să se desăvârşească. Dar, în condiţiunile de azi, valul emigranţilor reînnoindu-se neîncetat, Argentina este condamnată să suporte o stare de interimat în ceea ce priveşte aspectul rasei.

Să ne ocupăm întâi de elementul nou creat „criollo", care este rezultatul unirii spaniolilor aventurieri de acum câteva secole, cu femeile indiene. „Criollo" totuşi, nu este un element definitiv consolidat. Trei secole de guvernare civilizată n-au fost de ajuns ca să facă din el o masă etnică perfect definitivă ca rasă şi ca element încorporat unei civilizaţii proprii. Când spaniolul a venit în Argentina n-a făcut ca englezul. El s-a îmbarcat singur şi când a sosit în America a trebuit să dea naturii tributul său: sub palmierii tropicali se

uni femeia indiană, sărbătorind nunta lor într-un mod primitiv poate, dar pitoresc.

Spaniolul nu era emigrantul anglo-saxon care îmbarcat cu biblia, nevastă şi copii, descăleca în câmpiile Ilinnois sau pe plajele Atlanticului, pentru a continua firul vieţii sale europene, de acasă, conservându-şi astfel rasa şi obiceiurile. Spaniolul dimpotrivă, a făcut ceea ce fac un semănător: n-a adus arhitectura social din Spania, compusă din toate elementele de familie, tradiţie şi rasă, ci a venit pentru al semăna. A semănat sate şi naţiuni, sacrificându-şi fiinţa lui originală. Căci pământul care a primit sămânţa îşi impunea ca o fatalitate legile şi condiţiunile, iar noile roade au luat forme capricioase şi distincte, pe care amestecul de sânge, sub noul climat moral şi fizic, trebuia să le imprime.

Spaniolul, când a venit în America de Sud, n-a venit aşa cum a fost acuzat, spre a extermina populaţia indigenă; el s-a unit cu ea a convieţuit şi a cooperat cu ea. Dar , nu este mai puţin adevărat că şi azi acest continent este locuit de mase indiene, în unele locuri destul de compacte. In Mexic, indienii sunt superiori în număr europenilor.

În lungul Pacificului, printre naţiunile hispano-americane sunt nuclee populare completamente indiene, lucru ce se poate observa şi în Argentina. În Patagonia mai erau încă acum 10-15 ani, resturi de triburi indiene, formate din specimene răzvrătite, care nu vor să accepte sub nici un cuvânt legile şi disciplinele civilizaţiei europene. Sunt alţi indieni, cum s-ar spune, — de mult domesticiţi, cari trăiesc ca şi europenii, care au îmbrăţişat religia creştină şi legile ţării, care vorbesc castellana (dialectul spaniol literar) şi care se folosesc de scris. Din această clasă de indieni, mai mult sau mai puţin amestecaţi cu sânge spaniol, abundă provinciile de pe lângă Anzi, din Santiago şi Corrientes. Ei vorbesc şi astăzi, însă idiomele „guichua" şi „guarani".

În câmpia centrală a Argentinei, rasa pare însă mai unificată. Aici se întâlneşte cu mult mai pronunţată influenţa spaniolă. Este regiunea propriu zisă argentiniană, zona pampeană, imensa câmpie argintie, care a dat şi numele Argentinei. Aici, este vorba de o populaţie amestecată, care are în ea o treime care are sânge indian, iarcelelalte două

treimi spaniol.În ţară se numesc „chinos" (chinezi) pentru că au unele trăsături asemenea rasei indiene: culoarea lămâii, ochii puţin oblici, pomeţii puţin ieşiţi în afară,, părul creţ, negru şi b gat. Unirea celor două rase a dat un tip foarte frumos: femeile pline, cu ochii strălucite şi senzuali, cu caracterul simplu şi pasionat iar bărbaţii voinici, cu înfăţişarea frumoasă cu un aer de frăgezime, ca omului căruia îi place viaţa în aer liber. Ei sunt curajoşi, nobili şi tăcuţi. Urăsc profesiunile care cer constanţă şi fixitate. Nu înţeleg ce este economia. Trăiesc pentru fiecare zi... schimbă locul cu uşurinţa nomadului. Schimbă tot astfel şi femeia, căci dragostea pentru el este ca mişcarea vântului pampean. Niciodată nu cultivă pământul, căci acesta cere muncă prea multă şi nu-i place să stea încovoiat...

Acesta este adevăratul criollo.

Cum trăieşte din întâmplare şi în general izolat, din sufletul lui se desprinde un fel de tristeţe nostalgică, care se reflectă în cântecele şi în arpegiile chitarei sale.

Afară de virtuţile lui morale, lealitate, cavalerism, criollo nu poate aduce civilizaţiei o altă colaborare. Virtuţile sale sunt de natură cavalerească într-adevăr, dar timpurile de azi cer alte virtuţi, mai burgheze, sau dacă vreţi, mai plebeiene: modestie, economie şi răbdare, răbdare multă. Ceea ce nu cadrează cu sufletul lui boem şi aventuros. Criollo moşteneşte nomadismul strămoşilor săi.

De altfel, dacă se zgârie puţin coaja de civilizaţie a tuturor cetăţilor argentiniene, se descoperă nomadismul impus spiritului lui criollo, de spiritul străbunilor păstori, nomazi.

Agitaţia, neliniştea, uşurinţa, continua schimbare, cumpărarea şi vânzarea febrilă, apariţia şi dispariţia bogăţiilor, instabilitatea a tot ce e în Argentina, nu sunt decât efectele sau mai bine zis reflexele tradiţiei nomade, sintetizate de sufletul şi temperamentul lui criollo.

ITALIANUL IN STRUCTURA

POPORULUIARGENTIN

Unele popoare posedă caracterul — dacă se poate spune astfel — al undelemnului: se răspândeşte şi se ridică la suprafaţă uşor fără să cunoască piedici de neînlăturat. Acestei categorii de popoare îi aparţine şi italianul, care a inundat aproape, Brazilia şi Argentina. Tot astfel a curs şi curge încă, pe valurile sale, fluviul suprapus al emigraţilor, al celor care împinşi de nevoi au fugit din toate colţurile lumii, formând fluviul cel mare ce s-a vărsat în oceanul câmpiilor bogate ale Argentinei, care i-a făcut să guste din bucuriile vieţii, într-o ţară a minunilor, atunci când ei credeau mai puţin ca oricând în iluzia fericirii şi în steaua norocului lor.

Italienii au fost primii după spanioli, care au venit în teritoriul Platei. Fiul ţării, gaucho orgolios de virtuţile sale cavalereşti, văzu şi lăsă totuşi să vină acest european umil, deşirat, râvnitor, muncitor şi avar, care nu ştia însă să înfrâneze şi să supună nici o sălbăticiune, care nu putea chiar, nici să se ţină pe cal şi care vorbea o limbă de neînţeles. A văzut şi a lăsat să vină pe acest străin, s-a uitat cel mult cu dispreţ la el şi l-a botezat „gringo" — ceea ce nu se poate înţelege.

Fără îndoială că gaucho îl lasă să construiască, să lucreze, iar gringo, mulţumită şireteniei uleioase a rasei, se întinse peste tot în ţară, mereu căutând colţuri singuratice, dar bogate, pe care le ocupă. Azi, italienii numără o cifră respectabilă, fără a mai pune la socoteală şi pe cei mai apropiaţi descendenţi ai lor, deveniţi argentinieni... curaţi. Nu există cel mai umil sat îndepărtat al Argentinei, care să nu aibă, dacă nu un italian, cel puţin urma lui. In oricare sat de misionari, călătorul care caută un adăpost va trebui să-şi plătească tributul său rasei lui Dante, poposind într-un hotel mai mare sau mai mic, dar al cărui stăpân este italian. Se găsesc în toate părţile, pentru că servesc toate clasele sociale. Italianul are o enciclopedică aptitudine şi este pentru aceasta de neînvins. Nici un meşteşug nu-i este neîndemânatec. Este măturător, vizitiu, şofer, electrician, văcsuitor de ghete, cioplitor de pietre, marinar, hamal,

negustor ambulant, fotograf, garson în cafenele, servitor, mare rentier şi chiar vagabond; pentru un oricât de mizerabil serviciu se găseşte întotdeauna un italian. Si cum îndrăzneala lui e mare, nu are frică de meseriile cele mai dificile : este şi arhitect, muzicant, pictor, zidar, decorator, inginer, medic, grădinar...

Singura meserie care-i rezistă este aceea de păstor, proprietar de vite.Italianul nu are dragoste de păstorit; sedentarismului său îi plac negustoriile stabile şi liniştite. Dacă nu se duce la câmp, niciodată nu va face comerţ cu vitele, ci cu fructele. Este tipul contrariu lui criollo. Italianul, gringo, opune nomadismului cavaleresc al lui gaucho instinctul său stătător şi prevăzător. Criollo nu economiseşte şi nici nu face socotelile odată cu zorile zilei, pe când gringo merge strângând banul monedă cu monedă. De aci dispreţul care-l simte criollo pentru el. Unul reprezintă viaţa jumătate sălbatecă şi poetică a timpurilor vechi, celălalt este simbolul civilizaţiei active.

Criollo este numai păstor, pe când italianul este un foarte dibaci negustor, precum este şi un foarte bun agricultor al Argentinei.

Dar, nu toţi italienii sunt la fel, nici nu au aceleaşi aptitudini pentru negoţ sau cultura pământului. Fiecare din regiunile Italiei posedă caracterul ei specific. Tot astfel şi în Argentina se manifestă diferitele regiuni, după obiceiurile lor proprii şi distincte. Calabrezii şi napolitanii sunt avari şi puţin întreprinzători. Se mulţumesc cu o soartă mediocră şi pentru a-şi asigura măcar această soartă ei se servesc de economie, impunându-şi o viaţă mizerabilă de lipsuri. Se ocupă de multe ori cu meserii inferioare, care nu cer eforturi intelectuale ; se văd îngrămădiţi pe stradă, curăţind ghetele, conducând camioane, bătând pietrele străzilor şi măturându-le. Şi după ce strâng un capital de nimic, dispar, pentru că e „dolce farniente" — e plăcut să nu faci nimic —, şi apoi reapar ca să reînceapă meseria...

Contrariu napolitanului este genovezul, om serios şi care iubeşte adevărul, întreprinzător, ambiţios, bun negustor şi incomparabil muncitor, la fel ca şi lombardul, a cărei inteligentă muncă a determinat în mare parte progresul agriculturii în câmpiile Platei.

Dotat cu pătrundere şi ambiţie, econom şi moderat, muncitor neobosit, în general, locuitorul italian al Argentinei a parvenit să pătrundă in viaţa argentiniană şi s-o influenţeze în diferite feluri.

Mai puţin ca arogant spaniolul, fără umorul aspru şi pretenţios iberului, italianul s-a ajutat de politeţea oarecum profesională, spre a ajunge la loc ce-l ocupă azi.

Milităria, profesiunile libere, ziaristica argentiniană, sunt pline de nume italiene. Italianul pozând veşnic în oaspete a izbutit totuşi să se înrădăcineze pe nesimţite în spiritul naţiunii argentiniene. Teatrul argentinian a fost teatrul italian, muzicanţii, cântăreţii şi dansatorii chiar, au adus la margini Platei tributul splendorii artistice a Italiei moderne. Organiştii mai cântau încă acum 10—15 ani romanţele timpurilor lui Garibaldi. In sculptură, decoraţii murale şi pictură, urmau de asemenea pe italieni.

Desigur că azi s-au mai schimbat lucrurile, totuşiArgentina datorează cu prisosinţă mărirea populaţie sale, civilizaţia ei, progresul agricol şi comercial, contribuţiei hotărâtoare a elementului italian.

BASCUL

Alături de multiplele neamuri ce populează Argentina există o castă de oameni aproape supranaturali, care au ştiut să-şi câştige reputaţia celor mai buni şi mai doriţi colonizatori ai republicii. Bascii sunt un caz unic şi minunat în acea ţară; sunt iubiţi, sunt respectaţi, sunt admiraţi. Pe când toate celelalte naţii, care intră în compoziţia de azi a poporului argentinian, au fost forţate să accepte o poreclă zeflemitoare, bascul a fost primit de la început cu simpatica denumire de „vasquito" — păstoraş.

El nu s-a folosit ca italianul de şiretenia abilă pentru a pătrunde în viaţa agricolă ; bascul a răzbit direct în inima teritoriului, fără să se clatine şi fără a renunţa la demnitatea sa de om independent, iar în mijlocul Pampei s-a mişcat în toată libertatea, înfrăţindu-se cu criollo şi dedicându-se ca şi el păstoritului.

Bascul a mers peste deşarta Pampă, împingând turmele sale tot înainte, iar în urma lui a venit plugul, până ce opera de colonizare s-a înfăptuit. Om de la munte, lucrător sau marinar, chiar în patria sa Cantabria şi Pirinei, bascul printr-un capriciu al naturii s-a transformat în călăreţ pe câmpiile Platei. Bascul şi-a adaptat obiceiurile, îmbrăcămintea şi viaţa întreagă a lui criollo. El a fost ultimul care a părăsit portul „chiripei"; şi-a păstrat numai clasica sa beretă din Biscaia numită „boima", unicul simbol al naţionalităţii sale.

Criollo din câmpie a văzut in acest om robust, leal, onest şi muncitor, un tovarăş asemenea lui, dacă nu mai bun. I-a iertat atunci stângăcia în vorbirea castellanei. Bascul era un om care nu venea să aducă vreo perturbare în obiceiurile ţării, care nu ofensa sentimentul lui criollo.

El a înaintat cu turmele sale de oi şi tauri tineri până în inima Pampei şi acolo şi-a pus temeliile casei.

Familiile bune ale Argentinei, bogaţii proprietari de turme purtau cu mândrie nume basce. Marile întreprinderi derivate din comerţul cu vite, de asemenea poartă nume basce, iar producţia şi vânzarea laptelui a fost şi a rămas şi astăzi patrimoniul basc: Bascii s-au bucurat întotdeauna de a stimă şi admiraţie, încât şi acei care, poate întâmplător posedă nume basce, sau care se trag din a cincea generaţie de basci, continuă să se numească cu orgoliu basci, ca şi cum a aparţine acestui neam de oameni ar fi titlu aristocratic.

ALTE URME EUROPENE IN POPORUL ARGENTIN

Marile mase de emigranţi care au populat Argentina încă de la început, au fost de provenienţă italiană şi spaniolă în cea mai mare parte, restul popoarelor găsindu-se într-un procent mult mai mic.

Englezii, de exemplu, n-au emigrat niciodată în grămadă, ei au preferat să călătorească singuri. Au sosit în Argentina liniştiţi, unul câte unul, fără a face zgomot; au adus o educaţie perfectă şi aproape totdeauna au mers la ţintă sigură, bine stabilită dinainte, înaintea omului emigra capitalul, astfel că cetăţeanul britanic se găsea în acea ţară perfect susţinut pe pământ. Atâta capital englez a emigrat, încât pe drept cuvânt se poate spune că lui i se datorează o mare parte din întreprinderile bancare, de drum de fier, mine şi altele, întemeiate pe pământul argentinian. Englezii au fost adevăraţii furnizori de bani în republica argentiniană. Ei au fondat liniile de tramvai, căile ferate, exploatarea pe o scară foarte întinsă a cărnii congelate, precum azi, Anglia este naţiunea care consumă cea mai mare parte din fructele ţării, cărnurile, pieile, lâna şi grâul din Argentina.

După englezi, germanii şi nord-americanii începuseră să mineze supremaţia industrială şi financiară a englezilor.

După ei, francezii au emigrat în mare număr şi din vechime au pus mâna pe comerţul celor mai caracteristice produse ale Franţei : vinurile scumpe şi spumoase, penele şi podoabele feminine, romanele mai mult sau mai puţin frivole. Apoi, dăruiră ţării ospitaliere copilăreasca curiozitate a acelor popoare tinere, iar moda franceză, moda pariziană intră în societatea adevărată argentiniană, în societatea „criollo".

Vorbirea în limba galilor era absolut necesară unei domnişoare care se respecta, iar în ce priveşte un criollo, dacă traversa Atlanticul, fatal cădea în focul strălucitor al Parisului...

Atâta influenţă au avut francezii în Argentina, încât la un moment dat se citeau mai multe cărţi franţuzeşti decât spaniole, deşi spaniola era limba ţării. Chiar şi scriitorii se mulţumeau numai să imite nimicurile vaporoase ale literaturii pariziene şi să umple frumosul idiom castellan cu tot felul de neologisme.

În sfârşit, după aceste mase mari de popoare ce au emigrat în Argentina, a venit un val confuz de alţi emigranţi, mase desperecheate şi incoerente, frunze desprinse din trunchiul extremei Europe.

Unii au fost ruşi, de la frontiera germană, care au format nişte colonii agricole foarte însemnate, alţii evrei din Rusia meridională şi ai căror urmaşi trăiesc şi azi în provincia Santa Fe.

**

Printre popoarele care au emigrat în Argentina, dar într-o proporţie mai restrânsă, sunt şi polonezii, cari au ocupat teritoriul subtropical. Ei trăiau sărăcăcios — după cum afirmă cei care au studiat în amănunţime procesul colonizării Argentinei —, cultivau parcele de pământ cu grâu şi porumb şi sub un soare supărător creşteau turme de vite.

Tot în grupuri mici au mai venit în republica Argentinei, armenii şi sirienii, care s-au înglobat în denumirea comună de turci. A-ceştia, imediat ce au sosit pe pământul mănos al ţării de dincolo de ocean, s-au apucat de comerţul ambulant de mărunţişuri. Bieţi oameni neînsemnaţi, care se mulţumeau cu o viaţă mizeră şi cu foarte puţin câştig

**

Dar, în sfârşit, toate aceste elemente etnice atât de deosebite între ele, toată această babilonie demografică, instalată pe teritoriul argentin, a fost supusă unui proces de asimilare deosebit de activ, graţie stomacului puternic şi nesaturabil al Argentinei. Căci trebuie recunoscut că această ţară are o forţă transformatoare fără asemănare.

Cu toate că prima generaţie de emigranţi rezistă dezagregării, aviditatea digestivă a ţării îşi ia sarcina de a învinge rezistenţa. Fiul polonezului încearcă să fie criollo, iar

nepotul evreului are pretenţia să devină... gaucho !

Nu ştiu, dacă nu cumva azi, după atâţia ani, câţi au trecut de când am părăsit eu a-ceastă ţară, cursul procesului şi spiritul colectiv nu au suferit vreo schimbare sub influenţa curentelor rasiste şi separatiste.

