Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

ABISINIA

SOCIETATEA CULTURAL-STIINTIFICA

MIHAI TICAN RUMANO

Berevoeşti

2013

PREFAŢA EDITURII

Volumul „Abisinia" al D-lui Mihai Tican Rumano, apare în această nouă ediţie într-o ţinută schimbată, cu multe îmbunătăţiri, noiilustraţiuni şi-o hartă economică foarte interesantă care va da posibilitatea cititorilor să se orienteze asupra bogăţiilor cu care e înzestrată această ţară, al cărei nume este pe buzele întregii omeniri.

Ce scrie autorul în acest volum despre Abisinia?

Atât cât — fără să fie subiectiv — oricare cititor trebuie să ştie despre o ţară care până mai ieri prezenta un interes secundar pentru noi.

Dacă prima ediţie s-a epuizat atât de repede, este o dovadă că D-l Mihai Tican Rumano a izbutit să deştepte curiozitatea publicului prin felul cum ştie să aştearnă pe hârtie impresiile pe care le-a cules la faţa locului. — Că este un scriitor dotatcu mult spirit de observaţie, ne-a dovedit-o cu multele sale lucrări despre ţări şi locuri neumblate de noi şi al căror exotism ni l-a redat atât de magistral.

De aceea suntem siguri că această a doua ediţie a volumului „Abisinia" se va bucura de aceiaşi bunăprimire .

Prefaţa

Mihai Tican Rumano, cum iscălea când locuia în Spania, unde îşi făcuse un nume literar frumos, n-are nevoie de cartea de vizită a altuia care să-lintroducă în arena publicistică. S-a recomandat singur cu„Viaţa albului în ţara negrilor", „Lacul cu elefanţi", „Peisagii iberice", „Corrida", „Dansul canibalilor", „Misterele Continentului Negru", „Icoane Dunărene", „Monstrul apelor", etc., etc.. numeroase cărţi de călătorie, interesante, scrise într-un stil curgător, care l-au făcut cunoscut.

Totuşi, fiindcă îmi face cinstea să-mi ceară câteva rânduri, să le pună în fruntea noului său volum cu impresii din Abisinia, i le dau cu plăcere, mai ales că de „boala dusului" sufăr şi eu...

Se vede că nomadul primitiv n-a dispărut încă din noi...Théophile Gautier a spus că pentru a descrie bine o călătorie trebuie să fii nu numai un literat bun ci şi pictor de seamă.

Calităţile acestea se observă la Ticanîn specialîn lucrarea de faţă, în impresiile aduse din ţara îndepărtată, cu peisagii şi obiceiuri originale.

Care colţ din lume e mai bizar ca ţinutul acesta, cu locuitori creştini ortodocşi, în mijlocul Africii, cu împărat destoinic şi cult, credincios Bisericii, pe care o ocroteşte?

Dacă ai în vedere că autorul, înfruntând osteneli nebănuite, face şi operă culturală, fără nici un ajutor al Oficialităţii, sau al vre-unui particular, ci din imbold personal, din mica sa pungă, laudele ce i se aduc, trebuiesc să fie şi mai mari, şi încurajarea publicului cititor neprecupeţită.

Din parte-mi îi doresc tipar frumos cu ediţii multe, şi-l felicit din toată inima.

RADU D. ROSETTI.

Bucureşti, Aprilie 1935

CUVÂNT INTRODUCTIV

Mă recheamă vraja Continentului Negru. Zece ani împlinesc de când m-am desfăcut din mrejele acestei vrăji necunoscute şi neînţelese de paşnicul cetăţean refugiat în confortul şi monotonia civilizaţiei moderne. Zece ani de despărţire, zece ani de nostalgie, răstimp în care de multe ori am cutreierat în minte şi trăit chiar, cu imaginaţia, icoanele inedite şi ceasurile de vrajă cunoscute numai celor care şi-au aventurat paşii în împărăţia continentului negru.

O! turburătoarele vedenii africane, care mă urmăresc, necontenit, în majestatea înserărilor de vară, ca şi în asprele bătăi ale crivăţului din nopţile de iarnă... Zgomotul metropolei se estompează în gândurile mele; automatismul vieţii şi evenimentele dinainte prevăzute încetează.

Puterea amintirilor izgoneşte nimicurile şi preocupările prezentului din fiinţa mea şi vraja neagră a ţinuturilor africane mă invadează ca o febră.

Ştii tu, omule de pe stradă, creator şi beneficiar al civilizaţiei pretenţioase, sub pojghiţa căreia tremură instinctele camuflate şi rânjeşte setea de distrugere şi de cucerire mai sălbatec decât la popoarele rămase dincolo de graniţa istoriei civilizaţiei; ştii tu, ce vrăjitorească putere exercită asupra călătorului îmbăiat de aventură şi deziluzionat de viaţa nimicurilor normale, misterele şi neprevăzutul ţinuturilor africane...?

Timp de 13 luni, — cu zece ani înainte — cutreierasem Africa centrală şi occidentală, de la Mauritanla, Senegal, Sudan, Guineea, Congo până la Captown.

- „Trebuie să plec iar „ mă hotărâi într-o bună zi…..”trebuie” ….să văd şi alte colţuri ale continentului plin de mistere…Să retrăiesc iarăşi toate acele poveşti fantastice, care mi-au îmbogăţit viaţa şi mi-au înfiorat sufletul de ‚alb în ţara negrilor”.

Păduri virgine şi chiote de fiară, vaduri de apă unde se răcoresc şi se pândesc vietăţile pustiurilor, familii de elefanţi în promenade maiestuoase, graţioasa „civetă” acea pisică sălbatecă, plină de parfum îmbătător ,,moscul" atât de plăcut femeilor; apoi întinderi de junglă, unde la fiecare pas te aşteaptă moartea sau sublimul...

Aceasta este Africa.

Am ascultat chemările ei şi le-am urmat ca un lunatec.

* *

Încă din 1933 proiectasem să plec, dar cum se întâmplă de multe ori,” neprevăzutul" mi-a stăvilit drumul; ”socoteala de acasă nu se potrivise cu cea din târg".

În Decembrie 1934, după multe greutăţi, cu mari sacrificii materiale, după ce mulţi m-au făcut nebun, în loc de încurajare, am plecat, de astă dată însă, având ca ţintă Estul Africii, pe care nu-l cunoşteam încă.

Nici un continent nu m-a interesat şi nu m-a captivat ca această Africă minunată.

„Cât va dura această călătorie" nu m-am întrebat niciodată. Principalul era, că pentru o bună bucată de vreme, mă separam de lâncezeala şi monotonia vieţii tihnite, evadam din puşcăria codurilor şi convenienţelor, spre a rătăci din nou pe meleaguri atât de puţin cunoscute.

„ Expunându-mă într-adevăr la primejdii de tot felul, mi-am zis, totuşi, voi putea strânge iarăşi o comoară de cunoştinţe, care vor compensa cu prisosinţă ostenelile, suferinţele morale şi fizice ale exploratorului".

Reluam drumul în necunoscut, drumul familiar copilăriei mele aventuroase.

Executam, poate, porunca unui joc al fatalităţii... Dar care din semenii încercaţi în splendorile civilizaţiei se poate lăuda că e în stare să se sustragă firului suprem, deşi nevăzut, al eternei fatalităţi...?!

* *

De la Constanţa la Istambul, pe valurile abătute ale Mării Negre, prin Bosforul cu aspect pictural şi plin de basmele orientale; din oraşul cu nume turcesc şi cu aspect european pe Marea de Marmura, spre Helespontul de odinioară al grecilor, apoi prin apele Egeei, pe unde, cu mii de ani în urmă se încrucişau corăbiile» pline de bogăţiile Egiptului, Feniciei şi Greciei, la Pireu portul grecesc, astfel înaintează vaporul „Dacia", pe care sunt îmbarcat.

(Sunt dator să exprim aici mulţumirile mele recunoscătoare conducătorilor Serviciului Maritim Român, înaintea cărora proiectul călătoriei mele în ţinuturile Africii răsăritene a întâlnit înţelegerea şi sprijinul cuvenit.Atenţia şi binevoitoarea primire de care am fost înconjurat aici, au fost pentru mine o mare încurajare şi un mişcător imbold, de care — de ce n-aş, recunoaşte? — nu întotdeauna am avut parte în cursul încercatei mele cariere de incorigibil hoinar al ţinuturilor exotice. Prima etapă a lungii mele călătorii, — Constanţa-Alexandria — am făcut-o graţie bunei-voinţe a conducătorilor S.M.R-ului).

Strecurându-ne pe lângă insulele greceşti, vestite încă din antichitate, atingem Beyruthul Libanului; de aici alunecăm la Haifa din Pământul Făgăduinţei, apoi la Alexandria, oraş modern din Orient, unde am schimbat vaporul pentru Port-Said. De aIci, în fine, m-am îmbarcat pe transatlanticul ,,Chantiile". Am trecut Canalul de Suez, acea operă de necrezut a mâinilor omeneşti şi am navigat pe Marea Roşie, marea plină de mister, marea Bibliei.

După şapte zile de călătorie pe Marea Roşie, trecem prin dreptul oraşului sfânt al mahomedanilor, ”Meca", spre care se îndreaptă cu fiecare apus de soare, gândurile milioanelor de credincioşi şi spre care pornesc pe drumuri de luni întregi pelerini doritori să se închine lui Alah, Cel Atotputernic, supremul judecător...

Sub bătaia razelor de foc ale apusului de soare, între cer şi mare, Arabii toţi se pleacă la pământ...

Şapte zile continuu am plutit pe această mare legendară, sub arşiţa cea mai grozavă a soarelui, pentru ca de abia în a-8-a zi să zărim farul dela Djibouti, portul Somaliei franceze, pe vremuri pământul lui Menellk, decedatul împărat al Abisiniei.

La Djibouti - făcurăm un popas de trei zile, după care am luat trenul spre Abisinia, ţara prin excelenţă creştină ortodoxă, din mijlocul Africii, ţara celui mai evlavios împărat al globului, ţara care era prima ţintă a voiajului meu.

Aşezarea geografică şi denumirea Imperiului

Cei mai mulţi geografi desemnează sub numele de Abisinia" ţara muntoasă ce se întinde pe coasta răsăriteană a Africii, înălţându-se pe un lung şir de munţi între coastele apusene ale Mării Roşii, Golfului Aden, Mesu şi Nilul Albastru pe deoparte, Sudanul Egiptean, Erythrea, Somalia Engleză, Franceză, etc., pe de altă parte. Locuitorii acestei ţări resping cu indignare numele de Abisinia şi susţin că teritoriul lor se numeşte Etiopia, denumire care derivă cuvântul „aitheinopsis" şi care însemnează „figură arsă” şi „ţara oamenilor arşi de soare" ; iar denumirea Abisinia derivată de la cuvântul arab „habesh” înseamnă ,.popor de jos", este cu totul greşită.

Dealtminteri, însăşi istoria pare că le dă dreptate, căci din timpuri străvechi nu se pomeneşte de Abisinia ci de „Etiopia". Homer, marele şi legendarul poet elen aminteşte de această ţară, vorbind despre: „naţiunea eroică şi iubitoare de străini a etiopienilor"; alteori o numeşte: „Etiopia de necucerit". Aceste două calificative arată că etiopienii duceau războaie, adică erau ”eroici” că nimeni nu le putea cuceri ţara.

Dar şi părintele istoriei, Herodot, care a trăit pe la anul 450 înainte de Chr. şi a întreprins mai multe călătorii prin: Fenicia, Babilonia, Persia, Egipt, etc, vorbind despre această ţară în cărţile sale, constituind nouă volume, în care se găsesc cele mai adevărate izvoare de cunoştinţe asupra popoarelor orientale, o numeşte „Etiopia", iar nicidecum „Abisinia". Apoi, chiar Strabon, cel mai mare geograf al vechimii (63—23 <î. Ch.) în lucrarea sa cea mai însemnată „Geografice" compusă din 17 cărţi, povesteşte că a călătorit din Armenia până la Sadu şi de la Marea Neagră până în „Etiopia". În „Sfânta Scriptură”, chiar şi în „Faptele Apostolilor" se spune că cel botezat de apostolul Filip, făcând parte din suita reginei Handaky, este socotit a fi fost „etiopian". Vorbindu-se despre regina din Saba, care a vizitat pe filosoful şi înţeleptul rege Solomon, ea e numită „regina Etiopiei".

Toate actele scrise pe pergament nu pomenesc nicăieri de „Abisinia", ci de „Etiopia", după cum şi toţi domnitorii acestei ţări poartă titlul de „împăraţi ai Etiopiei". Aşa dar, oricare ar fi numele ce i-l dau geografii moderni, numele oficial al acestei ţări este „Etiopia", iar împărăţia etiopiana constituie un stat monarhist, format din mai multe provincii guvernate de „Rasi" şi „Dejazmatchi", supuşi la rândul lor împăratului sau „Regelui Regilor", — „Negus Neguisti".

Pământul Abisiniei este o adevărată fortăreaţă, constituită dintr-un bastion ce se ridică semeţ la o înălţimi de 2000 metri, în mijlocul deşertului, care o desparte la Nord de Eritrea italiană şi Somalia franceză cu golful Aden, la Nord-Est de Somalia engleză, la Est cu Somalia italiană, la Sud de Kenia iar la Vest de Sudanul anglo-egiptean. Aceasta fortificaţie naturală, la rândul său, e străjuită de văi fertile, udate de nenumărate râuri ale căror ape se umflă considerabil în timpul ploilor mari, sau seacă cu totul în timp de secetă, şi e dominată din loc în loc de culmile unor munţi falnici, care ating înălţimi de peste 4000 metri, cum e de pildă în provincia Godjam şi de 4600 metri la Simyen; astfel sunt: muntele „Ras Dasan", care are 4620 m. înălţime; piscul „Cola" de 4300 m., apoi „Gunas" şi „Aghiosatra", cari au câte 4150 m.