Îmi amintesc câtă dezolare era pe bătrânii şi fanaticii rabini, care-şi vedeau odraslele luate de curentul transformărilor... Era atât de puternic acel curent, încât nici integritatea lor religioasă nu se putea menţine intactă ci era luată ca un val şi amestecată în torentul unei plămade americano-europene.

De altfel, se pare că ambianţa aceia de libertate extraordinară şi mai presus de toate, acea universală goană după bani, au făcut ca şi aici, cele mai recalcitrante rezistenţe spirituale să se împrăştie ca fumul mânat de vânt.

ZESTREA SPANIOLĂ

Dar, cel mai însemnat factor al Argentinei, căruia îi datorăm descoperirea Americii, poporul care a scris cea mai însemnată pagină în istoria lumii, poporul care a dat Argentinei până şi limba, este poporul spaniol. O singură zi numai de popas în Argentina, ar fi de ajuns pentru oricare călător ca să-şi dea seama de importanţa acestui popor în istoria şi viaţa Argentinei, cu toate că emigraţia spaniolă a fost rău făcută, rău organizată, lipsită de plan şi de orientare.

Instituţiile bancare cele mai însemnate şi mai puternice ale republicii sunt spaniole iar comerţul hispanic este reprezentat printr-un infinit număr de magazine, case bancare, birouri, care populează străzile principale ale capitalei şi merg până în cele mai modeste sate din interiorul Argentinei.

Pare să fie totuşi întemeiată vina ce se aduce Spaniei de a nu se fi ocupat de această emigraţie care s-a făcut în mase mari, dar lipsite de conducători pregătiţi şi în deosebi de oameni cu cultură şi de o treaptă socială mai răsărită. O ţară n-are nevoie numai de lucrători de pământ, ci şi de intelectuali desăvârşiţi, ceea ce la începutul colonizării Argentinei n-a fost. Altfel au considerat această problemă italienii, ale căror companii de navigaţie rivalizează şi azi cu cele engleze şi germane, şi la care emigraţia a fost şi este o întreprindere perfectorganizată şi bine condusă.Dar, dacă era sigur că muncitorul câmpului găseau în Argentina repede şi uşor de lucru, tot aşa cu timpul şi-au dat seama şi spaniolii că în acea ţară inginerii, medicii, capitalişti, speculatori, puteau găsi un câmp de activitate, tot atât de întins pe cât de fertil. Totuşi italienii care le luaseră înainte în această privinţă îi concurau, acaparând toate îndeletnicirile şi toate slujbele bune.

Concurenţa a fost şi este poate şi azi tot atât de mare. Din neglijenţă şi practici proaste, spaniolii au pierdut în parte, şi într-o vreme, postul de onoare, pe care natural trebuie să-l ocupe pe acest pământ, pe care l-a descoperit şi căruia i-a dăruit precum am spus cea mai preţioasă zestre: limba.

Francezii au dat Argentinei influenţa literară şi

educativă, englezii capitalurile şi unele obiceiuri sociale, italienii au însufleţit tehnica, teatrul şi artele.

Prin forţa lucrurilor America de Sud ar trebuit să aparţină Spaniei, de care nu mai este azi legată decât prin limbă, religie, obiceiuri şi afinităţi sufleteşti. Dacă şi aceste se vor duce, între Spania şi America nu ar rămâne decât amintirea.

**

Spaniolul este considerat în Argentina ca un îndrăzneţ şi orgolios. Ca şi în alte părţi ale lumii, spaniolul descălecat pe pământul Argentinei nu se arată înzestrat nici cu mlădierea francezului, nici cu şiretenia şi capacitatea de adaptare a italianului; rafinamentul, perseverenţa, aroganţa, cutezanţa nobilului spaniol al secolului XVI s-au păstrat până azi în spaniolii actuali. Şi este destul de clar că americanii argentinieni fiind fii de spanioli au desigur aceleaşi calităţi ca şi strămoşii lor; criolli au aceiaşi semeţie şi aceiaşi înfăţişare ca şi spaniolul. „Parada", adică modul de a părea, este caracteristica spaniolului argentinian.

De fapt, am mai spus-o, spaniolii care au emigrat în Argentina n-au venit deloc pregătiţi pentru vreo meserie oarecare, — bineînţeles că aceasta s-a întâmplat cu multe zeci de ani în urmă. — Mai târziu ceva, numai bascii veneau pregătiţi şi niciodată n-au emigrat fără o ţintă sigură.

În legătură cu aceasta, îmi amintesc de ceea ce-mi spunea un prieten criollo, într-o zi pe când mă aflam în casa lui de la ţară : „Aici am o servitoare spaniolă, care se prăpădeşte toată ca să lucreze cât mai mult şi să-mi fie de folos ; fidelitatea şi pofta sa de lucru sunt admirabile, dar săraca, venită dintr-un fund de sat, nu ştie să facă aproape nimica, fiecare mişcare a ei este o stângăcie involuntară. Spaniolul trebuia să se fi ocupat şi aci cu ceea ce s-a ocupat în Spania : lucrătorul să vină să lucreze pământul şi profesorul să se dedice învăţământului. Dar nu să pună în spălătorie masa care trebuie servită în sufragerie...

Nu ştiu dacă acest cavaler criollo avea dreptate. Natural, se înţelege că în acele ţări de aluviuni şi de aventură, — dacă se poate spune astfel, — fiecare caută altceva mai bun şi puţini se resemnează să rămână în situaţia pe care o

aveau în Europa. Dar, este sigur că timpurile au devenit cu mult pretenţioase şi că lupta actuală cere ascuţime de spirit şi o solidă instrucţie.

Spaniolii erau cei meniţi a mări categoria emigranţilor în Argentina. America de Sud, cu drept cuvânt se poate spune că este un apendice spiritual al Spaniei, de care, în ciuda tuturor transformărilor, nu vrea să se desprindă. Iar Spania este astăzi reprezentată, contrar de ceea ce se petrecea cu câteva decenii în urmă, de o lume care ştie să se prezinte cu demnitate, multe exemplare instruite în arte, meserii şi ştiinţe, o seamă de oameni culţi, ingineri, arhitecţi, profesori, bancheri; toţi râvnind să susţină prestigiul originii lor şi unele resturi de influenţă spirituală.

VANITATEA

Vanitatea vanităţilor, şi totul este vanitate. In Argentina se potriveşte mai mult ca ori unde celebra frază rostită de libertinul şi dezamăgitul Salomon. Căci, ajungând în portul Buenoş-Aires, călătorul înţelege că se găseşte într-o ţară în care vanitatea joacă rolul de seamă.

De obicei popoarele mărturisesc şi cristalizează într-un singur cuvânt grafic şi nu totdeauna traductibil principala lor trăsătură filosofică. Idiomul castellan are un cuvânt „picaro", care exprimă în mod definitiv caracterul spaniolului; tot astfel şi limbajul popular argentinian îşi păstrează vocabularul care redă o latură foarte importantă a fizionomiei creole. Cuvântul „parada" e intraductibil. El însemnează exchibiţie, fanfaronadă, îngâmfare, vanitate. Totuşi, toate aceste variante la un loc, tot nu exprimă bine sensul cuvântului; pentru că dacă parada e ceva în care intervine aroganţa lăudărosului, e în acelaşi timp o vanitate ridicolă şi provocatoare. Şi ca tot ce este esenţial în caracterul sud-americanilor, psihologia paradei e de origină curat spaniolă.

Se zice „parada", când un fanfaron de la ţară se plimbă îngâmfat în hainele sale cele mai bune şi mai frumoase, pe calul său cel mai năstruşnic, sfidând pe toată lumea cu aerul său ţanţoş şi cu privirile provocatoare.

Se zice parada, când cineva caută să strivească pe cei din jur cu luxul, cu talentul cu valoarea, cu averea sa.

Cuvântul parada înseamnă aparenţă, prestanţă strălucită, prezumţie orgolioasă. Ea este produsul vanităţii şi în consecinţă se manifestează totdeauna în forme exterioare, superficiale şi pline de exchibiţii. Parada este o lege în această frumoasă şi orgolioasă ţară.

Nefericit este acel poet care se luptă cu existenţa în mod discret, fără a face vâlvă în jurul lui. Trebuie să poarte un costum negru, plete bogate, să-şi ia aere cabalistice sau să facă acte extravagante. Altminteri e pierdut: nimeni nu-i va cunoaşte talentul.

La drept vorbind cam aşa ceva se petrece şi la noi în ţară. Nenorocit medicul sârguitor şi învăţat care nu ţine o casă prea luxoasă, cu sală de operaţii plină de instrumente înspăimântătoare, cu lachei la poartă şi automobil arătos, ş. a. m. d....

Aparenţa, modul de a te prezenta joacă un rol hotărâtor în viaţa socială a Argentinei. Îmi amintesc cum într-o zi, la Buenos-Aires, m-am dus la redacţia unui ziar. Eram îmbrăcat în costum obişnuit de stradă. Ei bine, nimeni nu m-a luat în seamă. Oamenii de serviciu se sinchiseau cel mai puţin de prezenţa mea şi de intervenţiile mele de a fi anunţat. Aş fi aşteptat poate şi azi acolo, dacă n-ar fi trecut pe lângă mine un redactor, care recunoscându-mă nu s-a putut stăpâni să nu explodeze :

—Dar bine, ce ţi-a trecut prin cap să te prezinţi în halul ăsta ?

-- Dar, cum ai fi vrut să mă prezint ?

-- Auzi cum ! Dar pe ce lume trăieşti

omul lui Dumnezeu, de n-aiaflat până acum, că în Argentina, fără aparatul pompei şi al falei rişti să rămâi toată viaţa după uşă?

Şi acesta este curatul adevăr. In Argentina viaţa exterioară este cu mult mai pretenţioasă decât cea din Europa. Oamenii se îmbracă cu eleganţă, lucrătorul ca şi bogătaşul. Aş putea spune că nici nu prea se văd pe acolo tipuri şi oameni prost îmbrăcaţi şi răpănoşi, aşa cum întâlneşti atâţia în marile oraşe europene. Chiar şi muncitorul de la ţară îşi potriveşte cu grijă pantalonul bufant şi se ţine pe cal drept şi mândru ca un hidalgo spaniol. Până şi formele sociale sunt superioare nivelului european şi în orice împrejurare argentinienii îmbracă fracul sau smokingul.

În vorbire oricine trebuie să dea dovadă de cultură şi rafinament; ei întrebuinţează cuvinte alese. Iar bărbaţii, în convorbirile lor, ori cât de tari ar fi, nu întrebuinţează nenumăratele interjecţii grosolane sau înjurăturile cu care spaniolii, chiar şi cei mai educaţi, îşi piperează şi convorbirile cele mai neînsemnate. Şi fiindcă în limbajul lor sunt unele cuvinte cu dublu înţeles, care ar ofensa pudoarea doamnelor, acele cuvinte sunt evitate în societate şi în întâlnirile solemne. Nu este mai puţin adevărat că această grijă de a întrebuinţa un limbaj ales face ca vocabularul argentinian să fie mai puţin bogat ; aşa numitele „lugares

comunes", expresii comune, se întâlnesc foarte des şi s-ar părea că toate persoanele au primit în dar acelaşi număr şi acelaşi soi de cuvinte, pe care le folosesc automat şi stereotip în societate.

La această mărginire a vocabularului mai contribuie şi faptul că limba argentiniană este scutită de provincialisme, astfel că întreaga naţiune vorbeşte în acelaşi mod şi întrebuinţează acelaşi fel de cuvinte, adică, absolut contrariu de ceea ce se petrece în Spania, unde fiecare regiune şi aproape fiecare localitate este o arcă în care se păstrează adevărate tezaure de locuţiuni şi cuvinte. Faptul, poate să strice din punct de vedere al unităţii linguistice, dar nu mai puţin poate să-i folosească, prin înnoirile şi înzestrările pe care le aduce infiltraţia cuvintelor şi construcţiilor locale.

Parada, fala, vanitatea, sunt şerpii care rod inima societăţii argentiniene, şi zicând argentiniană înţeleg şi societatea emigranţilor, care se acomodează foarte repede cu viciile, calităţile şi caracteristicile mediului. Această societate simte o dorinţă bolnăvicioasă de a se manifesta, şi cele mai vulgare manifestaţiisunt adesea ale europenilor.Fiecare caută să iasădin îngustul anonimat la care-lcondamnă o populaţie hibridă şi încontinuu amestecată. Iată de ce se formează aici atâtea societăţi politice sau regionale.Acela care nu speră să se ridice în nici o ramură a ştiinţei, a artei sau a lumii elegante, caută să fie numit cel puţin membru al unui partid electoral sau preşedinte al clubului spaniol, italian sau al altor instituţii de acest soi.

Se inventează apoi corporaţii pentru ridicarea unui monument sau pentru a se aduce un omagiu unui oarecare personaj. Scopul este de a apărea în vreun document oficial şi dacă e cu putinţă în coloanele unui ziar. De aceea revistele ilustrate cum e „Caras y Caretas" găsesc o îmbelşugată sursă de exploatat în această vanitate. Toţi acei care se cunună, toţi acei care săvârşesc vreun act solemn, oricât de obişnuit de altfel, toate banchetele, toate ceremoniile, sindrofiile, recepţiile, toate fleacurile convenţionale, în sfârşit, dau prilej ca portretele celor care au luat parte la ele să apară în primele pagini, ceea ce procură acestor oameni cea mai mare plăcere posibilă. Iar ziarele consacră coloane întregi descrierii nunţilor, călătoriilor, ba chiar infirmităţilor şi morţilor abonaţilor săi.

Nici periodicele aristocratice franceze nu cultivă cronica zisă mondenă cu atâta patimă ca în Argentina.

Şi cum toţi sunt de origină plebeiană, caută să se întreacă unii pe alţii. Cei mai bogaţi îşi clădesc palate în stil cu adevărat seniorial la extremitatea Buenos-Aires-ului, şi dacă aceasta nu le este suficient pentru a se ţine cât mai departe de inferiori şi plebei, se îmbarcă pentru Europa, unde se duc în localităţile aristocratice, la Monte-Carlo, Paris, Londra, etc. Iar acela care-şi poate număra strămoşii până la independenţă, se consideră mult mai nobil decât un conte din timpurile cruciadelor.

Printre unele persoane din societatea creolă se dă mare importanţă la tot ce ţine de nobleţe; şi nu rare ori se întâmplă să vezi argentinieni veniţi în Europa cu unicul scop de a găsi în vreun sat oarecare din văile cantabrice, castelul strămoşilor, cu scutul purtător de arme al hidalgo-ului, pornit într-o zi spre Indii în căutarea norocului.

Graţie acestei slăbiciuni, care caracterizează poporul argentinian şi pe care ei însuşi o numesc paradă, argentinienii au putut să se apropie de poporul spaniol, după cum era şi de dorit şi cine ştie dacă mai târziu, când Spania va trece peste pârjolul care vrea s-o secere azi, nu va fi şi mai strânsă legătura.

Atât scriitorii cât şi familiile creole, dacă au vrut să se afirme într-o oarecare tradiţie, în mijlocul acestei mări plebeiene şi cosmopolite, a trebuit să-şi întoarcă privirile şi inima spre ţara de origină, spre Spania strălucitoare de altă dată.

E drept, să recunoaştem, de vreme ce am rostit un cuvânt atât de feminin ca vanitatea, că în Argentina totul ia un ton de sănătoasă şi tinerească naivitate, până şi cele mai mari cusururi.

Pe de altă parte, Argentina e o ţară cu un popor entuziast, care păstrează un cult lăudabil pentru eroii săi naţionali şi pentru orice fel de eroism. Această nobilă naţiune simte un viu entuziasm pentru tot ce ţine de cultură. De aici emulaţia şi presiunea pentru controversele spirituale. De aici

ambiţia de a fi cel mai mare popor al Americii de Sud. Acest popor iubeşte gloria şi dorinţa sa de a progresa nu cunoaşte margini. El îşi dă seama de prezentul pe care e stăpân şi de viitorul glorios pe care va fi mâine stăpân. In sfârşit, tot ce e mare îl atrage şi-l cucereşte. Din această obsesie pentru glorie se naşte desigur mania sa de a exagera.În Argentina e foarte greu să găseşti formulele intermediare şi discrete ale popoarelor vechi.Toată lumea caută aci să dea nota supremă, nota cea mai înaltă. Dacă este un literat, caută modul de a eclipsa pe colegii săi, născocind originalităţi, care, de obicei, nu prea sunt originale...

Este ştiut : cu cât caută cineva mai multă originalitate, cu atât mai uşor cade în ridicol şi în absurd. Acei poeţi vor să fie geniali şi spre a reuşi nu se dau în lături de la nici o nebunie...

Argentinianul are obsesia superlativului, a grandorii, el suferă de un fel de hipertrofie a modestiei. Exagerează aproape totul;farafastâcuri literare, moda în îmbrăcăminte şi întreaga lui existenţă. Şi toate acestea produc un efect care a făcut, ca într-o vreme sud-americanii să fie numiţi la Paris „rasta".

Cu timpul lucrurile s-au schimbat şi argentinienii au rămas numai cu „parada" lor celebră de care e greu să-i vindece cineva.

FEBRA NEGOŢULUI

Există în Buenos-Aires un cartier care prezintă un interes extraordinar pentru psihologi; e acel cartier care se reazemă de port, şi care înaintează până departe în inima oraşului, ca şi când ar voi să invadeze întreaga cetate. Sunt acele străzi pline de înfrigurare, de supra-activitate, de adâncime. Băncile celor mai diverse naţiuni îşi au sediul aici. Marea Britanie alături de Germania, Italia lângă Spania, Franţa, etc. Toate băncile îşi dispută domnia speculaţiunilor financiare, angajându-se într-o luptă surdă, cu încrucişări de violenţe în care armele sunt fiţuici uşoare, iar cerneala ţine locul sângelui. Totuşi, deşi fără vărsare de sânge, această luptă a băncilor străine este de o intensitate mult mai mare decât a luptelor propriu-zise. Nu se distrug în ea oameni, ci averi, uneori onoarea şi întotdeauna nervii şi liniştea luptătorilor...

Sute de indivizi cad răpuşi de neurastenie mulţi pentru a nu se mai ridica.

Acest cartier financiar are un caracter absolut original: din miezul dimineţii până la mijlocul amiezii, străzile par că vibrează, iar atmosfera pare a fi străbătută de descărcări electrice. Oamenii grăbiţi forfotesc în sus şi-n jos, ţinând sub braţ serviete de pânză sau valize de voiaj în mână. Spaţiile lăsate libere între bănci sunt ocupate de agenţiile de navigaţie, casele de schimb, stabilimentele de licitaţie publică, şi birouri de tot. felul. Uneori negustorii şi agenţii de bursă nefiind prea bogaţi se unesc câte douăzeci şi închiriază un local. Acest local e ceea ce se numeşte „el conventillo" în cartierele populare şi lucrătoare. La poarta lor se văd tăbliţe suprapuse, care anunţă numele şi specialitatea individului.

Intrând vezi o mulţime de compartimente numerotate, ce adăpostesc pe modeştii negustori, care lucrează acolo cu patimă, în aşteptarea zilei când îşi vor putea mări negoţul şi achiziţiona un birou mai luxos, plin de funcţionari.

În acest cartier se mai află şi numeroase cafenele, restaurante şi baruri, unde oameni din toată lumea găsesc mâncarea sau bucătăria specifică patriei lor. Iar când vine noaptea cartierul obosit se goleşte, furnicarul de oameni care-l umplea în timpul zilei se risipeşte ca şi când n-ar mai avea decât o singură preocupare, aceea a cinei.

Atunci decorul se schimbă; cartierul ia alt aspect. Unele baruri şi cafenele se arată aşa cum sunt. De a lungul străzii care se numea, în vremea când eram acolo, Caile de 25 Mayo, — desigur că după atâţia ani se va fi schimbat, poate şi-a păstrat şi numele—,se îngrămădeau tavernele în jurul cărora vedeai femei cu chipurile fine şi cu flori artificiale în păr.

În restaurantele strâmte şi îmbâcsite de fum cinau indivizi cu înfăţişarea dubioasă. Firmele purtau inscripţii cosmopolite; „The Gladsone Bar", „Bar Convent", „A Coroana d'Italia", etc.-

Întârziind noaptea pe străzile Buenos-Aires-ului, şi în special pe cele din jurul portului, nu e deloc neobişinuit să întâlneşti, din loc în loc, câte un beţivan, sau mai exact câte un „bine dispus", cântând încet, singur şi îngândurat. Noaptea, acest cartier are — se poate spune — acel aspect comun tuturor cartierelor de lupanare ; o atmosferă de viciu brutal, de inconştienţă în faţa riscurilor, de 'încăierări brutale, până la crimă. Dar din străzile care dau în port vin mai cu seamă răbufneli de tăcere, sufluri maritime, sugestii de navigări îndepărtate.

Adeseori mi-am îndreptat paşii pe aceste străzi, unde stau îngrămădite băncile şi casele de schimb.

Cu toate că nu am aptitudini financiare, o ciudata curiozitate mă îndemna să mă avânt în acele văgăuni ale banului. Simţeam o plăcere stranie să mă amestec, în toiul activităţii de peste zi, prin mulţimea aceia exotică, pestriţă, care forfotea împinsă de magnetul aurului; mă distra să citesc firmele scrise în patru sau chiar cinci limbi diferite şi adeseori am intrat să beau ceva într-una din acele cafenele din vecinătate, numai pentru plăcerea de a auzi asprele sunete ale limbii germane, alături de melodiosul accent italian, vorbele insinuante ale francezilor sau vehemenţa pasionată a spaniolei. îmi plăcea să simt ciocnirea dintre atâtea voinţe şi atâtea ambiţii. Figurile aveau un aer de turbu-rare şi de teamă ascunsă; îmi plăcea să asist la un spectacol dramatic, în care fiecare ascundea o pasiune, o intrigă, un deznodământ.

Simţeam în aer ceva ciudat care purta triumful şi tragicul banului. Era o atmosferă îmbâcsită care mirosea a cifre, a teancuri de bancnote, a fişicuri de aur. Şi cum lumea aceea era atât de departe de cercul meu moral puteam să-i contemplu, fără emoţia pasionată a actorului care joacă el însuşi.

Acest imens Buenos-Aires este asemenea unui monstruos cuptor şi cine spune Buenos-Aires spune Republica Argentina.Combustibilul care alimentează acest cuptor sunt ambiţiile care sosesc mereu din Europa cu marile vapoare. Şi acele ambiţiuni ard aici, în acest cuptor dantesc, cu flăcări proaspete, dând oraşului acea atmosferă de febrilitate şi aprigă dorinţă care-l caracterizează.

O dorinţă asemănătoare trebuie să fi însufleţit marile cetăţi feniciene Sidon şi Tir. E o dorinţă nerăbdătoare şi îngrijorată, dorinţa de a ajunge, de a triumfa mai repede.

Încetineala operaţiunilor raţionale şi prudente e necunoscută aici; norocul trebuie prins pe negândite, aşa cum îl prinde jucătorul sau aventurierul.

* *

În Argentina, la Buenos-Aires, în cercul băncilor şi burselor se speculează cu o deosebită preferinţă asupra terenurilor, asupra caselor, asupra animalelor, asupra recoltelor. Mai ales în domeniul terenurilor virgine, înainte ca pământul să-şi fi vădit recolta, înainte ca un teren să fi început a se însămânţa, înainte ca un oraş să se fi ridicat, speculatorii sosesc şi încep să cumpere, să vândă, să facă schimburi. Aci e patria speculatorilor. Nimeni nu poate sta liniştit. Dacă un capitalist îşi clădeşte un palat, după un an, doi îl vinde şi clădeşte altul mai arătos. Oamenii au aici spiritul veşnic neastâmpărat, veşnic schimbător al gitanilor, (al ţiganilor). S-ar părea că nimeni nu prinde aici rădăcină, ca şi când origina acestei ţări de păstori şi de nomazi ar condamna-o la o perpetuă mişcare şi nestabilitate. Pentru aceasta Argentina este locul cel mai indicat pentru licitaţii...

Totul se licitează aici; licitaţia e permanentă şi multiplă, iar meseria de licitator are un caracter oficial de carieră, care au aptitudini speciale, examene, titluri corespunzătoare. Se licitează mobilele, cărţile, case animalele, pământul şi recolta.

Toţi vor să câştige bani, Dar repede, cât mai repede...Setea de bani, dar setea de bani câştiga repede, imprimă ţării şi populaţiei un caracter special, original.

Şi cel din urmă lustruitor de ghete se ocupă de afaceri. Conversaţia se învârteşte mereu în jurul aceloraşi subiecte: a face negustorie, a specula, a câştiga bani. La desert oamenii nu vorbesc despre micile de plăceri ale vieţii, ca: artele, dragostea, călătoriile, distracţiile, ci se vorbeşte de terenuri de proprietăţi, de milioane; şi în marile teatre bărbaţii se întâlnesc în antracte spre a discuta despre oi, despre vaci, sau despre recolta grâului. Vinurile de Mendoza n-ajung la gradul de perfecţie, pe care ar trebui să-l aibă, din pricină că abia fermentaţi strugurii, proprietarul viei a şi vândut mustul, ca să ia mai repede banii.Tot aşa cu industria undelemnului. Aceasta ar putea da rezultate mai minunate în această ţară, mulţumită situaţiei prielnice a unora din terenurile de cultură; dar cum măslinul are nevoie de patru, cinci ani, sau chiar mai mult ca să dea fructe, nu prea se aventurează să aştepte atâta timp. Iar când undelemnul indigen nu se ajunge, vine din Europa.

Tot în legătură cu frigurile negoţului în Argentina, mi se spunea de cei competenţi în materie, că prin portul Buenos-Aires intră mult mai multe mărfuri decât poate consuma şi că vama este mereu plină de mărfuri fără stăpân, care rămân neîntrebuinţate, sau se vând la licitaţie.

* *

În Argentina, pe o scară neobişnuită faţă de alte ţări, sunt afaceri care se încheie imediat în orice fel de condiţiuni; negoţul de fantezie. De altfel cu tot spiritul negustoresc care-1 domină, Buenos-Aires-ul prezintă destule aspecte de fantezie. Este mare, impunător, iar îndărătul lui sălăşuieşte o ţară de păstori şi agricultori. Populaţia sa a trecut de un milion şi jumătate, pe când câmpia ţării nu adăposteşte decât 2—4 oameni la kilometru pătrat.

Este un cap enormlaun corp mititel, un corp mititel este oarecum inexact în ce priveşte suprafaţa, dar mă refer numai la populaţie. E un oraş luxos, elegant, cult, plin de locuri de plăcere, unde gustul cel mai rafinat poate găsi toate

deliciile civilizaţiei, iar dincolo de suburbanele sale se întinde pampasul nesfârşit, aproape pustiu, fără alt rafinament decât behăitul turmelor şi unduirile lanurilor de grâu, ce fac bogăţia republicii.

ÎNTRE FANTEZIE ŞI MATERIALISM

Ca o consecinţă a extraordinarei pasiuni pentru afaceri, a acelei sete demonice pentru bani, viaţa argentiniană prezintă o notă de materialism.

Cu toată aparenţa sa de gravitate, viaţa argentiniană respiră totuşi şi oarecare superficialitate... In această atmosferă arzătoare se respiră materialismul, dar, un materialism — s-ar putea spune—ingenuu, tineresc, aproape candid... Nu e vorba aici de un materialism conştient şi rafinat, în felul sibariţilor greci sau al civilizaţiilor obosite ca acelea ale Bizanţului de odinioară, sau a Parisului de acum, ci este vorba de un materialism naiv, de materialismul inconştient al unui organism tânăr.

Nu vei găsi în Argentina acele preocupări dureroase şi chinuitoare de ordin moral, religioase, artistice sau filosofice, care chinuie şi minează sufletul bătrânei noastre Europe.

Politica, viitorul naţiunii, sporirea forţelor materiale ale republicii, acestea formează îngrijorarea primă a argentinienilor. Restul îi preocupă ceva mai puţin. Iar statistica este forma cea mai materială a ştiinţei economice, care inspiră un extraordinar entuziasm argentinienilor. Le place să studieze memorii şi broşuri pline de cifre comparative, să ilustreze lucrările cu grafice, să semnaleze cifrele mereu în urcare, să încheie toate studiile cu „totaluri", care să satisfacă amorul propriu şi conştiinţa naţională.

„În cutare an erau atâţia kilometri de cale ferată; acum sunt cu atâţia mai mult". „Producţia grâului a depăşit cu atâtea milioane de tone producţia anului trecut".

Nu se poate spune de argentinian că este încarnarea virtuţii şi a severităţii. Nici uşă de altar nu este el, de îndată ce-i plac bunurile şi bucuriile vieţii. Dar nici sybarit nu este, ca

să facă din viciu un cult şi din excesele rafinate ale popoarelor îmbătrânite şi decăzute o practică înrădăcinată.

Republica Argentina n-are nimic comun cu Sybarisul, cu Bizanţul sau cu Parisul de ieri sau de azi. Argentinianul este un epicureu, încântat de plăcerile superficiale, pe care i le poate da banul şi feeria vieţii. Dar, nu este un decăzut Materialismul lui e naiv, dar sănătos, tocmai pentru că se opreşte la suprafaţa viciului.

Preoţii şi călugării cu care am avut prilejul să vorbesc în Argentina, mi-au preamărit, fără excepţie, măreţia, frumuseţea şi libertăţile acestor ţări. E vorba aci de un materialism prim simplu, lipsit de orice falsitate. Nu vei întâlni aici isteria naţiunilor îmbătrânite. Oamenii muncesc cu înfrigurare pentru a câştiga : mult, ca să aibă astfel putinţa de a parveni de a se distinge.

Sunt împinşi de şarpele vanităţii, cum şi de dorinţa de a-şi satisface unele capricii poate chiar unele pofte vinovate. Dacă iubesc luxul ţipător, sindrofiile, bărbaţii nu se dau în lături nici de la plăcerea de a duce trena unei prietene clandestine. Clima ţării, sângele strămoşilor, regimul alimentar chiar în care predomină alimentaţia carnivoră, au desigur partea lor de contribuţie şi răspundere în manifestarea acestor înclinări mai ales în ce priveşte cultul zeiţei Venus.

Bărbaţii bogaţi consideră ca o sporire a prestigiului lor de oameni cu stare, putinţa de a întreţine o prietenă. Este poate o dorinţă înrudită cu aceia de a avea un cal frumos sau turme mândre de vite.Călăresc doar sub un soare arzător şi trăiesc în mijlocul turmelor, în care instinctul de fecundare formează legea destinului lor.

Un materialism atât de primitiv şi atât de tineresc a putut gesta desigur o stare morală specială; dar oricât ar fi de certat cu morala pură, catolică, argentinianul nu este totuşi un detractat sau desfrânat. El are cultul familiei; îşi iubeşte soţia şi copii şi rămâne legat de căminul lui.

Popor tânăr, cu sânge încrucişat din amestecul multor seminţii, seva sângelui argentinian este iute şi gâlgâitor de viaţă. Argentinianul este incapabil de tristeţe. Melancolia pădurilor de chiparoşi şi toate cântecele plângătoare,

„vidalitas", pe care le îngână ţăranul şi păstorul nu izbutesc să lase urme prea adânci de tristeţe în sufletele lor.

Într-o zi vizitând cimitirul de la Recoleto, din Buenos-Aires, era în ziua morţilor — mi-am dat seama şi mai bine de această sănătate sufletească a argentinienilor. N-am întâlnit aici planşete disperate şi nici potop de lacrimi. Mă plimbam printre morminte cu sufletul liniştit, iar cei din jurul meu păreau stăpâniţi de aceiaşi linişte respectoasă. Fără îndoială că şi natura contribuie la acea; stare, căci, printr-o răsturnare a anotimpurilor, Sâmbăta morţilor, care în multe ţări din Europa cade odată cu căderea frunzei, în Argentina e înconjurată de toată exuberanţa primăverii. Este epoca în care înfloresc trandafirii, păsările îşi cântă dragostea şi fetele îşi îmbracă rochiţele albe.

Sunt popoare ce nu cunosc tristeţea. Poporul argentin este unul din acestea. Din parte-mi, doresc ca poporul argentinian să rămână multă vreme ferit de durerile care înăspresc sufletul şi crispează chipul, îl doresc incapabil de plânsete şi de atitudini pesimiste în faţa spectacolului sublim pe care-l oferă viaţa şi natura. De aceia nici nu pot fi luaţi în serios acei tineri poeţi argentinieni, care se complac a căuta desperarea,melancolia, oboseala de viaţă, gândul sinuciderii. Accentele lor par a suna fals, pentru că nu exprimă fondul unei simţiri reale, ci sunt numai masca unei atitudini impuse de modă şi de snobism. În mijlocul unei naturi bogate, pe pământul unei ţări atât de larg binecuvântate de Dumnezeu şi în rândurile unui popor tânăr, cu temperament viu şi sănătos, n-au ce căuta cântăreţii nesinceri ai dezgustului de viaţă şi ai melancoliei principeselor zăvorite în turnuri de castel.

Popoarele tinere nu pot cânta decât bucuriile şi dorul de viaţă, în felul americanului Walt Whitman, acel poet generos şi uman, care slăveşte în versuri sublime, deşi simple, vigoarea şi vitalitatea tinerească a marii sale patrii, America de Nord.

Materialismul naiv, obsesia frenetică a acţiunii, a câştigului, a măririi, imboldul spre isprăvi neobişnuite, eroice iată ceea ce stăpâneşte mediul argentinian.

Argentina, numele argintului, al ambiţiei! Nume

simbol. El are sunetul monedelor, evocă bogăţiile, himerele, aventura !... Virtutea atrăgătoare şi transformatoare, care există în aerul şi măruntaiele acestui pământ, se naşte din numele ei. Auzul numelui său cu sunet de argint stârneşte singur lăcomii lumii. Dar, domnia mercantilismului fenician sau cartaginez va face loc, mâine, domniei spiritului elenic.

Grecia va înlocui într-o zi Cartagina... E tocmai ceea ce trebuie să dorim cu toţii şi în această direcţie se pare că se îndreaptă evoluţia civilizaţiei argentiniene. Banul, în definitiv, nu trebuie să fie un scop, ci un mijloc

Teoria banului pentru ban este mai absurdă decât aceia a artei pentru artă, căci banul serveşte spre a ne pune în posesia unui lucru şi el va fi cu atât mai nobil cu câtva fi mai sus obiectul pe care-Lprocură. Interesant este să te laşi cât mai curând de cultul exclusiv al banului. Trăiască banul, fireşte, căci pe umerii lui se ridică civilizaţia.

Dar să trăiască banii aceia sacri pe care-i aduceau navigatorii şi neguţătorii Atenei, pentru ca Platon să poată filosofa şi Praxitele să-şi dăltuiască statuile. Oribil este, numai acel aur tiranic, care se ducea în Fenicia şi servea la alimentarea cultului steril al lui Moloh. Banul în mâna evreului este un lucru mizerabil, diavolesc; în posesia florentinilor el se transformă în terţinele lui Dante şi în madonele lui Rafael.

Acesta e esenţialul: liberarea cât mai repede de cultul lui Moloh şi îndreptarea umanităţii spre singura ei menire valabilă : spre cultură şi spiritualizare.

CULTUL HAZARDULUI

Dacă un călător are norocul să debarce la Buenos-Aires într-o zi de Duminică, va da peste un oraş paralizat, pustiu, înmormântat în tăcere — relativă. — Magazinele închise, vehiculele rare, străzile vădane de oameni şi de mişcare. S-ar zice că locuitorii au părăsit oraşul, fugind din faţa unei catastrofe.

Dar, dacă acelaşi călător o ia pe vreuna din străzile ce-1 va conduce în partea de Nord a oraşului, abia va trece de bulevardele ce duc spre parcul Palermo şi va da de o neaşteptată aglomeraţie de oameni gălăgioşi, într-o continuă frământare.În această parte era, — pe vremea când poposisem eu acolo, — hipodromul şi pe acest vast teren se îngrămădea aproape jumătate din populaţia oraşului. Copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, toţi vorbeau sub acelaşi imbold: pasiunea jocului. Se pariază pe un cal averi întregi şi în a-ceastă ţară de călăreţi din născare, nici un fel de joc n-ar putea pasiona ca jocul hipic. Mari întreprinzători îşi joacă averile; simpli funcţionari sunt în stare să-şi joace leafa pe o lună; toţi îşi aduc avutul spre a-lsacrifica hazardului.

Atât de mult pasionează cursele de cai şl atât de mari sunt ravagiile pe care această pasiune le aduce după ea, încât comercianţii veghind asupra moralităţii amploiaţilor lor, le interzice a asista la cursele de Duminică... Dar cu tot acest sistem, nu obţin lucru mare, căci pasiunea e mai puternică decât precauţiunea patronului; funcţionarii comerciali continuă să parieze chiar stând acasă, prin mijlocirea agenţilor. Afară de aceasta, ziarele consacră o bună parte din coloanele lor descrierii curselor şi în redacţiile acestor ziare se depun de cu noapte cotizaţiile curselor de la amiază.