Etiopia e înzestrată cu numeroase lacuri, dintre care cel mai însemnat e lacul „Tana", iar dintre râuri cel mai de seamă este „Abai" care alimentează Nilul Albastru.

Ascuns în mijlocul munţilor Abisiniei, lacul „Tana" este situat la 1800 metri altitudine deasupra nivelului mării. El se află în regiunea Godjam, lângă Sudan şi are o mare suprafaţă; o oglindă imensă, înconjurată de munţi şi presărată de insule, pe cari se găsesc mănăstiri şi bisericuţe, care mai de care mai vechi şi mai interesante, şi unde se odihnesc zeci de trupuri împărăteşti...

Alimentat de numeroase cursuri de apă, care după cum am spus în epoca ploilor se umflă considerabil, lacul „Tana" la rândul său îşi trimite apele încărcate de mâl în Egipt, ducându-i prin aceasta o mare bogăţie. Iar de aici vine şi marea sa însemnătate politică, pentru că de secole Marea Britanie a căutat să obţină de la diverşii împăraţi ai Abisiniei garanţia că acest stat îşi va păstra suveranitatea nealterată asupra lacului Tana şi că nu va face nici o concesie, fie de irigaţie, canalizare, etc, nici unei naţiuni...

Şi chiar în 1902, — ni s-a spus, — împăratul Menelik decretă formal, că nimeni absolut n-are dreptul să întrebuinţeze apele Nilului Albastru şi ale lacului „Tana" fără a consulta, în prealabil Marea Britanie şi guvernul din Sudan...

Singurul curs navigabil este „Baro", care se varsă în Nilul Alb; celelalte ape, deşi nu sunt navigabile ascund în sânul lor „cărbunele alb", a cărui exploatare ar putea fi o sursă de mari avuţii...

Calităţile tămăduitoare ale multor alte ape sunt bine cunoscute de indigeni, care beau atât ei cât şi vitele lor din băutura aducătoare de sănătate. Astfel de izvoare minerale, calde, se găsesc la Addis-Abeba, la Harrar şi la Ambo.

Etiopia fiind cuprinsă între 24 şi 15 grade de la Ecuator ar fi firesc să aibă în toată întinderea ei o climă caldă identică cu aceea a ţărilor tropice. Terenul ei muntos însă, e împărţit în trei părţi sau zone:

Zona cea mai joasă şi cea mai caldă „Kala" se întinde până la o înălţime de 900—1600 metri, iar temperatura variază aici între 25—45 grade. Această zonă e cu adevărat tropicală şi în ea întâlnim pe o mare întindere întregul regim animal şi vegetal din Africa, în care arborele de cafea şi sfecla de zahăr se cultivă pe întinderi imense. În această zonă trăiesc o mulţime de animale sălbatice ca: elefanţi, leoparzi, antilope, zebre, hiene, şacali, şerpi, scorpioni şi o varietate extraordinară de păsări de toate mărimile şi toate culorile.

Zona mijlocie numită „Boena Dega" având o înălţimi de 1.500—2750metri, are o temperatură variind

de la 17 la 35°. Această zonă este cea mai prielnică culturii tuturor cerealelor. Locuitorii el din cauza bunului randament al pământului se ocupă cu agricultura şi cultura mai multor plante europene.

Zona cea mai înaltă „Dega" se întinde de la o înălţime de 2700—4600 metri, iau temperatura ei variază între 5—20°. În această zonă se cultivă de obicei cereale ca: grâu, orz, porumb şi alte specii de plante din ale căror seminţe locuitorii extrag uleiul.

În general, clima Etiopiei este sănătoasă şi temperată. Aci, plouă în mod regulat, de pe la mijlocul lui Iunie până la sfârşitul lui Septembrie şi iarăşi, — deşi mai puţin — în lunile Februarie, Martie şi Aprilie. Cât priveşte temperatura ea prezintă variaţiuni foarte mari şi caracteristica ei constă în faptul că deşi nu prea ridicată, uneori, soarele, sau ca să mă exprim mai exact, razele soarelui, sunt tot atât de periculoase ca în întreaga Africă, iar europeanul nu poate umbla fără acea cască protectoare pe cap.

Bineînţeles, în deşerturile care mărginesc această ţară, la sud şi la est şi în câmpiile de vest, domneşte o climă toridă, clima tropicelor, cu întreaga gamă de variaţiuni extreme de căldură în timpul zilei şi de frig şi umiditate considerabile, noaptea.

Cu trenul prin Abisinia

După o lungă şi obositoare navigaţie pe Marea Roşie, iată-ne în sfârşit ajunşi la Djibouti, cel mai important port al Somaliei franceze. Ca la orice vamă europeană şi aici te aşteaptă o mulţime de formalităţi, dintre care cea mai neplăcută rămâne tot controlul bagajelor. E destul de supărător să vezi nişte oameni străini desfăcându-ţi toate lucrurile, punându-ţi numeroase întrebări şi privindu-te bănuitor după fiecare răspuns. Dar aceste neplăceri, care înainte de a sosi in port, luaseră în mintea mea proporţii extraordinare, au trecut repede şi uşor, căci francezii sunt gentili şi contrar aşteptărilor mele, nu-mi fac nici un fel de şicană.

În port, sosisem la 12 noaptea, în loc de 6 după amiază; vaporul suferise oarecare avarii la maşini şi din această cauză întârziasem atâta.

Pe mare, înainte încă de a sosi în port, diverse persoane care cunoşteau Djibouti, îmi recomandaseră o linie de hoteluri ca fiind cele mai bune, însă după formalităţile vamale luaseră sfârşit, m-am văzut în situaţia de a nu şti la care din ele de să mă hotărăsc. Stând şi uitându-mă în dreapta şi în stânga, pe puntea vasului, deodată un domn înalt şi bine făcut, mi se prezentă oferindu-mi serviciile şi punându-mi la dispoziţie hotelul său ca fiind foarte bun şi unde mă asigură, că mă voi găsi ca la mine acasă. Fără a mai sta pe gânduri, am acceptat imediat, şi într-adevăr nu am dat greş, căci „Grand Hotel des Arcades", este unul din cele mai confortabile hoteluri şi la care preţurile nu sunt prea exagerate.

Simpaticul hotelier, d-l Louis Mathey, de cum ii răspunsei afirmativ, se întoarse şi dădu un ordin; imediat o armată întreagă de negri, servitori, săriră şi cât ai clipi din ochi, bagajul îmi fu ridicat şi dus la o barcă, cu care ajunserăm la chei, iar de aici cu o maşină mare, elegantă, la hotel, care se găseşte în centrul oraşului.

Ajungând în cameră, prima dorinţă ce o avui fu să mă odihnesc, şi după ce luai o baie, mă culcai.

Dar, vai, cu toate că eram la adăpost de muşte şi ţânţari, căci ferestrele camerei sunt prevăzute cu site dese şi un fel de tifoane apărătoare, totuşi nu-mi găsii locul din cauza căldurii. Cu tot ventilatorul electric, care se învârteşte încontinuu, fără a face zgomot, termometrul variază între 39—40°; vă închipuiţi ce poate fi la soare!...

În Djibouti nu am rămas prea mult timp, căci dornic de a ajunge cât mai curând în Abisinia, cea atât de îndepărtată de noi, am căutat să plec cât mai repede posibil, lăsând vizitarea acestui frumos port pentru data întoarcerii.

Şi acum, voi descrie una din cele mai scumpe călătorii din lume, cu trenul.

Dur înainte de a intra în amănuntele acestei interesante călătorii, pentru mai buna lămurire a cititorilor, voi spune, în treacăt, ceva despre linia ferată franco-etiopiană, care se întinde pe o lungime de aproape 900 km. şi a cărei importanţă creşte din zi în zi. Ea a fost realizată sub împăratul Menelik, care a înţeles că pentru a se dezvolta, ţara sa avea nevoie de un mijloc uşor de transport şi de un debuşeu mai rapid pe mare şi Oceanul Indian.

În 1893 un inginer elveţian Ilg şi un francez, numit Chefneux, au obţinut autorizaţia de a construi o cale ferată al cărei monopol a fost cedat Franţei. Cel care a avut însă iniţiativa unei lucrări atât de îndrăzneţea fost Chefneux. împreună cu câţiva prieteni şi în special cu elveţianul Ilg, au pus la bătaie banii de care dispuneau şi au realizat, după o muncă titanică, acest traseu de cale ferată, care, unind coasta franceză a Somaliei cu Abisinia, străbate semeţ deşertul torid, unul din cele mai grozave ce ni le putem închipui.

Această înfăptuire a unui plan măreţ, nu s-a făcut fără sacrificii. Mulţi au plătit cu viaţa îndrăzneala lor. Şi, această jertfă, o mărturisesc numeroasele morminte ce străjuiesc tăcute cele două panglici de oţel, pe care trenul aleargă grăbit, ducând spre atâtea locuri şi atâtea scopuri, oameni de tot felul, dintre care prea puţini se ostenesc să întrebe, cine se odihneşte sub pietrele arse de soare.

Învingând piedici de tot felul, pe care natura geloasă de liniştea ei, i le ridica în cale, luptând cu frigurile, cu ariditatea pământului, cu dogoarea soarelui, Chefneux şi tovarăşii săi au realizat o operă demnă de admirat al cărei punct culminant îl alcătuieşte podul, apeductul de pe fluviul Aouache, construit din metal şi beton armat, la o înălţime de aproape 80 metri deasupra văii şi întinzându-se pe o lungime de 150 metri.

Şi totuşi această lucrare nu fu văzută de toţi vecinii cu ochi buni. În special Anglia şi Italia, care aveau motive să nu dorească dezvoltarea Abisiniei, făcură multe dificultăţi. Ceva mai mult chiar, înăuntrul ţării se găsiră mulţi care se opuseră proiectului şi aceştia erau bătrânii şi preoţii înrădăcinaţi în obiceiurile şi credinţele lor. Dar cei porniţi la realizarea acestei opere nu se intimidară şi curajul lor fu cu prisosinţă răsplătit prin rezultatele obţinute.

Astăzi, nimeni nu se mai gândeşte, că într-un trecut nu prea îndepărtat, ca să mergi de la Djibouti la Addis-Abeba, trebuia să faci, nu trei zile, ci 2—3 şi chiar 4 luni. În drumul acesta atât de lung, călătorul îşi istovea puterile, luptând să învingă grozavele piedici ce i le scotea în cale, teribila „brusă africană", un bărăgan cu pământul roşiatic, uscat şi ars, ce se întinde cât vezi cu ochii în depărtare, populat de arbuşti subţiri, rari, fără frunze; de cactuşi şi arbori de gumă, mimoze şi liane... o vegetaţie urâcioasă şi pipernicită din cauza uscăciunii, totuşi interesantă şi frumoasă poate, prin particularitatea ei. Această vegetaţie se apără cu toţi ţepii ei de animalele ierbivore, care o pasc totuşi şi aşa. Iar printre aceste ierburi încâlcite şi ţepoase se strecoară, fără teamă, leoparzii înfometaţi, alergând după sprintene şi nevinovate gazele, hiene lacome, fugărind bieţii iepuri iuţi de picior, şi tot felul de animale, unele inofensive, cele mai multe primejdioase... Şi pe înserat se văd leii alergând în cârduri, ca berbecii.

De altminteri, binevoitorul meu interlocutor, proprietarul grec, dornic să mă facă să dorm liniştit îmi spuse în acea seară cu un ton asigurător:

„Stimate domn, să n-ai nici o frică peste noapte auzind urlete şi mugete: sunt hienele, şacalii, panterele şi alte fiare, chiar vin până în apropierea hotelului, dar nu se întâmplă nimic. Noi ne-am învăţat cu ele; cei mai periculoşi rămân tot şerpii, însă nici ei nu se apropie când simt mirosul otrăvii".

Într-adevăr, noaptea din când în când se auzeau urlete, şuierături, uneori zgomote adevărat infernale; poţi totuşi să dormi liniştit, dacă ai nervii tari... Şi în definitiv, o asemenea călătorie nu este recomandată celor... slabi de înger.

* *

Spre norocul nostru, dimineaţa, înainte de plecare, câţiva negri omorâră un şarpe boa pe când devora o gazelă. Cu lăncile lor tăioase, l-au răpus din câteva lovituri. Iuţeala şi precizia cu care vânătorii aceştia aruncau lăncile, erau uimitoare. Şarpele la prima lovitură îşi înălţă capul, şuieră prelung şi păru că este gata să se azvârle asupra negrilor. O a doua lovitură îl făcu să-şi plece capul semeţ, însă din coadă el izbea cu trosnituri puternice pământul încă vre-o câteva lănci aruncate şi zbuciumul reptilei se micşoră din ce în ce. M-am apropiat de el căci acum nu mai avea nici o putere; corpul său însă mai zvâcnea, pentru că, trebuie să ştiţi, agonia unui şarpe este foarte lungă.

La despărţire hotelierul îmi promise că-mi va da mie pielea şarpelui, dacă mă reîntorc spre Djibouti. El s-a ţinut de cuvânt şi într-adevăr când m-am înapoiat din Addis-Abeba, mi-a dăruit pielea de şarpe. Desigur că acest dar e de invidiat pentru un european...