Cursele de cai sunt un cult căruia i se închină toate straturile societăţii argentiniene, de la oraş ca şi de la ţară.

Dacă ne îndreptăm spre un sat din plină, câmpie, vom

observa într-un colţ o neobişnuită animaţie. Lucrătorii de la fabrici, stăpâni şi servitori, proprietarii şi comercianţii ţinutului, toţi călăresc, îşi exchibă în public calităţile lor.Totuşi, nu e vorba de o manifestare a vanităţii; scopul acestei ciudate şi pitoreşti exchibiţii e altul; e jocul. Cei mai buni călăreţi din ţinut şi-au adus caii cu şeile şi hamurile împodobite cu plăci de argint.

Descendenţii faimoşilor gauchos, deşi nu mai poartă bărbi lungi şi au pierdut multe din virtuţile strămoşilor lor, păstrează totuşi cultul calului pentru ei cea mai mare sărbătoare e să călărească pe un frumos şi voinic armăsar. Când vine Duminica se avântă în şa. Aleargă, pariază pe tot ce posedă. Uneori, a doua zi de dimineaţă jucătorul nu mai are nici o lescaie în pungă.

Pasiunea hazardului este legea pământului. Dacă eşti în tren, sau la masa unei cafenele, dacă intri să-ţi faci ghetele la un lustragiu, ţi se vor ridica toasturi şi ţi se vor oferi bilete de loterie. Parcă te-ai afla într-un oraş spaniol, din vremurile bune.

* *

În Argentina, ca şi în Spania, ori unde te-ai găsi, ţi se oferă spre cumpărare bilete de loterie. Ziarele publică lista completă a numerelor ieşite, întocmai ca şi în Spania şi tot ca în Spania, marea loterie „de Navidad", în care sunt câştiguri de milioane, provoacă în public o fierbere de nedescris. Câştigul cel mare, „el premio gordo", e cuvântul care se aude pretutindeni şi la poarta clădirii unde se trage loteria se formează o coadă, ca şi la Madrid la poarta monetăriei.

Jocul, pasiunea morbidă a hazardului, iată una din nebuniile cele mai răspândite în Argentina. Din mrejele ei, nici eu n-am scăpat şi de multe ori s-a întâmplat să vin acasă cu buzunarele goale.

Individul nu se resemnează la sărăcie într-o ţară, unde aurul este atât de ostentativ. Nici nu se mulţumeşte cu agonisirea înceată şi răbdătoare, într-un mediu în care presiunile şi dorinţele sunt atât de violente. Toţi au ambiţia să se îmbogăţească, dar repede. Şi cum în cele patru colţuri ale naţiunii nu există decât un Dumnezeu, un gând şi un scop, care e bogăţia, oamenii se avântă în vârtejul jocului de hazard, ca spre o lovitură sigură, menită a le schimba destinul într-o noapte.

Joacă emigrantul, fiindcă vine din Europa obsedat de gândul de a face avere; joacă creolul autohton, pentru că poftele sale sunt nenumărate şi fiindcă-i lipseşte frâna morală pe care o posedă — s-ar zice — omul rustic din Europa. Creolul este un individ cum spune românul: „mână spartă", îngâmfat şi generos ca un andaluz. Cum moşteneşte o avere se avântă în plăceri, în petreceri, în călătorii. Joacă fără răgaz, cu mărinimia unui principe rus. Banul n-are pentru dânsul nici o valoare. Gândul de a strânge, nevoia de a economisi, pofta de a acapara, sunt pentru dânsul lucruri necunoscute. Totul e, să aibă ca să poată cheltui.

Iată de ce naţiunea întreagă e parcă prinsă într-un vârtej al goanei după câştig, după noroc, după ceea ce poate să aducă întâmplarea sau curajul încercării.

Întreprinderile, afacerile, comerţul, totul au parcă pecetea hazardului, a jocului cu destinul. Şi spectacolul averilor improvizate aţâţă şi mai mult pasiunea jocului. Astăzi un sindicat improvizează un oraş în mijlocul unei câmpii sterpe, se improvizează acolo tot felul de negoţuri şi sindicatul e ridicat în slava cerului.

Mâine un obscur proprietar vede trecând pe pământul lui o cale ferată şi aceste pământuri îi sunt cumpărate cu preţuri de zeci de ori mai mari decât valoarea lor de până atunci.

Hazardul biciuieşte ţara întreagă. Toate pasiunile», toate sforţările, mai mari sau mai mici, sunt închinate acestui cult sau acestei nebunii.

Şi totuşi, această pasiune a hazardului dă nervi vieţii argentiniene, punând în valoare tinereţea unui popor abia ieşit din plămădeală şi tot ea îl împinge vijelios în sus, pe scara propăşirii, pe scara civilizării în ritm american.

PASIUNEA PENTRU POLITICA.

PATRIOTISMUL ARGENTIN

Vorbind despre republica Argentina, trebuie să spun că politica este o altă ispită pentru argentinieni, ca de altminteri pentru toate popoarele hispano-americane. Politica este o arenă de lupte, de pasiuni, de mişcare care biciuieşte şi antrenează temperamentele înfocate, popoarele nervoase. Grecii, perfecte tipuri meridionale, făceau politică cu cel mai mare entuziasm.

După ce nobilul popor spaniol nu mai avu! nici un amestec în conducerea Argentinei, ţara trăi un timp destul de îndelungat, într-o continuă stare de revoluţie, împărţindu-se în tabere adverse: unii se numeau unitari, iar alţii federali. Şi această dezbinare nu ducea decât la înspăimântătoare războaie civile, din care se părea că ţara nu poate scăpa...

Totuşi, după părerea celor cunoscători, şi unii şi alţii, şi unitarii ca şi federalii, nu aveau de fapt decât acelaşi fel de a vedea; principiile nu-i interesau, esenţialul era să se certe, să se bată, mai exact să se joace de-a politica. Mai târziu nu mai fură nici unitari, nici federali, erau pur şi simplu oameni care se puneau în fruntea unei părţi a populaţiei şi luptau contra celeilalte. Pentru noi, europenii, oameni cu principii fundamentale, intrate oarecum în sânge, acest spectacol politic din Argentina ni se părea atunci absurd şi fenomenal. Astăzi, desigur, nu mai vedem, din nefericire cu aceiaşi ochi, căci şi mentalitatea bătrânei Europe s-a schimbat, iar lupta politică a devenit pasiune, şi pasiunea se transformă în luptă la sânge.

În Argentina principiile nu interesează, fiindcă sunt condensate în aceiaşi ambianţă politică de fapt, care e democraţia; interesează discuţiile, lupta, oamenii şi jocul politicei. De aceea în această ţară, personajele politice au un relief considerabil şi trăiesc în faima poporului şi după moarte.

Ca o dovadă din trecut a pasiunii poporului argentin

pentru politică şi pentru exponenţii ei, este Facundo Quiroga, supranumit „Tigrul câmpiilor", ale cărui omoruri şi barbarii n-au fost întrecute nici de cei mai sângeroşi conducători ai războaielor civile euro pene; apoi tiranul Rosas, care a strivit ţara timp de mai mulţi ani sub povara asasinatelor sale. A rămas proverbială în Argentina fraza care preceda, în acele timpuri de urgie decretele guvernamentale: „moarte nesuferiţilor sălbaticilor şi murdarilor unitari...".

Creolul, locuitorul Argentinei e mândru, păstrează în caracterul său urme de hidalgo spaniol, care are oroare de munca manuală sau servilă, păstrând în acelaşi timp şi ceva de la indieni, cealaltă ramură de strămoşi ai săi, care urăsc munca prelungită şi neîntreruptă.

Iată de ce creolul lasă în mâna europenilor negoţurile şi meseriile umile sau plebee. El lasă străinului uzufructul industrii, comerţului, agriculturii, precum şi exercitarea muncilor care cer umilinţă, servitute şi constanţă; dar, îşi rezervă munca păstoritului, pentru că e uşoară, nobilă şi nomadă. Un creol s-ar simţi înjosit, daca ar fi silit să exploateze un hotel sau o fabrică de pânzeturi,—bineînţeles că sunt şi multe excepţii, — dar întreprinderile rurale, mari de peste douăzeci de leghe pătrate, cu mii de tauri tineri şi o viaţă jumătate feudală şi aristocratică, li se par plăcute şi demne de dânşii.

Creolul lasă în mâinile europenilor negoţurile cele mai prospere cu o singură condiţie: să-i lase uzufructul absolut al politicei. Acest joc al politicei este patrimoniul exclusiv al creolului şi străinii nu trebuie să se amestece în sanctuarul lor. Cele peste două milioane de europeni care trăiesc în Republica Argentiniană, se dezinteresează, — relativ, — de politică şi se ocupă liber de comerţ şi diverse fabricaţii; celelalte 6—7 milioane de locuitori se dedică cu totul politicii. De aici rezultă un fenomen curios în ce priveşte populaţia. Pe deoparte, avem forţele producătoare ale ţării, care rămân ca simple spectatoare, pe de alta, forţele indigene, care se găsesc prinse într-o luptă fără sfârşit. Se mai petrece apoi şi alt fenomen foarte ciudat, acela al unei naţiuni care propăşeşte în ciuda neîndemânării guvernanţilor ei. In alte ţări guvernele sunt acelea care dau avânt ţării; în Argentina ţara târăşte după ea guvernele.

Totuşi, şi guvernanţii şi naţiunea se încăpăţânează să facă ţara să propăşească mereu şi tot mai mult în fiecare zi. La propăşirea ţării, trebuie să recunoască toţi, că contribuie mult şi emigranţii; căci ambiţia europeanului este aceea, care munceşte pentru propria sa propăşire, care făureşte bogăţia, şi care în ultimă instanţă, necunoscător poate, se împotriveşte cu energie oricărei aventuri politice.

După credinţa unora, mai indicaţi decât mine să-şi dea părerea, dacă n-ar fi acele câteva milioane de europeni, care cântăresc greu în structura populaţiei, Argentina poate că s-ar fi avântat din nou în vechile ei revoluţii fără de sfârşit.

* *

Revoltele, războiul civil, viaţa agitată de cavaler al pampasurilor, acestea sunt cea mai mare plăcere şi cea mai puternică pasiune pentru adevăratul creol. Dar ele sunt totuşi înfrânte de interesele comerciale, de spiritul evreiesc în afaceri al negustorilor şi întreprinzătorilor, care au oroare de tot ce miroase a praf de puşcă şi aventură. Dacă însă, împiedică — să zicem — revoluţiile, europenii care trăiesc în Argentina, nu pot împiedica totuşi jocul pătimaş al politicii şi toate viciile, exagerările şi hatârurile la care dau naştere.

Viciile şi poftele pe care le trezeşte politica argentiniană n-au pereche în lume, sau poate au, căci s-ar părea că această frumoasă ţară trăieşte totuşi sub influenţa bătrânei Spanie. Se găseşte aci „el caciqie", seniorul provincial ca şi judecătorul sau guvernatorul arbitru, braţele puterii centrale şi instrumente credincioase preşedintelui.

Era o epocă în Argentina, când nepotismul părea a funcţiona sub formă endemică şi acută, iar bugetomania atingea proporţii uimitoare. Mi se spunea, pe timpul şederii mele la Buenos-Aires, că era o vreme când era un lucru obişnuit şi acceptat de toată lumea să se acorde funcţiuni de favoare şi ca cei favorizaţi cu astfel de funcţiuni să nu facă altă muncă decât aceea de a-şi încasa leafa lunar şi de a încasa, a da, din când în când, pe la birou spre a lua o ceaşcă de ceai cu prăjituri, pe care le plătea bugetul statului. Ded altfel este de mirare că a existat o astfel de mentalitate cu atâţia zeci de ani în urm[ când lucrurile acestea se

petreceau şi la noi sub diverse forme, fără a mai vorbi de cumularzii care n-au dispărut, cu toate măsurile luate.

Totuşi, Argentina a avut politicieni cinstiţi inteligenţi, patrioţi şi desigur că-i are şi-i va mai avea şi de aici înainte, căci în Argentina nu lipsesc oameni plini de abnegaţie, care se străduiesc să insufle poporului cele mai mari perfecţiuni moderne, oameni de un patriotism purificat.

Patriotismul capătă în Argentina, ca şi la mare parte din naţiunile hispano-americane, un caracter pasionat, adesea violent. De când începe să meargă la şcoală, copilul argentin se cufundă într-o mare de tradiţii eroice, de un naţionalism războinic şi glorios. Epopeea războiului civil pentru independenţă ia aici un ton şi proporţii aproape legendare.

Municipalitatea oraşului Buenos-Aires proclamându-se independentă, se înfăţişează în ochii argentinienilor ca înconjurată de o aureolă şi generalul de atunci, San Martin trecând Anzii cu armata sa liberatoare, căpătă o nemărginită importanţă epică. Deşi, relativ aproape de timpurile noastre, acele episoade se înfăţişează înconjurate de ceaţa glorioasă a apoteozelor legendare.

Copiii cântă la şcoală imnuri patriotice, în care se prea măreşte marea naţiune argentiniană ca ceva providenţial, care umple toată istoria. O succesiune de bătălii victorioase formează un lanţ epic în imaginaţia şcolarilor: Maipu, Chaeabuco, Anzii... Şi apoi vine capitolul revoluţiilor, al luptelor eroice în Pampas şi în oraşe şi în urmă progresul de netăgăduit al acestei ţări binecuvântate. Din toate părţile, eroismul, obsesia marţială exaltă imaginaţia tineretului.

De aici se naşte acea exaltare patriotică, acel şovinism special argentinienilor.

* *

Şi totuşi, ce contrast extraordinar între acest patriotism exaltat şi invazia cosmopolită.

Europa a trimis mulţimea de emigranţi, care au desţelenit imensa şi bogata câmpie şi aceşti emigranţi s-au contopit cu băştinaşii Dar, în acelaşi timp a început să dispară gauchismul şi cu el s-a şters o parte din personalitatea istorică a poporului de baştină.

Ţara şi-a plătit civilizaţia şi progresul cu caracterul său intim şi pitoresc. Acest caracter popular, această savoare naţională şi intimă a trecut în rândul amintirilor, al amintirilor patriotice şi sărbătoreşti. Marea biruinţă a civilizaţiei care intră pe poarta Buenos-Aires-ului, vanitatea statisticilor, zecile de mii de kilometri de cale ferată şi munţii de grâu, sunt în cea mai mare parte rezultatul emigraţiei străine în această ţară mănoasă; rezultatele sunt clare şi argentinianul nu renunţă la prea multa personalitate istorică în schimbul unei civilizaţii care-i asigură buna stare.

Păcat că această civilizaţie minunată face să se piardă cele mai caracteristice forme ale rasei băştinaşe, creolul pampasurilor, cu timpul, nu va fi altceva decât o creaţiune nouă, civilizată şi puternică, tot atât de deosebită de argentinianul independenţei ca şi europeanul de un indian.

Tipul gaucho-ului, astăzi chiar, serveşte spre a împodobi cărţile poştale, iar cântecele pământului sunt adunate prin antologii sau potpuriuri muzicale şi cântate de tenori străini. Chipul creol, sufletul naţional istoric se retrage cu melancolie din ce în ce mai departe din faţa cosmopolitismului lipsit de poezia eroismului, de care era pătrunsă viaţa americană-argentiniană, dar purtător al unor germeni de viaţă nouă, mai pretenţioasă, mat ridicată, dar, îndoielnic dacă este şi mai fericită...

VALORILE PĂMÂNTULUI ŞI BUENOS-AIRES

Toată valoarea, toată bogăţia şi toată filosofia argentiniană stă în acest element sintetic şi fundamental, care se numeşte pământ. Alte ţări pot să-şi sprijine speranţei şi orgoliul lor pe diferite izvoare de producţie. Argentina singură, posedă izvorul mare şi complet al fecundului ei pământ, pământ bun şi providenţial, generos şi intact, al cărui grânar colosal susţine o numeroasă rasă de oameni.

Când conquistadorii au părăsit Spania, au mers căutând izvoarele de aur, sau au căutat de asemenea văile toride unde se recoltează fructe delicioase şi rare. Iar în căutarea lor unele nave spaniole au intrat şi pe râul La Plata unde nu li s-a întâmplat nimic, pentru că şi de o parte şi de alta a malurilor se întinde o ţară de câmpii acoperite cu ierburi şi tufişuri, unde nu se întâlnea picior de om.

Navigatorii, care descoperiră La Plata, trecură de a latul, pe ţărmurile Pampei şi urcându-se pe braţul Parama, ajunseră până în apropierea tropicelor şi de acolo în sânul pădurilor imense fundară cetatea „Asuncion" (Adormirea Maicii Domnului). Alţi exploratori, acei care veneau dinspre Peru şi-au dat mâna cu tovarăşii lor din Asuncion şi aproape încercuiră partea de nord a actualei Republici Argentiniene cu o linie de cetăţi del a Tucuman şi Mendoza prin Santiago del Estero până la ţărmurile înalte ale Paramei.

În acelaşi timp însă, spun istoricii, câmpia pampeană rămânea fără apărare, fără sprijin... Nimeni nu avea interes să locuiască în acel deşert, unde indienii cari alergau de la un capăt la altul erau dintr-o rasă castă, răzvrătită şi crudă; mai mult, conquistadorii spanioli aveau groază de frig, alergau după clima care se asemăna cu cea din Spania şi se aşezau numai în părţile calde sau tropicale. Pentru a avea un port şi o escală la gurile râului, mai mult încă, pentru a fonda o colonie, au înălţat cetatea Buenos-Aires, dar n-au avut atât noroc, căci au intrat indienii şi au distrus-o. După aceia a trecut mult timp şi nimeni nu mai avea gust să refacă colonia distrusă. Până ce într-o zi necesitatea unui port, precum şi alte motiv neprevăzute, politice şi strategice, — i-au obligat să refacă cetatea.

Desigur, încăpăţânarea pe care au întrebuinţat-o spanioli spre a funda cu orice preţ o cetate într-un astfel de loc, dovedeşte mult curaj şi nădejdea că vor răspândi civilizaţia în toată America de Sud. Îndărătnicia, bravura şi încăpăţânarea indienilor, puţinele bogăţii naturale din jur locului unde s-a fost destul motiv să se pună de a curmezişul fundării capitalei argentiniene. Buenos-Aires este o cetate necesară, spre deosebire de alte cetăţi convenţionale. Acestea din urmă se fondează din necesitate momentană, prin arbitrajul oamenilor, într-un moment de glorie, iar după aceea multe din ele nu mai înaintează, ba chiar dau înapoi dacă nu dispar.

Celelalte cetăţi, cetăţile necesare, par că răsar singure din pământ; sunt cetăţile strategice ale civilizaţiei; ele suferă crize momentane, trec diverse circumstanţe, se întorc, se apără şi prosperă. Un exemplu de cetate convenţională este Madridul, fiica arbitrajului lui Filip II-lea; iar un exemplu de cetate necesară este Alexandria.Într-adevăr, cetatea Buenos-Aires, obţinu hegemonia asupra tuturor celorlalte cetăţi pentru ca apoi să devie capitală şi spiritul întregului teritoriu al Platei. Buenos-Aires este inima şi sufletul întregii republici.Cine i-a dat prosperitatea Buenos-Aires-ului?

Numai pământul.

În spatele său se întinde o câmpie fertilă, cea mai mare luncă naturală. Şi această imensă luncă, s-a populat repede cu animale, care formară o colosală turmă. Pământul şi turma fu baza bogăţiei naţiunii pe care azi o vedem atât de înfloritoare.

Exploratorii căutau aur nativ, aur adevărat, monedă pozitivă şi repede transformabilă, şi au străbătut în lung şi în lat lunca argentiniană. Astăzi, aurul nativ şi adevărat este pe sfârşite, pe când aurul spicelor pampeene continuă şi umple mereu casele de bani ale cultivatorilor, copiilor şi nepoţilor exploratorilor de ieri, precum şi a celor cu noroc de mai curând.

Republica Argentina are aproape 3.000.000 kilometri pătraţi. Dacă s-ar scădea munţii copleşiţi de stâncile Arizilor, podişurile sterile din nord-est şi deserturile Patagoniei şi ţările de foc, încă va rămâne aproape două milioane de kilometri pătraţi favorabile unei culturi abundente.

Două treimi din pământul republicii, sunt ocupate de câmpii, care parcă sunt rupte din frontierele republicii, din sânul golfului Chaco, pentru ca să se afunde în ondulaţiile şi rovinele Patagoniei. Faţă de lanţul continuu al înălţimilor mărginaşe aceste câmpii numite „Llanura", la apus şi în partea opusă, par că se înfundă în estuarul Platei şi în coasta Oceanului. Câmpia argentină, numită „llanura", fiind atât de întinsă, cuprinde şi foarte mare varietate de culturi. In Chaco şi Missiones se cultivă bumbacul, tutunul, trestia de zahăr şi nenumăraţi arbori de preţ; în zona mijlocie se produc fructele zonei temperate portocala, măslinele, viţa de vie, apoi porumbul, inul ş.a.; în extrema meridională abundă păşunile fragede, atât de preţuite de păstori.

Dar, cum păstoritul pare a fi intrat în sângele argentin, întreaga câmpie de la Chaco până în, Patagonia, de la limitele lanţului de înălţimi până la ocean, pare a fi o păşune continuă, întretăiată, ici colo de diverse alte culturi şi presărată de imense cirezi de vite. Câmpia argentiniană are un pământ bun şi plin de sevă, fără nici un fel de necurăţenie. Dacă s-ar face abstracţie de micile înălţimi ale Cordobei şi colinele Tandil-ului, călătorul poate parcurge sute de leghe, fără a călca pe cel mai mic bloc de piatră. Şi cum întreagă acea zonă, bogată în animale, era aproape sălbatecă, pământul s-a oferit lucrului europenilor într-o stare de virginitate absolută. Cultura a fost deci uşoară aici, nu a reclamat îngrăşăminte, nici lucrări de preparaţie. Agricultorul arunca, pe vremuri, sămânţa în mod rudimentar şi nu se ocupa de semănături până la recoltă. Nu se cerea muncă şi alte îngrijiri minuţioase, care răpesc atâta timp şi costă atât de scump în ţările cu pământurile obosite. Cu atâta uşurinţă era aruncată sămânţa în unele locuri, încât la timpul înfloririi se vedeau, de exemplu, mari întinderi de grâu acoperite cu florile galbene ale napilor. Totul se face acolo cu bunătatea tinerească a pământului, care îndreaptă greşelile muncitorului.

Pământul Argentinei este, după cum am mai spus, bun, fertil şi plin de sevă; nu cere, nici astăzi chiar, irigaţii, îngrăşăminte şi minuţioase îngrijiri, dar este totuşi, îngrijit...

Se cultivă pe o scară intensă şi printr-o metodă modernă. Crescătorii de vite, când văd că sunt invadate câmpiile lor de ierburi rele şi de fân încredinţează pământurile lor agricultorilor, iar aceştia le schimbă cu totul: le curăţă, le însămânţează şi foarte repede, relativ, le transformă în câmpii de lucerna..

APELE

În republica Argentina, spre frontieră şi anume, prin ţinutul Misiones, muncitorul câmpului de pe vremuri era mai simplu şi mai primitiv decât cel de azi; coloniştii se duceau în pădure, incendiau o bucată din ea şi apoi după ce-i scoteau rădăcinile rămase şi adunau şi resturile de lemne, semănau tabac şi porumb, care se făcea în cantităţi enorme. Când acel pământ, însă, li se părea că nu mai produce, în loc să-l lucreze, să-l îngraşe, îl părăseau, aprindeau o altă bucată de pădure şi astfel continuau fericiţi muncitorii, pentru care nu exista altă lege decât nevinovatul şi barbarul arbitraj...

În Argentina locuiesc aproape 9.000.000 locuitori şi din aceştia peste un milion şi jumătate de suflete se găsesc în capitală şi împrejurimi. Provincia Buenos-Aires este destul de populată, iar restul ţării, în raport cu numărul locuitorilor, pare pustiu, în special câmpia. Şi într-adevăr, această câmpie mănoasă este atât de mare, atât de întinsă şi productivă, încât s-ar putea ţine 40.000.000 de locuitori, nu atâţia câţi are. Nu-i vorbă, că tocmai mulţumită acestui fapt Argentina exportă atât de multe cereale şi vite.

Dar, la această comoară a Argentinei, care este pământul, vine să se alăture un ajutor de nepreţuit şi acela este al cursurilor de apă. Marele Sarmienta când vorbea de râurile Argentinei, era cuprins de indignare şi făcea aspră morală compatrioţilor săi, care nu ştiau şi nu doreau să se folosească de bogăţia naturală cu care îi dotase providenţa. Sarmienta făcea vinovaţi pe spanioli de această incapacitate pentru navigaţie şi spunea că „el gaucho", frate bun cu spaniolul, prefera să scoboarecu calul său în apă, s-o treacă

înot şi să bată toate drumurile călare, oricât ar fi fost de lungi, în loc să construiască bărci şi să le întrebuinţeze ca vehicule negustoreşti.

Astăzi însă, apele sunt câştigate navigaţiei In Argentina, făcându-se din ele căi comerciale, drumuri comode şi ieftine, pe unde se scurg produsele din interior afară. Şi apele au fost întrebuinţate aşa după cum trebuiau, numai atunci când valul emigraţilor înainta şi terenurile imensei câmpii se umplură cu muncitori, când provincia Mesopotaniei argentiniene, între Rios, Corientes şi Misiones se găsi bine populată şi cultivată şi când parte din pădurile din Chaco se transformară în câmpii şi semănături.

Apele Argentinei sunt adevărate izvoare de irigaţie, generatoare de forţă hidraulică, drumuri comerciale şi cadru de sublimă frumuseţe; apele argentiniene sunt unul din cele mai bogate tezaure ale acestei ţări blagoslovite de Dumnezeu.

GOSPODĂRIILE AGRICOLE

Primii colonişti ai Argentinei, după ce fondară cetatea Buenos-Aires, cerură voie regelui să aducă din Spania câţiva tauri şi câteva oi, cu ajutorul cărora gândeau să facă mai puţin aspră existenţa lor... Le-a dat voie şi vitele fură aduse din Spania, iar după aceea împreună cu cele găsite pe pământul descoperit de Columb, se înmulţiră ca nisipul mării, într-o proporţie biblică; copleşitoare.

Astăzi valoarea imenselor cirezi de vite (oi, boi, vaci, tauri, porci, cai, catâri şi asini) este imensă. Cea mai mare parte din bovine, după diversele statistici, sunt astăzi de rasă engleză Durham, care pare să întrunească cele două condiţii principale: carne multă şi lapte abundent. La oi, tot statisticele spun că, este preferată rasa numită Rambouillet, iar în privinţa cailor, rasa Percheron numără cele mai multe capete.

La început, mi s-a spus pe vremea când eram în Argentina, că numai crescătorii de vite englezi monopolizaseră industria vitelor şi au fost chiar primii care s-

au ocupat cu negoţul de vite, vânzarea şi cumpărarea, de rase. Carnea se exportă vie, congelată şi sărată. „Tesajo", carnea sărată şi afumată se trimite în Brazilia şi Cuba, unde populaţia indigenă o mănâncă, aceasta fiind baza alimentării. Pentru congelarea cărnurilor numai Buenos-Aires numără câteva zeci de instalaţii frigorifere ultramoderne, fără a mai pune la socoteală şi altele din diverse oraşe, cum şi stabilimentele speciale pentru sărare şi afumare. Bineînţeles că posedând atâtea bovine şi laptele este din abundenţă, iar industria lui este foarte dezvoltată.

Fiecare fel de muncă, de îndeletnicire, are în Argentina un nume special. Astfel se numeşte „charra" o exploatare agricolă, „tambo" este industria exclusivă a laptelui; „estancia" nu produce decât vite, care acolo se numeşte în mod vulgar şi „hacienda", ş. a. m. d. Sunt estancias care măsoară de la 5 până la 10 leghe pătrate de teren şi unde pasc în voie mii de animale. In mijlocul unei estancia este casa proprietarului, mai mare, ca un palat chiar, sau mai mică, după bogăţia stăpânului. In jurul casei sunt plantaţii de eucalipţi, o varietate de plopi, numiţi „chopos" şi sălcii, care servesc să micşoreze puterea vântului şi tristeţea pustietăţii pampene.

* *

În Argentina se numeşte „cabană" un fel de întreprindere, — dacă o pot numi astfel — care se ocupă cu creşterea raselor bune de remontă. Şi cum o mare parte din argentinieni sunt crescători de vite, unii dintre proprietari pentru mai bune afaceri, aduc tot felul de specii din Europa, exemplare, bineînţeles din acelea, care se aclimatizează repede şi pe care apoi le încrucişează cu rase indigene şi le vând câte unei estanciero. Am vizitat multe cabana, în timpul şederii mele In Argentina.

Cea mai frumoasă şi cea mai modernă însă, mi s'a părut a fi aceia a prietenului meu Juan Besora, nu prea departe de Buenos-Aires. Trăia omul acela ca un adevărat prinţ la cabana sa. Pentru ca nimic din comodităţile oraşului să nu-i lipsească, pe lângă lucrările de ornamentaţie şi înfrumuseţare, pe lângă toate înzestrările cerute de

exploatarea moşiei şi uzina electrică, fără de care nu se putea, avea piscină, teren sportiv, manej de călărie, în sfârşit tot ce un om rafinat şi cu bani putea găsi bun, practic, frumos şi... chiar excentric.

Casa era o reşedinţă delicioasă, cu buchetul ei de pavilioane, înghirlandate în flori, cu cele mai exotice varietăţi de arbori, după care urma ca o centură, grădina de pomi fructiferi şi apoi cea de zarzavaturi, care şi ea la rându-i era cuprinsă de o centură de arbuşti ca peria de deşi. De departe, reşedinţa aceasta minunată apărea ca o cetate scăldată în lumină şi flori, ale cărei ziduri înconjurătoare fuseseră înlocuite cu trupurile zvelte şi umbroase ale pomilor copleşiţi de bogăţia rodului.

O comparaţie cu o exploatare în acelaşi gen din Europa, nu văd cum s-ar face, căci nicăieri n-am întâlnit o astfel de fermă, în care pitorescul şi plăcutul să se îmbine atât de armonic cu buna rânduială a exploatării şi mai ales cu întinderea terenurilor şi a instalaţiilor destinate creşterii vitelor.

Într-adevăr, dincolo de această frumuseţe se întindea ceea ce se numeşte în Argentina „barracon" şi unde am putut vedea rânduri de staule, care cuprindeau câte 20-30 tauri de reproducţie, al căror preţ, de cap, atingea sume enorme de duros (moneda argentiniană).

Un „barracon" este construit majestos, cu armătură de fier, beton armat, pe jos cu dale, cu ventilaţie perfectă şi apă curgătoare. Fiecare măsoară cam 100 m. lungime şi cam 30-40 m. lăţime. Animalele au, fiecare, la uşa compartimentului respectiv o tăbliţă de identitate, pe care se poate citi numele şi pronumele, ziua naşterii, numele părinţilor al bunicilor, toată genealogia. Dimineaţa li se face baie, regulat, şi apoi li se împarte hrana, anume combinată şi raţionată, iar după amiază, oameni speciali le scot la plimbare pe un anumit drum. Numai amenajarea acestui drum costă o avere.„Aşa. se obţine un animal falnic, îmi apunea stăpânul, plimbându-mă pe moşia sa".

GRÂNARUL LUMII.COMORILE ARGENTINEI

Dacă în Argentina creşterea vitelor are o însemnătate mare, nu este mai puţin adevărat că agricultura, pe acel pământ al Platei, are o însemnătate şi o valoare mai mare, pentru că a fost creată, parcă să fie primul izvor de bogăţie al ţării.

În toate părţile aproape, sunt în duşmănie crescătoriile întinse de vite şi agricultura. Păstorul şi muncitorul câmpului sunt factori economici opuşi unul altuia, prin modul de a stăpâni şi folosi pământul; prin stabilitatea unuia şi caracterul nomad al celuilalt. In Argentina, această diversitate — am putea spune rivalitate — se simte mai accentuată ca pretutindeni. Şi este aşa, pentru că băştinaşul a fost păstor şi fiul lui s-a opus să treacă la agricultură. Criollo nu iubeşte plugul. Îi place să aibă întinderi mari de păşunat, vite frumoase şi ca toate acestea să-i dea puţin de lucru.

Într-un „estanciero criollo" (supraveghetor al unei estancia) bate şi acum sufletul lui gaucho. Afară de aceasta, meseria păstoritului oferă puţine sforţări, nu e nevoie să trateze cu masele de lucrători manuali, nici să fie expus la greve şi la alte neplăceri cu care au de a face agricultorii. Europeanul, însă, în schimb, este mai mult agricultor decât păstor. Din nordul Italiei, din câmpiile lombarde, de pe lângă apele Piemontului a venit în Argentina o masă perseverentă de muncitori pricepuţi, care au desţelenit pământurile.

După statisticile citite şi după cele ce-mi spunea tatăl meu, — îmi povestea prietenul meu, argentin, — Argentina acum vreo 60-70 ani importa pâine din străinătate; azi pe drept se poate spune, că este prima exportatoare de grâu. După afirmaţiile celor mai cunoscători economişti, iar nu după părerea mea, înflorirea şi dezvoltarea Argentinei, pare a fi datorită în cea mai mare parte agriculturii; căci pe măsură ce imigraţia creştea, pământurile erau mai căutate pentru agricultură şi mai bine lucrate, iar creşterea vitelor mai scăzută.

Creşterea vitelor extensivă, proprie ţărilor cu câmpii întinse şi care, până la o anumită epocă, au trăit mai mult primitiv, odată cu imigraţia s-a transformat în intensivă şi pământul a fost întrebuinţat de om ca să semene cereale şi numai alături de ele, fâneţe pentru vitele ce puteau trăi şi se putea înmulţi pe un teren şi mai mic, fiind totuşi supravegheate şi îngrijite în cele mai bune condiţiuni.

Progresele agriculturii în Argentina au fost considerabile şi repezi, iar preţurile hectarului, de la nimica, la începutul imigraţiei, au ajuns cu timpul la sume nevisate, mai cu seamă acolo unde linia ferată le străbate.Fermele de experimentare sunt susţinute de către stat şi, încă de acum 20 şi ceva de ani, când descălecasem prima dată acolo, mijloacele de a lucra pământul erau cu mult înaintate decât cele europene. Şi mai presus de toate în această ţară blândă şi primitoare, pare că se respiră un aer de dulceaţă. Viaţa nu e prea grea.

Ţara aceasta are mari şi neistovite bogăţii şi ea oferă locuitorilor ei posibilitatea de a trăi fără mult zbucium şi fără sforţări istovitoare. Agricultura, după cum am mai spus, se numără însă printre primele bogăţii argentiniene şi de pe urma ei trăiesc şi înfloresc de fapt toate celelalte ramuri de producţie şi toate celeilalte categorii sociale. Alături de agricultură, pe o scară tot atât de întinsă, trebuie să punem şi comerţul.

Trebuie recunoscut aici, că sporirea bogăţiei argentiniene se datorează în bună parte imigranţilor. Primul izvor de bogăţie a fost bine înţeles pământul şi apoi imigrantul. Nimic poate n-ar fi ajuns la această dezvoltare, nici câmpiile (llanura), nici pădurile, dacă n-ar fi venit europeanul şi mai cu seamă nobilul spaniol. Pământul a fost comoara pasivă a Argentinei ; imigrantul, comoara activă, care a pus-o pe prima în valoare: comoara generatoare. Au venit atunci — la început — valuri umane şi-au inundat llanura argentiniană, animând-o cu o viaţă viguroasă şi pasionată. A fost o mare de forţă şi dorinţă, care au inundat deserturile şi le-au făcut să înflorească; a fost o invazie pacifică care a transformat repede conformaţia acelei ţări numai de păstori.

Mulţumită imigranţilor, se poate afirma, că s-a marcat în ansamblul universal apariţia unui popor atât de nou şi de interesant: poporul argentin. imigranţii au creat populaţiile, au desţelenit Pampa, au acoperit deserturile cu căi ferate, au dus civilizaţia până la hotarele cele mai sălbatice. A fost forţa propulsoare, plină de ambiţie şi iuţeală; forţa motrice care mişcă, măreşte şi animă totul. Şi majoritatea imigranţilor au fost spaniolii, acei care descoperiseră de fapt acest pământ binecuvântat de Dumnezeu.