* *

Pe la ora 7 dimineaţa începem a treia şi cea din urmă etapă a drumului spre Addis-Abeba, unde socotim să ajungem odată cu apusul soarelui. Ne urcăm în vagoanele, de pe acum încinse de căldură şi trenul porneşte spre platourile înalte care predomină fluviul Aouache; trece pe la Metahare, staţie ce poartă numele lacului sărat din apropiere şi se urcau pe flancurile unui masiv vulcanic numit „Fantale", străbătând printre blocuri mari de lavă, îngrămădite unul peste altul, formând o masă de metale topite, ce pare o mare încremenită în mijlocul unei furtuni ce i-a răscolit adâncurile.

La Oualankite trenul se opreşte. Copiii cu pielea de bronz şi ochii ca doi cărbuni aprinşi, oferă; călătorilor tot felul de fructe gustoase şi ouă proaspete, spre cumpărare.

Deşertul se termină, atingem pământul minunat al Mindjarului, grădina deliciilor, care în timpul sezonului umed este acoperit cu semănături strălucitoare frăgezime, verzi şi îmbelşugate.

Aici se văd culturi de tot felul, căci gospodarul împărat încurajează agricultura prin toate mijloacele, îndemnând pe supuşii săi să lucreze pământul in mod raţional, punându-le la dispoziţie maşini agricole, importate din America; creând pe lângă o şcoală de agricultură la Ambo, mai multe ferme model pe domeniile sale proprii. Bunăvoinţa şi străduinţele suveranului însă, se izbesc de inerţia şi ignoranţa celor mulţi, incapabili să înţeleagă care le este interesul.

Pe alocurea, de-a lungul liniei ferate, se zăresc câteva corturi, strânse unul lângă altul, iar în preajma lor, cămile, asini, catâri şi cai mici abisinieni cari dormitează. E o caravană care a poposit ca să se odihnească.

Caravanierii cu feţele lor bronzate şi ochii sclipitori, stau tolăniţi la umbra corturilor, privind fix înaintea, lor, ca şi când ar contempla încă vreunul din mirajele cu care îi amăgeşte adesea deşertul arzător.

Printre etiopieni, caravanierii, mi s-a spus, formează o clasă aparte. Ei se numesc „nagadis", adică neguţători. Veşnic pe drumuri, nedându-şi decât foarte puţin răgaz, ei străbat deşertul abisinian de la un capăt la altul, mergând în toate direcţiile, pătrunzând cu mărfurile lor în satele cele mai îndepărtate, unde sosirea lor, scoate din toropeala obişnuită pe paşnicii locuitori ai umilelor colibe.

Aceşti oameni n-au nevoie de tren ca să cutreiere ţara şi mijloacele lor de transport rămân tot cămilele sau catârii. Detaliu interesant: odinioară când caravanele traversau Mindjarul, se luau poverile după animale; lăzile, baloturile erau ridicate pe spatele oamenilor, care urcau astfel drumul îngrozitor de anevoios. De altminteri nici trenul nu-l urcă uşor, căci deşi i se mai ataşează o locomotivă, totuşi înaintăm cu destulă greutate, străbătând un peisaj ce se schimbă necontenit ca într-un caleidoscop. Munţi înalţi, ce par aşternuţi cu un covor de catifea, cu reflexe trandafirii se profilează măreţ pe cerul de un albastru profund.

Un adevărat paradis dumnezeiesc se desfăşoară înaintea ochilor, natura a adunat aci tot ce a fost mai minunat ca forme şi culori, ca să uluiască pe omul atât de sfidător. Trecem prin câmpii cu ierburi înalte şi lucioase, prin păduri pline de pomi fructiferi, de eucalipţi cari îmbălsămează văzduhul. Privirile ne sunt atrase de numeroasele vieţuitoare indiferente la trecerea balaurului de fier, încărcat de oameni. Marabuţi gigantici sunt ocupaţi cu căutarea şerpilor de hrană, stoluri întregi de vulturi împânzesc cerul, iar bibilicile sălbatice îngreuiază arborii, făcându-i din verzi, cenuşii, intr-atât sunt de multe. Ţipetele lor se amestecă cu strigătele stridente ale maimuţelor jucăuşe. Sute din aceste animale îşi trăiesc viaţa zglobie, iar printre mulţimea speciilor se distinge bine interesanta „goreza", maimuţa neagră cu o coamă albă ca o pelerină. Nimeni parcă nu se interesează de prezenţa noastră: doar din când în când vreo maimuţă mai fricoasă îşi opreşte tumbele la trecerea locomotivei, privind supărată spre noi. Mi s-a povestit totuşi, că uneori maimuţele devin chiar agresive, aruncând in vagoane cu ce nimeresc.

În această lume de basm, gazelele vin până la 20—30 de metri departe de linia ferată, privind blând şi mirate, iar zin-zinii, mari cât juncanii, rămân nepăsători in timp ce bufalii în cete numeroase o iau la fugă.

Dintr-un tufiş zbugheşte fricoasă şi sprintenă o civetă, un fel de pisică sălbatică, foarte apreciată pentru o materie pe care o secretează şi care răspândeşte un puternic parfum, numit „mosc". Mirosul acestui parfum extraordinar te ameţeşte. În Abisinia sunt chiar crescătorii speciale, mai ales în sudul ţării. Civeta din crescătorii este de altfel aproape aceiaşi ca înfăţişare şi obiceiuri ca şi pisica şi nu secretează acel parfum decât trăind într-o temperatură de peste 25 grade şi având o hrană abundentă mai ales bogată în azot.

Această secreţie parfumată se formează într-o punguliţă aşezată aproape de anus şi numai la cele de parte bărbătească. După câte mi s-a spus, o civetă bună produce pe săptămână între 20—30 grame de mosc. Acesta este exportat în mari cantităţi în străinătate, el formând baza majorităţii parfumurilor din comerţ.

După sprintena civetă, iată un şarpe boa, domol şi nătâng, care dispare leneş printre arbori.

Trenul înaintează mereu. Am impresia unui vis extraordinar, unei poveşti fantastice.

Este un adevărat paradis al animalelor în care vânătoare este strict interzisă din ordinul împăratului. Tot ce am parcurs în această regiune, adică o întindere de vreo 400 de kilometri, este sub protecţia împăratului.

Şi trenul goneşte mereu prin ţinuturile împărăteşti, in care augustul picior calcă rar...

Ne apropiem de capitala imperiului. Clima începe să se schimbe puţin, devenind mai răcoroasă.

Addis-Abeba

Când umbra serii începu să se aştearnă, călătoria noastră de trei zile se apropia de ţintă: Addis-Abeba, capitala Etiopiei. Locomotiva pufăie obosită scoţând nori groşi de fum pe coşul înnegrit de funingine. Şi pe drept cuvânt de 3 zile urcăm pieptiş şi acum am atins înălţimi de peste 2.500 metri altitudine.

Suntem la Addis-Abeba. Europa e acum departe, o amintire ştearsă. Colo în faţa mea, Addis-Abeba îşi muta rapsodia şi nimeni nu cred că ar putea rezista chemării, odată ce a cunoscut-o.

În româneşte numele de Addis-Abeba s-ar traduce: „Floarea Nouă". Capitala Abisiniei, este oraşul clădit de Menelik spre a satisface fantezia unei femei: împărăteasa Taitu. Mi s-a povestit cum împăratul Menelik venea, foarte adesea, împreună cu împarăteasa Taitu, prin aceste locuri, unde înainte erau numai câteva căsuţe indigene, şi unde se găseau nişte izvoare de apă caldă „Fil-Uaha”, ale căror calităţi naturale erau mult apreciate de abisinieni.

Entuziasmată de atâta dărnicie a sfintei naturi, admirând frumuseţea şi pitorescul locului împărăteasa
Taitu spuse într-o zi: „Cât mi-ar plăcea să am un cămin aici!"

Şi împăratul Menelik îi îndeplini dorinţa. Dar nu se opri aici, căci imediat dădu curtenilor săi şi celor simpatizaţi nenumărate şi vaste terenuri, pe care, fiecare şi-a ridicat, după plăcere, căsuţele tipice stilului, şi arhitecturii abisiniene.

Şi aici, în noul oraş, care mai târziu, în zilele noastre, a căpătat forma unui oraş european îşi strămută împăratul capitala. Au trecut câteva decenii de când „Floarea Nouă" a răsărit, şi încet, încet, s-a ridicat, şi-a înălţat trupul spre lumina civilizaţiei, pentru ca acum să intre în epoca adevărată de dezvoltare şi propăşire.

Ca un cactus, care înfloreşte după zeci de ani, aşa a crescut „Floarea Nouă", giuvaer ieşit din capriciul unei femei-împărătese, strălucind in inima continentului negru...

Când trenul se opreşte in gara din Addis-Abeba, nu-ţi vine să crezi cà mai eşti în Africa. O clădire impunătoare, elegantă, amenajată cu multă îndemânare, se înalţă în faţa liniilor ferate. Construcţie, relativ nouă, gara este opera francezilor, ca şi întreaga cale de drum de fier.

Această gară cu aspect european, ridicată după planurile arhitectului Barrías, până acum câţiva ani nu servea la nimic, căci răposatul împărat Menelik, nu permitea ca trenul să atingă capitala.

Din ce cauză? EI nu vroia ca vreodată, în urma vre-unui conflict, capitala imperiului său să fíe atacată, ca inamicul neprevăzut să aibă uşurinţa de a pătrunde acolo unde nimeni, niciodată, n-a pătruns cu forţa... ci numai cu voinţa de oţel a împăratului...

Terenul pe care este situată Addis-Abeba, cum şi locurile înconjurătoare, sunt atât de accidentate, încât a înainta cu piciorul un metru, înseamnă a cheltui energie cât pentru un kilometru...E uşor deci de stabilit imensa valoare din punct de vedere strategic a acestei aşezări, dar, totodată şi apariţia extraordinară a liniei ferate, care, străbătând aproape 900 km numai prin masive de granit lipsite de orice vegetaţie, urcă până la circa 2500 m.

Trenurile se opreau mai înainte la o distanţă de aproape 20 kilometri depărtare, iar călătorii veneau acolo la Addis-Abeba călări pe asini şi catâri.

Dar marele reformator al Abisiniei, înţeleptul împărat Menelik Selassie în cei patru ani de domnie, schimbă faţa şi concepţiile vechii Etiopii. Guvernul abisinian fiind de acord cu guvernul francez ca linia ferată să fie prelungită până în capitala imperiului.

Cum cobor din tren, cu toate că bagajele mele poartă etichetele „vămuit", puse la Dire-Daoua, vameşii mă iau iar în primire. Protestele mele sunt inutile, explicaţiile nu îmi sunt înţelese şi nici luate în seamă.

În definitiv, mă gândesc eu, lasă-i să caute, nu-şi fac decât datoria. Trebuie să mă supun.

Pe când vroiau să-mi desfacă sacul, un domn mustăcios şi cu ochelari, care se afla lângă mine, intervine, adresându-se vameşilor în limba abisiniană, desigur, arătându-le şi făcându-i atenţi că bagajul este supra-vămuit, deci să mă lase în pace. Apoi mi se adresă în franţuzeşte, spunându-mi că nu mai este nevoie de un asemenea control.

Mulţumindu-i şi rostindu-mi numele şi calitatea, protectorul meu de ocazie se recomandă: era coproprietarul Hotelului Imperial. Venise special la gară să mă primească, în urma telegramei primite din Dire-Daoua.

Om simpatic, coproprietarul hotelului „Imperial", îmi spune cu multă gentileţe că acum mă va conduce el şi să nu mai am nici o grijă; iar la un gest al său, câţiva hamali s-au repezit şi mi-au luat bagajele, fără ca eu să mai am timp să fac cea mai mică mişcare.

La ieşirea din gară, privirea îmi este atrasă de un monument măreţ, lucind puternic sub razele soarelui, ce se îndreaptă spre apus. Acest monument reprezintă „Leul Abisiniei". Coincidenţă interesantă, leul are la abisinieni o importanţă istorică şi simbolică tot atât de preţioasă ca şi faimosul leu al Veneţiei italiene!...

Monumentul a fost ridicat în memoria împăratului Menelik II-lea, şi oferit guvernului abisinian de către compania de căi ferate franceze. Un gest frumos, pe care abisinienii îl apreciază foarte mult.

„Leul Abisinian" este simbolul oficial al etiopienilor, şi figura lui se găseşte pe marea pecete a împăratului, cum şi pe moneda naţională.

Maiestuos, leul susţine cu o labă adusă spre umăr, emblema străveche a bisericii, crucea smălţuită în culorile imperiului: roşu, galben şi verde, încadrată în bronz.

În piaţa gării, în partea stângă, se află un frumos bufet, care aparţine căilor ferate, înconjurat de frumoase plantaţii, arbori şi flori, foarte asemănător parcurilor de recreaţie din oraşele Europei civilizate; de altfel plantele şi florile nu-s deloc rare pe aici; ele cresc din belşug şi îmbălsămează văzduhul cu parfumul lor exotic.

Cu o maşină luxoasă, simpaticul domn Mendrakos, aşa il cheamă pe însoţitorul meu, mă conduce la hotelul său.

D. Mendrakos este unul din membrii familiei d-lui Ballolacos, proprietarul mai multor hoteluri din diverse centre ale Etiopiei şi care are conducerea tuturor bufetelor şi cantinelor din staţiile situate în deserturile şi pădurile Abisiniei, pe parcursul liniei ferate.