P A M P A

După ce te-ai îndepărtat de Buenos-Aires rămâi uimit ca în faţa unui joc de prestidigitaţie. Zgomotul şi belşugul, luxul străzilor al edificiilor, se schimbă deodată într-un liniştit deşert. Chiar în jur se întindeau suburbiile modeste, ocupate de o lume venetică şi confuză o populaţie formată din emigranţi, din oameni nehotărâţi, boemii lumii aduşi de vânturile hazardului şi care aşteptau lângă marea cetate intrarea în lumea negoţului ca să ajungă apoi milionari. Şi îndată ce au dispărut ultimele suburbii începe câmpia imensă, lunci infinite, turme si iar lunci. Pampa începe chiar din poarta Buenos-Aires-ului. Din loc în loc câte un sat întrerupe monotonia llanurei şi în jurul acestor sătuleţe se văd câmpii cultivate ca nişte oaze plăcute. Arborii formează şiruri lungi şi umbroase sau păduri răcoritoare. Dar aceşti arbori suferă de aceiaşi monotonie: sunt sălcii plângătoare, romantic plecate spre pământ, plopi înalţi şi ascuţiţi, care parcă străpung cerul şi negrii eucalipţi. Culturile oferă însă o mare varietate; imense lanuri de grâu, enorme câmpuri de lucerna, întinderi de in a cărui floricele albastre nuanţează candid llanura verde. Mai departe iar câmpie întinsă, şi trenul trece de a lungul llanurei fără nici un obstacol, fără poduri şi fără tuneluri. Nici un deal, nici o uşoară colină, nici un bloc de piatră, totul este drept, întins, egal şi simplu. Un câmp nemărginit şi parcă ar fi ras, se întinde sub cerul albastru şi curat, iar soarele îşi varsă lumina în torente peste imensitatea de verdeaţă,asemănătoare unui ocean.

Pentru ca impresia de mare să fie mai exactă, trebuie să spun că din loc în loc egalitatea plată este întreruptă de câte o grămadă de arbori, care văzuţi de departe îţi dau impresia unei bărci întunecate, enorme, fără catarge, nişte bărci ciudate care parcă navighează pe linia orizontului. Şi lunca este plină de turme, turme fără păstor şi fără de nici o colibă... fără câini păzitori. Vitele umblă de colo până colo, fără de adăpost contra soarelui şi a ploii; aci se nasc, aci dorm. Când un animal cade mort, i se ia pielea, iar corpul este lăsat la voia intemperiilor; soarele şi corbii se însărcinează cu distrugerea lui. Şi turma urmăreşte liniştită transformarea animalului. Uneori au prea multă hrană, dar alte ori vine foametea şi animalele mor cu miile; atunci llanura se umple de corpuri descărnate. Câmpul are un caracter de tinereţe sau de lucru provizoriu. Drumurile sunt trase în mod primitiv şi câmpiile sunt separate prin simple tufişuri de un roşu viu. Nu se ştie de unde începe o semănătură şi nici unde se termină

Un teren cultivat; chiar şi râurile par noi, ca şi cum ar fi ţinut timpul pe loc ca să nu adâncească în unele locuri prea mult albia lui. Nici poporul nu iese din acest caracter de interimat şi tinereţe. Sunt popoare tinere, cărora nu le sugerează nici o idee de stabilitate.

In mijlocul Pampei, casele de cărămidă nu sunt spoite întotdeauna şi cu toate că înăuntrul unei aşezări s-au trasat drumuri, planul este destul de îndrăzneţ pentru un atât de limitat număr de locuitori. Astfel că mai toate casele par aruncate. Biserica într-o mare piaţă goală. Hotelul în mijlocul câmpiei, farmacia împreună cu staţia de drum de fier, edificiile se depărtează unele de altele ca nişte suflete în neînţelegere. In Europa popoarele procedează cu totul altfel; grupurile de vieţuitori se îngrămădesc în jurul bisericii ca şi cum le-ar fi frică, ca şi cum le-ar fi frig şi, ar găsi căldura reciprocă. Fiecare perete al casei europene conservă urmele secolelor. Din locuinţe emană un parfum de antichitate. Există în ele ceva trist, nostalgic şi intim care leagă fiinţele de pământ;

amintirile, durerile şi bucuriile fac ca omul să prindă rădăcini în pământ ca şi arborii.

Casele, ca şi oamenii sunt lucruri care s-au înrădăcinat în pământ. Ideea pământului merge împreună cu ideea de familie şi familia la rândul ei cu casa; proprietatea agricolă, casa, familia sunt părţi care fac un tot comun, formează o entitate completă. In Argentina însă, poporul s-a format la voia întâmplării şi locuinţele câmpeneşti sunt perfect nomade, eventuale şi transportabile ca şi cortul beduinului. Aceste locuinţe se numesc „rancho". Şi acum să vedem din ce se compune un „rancho": patru pereţi de pământ, scânduri sau trestie, un tavan de paiantă o vatră în aer liber, un craniu de bou pentru a se aşeza, două sălcii pentru a da umbră. Llanura, câmpia infinită împrejur, un cal lângă cabană pentru a merge pe drumuri largi şi lungi.

Teribilul „pampean" suflă peste llanura şi bietul „rancho" tremură în imperiul acestui vânt năprasnic. Vara, cerul albastru arde deasupra llanurei. Peste această llanura pe care nici un munte nu o apără, nici o pădure nu-i dă adăpost sau răcoare, furtuna doar şi incendiul cerului, ploaia şi praful, aleargă şi tropăie în libertate.

Şi „rancho" se găseşte fără apărare, fragil ca şi cortul arabului. Nici o podoabă, nimic mai mult decât minimul de existenţă : . lumea care se mulţumeşte cu atât de puţin în această singurătate de deşert este o lume ciudată , sobră şi răbdătoare, fatalistă ca şi arabul. Are , fără îndoială o compensaţie; facultatea să vagabondeze, cu un ceai „mate” pentru ai stimula nervii şi o chitară pentru a intona cântecele sale romantice şi plângătoare , are destulă bogăţie. Averea sa constă În imaginaţia şi libertatea sa.

Liber ca vântul llanurei, inconstant şi trecător ca şi vântul casa sa este fragilă şi demontabilă, îşi schimbă locul cu uşurinţa vântului: nomad şi păstor, călăreţ neînfricat, iubeşte calul său mai presus decât orice lucru, pentru că acest animal îl face liber pe el, cel mai

liber dintre oameni, el care ignoră economia, precauţiunea, frica pentru ziua de mâine şi de viitor, instinctul de proprietate şi de perseverenţă.

Mai departe încă, llanura se transformă în deşert. Peisajul ia un aspect complet sălbatic. Acolo nu mai întâlneşti nici turme şi trenul, imensul explorator al acestei imensităţi, străbate prin ţinuturi cu lagune noroioase, unde trăiesc în cârduri diverse păsări care zboară voioase în toate părţile şi apoi se ascund în tufişuri care le servesc de culcuşuri. Iar soarele îşi aruncă ultimele raze pe aripioarele lor. Singurătate, linişte; un peisaj dezolant; primitiv, de o tristă sălbăticie. La orizont se îmbrăţişează cele două linii, ale cerului şi ale pământului, şi amândouă se pierd în nemărginitul amurg. Ai senzaţia unei mări întinse.

Din întâmplare, în depărtare se zăreşte de abia un arbore, asemănător unei bărci pe linia orizontului. Soarele obosit de atâta mers se culcă pe desert. O grămadă de nori îl înconjoară. Uşor de tot lumina se domoleşte. Deasupra llanurei se aşterne o penumbră melancolică. Şi când amurgul se apropie de sfârşit Pampa ia un aer de tristeţe unic, un aer de dezolare care se confundă cu o nelinişte şi un gol ce te face să tremuri. Iar din nemărginita llanură se ridică un suflu religios, care aminteşte de Vechiul Testament şi de nopţile biblice ale deşertului. Nimic mai majestos şi mai profund ca somnul acestei imense câmpii, sub privirea senină a lunii care se ridică la orizont.

Nu ştiu de ce simpla povestire a acestei ore, a peisajului şi al singurătăţii mi-a adus în memorie imaginea Castiliei. Aceiaşi singurătate în „Mancha", patria lui Don Quichote ; dar llanura de la „Mancha" a pierit, şi llanura pampeană trăieşte pentru viitor. Peste deşertul lui Don Quichote au trecut oamenii, civilizaţia, visurile şi tragediile, dar peste deşertul Pampei cine ştie ce lume şi civilizaţie vor mai trece !...

Rasa oamenilor care s-a format şi trăieşte acela va avea oare destul ideal pentru a produce un geniu al binelui şi al onoarei ca vechiul Quljano sau se vor transforma în negustori şi viaţa întreagă într-o marfă?...

Viaţa prin ea însăşi are vreun obiect? Nu se aseamănă viaţa cu banul, ca fiind un mijloc şi nu un scop? Noi căutăm banul pentru ceva, pentru a ne procura arta, frumuseţea, forţa, orgoliul şi libertatea, la fel viaţa ne trebuie pentru vreun mare obiect. Să se populeze deşertul pentru a se consfinţii idealul perfecţiunii?

Ce idealuri şi ce idei vor înflori peste Pampa când se va găsi toată sămânţa civilizaţiei?...

M E N D O Z A
După ce călătorul din Argentina străbate cu trenul imensa ,,llanura” ochiul începe să se desfete cu un nou peisaj, acela luminos al minunatei câmpii a Mendozei.
Singurătăţii şi monotoniei Pampei, îi urmează un peisaj cu un mai puternic şi mai variat colorit , un peisaj de foarte veche dată, având în culorile sale naturale ceva din patina vremii…
La orizont, pe deasupra norilor care mărginesc llanura, descoperi, deodată, ceva alb strălucitor , care pare a fi creste de omăt. Deschizi ochii bine şi constaţi că într-adevăr acel alb linţoliu aerian de acolo, de departe, este zăpadă. Sunt Anzii, faimoşii munţi cari se ridică la şapte mii de metri înălţime şi traversează întregul continent american, de la Capul Horn până în regiunea Alaskăi ca o gigantică şiră a spinării.
Puţin după această apariţie, mică faţă de imensitatea munţilor, răsare şi oraşul Mendoza, capitala unui ţinut în care ciorchinii de struguri şi vinul spumos înconjoară câmpiile şi drumurile, invitând parcă la o reintegrare a Greciei dionisiace…
Dar să ne oprim puţin în această cetate, care are un caracter spaniol foarte pronunţat, - ba aş putea

spune , un veritabil oraş spaniol transplantat în pământul bogatei Argentine. Pe stradă se văd femei cu ochi de văpăi, cu capul şi umerii acoperiţi de bogate şi elegante mantille, iar în mâini cu câte o floare roşie. Apoi grupuri de tinere şi bătrâne , îndreptându-se pioase spre biserică. În Mendoza am avut cu adevărat impresia că sunt în inima Spaniei, în centrul minunatei Andaluzii. Acelaşi soare cald şi binefăcător învăluia aceleaşi tablouri pitoreşti, acelaşi cer albastru, aceiaşi linişte plăcută şi odihnitoare.
Liniştea provincială suavă se strecoară printre frunzele arborilor, de care sunt străjuite aproape toate străzile. Freamătul , zgomotul, vanitatea Buenos-Aires-ului se amortizează pe întinsul llanurei şi dispare în Mendoza ca valurile furioase pe întinsul unei plaje.
Când mendozanul trece călare pe catârul său, zgomotul copitelor se aude multă vreme, chiar după ce călăreţul nu se mai vede.
Până şi păsările cerului cântă-n surdină. Iar lumina soarelui se cerne lină prin frunzişul arborilor, învăluind întreaga cetate într-o aromă dulce ca o nesfârşită şi ideală siestă. *
Când părăsii oraşul Mendoza, clopotul unui templu bătu de câteva ori, iar sunetul bronzului se înălţă până-n slăvile cereşti, deasupra minunatei cetăţi, cu aceiaşi gravitate cu care sună în vechile orăşele ale Castiliei solemnele şi târziile clopote ale catedralelor.
Părăsind Mendoza, trenul străbate întinderi mari bogate în vegetaţie, mărginite de plopi înalţi cari îşi leagănă elegant trupurile zvelte. Ici colo, şuviţe de apă se zăresc strălucitoare ca argintul prin şănţuleţele făcute să înlesnească viaţa semănăturilor. Flori mari, în formă de clopoţele albe se leagănă la dreapta şi la stânga, căutând parcă a fugi de fluturii gingaşi ce zboară nesigur şi copilăresc pe deasupra lor, aşezându-se din când în când pe ele , spre a se odihni.
Primul lanţ obscur al munţilor Anzi se conturează

din ce în ce mai bine, iar în spatele lor, vârfurile ninse se înalţă spre un cer curat şi transparent.
Trenul urcă panta llanurei. Grădinile şi semănăturile rămân în urmă; pământul, treptat, treptat îşi schimbă coloritul, devine din ce în ce mai deşert, făcându-se mai ostil, aspru şi dezolant. Vin apoi, aşa zişii cavaleri ai Pampei, nişte blocuri mari de piatră, grămezi de piatră mai mici, crâmpeie sălbatice şi spinoase. Cactuşi sălbateci şi aspri înlocuiesc hrănitoarele legume şi plante ale şesului. Sub puternicul soare al amiezii, pare că arde sterpul pământ , se coc ,,cavalerii” şi primele coline ale lanţului de munţi. Cade foc pe pământ. Şi în acelaşi timp, ieşind afară printre enormele blocuri de piatră ale acelor sălbatice terenuri, cresc infinite flori, unicele, de culoare galbenă, care, vioaie, se leagănă în bătaia vântului, mulţumite să trăiască, îmbătându-se de lumină şi căldură. Şi acele flori sunt de o abundenţă excesivă în ariditatea peisajului. Un surâs tineresc, un surâs de primăvară încremenit peste o lume lipsită de fiorul vieţii.
Deodată trenul, cu o smucitură aproape violentă, intră pe o vale râpoasă. Începe partea cea mai anevoioasă a drumului. Munţi de o parte, munţi de cealaltă şi în fund de tot cursul turburat şi răzvrătit al unei ape. Vegetaţia lipseşte aproape cu totul; numai câteva mărăcinişuri se îndărătnicesc să se caţere pe povârnişurile munţilor, pentru ca la jumătatea drumului să se oprească neputincioase.
Întâlneşti , totuşi, o poezie sălbatică în măreţia acestor munţi sterpi şi prăpăstioşi, a căror frumuseţe romantică ar ispiti pasiunea turistică a atâtor hoinari zănateci închinaţi extravaganţei şi aventurii.

* *
Intrând pe valea râpoasă a munţilor Anzi, străbătută de drumul de fier rămâi încremenit de ariditatea stâncilor. Vegetaţia lipseşte, după cum am mai spus, cu totul ; Numai acele mărăcinişuri, numite

,,matajos” se mai trudesc să se caţere chinuite pe povârnişurile pietroase ale munţilor, dar la jumătatea drumului se poticnesc. Iar de pe culmile înălţimilor, singurătatea munţilor este stăpânită de ferocitatea torenţilor , ale căror albii prăpăstioase şi sălbatice par cicatricele unui monstru…
Mintea îţi stă în loc vrând să te gândeşti cum a putut croi mâna omului un drum trenului , prin acele grozăvii ale naturii. Încolo, de jur împrejur linişte, pustietate, gol….
Nici case, nici plantaţii, nici oameni, nici chiar păsările nu îndrăzneau să se aventureze în această lume stearpă şi încremenită. Viaţa parcă a fugit din arterele acestei naturi tragice, lăsând numai osatura hâdoasă a acestor schelete de titani răi.
Străbătând din fuga trenului defileul acestor monştri de culoarea aramei, sufletul ţi se strânge, ca şi când s-ar fi pomenit pe un câmp de bătălie , după ce lupta s-a încheiat.
Combatanţii sunt munţii imenşi şi nesfârşiţi, ca o armată de goliaţi, decimaţi până la unul în încremenirea veşniciei. Iar rănile sunt imprimate în acele lungi şi adânci crăpături ale râpelor, în prelungirile întristătoare ale acelor vârfuri, care se pierd în văzduhul cerului.
Dar, iată, trenul face în sfârşit o cotitură şi mai prelungită şi intră într-o vale deschisă, în faţa căreia, ca o alinare a sufletului, apare pe deasupra vârfurilor şi blocurilor imense de piatră vârful nins al lui Tupungato, asemănător unei apariţii mistice, luminoasă, curată, ideală.
Ceaţa care se deplasa, capricioasă, rupându-se de colţurile stâncoase în fâşii, când suitoare, când coborâtoare, ascundea povârnişurile, iar pe deasupra ei, tăindu-şi drumul spre ceruri, vârful nins al lui Tupungato se contura ca ceva divin şi neverosimil, ce aparţinea unei lumi cu totul necunoscute.

Urcă trenul gâfâind pevalea râpoasă; la fiecare minut se înalţă tot mai multe obstacole, iar peisajul devine şi mai dezolant.
În ce moment apocaliptic al îndepărtatului văleat va fi venit surprinzătorul cataclism, care a dat viaţă şi forme atât de ciudate acestor munţi unici? De atunci au rămas când îmbrăţişaţi cu soarele, când îngheţaţi sub zăpadă. O pedeapsă supranaturală i-a condamnat la această răstignire, subliniată doar prin nimbul razelor de soare.
În munţii râpoşi ai Anzilor nu şi-au putut găsi adăpostul nici păsările cântăreţe, nici vesela verdeaţă, nici umbra liniştiţilor arbori. Focul etern i-a zguduit continuu şi le-a calcinat răsadul. Nu a cunoscut altă existenţă decât cea vulcanică. Vârfuri s-au ridicat şi prăpăstii s-au deschis în zgomot îngrozitor de cutremure subterane, iar vulcanii au completat drama telurică, aruncând trompe de foc.
Pe deasupra crestelor, doar condorii s-au încumetat să-şi arcuiască zborul lor sinistru. Natură dezolantă, natură tragică, giganticii Anzi îşi poartă blestemul sorţii lor neîndurate, rostit de cine ştie ce zeu hain în ziua când vârfurile lor au străpuns norii.
… Şi trenul, creaţie minunată a omului, cu noi smucituri, mai urcă o coastă şi deodată se opreşte. Este punctul numit ,,Puente del Inca”, la aproape 3000 metri deasupra nivelului mării. Odată cu oprirea trenului, te izbeşte un curent violent de vânt, care pare a fi captat pe o conductă prin defileul râpei. Suflul său este puternic, de o violenţă neasemănătoare şi aduce cu el un val de frig, care te pătrunde până la os .Dar, cum nu întâlneşte nici arbori, nici ierburi măcar, pe care să le mişte şi să le facă să geamă, suflul vântului te taie pe muteşte şi pe nesimţite… Şuieratul lui nu se aude în acea dezolare completă. Linişte, pustiire, moarte. Afară de om, nici un fel de vietate n-a mai avut curajul să lupte cu natura ostilă a înălţimilor. Trenul doar îi atinge ascunzişurile; funcţionarii, odată terminată slujba lor zilnică, se pun la adăpost în căsuţele lor călduroase, numite ,,barracones”, iar călătorii îndrăzneţi găsesc adăpost în

câteva hoteluri şi case de adăpost. Nimeni apoi, nu se mai agită prin jur. Doar vântul mai aduce un element de mişcare, scoborând vârfurile prin râpe până departe, spre câmpie.
Nu pot uita niciodată priveliştea care m-a turburat atâta. Cât a staţionat trenul în acest popas, am coborât să-mi dau mai bine seama de lumea nouă în care mă rătăcisem. Simţeam o plăcută impresie de teroare şi de entuziasm în faţa acelui spectacol magnific şi tragic, pe care amurgul îl înfrumuseţa cu diadema unui număr infinit de culori, de nuanţe, de la arămiul închis până la cel mai frumos galben, al spicului de grâu.
Din vârfurile cele mai înalte stăpâneau blocuri mari albe ,blocuri de gheţari, peste care ultimele săgetări ale soarelui aruncau efecte de miraj.

În lungile mele colindări de-a lungul continentelor, nu-mi amintesc să fi întâlnit un peisaj mai trist şi mai pustiu ca acela din vârful Anzilor Argentinei. Dar, nici mai impresionant în măreţia sa fioroasă. Te afli aici cu sentimentul că te-ai rătăcit într-o planetă părăsită, chemându-ţi în minte imaginea întruchipată din lecturile în care sunt descrise peisagiile din lună. Pe ici, pe colo zăpada albeşte vârfurile sau coboară cu torentele, până se opresc în râpe.
Îmi amintesc acel sfârşit de zi, când în liniştea şi pustiul locului, lumina soarelui spre apus dădea un farmec straniu munţilor înalţi, pe care îi colora în arămiu, în timp ce valea se scufunda într-o misterioasă penumbră..
Niciodată n-am simţit în jurul meu atâta linişte şi-n spate frig de moarte. Senzaţii noi ! Parcă o forţă magică mă răpise pământului, depunându-mă pe teritoriul unui astru mort. O clipă m-a încercat groaza de a fi trecut dincolo de viaţă, în regiunea de unde niciodată fiinţa noastră pământească nu se mai întoarce….
Aveam senzaţia rătăcirii în gol ; a pierzaniei eterne. Îmi purtam paşii ca un lunatic pe prundişul văii, făcând sforţări să mă dezmeticesc, când nu departe de

mine zării un adăpost şi voci de fiinţe vorbitoare. Era într-adevăr casa de adăpost din acea regiune pustie, unde poposiseră, ajungând pe o cărare, tovarăşii mei de tren, cari acum se încălzeau în jurul căminului, aşteptând prepararea cinei.
Buimăcit încă de contrastul dintre viaţa dinăuntru şi peisajul de afară, mă retrăsei în camera ce mi se rezervase, simţind nevoia să rămân câtva timp singur .
Gândul mă purta departe spre lumile de care mă despărţisem, ca să împărtăşesc destinul crud al rătăcirilor pe meleaguri atât de străine şi de multe ori atât de haine. Într-o clipă se adună în mintea mea toată icoana drumurilor străbătute peste ţări şi mări, pentru ca în cele din urmă să stăruie în mine minunea colţului natal, presărat pe poalele Carpaţilor musceleni. De ce l-am părăsit şi ce căutam eu prin aceste sălbătăciuni de ţară, care-ţi îngheaţă sufletul şi-ţi gonesc paşii ? Blestemul meu nomad îmi poruncea această continuă şi neobosită împrăştiere în lumea largă. Şi, deodată avui sentimentul că eu sunt biruitorul ei.
Ce mică îmi părea lumea acum… pentru gând, pentru dorinţe ! Ce mică mi se părea ea şi altminteri, după ce o străbătusem în toate ungherele ei, după ce-i pipăisem toate curiozităţile şi misterele !
Ce mică este lumea pentru nesăţiosul, care i-a sorbit dimensiunile şi a răscolit-o în toate ascunzişurile ei. Am ţinut să gust cu sete şi din plin clipa acestei supreme satisfacţii, izvorâtă din conştiinţa biruitorului care mi se părea că sunt.
O bătaie în uşă şi câteva cuvinte rostite repede mă smulseră din văpaia gândurilor mele prezumţioase.

PRIN PĂDURI SI PE MALUL APELOR.
O SEARA LA SAN JAVIER.


După o amiază călduroasă, când soarele mergea să se culce, sosii în satul San Javier, sat vechi, care şi-a păstrat caracterul său de sălbăticie si care se mândreşte de a fi la o mie de leghe departe de lumea prea civilizată, şi cu câteva zeci de ani în urma acestei civilizaţii, dacă, nu mai mult...
Desigur, s-au scurs mulţi ani, de când am fost în această depărtată regiune, şi atunci nu pătrunseseră încă minunatele invenţii ale civilizaţiei care, nu pot afirma că în acest timp nu au răzbătut şi în acest colt izolat al lumii, preschimbându-i fata până la nerecunoaştere. Icoanele însă, prinse atunci cu ochiul şi sufletul meu, înamorate de inedit, mi-au rămas pe veci întipărite.
Era noapte, după cină. În sala hanului se adunaseră toţi cumpărătorii unor terenuri ce trebuiau să se vândă a doua zi. Înfăţişarea grupului era de un pitoresc extravagant, poate tocmai prin caracterul cosmopolit al participanţilor. Toate naţionalităţile erau adunate acolo: doi francezi, trei spanioli, un italian, doi argentinieni, un sirian cu ochii lucitori, un turc cu nasul coroiat şi mustăţile de pirat, un brazilian descendent dintr-un german, un suedez, un mulatru si un englez. Toţi purtau cizme înalte şi la brâu cuţite. Erau dintre acei oameni, care umblă aproape numai călări, pârliţi de soare, pioneri ai deşerturilor de miază-noapte. Vântul hazardului ii adunase acolo din cele patru colţuri ale lumii. Ce Dumnezeu, ce ideal, ce iluzii îi învăluiau?... Numai pofta câştigului. Ambiţia de a deveni oameni cu stare. Nici un fel de piedică spirituală care să le strice intimitatea şi interesele comune, nu exista între ei; nici religia, nici naţionalitatea, nici o dificultate patriotică. Îşi preţuiau şi-şi separau numai

căminul, egoismul familiei şi proprietatea individuală.
Acest egoism îi puneau în contact, îi făceau să se înţeleagă şi să se trateze reciproc,
cu respect... Restul nu-i interesa. Acceptau o convenţie, care să le servească de frână; dacă n-ar fi fost legaţi prin aceasta convenţie, toţi s-ar fi transformat in fiare. Fiare rămâneau ei şi aşa, dar nu se muşcau şi nici nu-şi cătau pricină. Reuşeau să aibă, între ei mai multă pace decât locuitorii cetăţilor blindate de poliţişti şi legi. Apoi erau puţini şi natura era, atât de largă şi mărinimoasă, încât oferea din plin fără să se cunoască;, atât de bogată, încât avea pentru toţi cu mult mai mult decât le-ar fi trebuit.
Ce interesant de ştiut ar fi, dacă, după atâţia ani lumea se simte mai fericită azi, prin acele ţinuturi, sub regimul civilizaţiei, al legilor şi al constrângerilor de tot felul, care cu siguranţă că vor fi luat locul primitivismului de până mai acum 15-20 de ani, şi dacă nu suspină după libertăţile şi binefacerile acelui primitivism...
Nici o mirare că San Javier era locul de întâlnire al atâtor aventurieri veniţi după pricopseală într-un ţinut virgin, care oferea imense latifundii pe preţuri de nimic, spre a fi speculate apoi prin trecerea din mână-n mână şi făcând să cadă aur greu în pungile speculanţilor. Acaparatorii aceştia nu aveau de altfel de ce să se certe între ei. Natura era mare şi bogată. În faţa lor se întindeau păduri fără hotar. Dădeau foc unei parcele zdravene, iar pe locul astfel defrişat, plantau tabac şi porumb. Când pământul se obosea, ardea o alta bucată şi mergeau aşa activând mereu în pământ virgin. Aşa s-a început punerea in valoare a acestui blagoslovit ţinut. Era un fel, de anarhism legal.
Teoreticienii lui Jean Jaques Rousseau aveau acolo patria lor ideală... Traficanţii aceştia cosmopoliţi erau în stare să vândă drumul de fier, pietrele de hotar şi titlurile de proprietate ce nu le aparţineau.
Anarhismul acesta inconştient şi, dacă vreţi, ingenuu, al acelor străini gândea încă de pe atunci să

dispară şi azi nu mai exista, spre fericirea poporului şi a ţării.
Înainte ca barda speculativă să fi distrus cu totul pădurea, am dorit să trăiesc în acest colţ de lume o zi, o lună, un an să-i gust minunata mireasmă. Şi-am şi rămas acolo, de fapt, câtăva vreme.
* *
Într-o zi apucând pe o cărăruşe a pădurii, deodată mă trezii că tufişurile mă făcuseră prizonierul lor. Lianele ţeseau pânza lor de nepătruns şi arbuştii se împleteau ca mâinile întinse şi legate parcă între ele, spre a se opune invaziei. Cedrii gigantici se amestecau cu graţioşii portocali; laurii creşteau împreună cu palmierii; amestecătura de mii de culori presăra desimea şi atunci am ascultat atent zgomotul pădurii sud-americane, căreia i-au urmat după puţin timp, misterele pădurii africane. După ce anii trec şi te găsesc într-o pauză a vieţii, bisacteaua parfumată a amintirilor lasă să iasă câte una care te recreează şi-ţi umplu viaţa de iluzii, presărând nostalgii în calea apropiatului amurg al tinereţii.

Ce minunate îmi apar acum acele prime păduri virgine din bogatele mele amintiri; pădurile din Misiones, care azi, sunt prefăcute parte în scrum, sau în holde de aur şi smarald.
De pe malurile Uruguay-ului, cocoţat într-un car rustic, am traversat teritoriul Misiones şi am mers aşa până la malurile marelui Parama. Zile de hoinăreală în plină sălbăticie.

Intr-una din zile am descălecat în Posados, cetate indigenă cu un caracter foarte pronunţat american-argentin. Casele au, acolo, porţi de fier întocmai ca în mijlocul Spaniei, iar în centrul curţilor (patio) vei găsi întotdeauna un puţ şi flori multe. Dincolo de centrul satului însă, casele sunt acoperite cu trestie care aduce răcoare.
În satul Posados, cel cu casele închise, cu porţi de fier sub portocalii din patio, am văzut femei

frumoase, cu braţele goale, pregătind mâncarea pentru soţii duşi la muncă. Altele, stand turceşte, beau tacticos ceaiul mate, iar copiii goi se jucau în iarba înaltă şi deasă. Pe drum treceau fete tinere, zvelte şi graţioase, de rasă indiană, fete voinice, cu faţa de culoare brună, cu ochii mari şi duioşi, foarte expresivi. Niciodată n-am văzut ochi de femeie atât de mânioşi, atât de tandri. Pentru a se apăra de soare, ele purtau pe cap valuri mari şi dantele negre (manton), moştenirea de netăgăduit a „mantillei" spaniole. Le place îmbrăcămintea de culori deschise şi florile prinse în păr şi la piept.
Dar, cetatea se afla aşezată pe o înălţime, şi drumul până în vârful ei îţi oferă o privelişte sublimă În faţă se vede verdele închis, aproape negru al pădurilor Paraguayului, iar printre arbori se întrezăresc căsuţe alb sau roz. Râul este lat, foarte lat, şarpe uriaş de argint patinat, peste care cade cu reflexe potolite, lumina soarelui meridional. Şi era liniştit, senin. Nici un val, fără nici o unda pe lucia sa faţă. Pădurea se desfăşura până în partea de nord, unde dădeai cu ochii de un imens lac. Un lanţ de munţi se albăstrea în orizont. Insulele apei păreau grădini plutitoare în miraculoasa lumină a soarelui ce se ducea la culcare. Era o viziune încântătoare, de vis, de imaginaţie, peisajul cel mai sublim pe care l-am admirat in Argentina, mai măreţ decât uriaşii Anzi.
Apele Argentinei, bijuterie a Argentinei, bijuterie a tuturor continentelor! Uruguay-ul vine iute ca sa se unească în acest ţinut cu Parama, fluviul ce incintă pe călător şi-i recreează sufletul. Apoi când cobori în josul apei, cu vaporul, ce spectacol măreţ îţi oferă întinderea lunecoasă a fluviului solemn, tăind de a curmezişul pădurea ce apare la orizont...

Ce mediu splendid pentru încadrarea unei vieţi simple şi sănătoase! Ce dumnezeieşte ţi-ai depăna aici firul vieţii. Trecând pe acolo, avem tentaţia de a scoborî, imitând pe eroii lui Jules Vernes, ca sa încep aici o viată nouă : să vânez păsări, să prind canari şi

papagali, să pescuiesc peşti cu solzi de aur şi să dorm pe un maldăr de trestie, spre a putea vedea luminându-se aurora, apunând soarele şi apărând luna plină.Poate ca adevărata viată este aceea pe care ne-o zugrăvesc visurile noastre. Cealaltă, viaţa pozitivă, pe care o credem, cea normală, nu este decât o înseilare de paradoxuri; de ciocniri şi dizarmonii, care ne rănesc sufletul şi ne îmbolnăvesc nervii. A trăi visând e cea mai mare fericire. Această supremă senzaţie de vis şi de fericire am avut-o de multe ori în faţa minunilor naturii.
Minunea pădurilor Paramei şi Paraguayului este o apariţie de vis. Apele acestea sunt adevărate drumuri în ţara paradisului. Arborii exotici formează bariere dese pe malurile lor, încadrându-le într-un decor, pe care nici o fantezie umană nu le-ar putea egala.
Ceibos, acea nalbă a Argentinei, cu florile roşii, palmierii cu penajul ondulat şi graţioasele trestii înalte şi fine, ofereau ochiului extaziat desfătări dumnezeieşti. Din când în când, câte o pasăre fantastică îşi desfăşura, în alunecări aristocratice, zborul pe deasupra apei pentru ca apoi să se anine de vârful unei trestii, care sub nobila povară, se înclina într-o mişcare înceată şi voluptoasă. Patinând pe luciul apei, cu ochii încărcaţi de splendorile desfăşurate de a lungul malurilor, de abia am prins de veste că priveliştea se luminează, malurile se depărtează şi cu ele pădurea, iar lăţimea apei, aproape nu mai poate fi cuprinsă cu privirea. În acelaşi timp, soarele se scobora deasupra pădurii Era clipa când apusul izbucneşte ca un incendiu. Discul de foc înroşea creasta plantaţiei de trestie de zahar din apropiere şi o dâră roşie în acelaşi timp tăia apa ca un puternic iatagan însângerat Mantia cerului, valul de apa şi pădurea ce se depărta, căpătau culori şi nuanţe în continuă adulmecare.
Cel mai desăvârşit penel, e îndoielnic dacă ar putea prinde acea varietate de tonuri, acea simfonie de

culori. Şi este cu neputinţă să apreciezi calmul şi seninătatea orei, liniştea pădurilor deşerte, neprevăzutul plânset al unei păsări, apariţia primei stele... Nopţi de calm, nopţi îmbălsămate şi pline de mister. Stelele se oglindesc în apă, de nu mai ştii unde este cerul, la picioarele tale, deasupra capului, sau dacă tot ceea ce te înconjoară aici nu e decât aer in mers; suflarea nopţii care îmbălsămează văzduhul; pădurile întunecate, reflectându-se în apă; luna care se urcă tot mai sus, mărindu-se, din sânul pădurii...
O noapte neuitată, petrecută lunecând pe apele Paramei, dincolo de turbureala oraşelor şi de meschinăria oamenilor !..

INDIILE ARGENTINE

Dacă unui artist i-ai da să aleagă între lucruri, unul real şi folositor, celălalt fantastic şi frumos, fără îndoială că va rămânea cu acesta din urmă.

V-am spus în precedentele capitole despre o populaţie aşezată şi oarecum gospodară a Argentinei, v-am povestit de o câmpie nesfârşită şi rodnică „llanura", care produce munţi de grâu; dar, în peregrinările mele, sufletul meu nu vroia să accepte această imagine plată, mai mult sau mai puţin, vulgară, dacă se poate spune astfel, a Argentinei, a Americii de Sud. El căuta cu pasiune o viziune a Americii fantastice, a legendarelor Indii, acoperite de păduri fantastice şi pline de farmece noi, virginale.

Trecusem prin Buenos-Aires, străbătusem bogata ,llanura" argentiniană şi nu eram mulţumit. Altă apariţie himerică şi minunată, căuta gândul meu, setea mea de inedit şi de surpriză. Era icoana acelor strălucitoare Indii cu pădurile, apele şi splendoarea ei, cu papagalii, indienii şi primitivitatea sa.

Dar aceasta era greu şi numai după multă osteneală şl atâtea riscuri — şi aceasta numai în parte — odată cu descălecarea mea în Misiones, ţinut surprinzător, cu peisaj cu totul opus celui din Pampa şi a celui al Cordilierilor. Din mulţimea frumoaselor amintiri care-mi înfloresc şi-acuma gândul, călătoria aceasta mi-a rămas ca o încântare fericită, pe care îmi place adesea s-o retrăiesc.

Chiar numai drumul până în ţinutul Misiones este o adevărată feerie. Câtă prospeţime şi câtă măreţie în acele ape care străbat ţinutul; colosalul Paraguay şi marele Parana şi cât de sugestive acele păduri virgine şi fecunde!

Îmi amintesc cu drag de acea dimineaţă aurie, când am ieşit din Chacarita, în mersul grăbit al trenului. Primăvara era în toiul ei. Câmpiile netede, de a lungul

Platei, erau populate cu căsuţe, cabane numite „chozos", împestriţate cu un alt soi de case ţărăneşti „chacras". Pe drumuri treceau căruţe mari şi călăreţi, iar pe deasupra bogatelor spice de grâu se ridicau capetele muncitorilor. Era „llanura" însufleţită şi muncitoare. Primăvara acoperise ceairul cu floricele albe, astfel că vitele îşi putea permite luxul să mănânce printre flori, la banchetul primăverii. Câmpiile cu grâu se pierdeau din ochi, ondulându-se ca valurile mării în adierea brizei.