Maşina aleargă nebună, în ron-ronitul vesel al motorului, pe un drum foarte îngrijit, mărginit de o parte şi de alta de eucalipţi, care îmbălsămează aerul din care se ridică vaporii parfumaţi, ce par nişte văluri... Drumul acesta leagă gara cu centrul oraşului, unde se întâlneşte cu vestita stradă Makonen, despre care voi scrie mai

departe.

Iată-ne ajunşi la „Hotel Imperial". O cameră, foarte bună, mare, luminoasă, care dă într-o grădină ca din basme, îmi era rezervată. De la fereastra ei, ochii mi se răsfaţă pe o privelişte minunată, aş putea spune aproape unică. Pomi fructiferi tropicali, de tot felul, încărcaţi de rod, plante superbe şi varietăţi extraordinare de flori împodobesc imensul parc.

Verdele copacilor îţi linişteşte ochii, te odihneşte, după un drum atât de obositor. În cameră, buchete mari din frumoasele şi gingaşele flori, puse în vase cu apă, îmi sporesc buna dispoziţie.

În fine, după rigorile Africii şi ale unui voiaj obositor, un duş este tot atât de necesar, ca şi pâinea la masă. Trecuse de ora 8 seara, când, răcorit puţin, coborâi la restaurantul hotelului. Trebuie să spun că hotelul este cu pensiune, preţurile variind între 8—10 thaleri pe zi.

Deşi la ora aceea atmosfera era liniştită — temperatura în Addis-Abeba schimbându-se de mai multe mi pe zi din cauza altitudinii, — n-am putut mânca totuşi cu prea multă poftă, — cu toată că-mi era destul de foame, — din cauza neobişnuinţei cu meniurile de prin partea locului.

În treacăt menţionez, că de a doua zi, patronul, om de ispravă, dădu ordin să mi se prepare ce doresc şi cum doresc. Verdeţurile, după cum vă puteţi închipui predominau. Robit de oboseala unui voiaj continuu de 23 de zile şi nopţi, bătut de razele necruţătoare ale soarelui, care-ţi moleşeşte trupul, mă grăbesc să mă duc la culcare. Simţeam nevoia unui somn adânc, fără grija unei plecări din zori, a doua zi.

Un pat moale şi curat îmi primi trupul trudit, iar somnul, atât de binefăcător, mă împresura de toate părţile. Ochii mi se împăienjenesc, pleoapele îmi cad.

Încerc să desluşesc prin cameră mobilele, să le disting contururile, dar nu izbutesc, deşi luna plină ca un ban de aramă, bătea în geam, aşternând în cameră covor de lumină verde-albăstruie, ca de vis.

O linişte desăvârşită părea că pusese stăpânire pe întreaga fire. Nu se auzea nici foşnetul uşor al frunzelor tremurate sub respiraţia nopţii. Am adormit.

Nu ştiu dacă somnul meu, însă, ţinuse mai mult de o oră, şi deodată mă trezii în nişte urlete înspăimântătoare, urlete de lei, de lei sănătoşi şi sălbateci, ce se luau la întrecere cu ţipetele hienelor şi cu lătratul şacalilor.

De unde vin răcnetele acestea de fiară? Zăpăcit şi intrigat, sar din pat, aprind lumina şi sun.

Abdu, un indigen care m-a servit tot timpul cât am stat în Addis-Abeba, sfios se arată în cadrul uşii şi ni o voce înceată, mă întreabă ce doresc? „Ce să doresc, d-ta n-auzi nimic?". Şi indigenul, dezmeticit, mă lămuri că totul se reduce la concertul seral pe care-l dau fiarele captive din grădina vechiului palat imperial „Ghebi'.

Nu voi uita în viaţa mea concertul acesta de Apocalips care mi-a stricat bunătatea de odihnă.

Răgetele leilor nu se potoleau; ba parcă mai rău se înteţeau. Mi-am dat seama că orice veleitate este complet înlăturată. Abdu observă enervarea mea şi socoti nimerit să mă consoleze.

Nu este nimic, musiu, aşa se vaită toţi pasagerii, când vin pentru prima, oară la noi. Vă veţi obişnui şi d-voastră cum ne-am obişnuit noi... N-am vrut să contrazic pe bine intenţionatul Abdu deşi consolarea lui nu-mi aducea de loc nici linişte, nici somn. Am putut constata chiar, că bietul indigen avea o deosebită consideraţie pentru fiarele din grădinile defunctului împărat Menelik, vorbindu-mi de ele cu mândria şi afecţiunea pe care nu le ai decât faţă de cei mai buni prieteni. Leii aceştia populează parcul de mulţi ani, şi în cuşţile lor enorme, cu gratii grele de fier, înşirate de o parte şi de alta aleii principale, ce duce de la intrarea în parc până la scările palatului, fac de strajă superbi şi marţiali. Cine intră la „Ghebi" trebuie să defileze prin faţa lor, şi îţi face impresia că te găseşti într-unul din palatele fermecate, din feeriile orientale. Îţi vine să crezi că trăieşti aievea un basm din ,,O mie şi una de nopţi".

Aceste animale au fost aduse aici din, dorinţa şi pasiunea împăratului Menelik. Închise de ani de zile, ele se distrează ziua, privind lumea, care trece prin faţa lor şi ospătându-se cu hrana bogată, sau rozând oasele ce li se aruncă cu dărnicie, de către îngrijitori.

Dar, toate aceste splendori, toată această linişte aparentă, dispare ca prin farmec noaptea, în ceasurile de odihnă, când apucate de nostalgia deşerturilor şi a pădurilor virgine, superbele fiare îşi înalţă sub bolta cerului smălţuit de stele, protestul răcnetelor lor.

Regele animalelor se revoltă şi strigă amarnic după libertatea pierdută, iar dinspre valea râului Makonen îi răspund adesea ţipetele hienelor şi lătratul şacalilor, care vin să se adape din apele acestui râu, ce poartă numele Rasului Makonen, tatăl împăratului.

Toate acestea mi le-a spus credinciosul Abdu. Căci am uitat să vă spun, că, dându-mi seama că noaptea este pierdută pentru mine, am preferat să ascult poveştile lui Abdu, decât să mă zvârcolesc în aşternut, în răcnetul fiarelor.

- Hei, musiu, îmi spune Abdu, se mai aud şi urletele câinilor noştri, care nu lipsesc de la nici o casă.

- Dar bine, mă Abdu, sunt turbaţi de latră aşa, sau a dat lepra în ei?

- Nu, musiu, nu, doamne fereşte, nu sunt nici turbaţi şi nici leproşi; câinii aceştia mari sunt o rasă specială, care urlă aşa de tare, încât prin urletele lor intimidează hienele şi astfel ne păzesc casele de atacul lor. Şi hiene sunt foarte multe pe la noi...

Într-un târziu, bietul Abdu care desigur, că aşa păţea cu toţi pasagerii în prima noapte, văzându-mă resemnat şi hotărât să nu mă mai supăr pe leii şi hienele din Addis-Abeba, îmi ură noapte bună şi mă asigură că spre ziuă zgomotele încetează. Cu adevărat: spre dimineaţă am adormit şi eu.

Soarele era sus de tot, când Abdu veni cu cafeaua. Deşi simţeam oboseala în oase şi aşi fi vrut să mai dorm, dorinţa de a vedea oraşul a biruit. Era prima zi plină, în capitala imperiului abisinian.

Mă îmbrăcai repede, băui cafeaua şi coborâi.

Soarele scălda totul în bogăţia razelor de aur. Sub lumina sclipitoare, de jur împrejurul hotelului se înşirau case frumoase, iar printre ele căsuţe pitoreşti indigene. Îmbinare de pictor maestru, din pânzele căruia se desprind o epocă şi o răscruce: trecerea Abisiniei vechi spre o alta nouă. Şi pe zi ce trece, căsuţele tipice, — din paiantă, rotunde, lipite pe dinăuntru şi cu acoperişul ca un vârf de con —, dispar din oraşul lui Menelik, pentru ca să facă loc caselor aparţinând civilizaţiei şi modernismului.

O lume care se pierde, lângă aceasta ce se ridică, înfloritoare şi triumfătoare.

Pe strada mare, pe strada Makonen ce duce la bufetul Ghebi, lumea forfoteşte în sus şi în jos, Marea majoritate o formează, bineînţeles, indigenii. Printre ei distingi imediat pe europeni, cu căşti, care îi apără contra arşiţei soarelui, căci cu toate că Addis-Abeba este situată la altitudinea Negusului nostru, soarele este tot aşa de periculos, ca în întreaga Africă, şi nu iartă pe cei de rasa albă, care nu se adaptează uşor acestui climat cotropitor.

Pe străzile pietruite şi asfaltate se simte clocotul mulţimii, dar nu mai mult ca un murmur, căci zgomot de încălţăminte nu se prea aude aici, unde indigenii umblă desculţi şi numai unii din ei, nobilii sau bogaţii poartă sandale, compuse dintr-o talpă uşoară şi două curele, una care se prinde de un deget şi cealaltă la călcâi. Înveşmântaţi în costumul lor naţional, alb, din cap până-n picioare, par nişte pinguini care imită felul de a fi al oamenilor.

Iată câteva imagini dintr-o Biblie ilustrată pentru uzul abisinienilor, dar făcută să legene şi să încânte copilăria... Sprijinit cu coatele de ghizdurile de piatră ale unei vechi fântâni, roasă de vremuri, un bărbat brun ca o noapte de vară, bea din ulciorul ce i-l întinde o femeie. Să fie Rebeca? Să fie Eliezer?... O femeie, în rochie roşie. cu dungi albe, trece pe strada năpădită de soare, cu paşi grăbiţi. Să fie oare Aghar căutând un ajutor zadarnic pentru Osmaelul ce stă să moară?...

Ce emoţionantă simplitate, ce frumuseţe maiestoasă a anticei vieţi pastorale... Addis-Abeba, oraş de vis...

Cu trăsături regulate, înalţi şi subţiri, adevăraţii abisinieni, par nişte statui. Cu pantalonii albi strânşi, pe picior ca cioarecii costumului nostru naţional, din regiunile de munte, ei poartă cămaşa până la genunchi, încingându-şi talia cu brâuri frumos lucrate, sau cu chimire de piele. Peste această îmbrăcăminte, abisinianul aruncă o mantie de pânză albă, un fel de togă romană, numită „sama" iar unii îmbracă o haină de lână, sau mai exact o pelerină, care în partea stângă superioară are un ţugui, ca o glugă, ridicat deasupra umărului, numită „kaba". Pe cap, unii din ei poartă pălărie mare de pâslă, de fapt, majoritatea bărbaţilor ca şi| femeile, umblă cu capul descoperit.

Cu pielea de culoarea havanei, femeile şi bărbaţii au liniile feţei foarte proporţionate, afară de buze, care în general sunt groase.

Propriu zis nici nu se poate spune că sunt negri, căci sub negrul aparent al pielii, se străvede albeaţa care le arată originea, de care ei se mândresc, de la Solomon şi regina Saba.

Femeile cu fruntea lată, poartă pe cap o adevărată dar nu atât de creţ ca al negrilor, ridicat în sus şi pe care-l piaptănă în foarte multe feluri.

Unele din ele îşi aranjează coafura parcă ar fi nişte cuiburi de păsări asemenea întrucâtva pădurencelor noastre din satele de munte ale Hunedoarei.

Îmbrăcămintea lor obişnuită este simplă şi se aseamănă mult cu a bărbaţilor. Seara, un îndrăgostit indigen s-ar putea uşor înşela, şoptind vorbe dulci unui bărbat... Numai că ipoteza este exclusă, deoarece odată cu apusul soarelui indigenii nu mai au voie să umble pe străzi, ci se retrag pe la casele lor.

Abisinienii — mai ales reprezentantele sexului frumos — iubesc mult gătelile şi decoraţiile.

Brăţări multe la mâini şi la picioare, cercei în urechi, multe şi variate şiruri de mărgele la gât, completează găteala femeii abisiniene.

Bărbaţii, aproape fără excepţie, poartă la gât crucea, simbolul creştinătăţii, crucea pe care a fost chinuit Isus pentru mântuirea lumii.

Ochii negri şi frumoşi ai abisinienilor sunt încercuiţi de farduri ce-i fac mai mari, mai sclipitori; unghiile vopsite fac deasemenea parte din cochetăria lor.

Nu vorbesc de femeile nobile, de soţiile şi fiicele personalităţilor, a căror îmbrăcăminte naţională este o adevărată minune, şi care refuză să-şi schimbe portul pe haine europeneşti, ci vorbesc aici de portul femeilor din popor şi din clasele mijlocii.

Femeia abisiniană are în ţinuta ei un aer de cenuşăreasă, de domniţă scăpătată, îmbrăcată în haine sărăcăcioase, ducându-se cu amforele pe umăr să ia singură apă de la izvor; o cenuşăreasă, care trebuite dintr-un moment în altul să lase jos povara şi să îmbrace costumul de prinţesă pentru a însoţi pe Făt-Frumos...

Cu cât ora înaintează, cu atât circulaţia străzii devine mai febrilă, căci trebuie să ştiţi că abisinienii îşi petrec toată ziua afară, pe străzi şi numai noaptea intră în căsuţele lor.

Împăratul lor de azi, care este un adevărat animator de energii, i-a pus pe toţi la muncă. Pieţele sunt pline de negustori şi de meşteşugari ambulanţi, unii din aceştia foarte iscusiţi în lucrări migăloase, adevăraţi maeştri.