Minunată câmpie, rodnic pământ, sublimă ţară, privilegiată de soare, speranţa lumii!

* *

Ajungând la Zarate trenul fu pus pe un ferryboot, care mergea în susul apei. Nu ştiu azi, după atâţia ani, dacă drumul acesta se mai face în condiţiile de atunci, dar impresia, pe care mi-a imprimat-o, nu se şterge deloc din făgaşul amintirilor. Eram purtaţi pe mătasea apei ca de nişte zâne. Spectacolul din jur era de o frumuseţe sălbatică, de un pitoresc incomparabil. Cu ochii puteai pătrunde fundul râului, uşor colorat în roşu, ca printr-o pânză fină, transparentă. Cele două maluri împodobite cu stufişuri dese păreau parapete contra imensităţii terenurilor necultivate ce se întindeau dincolo de ele şi pe unde mişuna o faună bogată. De la un loc malurile încep să se populeze cu sălcii pletoase, printre care se pitulează câte un bordeiaş închipuit din trestie şi paie. Dincolo de pletele argintii ale sălcilor se înălţau ca nişte linii spirituale, plopii, ce prin înălţimea lor păreau că sorb poezia aerului.

Mai departe, valuri imense de plante asemănătoare nalbei şi care se numesc „ceibos", răsucindu-şi tulpina îşi ridică florile deasupra stufişurilor, aprinzând orizontul cu văpăile lor .roşii, atât de roşii cum încă n-am mai întâlnit. Ce bogăţie în jur! Ce majestoasă frumuseţe! E mai frumoasă şi mai bogată decât delta Nilului această apă de basm, care străbate un ţinut ce n-are asemănare cu nici unul din lume.

In acest colţ m-am simţit în sfârşit în leagănul Americii autentice, acea Americă visată şi mult căutată în setea mea de drumeţie, America pădurilor virgine, a câmpiilor fără sfârşit, a populaţiei de baştină, cu pitorescul moravurilor şi a tradiţiilor lor războinice. Eram, în sfârşit, în America Indienilor.

Satele lor se perindau ca într-un film din cinematograf, adâncind în mine acel farmec indigen, despre care auzisem atâtea lucruri minunate...

Dar iată, vraja a încetat. Ferryboot-ul a ajuns la punctul terminus şi deci cu părere de rău prinserăm de veste că trenul şi-a reluat alergătura lui ritmică pe şine.

Cum în acea parte emigraţia nu fusese prea intensă, cu atâţia ani în urmă, ţinutul păstra încă formele de viaţă criollă. Oamenii purtau pălării mari, pantaloni bufanţi sus şi strânşi jos, pe picior, iar pe deasupra aruncat un „Poncho", — haină fără mâneci, — unii din ei păstrând chiar „chiripa" şi „bo-leadoros", îmbrăcăminte caracteristică indienilor, din care descind criolii aceştia fantastici.

* *

Încetul cu încetul se subţia şi dispărea roşul acelei nalbe despre care am pomenit, iar sălciile plecându-se în urma noastră ne aduceau ultimul salut. Apare câmpul, tot mai mare, oferind un aspect de forţă şi de libertate sălbatică. Acolo este punctul intermediar, punctul care separă deşertul de Uanura, nomadismul de viaţa aşezată şi organizată a Argentinei, practica vieţii simple, apropiată de sălbăticie, de prozaica şi folositoarea civilizaţiei.

Acolo republica pare că se întoarce cu 10-20 şi chiar 30 de ani în urmă. A rămas; ţara chitarei şi a faconului (instrument muzical) .

Trece pe drum un om cu barbă, nervos, cu pălăria dată pe spate, cu pinteni la picioare-şi la brâu cu un cuţit mare cu mânerul în formă de pumnal în cruce. Pare rupt dintr-un tablou, creaţia vreunui mare maestru.

Admirabilă ţară este Argentina, plină de infinite

tablouri pitoreşti, ţară înadins creată, parcă, să vagabondezi călare pe un cal bun, având înaintea ochilor infinitul... Ţară de cavaleri şi de libertate.

Cu timpul, civilizaţia desigur, o va transforma cu totul, micşorându-i în fiecare zi construcţia ei virginală şi poetică.

Când se ridică aurora, trenul întâlni provincia Corrientes, pe un teren ce părea ondulat, uscat şi presărat cu arbori trunchiaţi. Atunci mi-am amintit peisajul care precede Madridul, venind dinspre Guadarrama. Dar, cu cât înaintam cu trenul, cu atât îmi părea, că ne depărtam de semnele civilizaţiei rigide.

Cirezile de vite vagabondau libere şi cu greu puteai descoperi o fiinţă omenească. Dacă se ivea câte o căsuţă, ea era în stil indigen, din trestie şi împletituri. Ici, colo erau în popas care mari, la care erau ataşate, ca nişte catarge de vase, câte o prăjină. Prin apropiere oameni cu bărbi, înfăşuraţi ca nişte adevăraţi hidalgo, în fâlfâietoarele lor „ponchos"; şi totul respira curăţenie sufletească, arhaism, criollism...

De aici, ţinutul se arăta la fiecare pas mai arid, mai deşert, mai sărăcăcios. Soarele dogorea, aerul te izbea cu valuri de zăduf. Atmosfera devenea din ce în ce mai grea, mai de nerespirat. Eram aproape de zona subtropicală, patria palmierilor, a bananilor şi a cactuşilor uriaşi.

Câteodată, prin desimea văii se arată râul Uruguay, din loc în loc câte un sat aproape de râu, înconjurat de grădini de portocali. Sub înalţii palmieri se adăposteau cabanele.

Iar când soarele scăpată in asfinţit, cerul se umplu de o feerie de culori, cari îmbrăţişa într-o magnifică apoteoză acest pământ al Soarelui şi al Deşertului.

Cu icoana acestui miraj sălbatec şi măreţ în suflet, drumul mi s-a părut un marş triumfal în imperiul minunilor.

* *

Pe cât de magnific şi de triumfal mi s-a părut apusul soarelui peste peisajul liniştit şi patriarhal al Argentinei din zona subtropicală, pe atât de poetic şi de învăluitor mi s-a părut peisajul de noapte din aceste ţinuturi, sub puterea hipnotică a miliardelor de stele, reflectate jos pe întinsul ierburilor în jocul miliardelor de licurici, cari îmbracă tot cuprinsul pământului în vrăjită cămaşă bătută în diamante. Spectacol fantastic şi impresionant.

Trenul aleargă gâfâind prin ploaia de licurici fosforescenţi şi adevărat spun cititorilor, că mă credeam aievea în lumea viselor, alunecând-mi pe dinaintea ochilor, ca într-o superbă halucinaţie, tablouri şi vedenii din povestirile magiei orientale.

De la Santo-Tome, călătorul dornic de pitoresc, nu mai călătoreşte cu trenul, el întrebuinţează mijloacele de locomoţie, care se întrebuinţau cu câteva zeci de ani în urmă. In Santo-Tome încep câmpiile vechiului imperiu al Jesuiţilor. Ca şi înaintaşii lui, acest popor are un caracter puternic creştin, în care cuvântul „creştin" înseamnă renunţare, linişte şi dulce resemnare. Locuitorii îşi duc zilele aci într-o dulce şi calmă fericire paradisiacă. E un popor desprins cu totul de lumea cealaltă. Se bucură de bunătăţile şi darurile naturii: un râu larg, cu malurile acoperite de verdeaţă, o climă caldă şi plăcută, un orizont nesfârşit, portocali şi flori... Pământul, care trebuie răscolit prea puţin, produce din belşug pentru hrana locuitorilor săi. Cum clima este foarte dulce, casele nu au nevoie de mari investiţiuni: trestia şi paiele cu pământ pot asigura un adăpost, nu numai comod, dar şi de un pitoresc remarcabil, umbrit de câţiva portocali, doi, trei bananieri, o iasomie mirositoare, o magnolie şi un laur alb. Pentru ce mai mult?

Ca să-şi piardă timpul, au ceaiul mate, atât de apreciat în această ţară. Noaptea stelele strălucesc într-o divină claritate, iar dimineaţa, pământurile ondulate, ce se pierd în infinit, sunt acoperite de o vibrantă şi veselă lumină.Sunt pământurile pline de sevă ale Argentinei.

CONSIDERAŢIUNI FINALE

Pasiunea rivalităţii este cea mai umană dintre pasiuni; ea este dorinţa de a întrece totul, ambiţia de glorie, invidia, ura, vanitatea. Toate acestea sunt atribute naturale umane. Omul simte aceeaşi tendinţă ca şi arborii: vrea să se înalţe, să crească, să domine toţi arborii din pădure. In condiţii naturale omul aspiră la mărire, la dominaţie şi chiar la tiranie, la supremaţia tuturor semenilor săi. Şi când întâlneşte alţi indivizi cari merg animaţi de aceiaşi dorinţă de mărire, imediat are loc lupta şi intervine rivalitatea.

În prietenii, pretextele inferioare ale poporului, rivalitatea ia un caracter de îndrăzneală şi acel care se consideră cel mai puternic dintr-o reuniune, nu consimte ca vreun altul să-i dispute întâietatea; dacă, într-adevăr apare un rival întâlnirea nu va întârzia, iar soluţionarea, de multe ori duce la... bătaie şi poate mai rău.

În sferele mai înalte ale Societăţii, conflictele de acest soi se soluţionează într-un mod mai convenabil sau discret; dar cu toate că nu intervine bătaia, dă totuşi loc la calomnii, intrigi, luptă perseverentă de fiecare clipă, care se sfârşeşte prin a coborî şi înălţa pe unul din rivali, aducându-lla ruină şi poate chiar la dezonoare pe celălalt.

Tot cam astfel se întâmplă şi cu naţiunile; doresc să se ridice deasupra celorlalte, să se ridice dintre toate popoarele străine. După cum oamenii recurg la bătaie, naţiunile îşi înarmează armatele, prepară războaie şi lupte-numai pentru dorinţa de a stăpâni, de a fi mai mare decât toţi ceilalţi, de a apare mai viteaz şi mai frumos decât restul...

In toate momentele istorice ale lumii, niciodată n-a lipsit un matador al războiului. Imperiul roman nu a lăsat să răsufle nici un popor. Apoi Spania a Austriilor, Franţa Iui Luis XIV, Prusia lui Frederic Cel Mare„

Franţa lui Napoleon, Germania Imperiului...

Dar, când cultura evită, într-o oarecare măsură, armele, naţiunile găsiră alte mijloace mai civilizate pentru a se lupta pentru întâietate. Se recurge la luptele comerciale, la războaiele de tarife, la domeniul intelectual sau social.

Atunci, popoarele rivale, se privesc şi urmăresc la fiecare ceas, se studiază pe muteşte, se supraveghează şi încearcă să profite de toate ocaziile, pe care le dă civilizaţia pentru a ruina pe unul sau altul. Războiul surd, făcut în acest fel, este neîmblânzit, tot atât ca şi acela pe care l-ar face doi tineri luptători cu cuţitul în mână

Şi cu cât sunt mai apropiate naţiunile superioare, cu atât mai activă şi mai energică este lupta.

Dar, continentul American, s-ar putea oare libera de această fatalitate?... Desigur că nu. Astăzi, există mai multe feluri de rivalităţi: aceia a Braziliei cu Argentina şi Chili tot cu Argentina. Dar aceste rivalităţi sunt aproape inocente... Spun că sunt inocente, pentru că superioritatea colosală a republicii argentiniene se va suprapune mai repede deasupra acestor rivalităţi excesiv de umile.

Argentina creşte ca spuma, iar restul puterilor sud-americane sunt, prin forţa lucrurilor, la un nivel inferior; Argentinei îi trebuia un alt adversar cu care să angajeze lupta. Şi acela este adversarul logic şi natural, republica nord-americană, naţiunea yankeilor.

Yankeii sunt obsesia, în acelaşi timp surdă şi secretă, a argentinienilor. De abia debarcat, călătorul poate contempla casa guvernului, care se numeşte „Casa Rosalda", şi care aminteşte fără îndoială de „Casa Albă" din Washington. După aceia călătorul descoperă palatul Congresului, care oferă mari asemănări de stil şi proporţii cu similarul său din America de Nord.

Şi în toate aspectele vieţii se descoperă trăsături din aceeaşi inexorabilă obsesie!... Natura contribuie la rivalitate. Climatul ambelor naţiuni este asemănător, produsele agricole şi pescăria sunt

identice. Cetăţile urmează aceiaşi traiectorie, şi chiar spiritul lumii are multe asemănări, fiind născut într-un mediu asemănător. Pare că natura a vrut să creeze două naţiuni gemene şi să le pună apoi faţă-n faţă. Dacă America de Nord posedă teritoriile calde ale Floridei şi Luisiana, Argentina în schimb are Chaco şi Misiones; ţinuturile reci ale lui Hudson are corelativul său în Neuquen, Patagonia şi Ţara de Foc; Munţii Rocosas sunt fraţi cu Anzii terenul uscat şi ridicat al Californiei este la fel cu Mendoza, cu viile sale şi grădinile de pomi fructiferi; şi câmpiile, Pradera Yankee sunt, nici mai mult nici mai puţin decât o repetare a Pampei argentiniene.

Trecând într-o ordine mai intimă vedem la prima examinare asemănări mari şi în viaţa şi procedeele sociale şi economice, în pasiunile individuale sau colective, în vicii, în virtuţi, în efortul şi febra, în setea nesăturabilă de înălţare, în rapiditatea vieţii, în violenţa şi tinereţea negoţului, în dezvoltare şi distrugere, în frenezie şi în conştiinţă; în strângerea lucrurilor şi, în ambiţii.

Dacă în Nordul Americii viaţa este repede, pe Plata viaţa este ca un torent vertiginos. Oamenii şi averile cresc într-o înflorire minunată şi de necrezut. Se fondează cetăţi într-un an şi într-un sfert de secol ating proporţii fantastice. Buenos-Aires, la fel ca şi Chicago au sărit de la categoria de orăşel, ca să nu zic sat la bogata cetate de acum, imensă şi elegantă. Pionerii câmpiilor yankee au un frate în întreprinzătorii colonizatori ai Pampei care au animat pe indieni până ce au transformat pustiul în câmpii cu semănături.

Acelaşi caracter de aventură, de occidentalitate, inconştienţă tinerească, generozitate şi risipă se constată la ambele naţiuni.

Acelaşi este bogatul negustor de porci, yankeu, ca şi bogatul proprietar de imobile; amândoi umblă în lux şi orgoliu, ca o compensaţie a umilei sale psihologii. Amândoi erau duşi în cuptorul Parisului, în care oamenii mai fini şi experimentaţi cu acea veche

civilizaţie, îi priveau — ca şi azi de altfel — pe ascuns, surâzând de milă, parcă...

Aceeaşi copilărească şi justificată fanfaroană. În restaurante, în trenuri în transatlantice, argentinianul ca şi yankeul, caută să arate bogăţiile sale: cere vinuri scumpe, desfundă şampanie, şi dacă are nevoie să bea apă, bea numai apă minerală — indiferent ce marcă, dar numai să nu facă economie...

Ca şi yankeul, argentinianul are un aer de violenţă şi asprime. Viaţa pe străzi este iute şi aspră. Nimeni nu se supune formulelor de politeţă ambulante: se ridică dreapta sau stânga, fără distincţie, ca să te salute; te calcă pe picior şi trece înainte.

Ca şi yankeul, argentinianul are un aer de aroganţă: ultimul dintre servitori îţi răspunde pe acelaşi ton: nici chelnerul, nici încasatorul de la tramvai, nici vânzătorul ambulant nu admite să i se vorbească umilitor. Desigur că această democraţie miră pe europeanul care este învăţat cu diverse categorii sociale, perfect împărţite şi cristalizate.

* *

Dar dacă până acum am văzut asemănările, să arăt şi deosebirile dintre cele două ţări din nordul şi sudul Americii.

Argentinei îi lipseşte ceva care este substanţial Statelor-Unite: familia agricolă, micul proprietar agricol. In câmpia, llanura argentiniană sunt într-adevăr asemenea familii, dar ele aparţin emigraţiei; nu sunt ca acele cămine nord-americane, descendente din primii locuitori înrădăcinaţi în pământ, plini de veneraţie pentru patrie, conservatori ai tradiţiei puritane, cu biblia şi credinţa în toate lucrurile fundamentale.

Apoi argentinianul este lipsit de omogenitate etnologică. Yankeul se dezvoltă pe baza unităţii rasei anglo-saxone; în timpurile coloniale popula partea orientală a ţării, apoi, după prima perioadă a independenţei s-a întins şi în est, mereu pe aceeaşi bază, a rasei unice; nu se amestecă cu indianul şi nici

cu negrul. Astfel că la începutul marilor emigrări europene, naţiunea yankee putu să accepte fără nici un risc aportul exotic; miile de emigranţi s-au întâlnit cu o populaţie numeroasă şi omogenă, care le absorb şi le transformă.

In schimb, în Argentina rasa spaniolă şl cea indiană formară un hibrid mai puţin prolific şi uşor condensat; populaţia prezenta mai multe faze etnice, de la indianul curat până la spaniolul de rasă pură, trecând prin metis şi mulatru.

Cum populaţia nu oferea mari condiţii de fecunditate, primii ani trecură într-o pasivitate şi inerţie, la care contribui şi revoluţiile ca şi dictaturile tiranice. Ţara era despopulată. Dar, deodată începură transatlanticele să aducă europeni, pe care ţara îi primi cu bucurie, dar cărora nu le putea oferi un tot omogen de indieni; emigranţii Inundară pământul, ocupară totul.

Şi totuşi Argentina are suflet castelan, vorbeşte limba lui Don Quichote.

Iar cele două colosuri, America de Nord şi Argentina stau faţă în faţă disputându-şi parcă forţa economică...

…………..Blestemul meu nomad îmi poruncea această continuă şi neobosită împrăştiere în lumea largă. Şi, deodată avui sentimentul că eu sunt biruitorul ei.
Ce mică îmi părea lumea acum… pentru gând, pentru dorinţe ! Ce mică mi se părea ea şi altminteri, după ce o străbătusem în toate ungherele ei, după ce-i pipăisem toate curiozităţile şi misterele !
Ce mică este lumea pentru nesăţiosul, care i-a sorbit dimensiunile şi a răscolit-o în toate ascunzişurile ei. Am ţinut să gust cu sete şi din plin clipa acestei supreme satisfacţii, izvorâte din conştiinţa biruitorului care mi se părea că sunt.

Mihai Tican Rumano

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com