De departe zăresc o îngrămădeală mare de lume şi aud o gălăgie neobişnuită. Trec indigenii cu catârii încărcaţi de mărfuri. Caravane întregi defilează pe străzi, îndreptându-se spre piaţa respectivă, de unde răsună reclamele orale şi îndemnurile de cumpărare, adresate publicului.

Automobilele claxonează de zor şi se strecoară cu greu prin forfoteala acestui turn al lui Babei. Vacarmul creşte şi curentul lumii mă duce în sus pe stradă, până spre piaţă.

Ochiul înregistrează: o stradă şi o piaţetă violent luminată de soare; grupuri-grupuri de neguţători, mantii largi, cu falduri bogate, o întreagă scenă transpusă în culori tari, puţină chromolitografie, puţină feerie. Iar în mijlocul acestui tablou, ce pare aproape neverosimil, un etiopian aproape gol, herculean, primeşte în zbor câte un pachet...

Strada cu viaţa ei mă distrează în chip deosebit; surprizele mă aşteaptă la fiecare pas; tipuri interesante de indigeni, femei, bărbaţi, şi copiii, cu felul lor inedit de a se comporta între ei şi faţă de străini, având un respect impresionant pentru un european.

În frământarea aceasta praful se ridică în nori uşori dar nimeni nu-l bagă în seamă.

Trec spre poştă, în dreptul căreia se deschide o frumoasă piaţetă, cu ronduri de flori, în deosebi crini şi trandafiri superbi. În mijlocul acestui mic paradis, tronează monumentul ridicat cu ocazia încoronării actualului împărat, Hailé Selassié I. Pe una din feţele monumentului este săpat în bronz „Leul Abisiniei", iar deasupra străluceşte „Steaua Imperială", insignele împărăteşti.

Şi acum, surpriza: monumentul este opera unui român macedonean, artistul-constructor Mihail Hâciu-Nakas, stabilit de mulţi ani în Abisinia.

* *

Ciudată şi atrăgătoare este piaţa abisiniană, judecând după marea piaţă din Addis-Abeba. Ciudată şi atrăgătoare ca şi întreaga ţară, ca şi poporul înrădăcinat în tradiţie, popor care păstrându-şi cu sfinţenie datinele şi obiceiurile, ori cât de vechi ar fi ele, nu se dovedeşte mai puţin apt a-şi însuşi cuceririle şi binefacerile civilizaţiei europene...

Sub soarele lucitor trăieşte o lume în ritm de marş; femeile aleargă cu copilaşii în braţe, cu ochii arzători ca para focului, râzând cu gura plină de mărgăritare.

Bărbaţii, negustori şi cumpărători, vorbesc, se tocmesc, se agită, căci vânzarea în Abisinia cere tocmeală nu glumă. Pentru un lucru de nimic, cel ce cumpără oferă un preţ, negustorul protestează, îi întoarce marfa pe faţă şi pe dos, mai lasă ceva din preţ, cumpărătorul pleacă, dar iar se întoarce, pentru ca după aproape o jumătate de oră, sau chiar o oră, de parlamentari şi năduşeli, indigenul să-şi ia obiectul, iar negustorul thalerul.

Thalerul este unitatea monetară a Abisiniei; o piesă de argint în greutate de vreo 28 gr. şi cam, de mări- mea patacei de 5 lei, pe care o aveam noi înaintea războiului mondial. Thalerul valorează azi între 5.50—5.60 franci francezi şi nu ştiu prin ce întâmplare, păstrează pe una din feţe, profilul unei femei, monedă la fel cu aceia bătută la 1870 de către Măria Theresa a Austriei.

Prin această lume grăbită, în care predomină ţăranii indigeni, veniţi din depărtări ca să-şi desfacă produsele şi ca să se aprovizioneze în schimb cu produsele oraşului, se strecoară cerşetorii, mulţi şi urâcioşi, care ca şi în centrele europene şi-au făcut din implorarea milei trecătorilor, o profesie, adesea foarte rentabilă.

„Nu de mult, — îmi povestea într-o zi hotelierul meu, — înainte de a sosi d-ta la noi, a murit chiar în piaţă un ciung, asupra căruia s-au găsit peste douăzeci de mii de thaleri...."

Şi nu e de mirare, căci după câte am observat aici, mila abisinianului de aproapele sărac şi în suferinţă, este cea mai mare virtute, iar flacăra ei trebuie să încălzească inima creştinului adevărat.

Terenul pieţei este imens, şi de jur împrejur este mărginit numai de prăvălii, unele clădite din piatră altele de paiantă, altele numai de scânduri, mai mari sau mai mici. În ele se practică comerţul regulat şi permanent.

Totuşi majoritatea schimburilor se face sub cerul liber ca în tot Orientul. Cea mai măre parte din prăvălii sunt ţinute de greci, apoi armeni, francezi si chiar germani. Se vând în ele articole de îmbrăcăminte pentru indigeni, broderii minunate ce fac atracţia pieţei, chimire brodate în fir de mătase şi metal, după modele foarte migăloase, cordoane de piele bătute în ţinte şi cusute cu fir, o gamă întreagă de cingători caracteristice portului naţional al abisinianului, şei de piele pentru cavaleri, valtrapuri de cai, cusute maestru în fir şi mătăsuri.

Toate acestea sunt expuse în vitrine, aruncate pe tejghele sau lăzi, ori atârnate sub pânzele întinse în faţa prăvăliilor şi care servesc de umbrar.

Un aspect caracteristic al pieţei din Addis-Abeba îl oferă mai ales indigenii croitori, care lucrează sub cerul liber, la maşinile lor de cusut. Din mâna lor răsar acele pitoreşti şi bogate costume naţionale. Ei lucrează neîntrerupt. Aşezaţi la rând ca în linie de bătaie, aceşti cusători, deosebit de activi şi nepăsători de ce se petrece în jurul lor, par a disputa o cupă, un campionat al vredniciei.

Mai toate mărfurile sunt indigene şi prea puţine de provenienţă europeană, indiană sau japoneză.

În special, tot ce priveşte îmbrăcămintea, e numai producţie naţională.

Gloata de oameni din piaţă e dată în lături, din când, în când, de şirul catârilor traşi de căpăstru, încărcaţi cu piei, cu amfore imense, în care indigenii păstrează un fel de băutură a lor specifică, asemănătoare cu berea noastră, apoi cu lemne de construcţie, lână, fructe, etc.

Catârul, mai mult decât cămila, este pentru abisinian cel mai preţios şi cel mai utilizat mijloc de transport.

Fără catâri, Abisinia nici nu se poate concepe, din cauza terenului grozav de accidentat, şi din cauza puţinelor drumuri regulate de mare trafic.

Caravanele sosesc tot mai numeroase, îmbelşugând piaţa cu produse tot mai variate.

Animaţia târgului sporeşte; schimburile devin din ce în ce mai active; praful, — pulbere fină a deserturilor, amestecată cu nisipul alb şi uşor —, pluteşte în atmosferă şi palpită ca o respiraţie a soarelui şi a pământului, de care indigenii îşi apără nările cu frunze moi de maghiran.

Dintr-o ulicioară lăturalnică izbucneşte jaletul unei melodii orientale, ţipată din chinvale şi îngânată de cimpoaie. Lumea se îngrămădeşte curioasă spre locul de unde vine cântecul, în timp ce maimuţele care însoţesc adesea caravanele se opresc din jocul lor, intrigate, spre a privi din vârful baloturilor cu marfă, sau de pe cocoaşa vreunei cămile la fel cu mulţimea oamenilor, ai căror strămoşi se zice că sunt...

Lângă alte ochiuri de prăvălii, văd nişte prăjini enorme pe care flutură, animate, o mulţime de cămăşi. Sunt magazine de... lingerie; în altă parte a pieţei dau peste prăvălii, în care se vinde un fel de făină, numită „tief", care provine dintr-o cereală ce seamănă cu meiul.

Acesta este pisat de femei în nişte piuliţe mari, scobite în trunchiuri groase de copaci. Din făina aceasta se face pâine indigenilor, pâinea abisiniană care se numeşte „endjera", foarte asemănătoare ca aspect cu lipia noastră.

Materiile de primă consumaţie sunt din abundenţă. Printre acestea, şi un fel de ardei roşu pisat numit „beryberry" şi un altul „mitmitta", foarte picant şi cu care se prepară mai toate mâncărurile indigene, punându-se chiar în lapte.

Carnea de obicei se prepară crudă şi se numeşte „brondo"; este de asemenea căutată, ca şi oalele cu miere. Trebuie să adaug, că mierea din Abisinia, este renumită şi se vinde în mari cantităţi, chiar sub formă de faguri. De altfel albinele abundă, aci, în patria florilor şi în special în zona cea mai înaltă, numită Dega. Din miere, etiopienii prepară o băutură savuroasă şi răcoritoare, care ţi se oferă pe la toate răspântiile.

Bogăţia pieţei abisiniene este remarcabilă. Pe piaţa din Addis-Abeba, unde se întrunesc mii de etiopieni, din toate părţile ţării, veniţi să cumpere sau să schimbe diferite produse, se fac cele mai multe cunoştinţe, se leagă prietenii, se încheagă chiar legături de inimă, cari au ca urmare căsătoria.

Privesc foarte amuzat galanteriile perechilor de îndrăgostiţi şi constat că şi la ei, ca şi la noi, femeia rămâne aceiaşi ispită vie, în ale cărei mreje bărbatul se prinde ca ţânţarul în pânza de păianjen. Am salutat pe Eva abisiniană cu mângâierea că şi ea va fi scos din paradis pe în veci păcălitul Adam, oricare i-ar fi fost rasa şi culoarea.

În drum spre hotel, sunt trezit din gândurile mele de o gălăgie infernală. La vre-o sută de paşi înainte văd o îngrămădire de oameni strânşi în jurul unui obiectiv comun. Mă apropii de grup şi, curând, înţeleg că doi indigeni se certau, iar un poliţist sosise să-i împace.

Ca doi etiopieni să se certe nu este lucru de mirare, căci aceşti oameni sunt extrem de susceptibili. Pentru un gest de nimic, pentru o vorbă ce li s-a părut nelalocul

Dar oricât de mânioşi ar fi, fi nu înjură niciodată de sfinţi, cruci, cum se înjură pe malurile Dâmboviţei şi chiar pe meleaguri mai puţin orientale...

Pentru abisinian, cea mai gravă şi mai urâtă injurie este să spui unui bărbat „muiere" sau „buta" ce însemnează „ochi rău", etiopienii având mare frică de deochi. Iată, scăldată în bogăţia razelor de soare, trece o tânără fată, călare pe catâr, însoţită de o mulţime de servitori. Cu părul negru scânteietor, împletit în multe codiţe, capul fetiţei pare o reproducţie a capetelor de femei ce se profilează pe zidurile vechi ale mormintelor egiptene... Câtă fineţe în trăsături, câtă regularitate şi câtă frăgezime... Togile slugilor se ridică pentru a face paravan stăpânei, ferind-o de „ochii răi"... Şi frumoasa stăpână trebuie apărată. O umbreluţă roşie, ţinută de o servitoare deasupra capului, se coboară spre faţă... şi umbreluţa apără pe stăpână de diavol.

Dar să mă întorc la cearta etiopienilor...

Mânia etiopianului nu ţine mult. În scandalurile de stradă, după ce poliţistul, în limita posibilităţii, stabileşte culpa fiecăruia, cei doi beligeranţi, după ce s-au ocărât bine, pleacă împreună, adesea braţ la braţ, ca cei mai buni prieteni. Ei nu ştiu ce este ura, nici pizma şi aceasta este încă o lătură simpatică a caracterului lor.

Străinul, care asistă la astfel de scene, rămâne foarte contrariat, obişnuit cum e cu exagerările şi complicaţiile scandalurilor din alte ţări.

Grupul curioşilor care se strânge în jurul celor care se ceartă, rămâne şi el satisfăcut, când cu coatele, beligeranţii îşi fac drum prin mulţime şi se depărtează râzând, în cele mai bune relaţii. O comedie în aer liber... fără taxe de spectacol...

De altfel, poliţiştii abisinieni sunt obişnuiţi cu astfel de manifestări, care zilnic se repetă. Poliţiştii se deosebesc de restul indigenilor prin uniforma kaki, soldăţească, prin casca asemănătoare celor coloniale, sau şapca pe care o poartă traversată de o panglică colorată în verde, galben şi roşu, tricolorul ţării.

„Cauciucul" poliţiştilor noştri este înlocuit la cerberii ordinei publice din Addis-Abeba cu un fel de cravaşe, făcută din vână de hipopotam.

* *

Dincolo de piaţa mare a Addis-Abebei, înaintând pe strada principală „Makonen", stradă mare şi asfaltată, întâlneşti un arc de triumf de dimensiuni apreciabile. Acest arc, nu ca al nostru , a fost ridicat cu ocazia încoronării împăratului Hailé-Selassié I. Pe frontispiciul acestui simbol de prea-mărire şi supunere a unui popor stă scris cu litere de aur: „Trăiască împăratul Hailé Selassié".

În acest punct este piaţa-staţie de automobile; Addis-Abeba numără peste 1600 de asemenea vehicule.

Strada Makonen, se prelungeşte dincolo de arc, dreaptă şi străjuită de arbori, — în special de eucalipţi, cari abundă în Abisinia, — ajungând până în piaţa centrală Sf. Gheorghe, unde se află catedrala cu acelaşi nume şi în faţa căreia se înalţă într-o grădina plină de flori si plante statuia împăratului Menelik.

Monumentul este gigantic, turnat în bronz şi placat cu aur de 24 carate, pe o grosime de 2 mm., ceea ce-i dă o strălucire orbitoare, sub razele toride ale soarelui african, care pare că-l incediază. El reprezintă pe răposatul împărat călare.

— Înainte cu mulţi ani, îmi povesteşte însoţitorul meu, în acest loc exista un arbore mare, bătrân, un ienuper, care servea Vinerea, ziua sortită condamnaţilor. Acest arbore se numea „arborele lui Menelik". Timpurile însă s-au schimbat şi odată cu ele şi moravurile, arborele morţii a fost tăiat, iar, în locul lui se înalţă azi această minunată bijuterie.

Strălucirea fantastică a acestei statui, ca şi monumentala şi majestoasa catedrală te fac să uiţi cu desăvârşire că eşti în Africa popoarelor sălbatece, în acel furnicar de rase amestecate, indigeni, musulmani, israeliţi, naturalizaţi, spanioli, italieni, francezi, berberi, urmaşii sălbaticelor triburi.

În adierea miresmelor de flori, ne îndreptăm încet spre catedrală. Înconjurată de un zid mare de piatră, catedrala are ceva din măreţia Sfintei Sofia din Istambul, deşi de departe zidurile din piatră îi dau mai degrabă aspect de cetate.

Printre alei de flori mirositoare ajungem în faţa sfântului locaş. De formă, aproape rotundă, ortogonală, pe din afară catedrala Sf. Gheorghe n-are nici o pictură; o arhitectură simplă o caracterizează. Acoperişul ei este o cupolă terminând în vârf cu o stea de aur, ale cărei raze susţin un ou de struţ. Această stea, îmi explică însoţitorul, simbolizează biserica ce păzeşte sufletul de păcat, după cum struţul îşi păzeşte ouăle de pericol. În acest sfânt locaş, ridicat de împăratul Menelik, a fost încoronat împăratul Haile Se-lassie.

De jur împrejur catedrala are o prispă circulară de piatră cu 5—6 trepte, care o înconjoară ca o încingătoare. Biserica are patru intrări, în patru puncte cardinale.

Ne întâmpină miros de smirnă şi tămâie. O linişte desăvârşită domneşte în casa lui Dumnezeu. Cu paşi uşori intrăm. Un murmur, o rugăciune se înalţă, ca un suflu dumnezeiesc...

Catedrala are două galerii concentrice, despărţite prin coloane mari de piatră, prima rezervată femeilor, a doua bărbaţilor, iar în mijloc, închis, încât nu se poate vedea nimic, este altarul, de unde se înalţă mereu ruga smerită a preotului.

Pereţii altarului ca şi pereţii înconjurători ai staulului locaş, sunt acoperiţi de fresce, rudimentar executate, dar foarte expresive în asimetria lor. Ai crede că te găseşti într-o biserică veche, de sute de ani, când pictura religioasă era în faza dibuielilor ei smerite. Figuri smolite în trăsăturile cărora se vede suferinţa, ochii prea mari în raport cu întreaga figură, sunt prinosurile unei arte religioase, care trebuie preţuită mai mult pentru sinceritatea şi curăţenia intenţiilor sale, lipsită de manierism şi tehnică savantă. Prin liniile ei naive şi simple, pictura aceasta exprimă totuşi smerenia creştinească şi martirajul sfinţilor. Domină culorile stinse şi aproape aceleaşi scene religioase se repetă peste tot. Dar sfinţii cei mai veneraţi care se găsesc mai adesea reprezentaţi în iconografia abisiniană, sunt sfântul Gheorghe pe calul lui eroic, sfântul apărător al abisinienilor, Sfânta Fecioară Măria şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Nici figurile regilor nu lipsesc din pictura bisericii; prezenţa lor pe pereţii bisericilor ar fi ceva asemănător cu reprezentarea ctitorilor bisericilor noastre.

Din mulţimea scenelor religioase, reprezentate pepereţii localului de închinăciune etiopian, una din elemi se pare cu deosebire interesantă prin povesteacare a creat-o. Poveste are mai multe variante. Reţin aici pe cea auzită din gura unui armean bătrân,care desigur şi el o va fi auzit de la altul, şi aşa maideparte.

Astfel, spune povestea, că un om foarte rău, un tâlhar şi un criminal blestemat, nu părea mulţumit decât atunci când făcea o faptă rea. Şi cucât un act al său era mai odios, cu atâta păreamai satisfăcut. Fugea toată lumea din calea lui, fugeau chiar şi leproşii. Făcând cele mai mari blestemăţii, ajunsese cu timpul să nu-lmai mulţumească nici tâlhăriile la drumul mare, nici crimele obişnuite. Căută altceva... Şi astfel, într-o zi, îşi omorî soţia, o ciopârţi şi o aruncă la câini. Dar nici aceasta nu-i satură setea lui drăcească de a împrăştia răul şi jalea.

Îşi omorî, unul după altul, toţi copiii şi cu cruzime le bău sângele şi se ospăta din carnea lor.

Iată însă că într-o bună zi, plecând după noi cruzimi, întâlni un lepros, culcat lângă nişte buruieni uscate; pofta lui de crimă şi cruzime îl făcusă se ducă lângă dânsul, ca să-lomoare şi să-i mănânce carnea. Când îl văzu însă sfâşiat de răni şi nenorocit — oribilă zdreanţă omenească — pentru prima dată, în viaţa lui, simţi scârbă şi îşi întoarse faţa. Nenorocitul lepros, din cauza, bolii, nu mai putea înainta, căzuse jos şi văzând pe omul care se apropiase de el, îl imploră să-i dea un strop de apă, căci sufletul lui era ars de sete.

Mila, pe care acel om, rău — adevărat demon —, n-o cunoscuse până atunci, îi înfiora pentru prima oară sufletul şi un îndemn lăuntric necunoscut îl făcu să alerge departe şi să aducă un pumn de apă cu care răcori buzele pârjolite de sete ale bolnavului.

Veni apoi ziua când demonul cu chip de om, părăsi viaţa pământească şi trebui să apară în faţa judecăţii dumnezeieşti. Păcatele mari apăsau greu pe vinovat şi Balanţa îşi regăsi cumpăna, iar omul care fusese al Diavolului, fu dus printre îngerii raiului.

Nu departe de catedrala Sfântului Gheorghe, în dosul ei, dai de piaţa de zarzavat, fructe, cereale şi alte articole alimentare. Piaţa... Câteva umbre albe pe un cer albastru ireal... O îngrămădire compactă de oameni şi de animale, pe care soarele le exasperează. O cireada de berbeci, legaţi unul de altul de coarne, îţi sfâşie inima cu behăitul lor... Mai încolo, adevărată viziune biblică: sub cerul de o neasemuită puritate, se îndreaptă spre târg, un neguţător de capre. Zgomotul încet al cirezii în mers pare muzica unei ploi de vară pe frunzele nemişcate ale copacilor.Dar un răget al catârului, peste care cade cravaşa usturătoare astăpânului, mă trezeşte din vis să privesc:

Tot felul de seminţe, tot felul de cereale, fructe tropicale, multe verdeţuri cunoscute şi pe la noi, cu deosebire că în Abisinia recolta este continuă (de 2—3 ori pe an), apoi carnea, pâinea şi alte alimente fac bogăţia acestei pieţe. Carnea este enorm de multă şi foarte ieftină: un berbec întreg, care ar cântări 18—20 kgnumai carne, se poate cumpăra pe o jumătate de thaler, sau cel mai scump pe trei sferturi de thaler, ceea ce ar face vre-o 3—4 fr. fr. Carnea de oaie se consumă cel mai mult, şi mai puţin carnea de vacă; se poate cumpăra un bou întreg cu 7—8 thaleri. Nimic nu lipseşte din piaţă, afară de peşte, care se aduce foarte puţin, 1—2 vagoane, şi aceasta, rar de tot. Cum poate ajunge la o populaţie atât de numeroasă?

Găinile de asemenea foarte ieftine, — o specie de găini pitice — se vând câte 7—8 şi chiar zece bucăţi la un thaler; ouăle, la fel; se pot cumpăra 150 pentru un thaler, adică circa 25 bani de ai noştri bucata.

După cum vedeţi, piaţa alimentară este şi foarte îmbelşugată şi extrem de ieftină. Cu câţiva gologani, Etiopianul poate trăi o zi întreagă. De altfel, aceşti oameni buni, drepţi, sinceri şi îndatoritori, sunt prin firea lor foarte puţin pretenţioşi, mulţumiţi cu puţinul ce câştigă.

Tot în piaţa de alimente se vând şi obiecte de pământ şi piatră; oale, un fel de farfurii, amfore, etc. şi tot aici se mai vând asini şi catâri.

* *

Din piaţa Sf-tul Gheorghe, strada Makonen se prelungeşte în stânga pieţii, mărginită de tot felul de prăvălii, aparţinând în cea mai mare parte grecilor. De-a lungul ei flori şi aceiaşi bogăţie de eucalipţi, cari dau umbră şi miresme îmbătătoare. Strada Makonen, coboară mai spre râul cu acelaşi nume, dincolo de care se găseşte „Ghebi"-ul (vechiul palat imperial), apoi noul palat al împăratului actual, în stil european, şi mai departe, la vre-o şase kilometri, legaţiile străine.

Până să ajungi însă la râul Makonen, în stânga şi în dreapta străzii, se fac nişte ulicioare mici,înguste pa/alele între ele, careurcă pe deal; văzându-le ai impresia unui cartieroriental; una lângă alta se aliniază aici căsuţele indigene.

Nu lipsesc nici colţurile deochiate, în care preotesele amorului îşi vând farmecele indigenilor pentru că rar de tot se rătăceşte până aici pe aceste potecuţe pietruite vreun alb.

De cum apuci să intri pe aceste străzi, te veziasaltat de invitaţiuni discrete; un colţ de perdea ridicat, un zâmbet fluturat,o ocheadă, sau chiar chemări înşoaptă.

Înainte vreme, pe uşa sau perdeaua casei acestor preotese ale amorului, era făcută ca semn distinctiv o cruce. Dar credinciosul împărat a interzis riguros, sub ordin de grea pedeapsă, această profanare.

Strada Makonen, strada principală a Addis-Abebei este foarte frecventatăîn tot timpul zilei; oamenii inveşmântaţi în togile lor albe, trec grăbiţi, iar printre ei europeni care se îndreaptă spre legaţii şi alte instituţii, cum şi după diverse cumpărături, aici fiind după cum am mai spus, centrul magazinelor mari.

Când doi prieteni seîntâlnesc, ,,Tema-yestelegne'',adică bună ziua, sunt primele vorbe cu care se întâmpină indigenii-prieteni, după care urmează o plecăciune, două şi chiartrei, până la pământ, o strângere de mână, şi apoi se depărtează fiecare, adresându-şi tot felul deîntrebări curtenitoare până cenu se mai aud. Mi s-apărut foarte curios, la începutvăzându-i că îşi continuă discuţia chiar după ce sedespart; ce-ţi face nevasta, ce-ţi fac copiii, cum îţimerge gospodăria?....-

Dar găinile, caprele? soacra este sănătoasă...? Acestea sunt cuvintele schimbate între prieteni, pe măsură ce se depărtează unul de altul.

Indiferent de rangul social, etiopienii se respectă unul pe altul, având stimă mare,mai ales, pentru batrâni. Politeţea etiopiana merge până acolo, încât dacă se întâlnesc pe stradădoi şefi călări, fiecare înconjurat de servitorii săi înarmaţi, cel mai tânăr, sau cel mai mic în grad, ca să salute trebuie să coboare de pe cal. Şi pe strada Makonen trec mereu şefi, cavaleri, unii venind în Addis-Abeba, spre a se duce la palat, sau la tribunalul cel mare indigen, alţii părăsind capitala.

Urmăresc cu viu interes acest dute-vino al cavalerilor învesmântaţi în alb, escortaţi de credincioşii şi voinicii lor servitori, — spun voinici, căci aceşti oameni sunt în stare să alerge 15—20 kilometri după trapul calului fără să simtă nevoia odihnei.

Ajuns la râul Makonen, care brăzdează un colţ din oraş, ţi se oferă priveliştea unui tablou de o frumuseţe rară. Cele două maluri ale râului sunt înveşmântate în bogată vegetaţie, flori şi tot felul de plante, în umbrişul cărora mii şi mii de păsări ciripesc şi cântă cu voioşie. Arborii tropicali îşi pleacă ramurile spre apa ce vine şerpuind din munte, subţire şi mică. Tot sărind din piatră în piatră, creşte, se face mare, ajungând în dreptul oraşului cam cât Dâmboviţa noastră. Râul Makonen, bătrânul râu împodobit cu flori şi în care femeile frumoase şi tinere vin să-şi spele cămăşile, tremură, fuge, clocoteşte parcă de groaza aducerii aminte, din vremea când era martor — primul martor — al unor condamnări la moarte, cum rar s-a auzit... Căci, pe vremuri, când civilizaţia nu pătrunsese în Imperiul abisinian, anumiţi condamnaţi erau sortiţi să moară sub lovituri de pietre pe malurile acestui râu, care se înroşea de sânge. Acolo, unde altădată vinovaţii erau supuşi la cele mai îngrozitoare chinuri, acolo unde rânjea moartea, azi locurile acestea au devenit un paradis de recreaţie şi de petrecere pentru întreaga populaţie din Addis-Abeba.

Albia raului Makonen nu este canalizată, dar tocmai de aceea frumuseţeaei este neîntrecută.

Cele două maluri ale râului sunt legate aici — în dreptul străzii Makonen — printr-un pod mare de fier

şi beton armat. De o parte a podului se întinde Addis-Abeba, de cealaltă, după cum am mai pomenit, cartierul Ghebi-ului.

În stânga, îndată ce treci podul, se lucrează la o biserică nouă, modernă. Linia veche a sfintelor locaşuri din Abisinia este părăsită şi o arhitectură asemănătoare stilului nostru i-a luat locul. Noul locaş va fi biserica împăratului. Planurile de construcţie sunt europeneşti, edificiul se lucrează însă numai de indigeni. Pe vremea când eram la Addis-Abeba, echipe de lucrători lucrau febril la înălţarea sfântului locaş, carecred că până acum a şi fost terminat.

* *

În timpul cât am stat în Addis-Abeba, am făcut cunoştinţa unui român macedonean, despre care am pomenit fugitiv în altă parte a cărţii. E vorba de d. M. Nakas Hâciu, om între 45—50 ani, care auzind că sunt român, nu a ştiut cum să se arate mai atent şi cum să mă îndatoreze mai mult. M-a invitat la el acasă ca să-mi servească ciorbă şi mâncăruri româneşti. E ceva pentru un valah ca mine care se trezeşte în deserturile Africii!M-a însoţit atunci când timpul îmi permitea, iar când afacerile îl reţineau, mi-a pus la dispoziţie catârii, sau cum le spune toată lumea în Abisinia „mulet" şi servitorii săi, spre a mă conduce unde doream.

Dar ca să vizitezi anumite locuri în Abisinia, iţi trebuie şi o „carte blanche", pe care bineînţeles că o obţinusem de la ministerul afacerilor străine, prin intervenţia d-lui dr. Zervos, despre care voi vorbi în alt capitol.

Astfel, într-o zi, plecai călare pe „mulet", însoţit de un boyal d-lui Nakas, ca să vizitez Ghebi-ul, locul unde sunt întrunite vechile palate imperiale, marele tribunal indigen, noul palat, mausoleul împăratului Menelik şi altele.

Ghebi-ul acesta, un fel de Versailles al Addis-Abebei, este o adevărată cetăţuie imperială.

Boyul mă aşteaptă. O pornim în soarele necruţător ce scaldă totul în lumina sa puternică şi catârii gonesc pe străzi, de parcă ar fi urmăriţi de necuratul.

Strada, — panglică albă — se întinde, se desfăşoară în faţa noastră şi catârii o fac să dispară sub copitele lor mici şi lucioase, care gonesc mereu.

În vântul cursei, puritatea aerului, — deşi e atât de cald — îţi răneşte nările.

Cu o „carte blanche" în buzunar mă simţeam mare şi tare, pentru că eram sigur că toate porţile mi se vor deschide.

Nici n-am prins de veste când am coborât strada Makonen, când am traversat râul; m-am găsit deodată în faţa marelui for politic şi reşedinţa imperială a Abisiniei, în faţa acelui Versailles Etiopian, care este Ghebiul.

La poartă, lume imensă aştepta cu răbdare să-i vie rândul spre a intra, fie la palat, fie la marele „Chilot", acel mare tribunal indigen, unde se decide soarta vinovaţilor în ultima instanţă.

Diverse personalităţi din Imperiu, mari demnitari, cavaleri însoţiţi de servitori, preoţi, funcţionari abisinieni, se înghesuiesc aici, la trecerea... Rubiconului.

Servitorii stau smeriţi cu scuturile gătite de sărbătoare, catârii cavalerilor bat uşor din copite, învăluiţi în valtrapurile roşii ce-i acoperă — roşii, ca să-i păzească de deochi. Armele seniorilor, ca şi ale slugilor stau rezemate de zid în aşteptare. Şi trec ceasuri, şi trec zile, chiar săptămâni, până ce abia unii din ei reuşesc a fi primiţi.

Ghebi-ul este format din mai multe curţi concentrice. Prirna poartă, ca şi a doua, stau mereu deschise, însă păzite; cea de a treia este închisă.

Ajuns în faţa primei porţi, desigur, deschisă, dau o cravaşa catârului meu şi în trap traversez curtea.

— „Non, musiu, non musiu", aud ca prin vis, dar nu ştiu cine ţipă şi la cine ţipă. Şi mai dau o cravaşe telegarului meu.

Înainte, însă, de a pătrunde în a doua curte, un grup de gardieni mi-a ieşit înainte, oprindu-mă. De ce?

Orice încercare deexplicaţie a fost inutilă; indigenii-gardieni nu cunosc altă limbă şi nu vor să ştie de nici o argumentare. Ce să mai lungesc vorba; m-au dat pur şi simplu afară...

Escortat de garda mea improvizată, mă întorc călare pe catâr la poartă, undeboyul meu, amărît şi răguşit, — căci el strigase, — îmi dădu explicaţii, că nu se poate intra la Ghebi cu catârul. „Carte blanche" nu era şi pentru animale...Lăsai catârul la poartă şi pornii din nou, de dataasta pe jos, pe aleea unde intrasem călare, însoţit deaceiaşi gardă...

De o parte şi de alta a ahei, sunt înşirate dupăcum am spus, enormele cuşti cu faimoşii lei imperiali, primii paznici ai Ghebi-ului.

Cetăţuia Ghebi-ului, cu toate curţile ei, este formată din diverse clădiri, ridicate fără nici o normă, fără nici un plan, probabil atunci când s-a simţit nevoia. Unele din piatră, altele din cărămidă sau din lemn, ba chiar din paiantă, în culori diferite, nearmonizând între ele.

Parte din ele sunt acoperite cu un fel de tablă ondulată, şi care, în bătaia soarelui par valuri de mare, cu irizări de incendii. Aproape toate aceste clădiri, au păstrat stilul abisinian, adică forma unei clăi de fân, ceea ce le face să semene cu nişte chioşcuri imense.

Ajungând la a treia poartă, după ce arătai „carte blanche", porţile mi se deschiseră larg. Aci sunt palatele Ghebi-ului, care au multă asemănare cu casele noastre vechi boiereşti, de la ţară, înconjurate de geamlâcuri. Aici a fost reşedinţa bătrânului împărat Menelik, care nu a fost aproape cu nimic schimbată de noul împărat Haile Selassie, omul cel mai activ din imperiu. În mijlocul grădinii, dintr-un havuz original, construit de un bătrân armean, ţâşneşte apa cristalină în plescăituri monotone.

O lume întreagă trăieşte la Ghebi; un al doilea oraş; militari, vechi credincioşi de ai lui Menelik, demnitari, preoţi, cavaleri, soldaţi, o lume agitată şi preocupată.

În dosul celor două palate, mai departe, într-o linişte desăvârşită, se înalţă mausoleul lui Menelik. 0peră a unui arhitect german, mausoleul în stil florentin, are forma rotundă din piatră, şi se termină cu o cupolă.

În acest loc unde se odihneşte trupul împărătesc, se oficiază zilnic un serviciu religios. În mijlocul capelei, sub trei plăci albe de marmoră, dorm somnul de veci trei capete încoronate: împăratul Menelik la mijloc, de o parte împărăteasa Taitu, soţia, şi de cealaltă parte, împărăteasa Zauditu fiica lui.

Deasupra mormântului lui Menelik se află o pictură reprezentând pe împărat într-un fotoliu,, având pe cap mitra împărătească şi la picioare, culcat un leu.

În jurul palatelor imperiale de la Ghebi, se învârteşte toată viaţa politică, socială şi chiar religioasă a Abisiniei. Aici sunt toate instituţiile de seamă, toate ministerele, aci pulsează îndeosebi centrul politic, administrativ şi diplomatic al imperiului.

Semnificativ e faptul, că, Abisinia are parlament, unde se dezbat nevoile ţării, se făuresc legi şi se iau toate hotărârile importante, fireşte de acord cu împăratul.

Ca şi la noi, Suveranul Abisiniei deschide sesiunea parlamentară. Parlamentul are un local nou, care face cinste Addis-Abebei. Ridicat în mijlocul unui parc înflorit, frumosul edificiu în stil cubist, a fost inaugurat abia anul trecut, în Noiembrie.

Sala de şedinţe este foarte mare, chiar impunătoare. De jur împrejur este prevăzută cu loji rezervate personalităţilor abisiniene şi europene, iar la mijloc cu o lojă mare cu draperii grele de catifea, susţinute de emblema imperială.

În sfârşit, tot în cetatea Ghebi-ului, ceva mai izolat de acest grup de edificii ocupate de diversele instituţii, se înalţă în plină lumină noul palat al împăratului Hailé Selassié, unde am fost primit în audienţă. Un palat curat european, în mijlocul unei grădini, în genul grădinilor apusene, deosebindu-se însă, prin flora şi fauna, specifice ţinutului. Ridicat numai în şase luni, din dorinţa împăratului, acest frumos palat, unde domneşte bogăţia şi bunul gust, a fost parcă ridicat ca o demonstraţie în plus a tendinţei spre civilizaţia europeană, de care este însufleţit Hailé Selassié pentru imperiul lui.

În acest nou palat, împăratul nu primeşte decât străini.

Ceva mai departe de noul palat imperial, se află terenul pe care se fac alergările de cai mici, hipodromul Addis-Abebei, ale cărui curse au loc odată pe săptămână, şi la care de multe ori asistă şi împăratul.

Lângă hipodrom întâlneşti terenul de aviaţie cu hangarele şi atelierele respective. După ce ai parcurs apoi un drum cam de vre-o şase kilometri, drum foarte bun şi bine întreţinut, te găseşti în faţa pitorescului cartier al legaţiilor cu măreţe locuinţe, ca acelea ale Italiei şi Germaniei, cu vile cochete şi curate în mijlocul unor parcuri de vis. Aici e splendida colonie a legaţiilor străine, ale căror terenuri au fost donate de împăratul Menelik.

De altfel, sunt foarte puţine terenuri în Addis-Abeba, care aparţin străinilor şi acestea nu cumpărate, ci donate de împărat, fie pentru serviciile aduse, fie din calcule politice ori chiar economice şi estetico-urbanistice, în vederea încurajării marilor construcţii şi modernizării oraşului.

Căci, există o lege în Abisinia, care opreşte împroprietărirea unui străin, pe orice cale; singur împăratul poate dărui un teren, sau împroprietări pe un european. Şi legaţiile au fost împroprietărite de Menelik.

Cea mai originală dintre vile este aceea a legaţiei Franţei, construită în armonie cu stilul specific al Abisiniei, cu elemente de rusticitate indigenă încadrată în liniile şi confortul modern. În mijlocul unei vaste grădini de vre-o 40 hectare râd în soare edificiile cochete ale legaţiei franceze, iar parcul din faţa lui, plin de trandafiri şi garoafe îmbată pe fericitul vizitator ce şi-a rătăcit paşii în vecinătatea lui...

Pitoreasca şi originala capitală a Abisiniei, care după cum am mai spus, se întinde pe o mare suprafaţă, este minunat aşezată între munţi acoperiţi de întinse păduri. De unde până mai acum vre-o câţiva ani, ca să nu spun câteva decenii, aci nu era decât un biet târg, care lăsa mult de dorit pentru un european, azi „Floarea Nouă" a luat o mare dezvoltare şi este pe cale de a deveni un oraş european. Lumina electrică nu mai este o minune pentru Etiopieni, şi nu mai trebuie de cât puţin timp ca ea să se extindă asupra ultimelor cartiere ale oraşului. Sala tronului de odinioară, una din primele construcţii ridicate aici, a fost transformată după toate cerinţele civilizaţiei. În această clădire modernizată, împăratul primea de obicei pe străinii diplomaţi şi pe miniştri. Acum străinii, după cum am mai spus, sunt primiţi în noul palat.

Împărăteasa, ca şi toate soţiile capetelor încoronate din Europa, are în palatul ei doamne de onoare dintre femeile cele mai aristocrate şi dintre femeile etiopienilor cu titluri, mai multe secretare şi persoane de gardă personală.

Addis-Abeba este înzestrată cu poştă încă din timpul lui Menelik, cu telefoane, care leagă toate centrele Addis-Abeba este înzestrată cu poştă încă din timpul lui Menelik, cu telefoane, care leagă toate centrele principale ale ţării şi cu telegrafie fără fir, care leagă imperiul cu lumea întreagă.

Capitala Abisiniei are multe străzi frumoase şi foarte bine întreţinute, un număr considerabil de clădiri europene, magazine mari şi cinematografe, restaurante şi berării, unde europeanul se distrează ca în oraşele din ţara lui.

Dar adevărul este că avântul luat de imperiul abisinian, nu se datoreşte decât împăratului Haiíé Selassié, care mai presus de toate este foarte inteligent şi cult şi care asemenea Gaziului Mustafa Kemal, la Turci, a văzut lipsurile marelui său imperiu şi a înţeles cum să acţioneze, aşa ca revolta să nu izbucnească în rândurile poporului înapoiat în ce priveşte cultura, tradiţionalist, temător şi refractar la orice reformă bruscată, care i-ar schimba viaţa şi rutina.

În puţinul timp de când deţine conducerea Etiopiei, împăratul a făcut să se construiască peste 2000 km de drumuri carosabile în interiorul ţării; apoi 200 de şcoli, în toate centrele imperiului au fost puse în funcţiune şi s-au creat spitale şi orfelinate.

În legătură cu aceasta trebuie să spun că în timpul şederii mele în Addis-Abeba, am vizitat o instituţie model: „Aşezămintele Italiei". Pe o stradă mare, făcută de decedatul împărat Menelik, şi al cărei nume îmi scapă, se înalţă un grup de clădiri ultra-moderne, o biserică, mai multe şcoli, grădiniţă de copii, apoi curs primar şi un fel de curs complimentar, cum şi un spital modern, care fac cinste celor ce au creat această operă. Spitalul e o clădire monumentală, înzestrată cu tot ce ştiinţa şi tehnica au putut crea; poate primi câteva sute de bolnavi. El este condus de un doctor italian, dr. Chir. Edoardo Borra, a cărui soţie este de asemenea doctoriţă şi un preţios colaborator. Acest om inteligent şi foarte priceput medic, deşi foarte tânăr, lucrează cu o energie fără seamăn, realizând o organizaţie desăvârşită.

Spitalul, ca şi întreaga instituţie au fost inaugurate anul acesta, în luna Ianuarie şi la această solemnitate a asistat chiar împăratul.

Pe lângă aceste aşezăminte ale Italiei funcţionează aci şi o importantă misiune, care e la înălţimea frumosului scop umanitar şi creştin pentru care a fost creată; a ajuta pe cei nevoiaşi, a salva pe cei ameninţaţi, a îndruma pe cei lipsiţi de un sfat bun, în fine a face binele fără a aştepta recompensa.

* *

Nu pot trece cu vederea o nostimă întâmplare în legătură cu instalarea in capitala Abisiniei a misiunii italiene. Precum se ştie, preoţii catolici sunt raşi în creştetul capului, în forma unei chelii rotunde şi lucitoare.Ori, acelaşi obicei de a-şi rade partea de sus a capului îl au în Etiopia şi fecioarele indigene, ca semn al virginităţii şi drept dovadă că sunt candidate la măritiş. Vă puteţi închipui ce interpretare şi ce confuzii pline de haz a prilejuit apariţia popilor catolici cu semnul virginităţii pe cap şi al candidării la căsătorie, în rândurile autohtonilor, fiind cunoscut faptul că însurătoarea este interzisă preoţilor catolici, de rigorile bisericii lor.

* *

În Etiopia modernă, am văzut, că s-a acordat o constituţie poporului, după cum a luat fiinţă o cameră a deputaţilor şi un senat.

Încă de acum şase ani s-a început organizarea armatei, după sistemul european, sub direcţia unor comisiuni militare europene: o comisiune belgiană având de conducător un general destoinic, însoţit de ofiţeri şi subalterni şi o comisiune suedeză.

Nu de mult, chiar când mă găseam la Addis-Abeba, prinţul moştenitor al Suediei a vizitat Etiopia nouă şi la sosirea lui, împăratul i-a ieşit înainte la gară. „Ne este umilitor ca un împărat să iasă înaintea unui prinţ", a spus împăratul. Şi cu această ocazie Haile Selassie a dăruit prinţului moştenitor doi colţi de elefant, lungi cam de un metru şi optzeci şi în greutate fiecare de câte 60 kilograme.

Armata Etiopiana este înzestrată cu armament şi echipament modern. Aviaţia este in plină dezvoltare. Sute de studenţi etiopieni au fost trimişi de împărat, în Europa, spre a studia toate ştiinţele militare şi civile.

Într-un cuvânt Abisinia, „Etiopia", oficială se află într-o epocă de renaştere; renaşterea unui popor vechi, bătrân, care şi-a conservat libertatea de mii de ani, şi care este hotărât să şi-o apere, respectând în acelaşi timp drepturile, de netăgăduit, ale altora.

Cu o populaţie de peste 16 milioane locuitori aşezaţi, afară de nomazi şi triburi necivilizate, Etiopia este o ţară căreia îi surâde un viitor de aur.

În ţara lui Negus Tafari, iar soldatul abisinian, deşi ofensiv, prin temperament, este pregătit mai mult în vederea unui război defensiv. Etiopianul creştin este bun luptător.

Un sfetnic al Curţii Imperiale

Trecuseră patru zile de când mă aflam în Addis-Abeba, capitala Etiopiei, în care timp căutasem să văd şi să notez tot ce era demn de reţinut şi în special să mă interesez de conflictul italo-abisinian, pe atunci recent dezlănţuit. Peste tot, mare fierbere şi în taină toţi şopteau, războiu, războiu...Cârduri de abisinieni tineri, înarmaţi până în dinţi, treceau pe străzi... Erau voluntarii, cari plecau spre frontieră.

Ceea ce doream însă mult de tot, era să mă prezint în audienţă la împăratul Abisiniei. Dar după informaţiile primite, această audienţă părea imposibilă. Cu cine vorbeam, mă descuraja, spunându-mi că împăratul nu primeşte pe nimeni şi în special de când cu conflictul de la frontiera italiană; singurii privilegiaţi erau miniştrii lui, cu care lucrează zilnic, şi medicul palatului d-l Dr. Zervos.

Urechile mele însă ascultau pe toţi şi nu pierdeau nimic din ce se spunea în jur şi mi-ar fi fost de folos. Urechile mele însă ascultau pe toţi şi nu pierdeau nimic din ce se spunea în jur şi mi-ar fi fost de folos

Şi într-o dimineaţă plecai de la hotel şi mă dusei la el acasă, spre a-1 ruga să-mi înlesnească mult dorita audienţă la împărat. Un boy ( boy, se spune servitorilor negri în toată Africa), arămiu, veni să-mi deschidă uşa şi mă introduse într-un salon. Un alt boy ieşi din biroul doctorului, — ca să întreba ce doresc. Dar boy-ul nu cunoştea altă limbă decât pe cea abisiniană. Ce să fac?... iau o carte de vizită şi-i fac semn s-o ducă stăpânului său. Două minute mai târziu, uşa prin care dispăruse boy-ul se deschise din nou şi servul mă pofti înăuntru.

Doctorul Zervos era la birou... Om de statură potrivită, blond, uscăţiv, plăcut la înfăţişare, cu nişte mustăţi mari, ţinând cartea mea de vizită în mână, se ridică în picioare şi păru foarte emoţionat. Se uită lung la mine iar după câteva clipe de tăcere, în timp ce eu înaintam spre el îmi spuse cu glasul puţin răguşit:

— Când a venit, domnule?...

La rândul meu, am rămas foarte surprins: vorbă românească în inima Abisiniei! Iată o surpriză la care, oricât sunt de deprins cu neprevăzutul călătoriilor prin ţări îndepărtate, spun drept că nu mă aşteptam.

Soarta azvârle pe oameni în toate colţurile lumii, şi nu rare ori ţi se întâmplă ţie, călătorule din temperament, sau profesiune, sau chiar ţie, călătorule de ocazie, ca „întâmplarea", acest factor misterios din viaţa noastră, să te puie în faţa unor evenimente sau întâlniri de împrejurări şi de elemente care să imprime planului tău de călătorie, nu numai o destinaţie nouă, dar şi valoarea unor rezultate pe cari nici nu le-ai visat.

De ce să nu mărturisesc că în lungile şi prea adese ori chinuitoarele mele peregrinări prin lume, din vârsta adolescenţii, norocul mi-a surâs de multe ori şi un astfel de surâs, oricât de rar s-ar fi produs el, a fost de ajuns ca să mă răsplătească de mii de dezamăgiri şi de sute de înfrângeri. Cine este d-rul Zervos? Medicul privat al palatului imperial şi ministrul rezident al Greciei la Addis-Abeba; atâta ştiam atunci.

Dar cum de vorbea româneşte?... Aceasta nu-mi puteam explica. După câteva minute, în cursul conversaţiei care urmă, d-rul Zervos însuşi se însărcina, ca să spun astfel, să-mi dea cheia enigmei în faţa căreia mă găseam.

Aflai astfel că este originar din România. Fiul unui farmacist, — grec de origină — stabilit la Sulina, d-rul Zervos este născut în glia noastră, a copilărit printre noi şi primele noţiuni de vorbă şi scris au fost cele primite la şcoala primară din Sulina, după care a făcut vre-o câteva clase de liceu la Galaţi.

Cine din ai lui s-ar fi gândit că destinul va duce mai târziu pe copilul de atunci atât de departe!De aici şi emoţia acestui pribeag în clipa când s-a trezit, în noua ţară adoptivă cu un soi din ţara lui de naştere; de aici şi tremurul vocii lui înecate, când m-a întâmpinat cu întrebarea: „Când a venit domnule?"

Un ministru de talia lui, un medic al palatului imperial, atât de emoţionat!

Şi era aşa, căci d-rul Zervos, cu toate că este de origină grec, are sufletul legat de ţara noastră. In pământul nostru îi sunt îngropaţi părinţii şi la şcolile noastre îşi fac învăţătura copiii lui. înţeleg mai bine ca oricare altul emoţia şi bucuria lui, retrăind eu însumi aceleaşi emoţii, când după ani întregi petrecuţi printre străini, se întâmplă să aud într-o bună zi vorbă românească de la vreunul de pe plaiurile unde m-am născut.

Întinzându-mi amândouă mâinile ca unui vechi şi drag prieten, mi-a spus de la început că sunt ,,o bucăţică din pământul său, lângă el".

Spunându-i ce gând şi dorinţă m-au adus la dânsul, d-rul Zervos îmi răspunse că împăratul nu primeşte pe nimeni, dar că va face tot posibilul... pentru mine.

Hei... m-am gândit eu, nu este chiar aşa de uşor să vezi pe împăratul Abisiniei, după cum credeam mai înainte d? a pleca din ţară... iar Majestatea Sa nu este aşa cum îl vedeau sau şi-1 imaginau alţii... Era vorba de o Majestate în toată puterea cuvântului, nu una. de carnaval, cum ar fi putut crede grozavii noştri europeni.

Aflai apoi, că dacă ai obţinut audienţa, prezentarea urmează să se facă cu mult protocol şi în ţinută de rigoare, pentru care nu venisem pregătit. Scopul vizitei mele era deocamdată atins, dar fiindcă întâmplarea, — care e cel mai iscusit regizor, — aranjase astfel lucrurile încât îmi scoase în cale un om ca d-rul Zervos, amabil, inteligent, de o cultură şi de o perspicacitate remarcabile, nu mă putui opri de a nu prelungi vizita, spre a mai avea plăcerea de a convorbi cu distinsul meu interlocutor şi oarecum compatriot. Aflai astfel că d-rul Zervos nu-şi arenumai copiii în ţara noastră la studii, dar şi încă patru fraţi din care unul medic la Bucureşti şi altul stabilit la Galaţi.

Această primă convorbire fu în curând urmată de altele, căci nu se putea să nu profit de ospitalitatea ce mi se oferea cu atâta amabilitate într-o casă aproape românească...

În adevăr cât am stat la Addis-Abeba, am luat de mai multe ori masa la d-rul Zervos şi primirea frăţească cu care m-a înconjurat se încadra deosebit de emoţionant în interiorul românesc al locuinţei sale. întreaga noastră artă românească se află reprezentată în casa d-rul Zervos: măsuţe, scăunele, rame de fotografii, casete, etc., sculptate şi lucrate în motive româneşti; apoi scoarţe, perdele, feţe de mese, şervete, şerveţele, toate cusute cu frumoase râuri şi izvoade naţionale.

În mijlocul Africii, am trăit ore întregi, în acest nevisat cuib românesc.

* *

— „Hei domnule Tican, îmi spunea d-rul Zervos îndată după prezentarea mea, cunosc „Universul", — la care colaborezi d-ta, — de când eram copil. îmi aduc aminte de bietul tata, cum dimineaţa, la cafea, înainte de a pleca la farmacie, unde era rostul lui, cerea să i se aducă Universul. Şi numai după ce se punea la curent cu toate noutăţile, pornea la treabă. Pe acest ziar am învăţat eu însumi să citesc bine. Ştii doar, înclinarea copiilor de a ceti ce nu este pentru ei... Dar răposatul tata simţea o deosebită plăcere când ne auzea pe noi copiii, silabisind slovele pe gazetă..."

„Bietul tata! de câte ori vin în ţară, mă duc la mormântul lui şi al mamei. Şi acum vreo patru ani, când am fost ultima oară în România, m-am dus întâi la Sulina ca să mă rog la mormântul lor".

Când m-am împrietenit mai bine, am rugat pe d-rul Zervos să-mi spună, cum a ajuns în Abisinia, şi încă medicul privat al palatului imperial, ba chiar mai mult decât atât... căci d-rul Zervos e o personalitate în Abisinia. E atât de cunoscut şi de popular în întreaga ţară, încât unii spun, că dacă ai căuta pe sub pietre şi acolo ai găsi numele său...

— Povestea e simplă. împins de destin, am venit în această ţară, acum vreo 25 ani, ca medic al companiei de căi ferate franco-etiopiene.

Eram tânăr şi sub ocrotirea unui bătrân prieten, medic, îndrăgostit fiind de meseria mea, lucram cu ardoare. Când calea ferată ajunse la frontiera provinciei Harrar, avui ocazia să cunosc prin protectorul meu, care era medicul familiei lui Ras Makonen, pe fiul acestuia, actualul împărat, pe atunci guvernator al acestei provincii.

O simpatie reciprocă ne atrase unul către altul şi marea încredere a tânărului, dar valorosului guvernator se manifestă prin cinstea ce-mi făcu, încredinţându-mi cu totul îngrijirea sănătăţii tatălui său, atunci când bătrânul medic al casei princiare, pe care-l asistasem adesea la consulturi, muri.

Ceva mai mult; încrederea ce o căpătă în persoana mea făcu să mă recomande şi unchiului său, împăratul Menelik. După cum se ştie bătrânul monarh suferea de o paralizie progresivă... Şi iată cum am devenit medicul particular al familiei imperiale.

* *

Altă dată, întrebându-l ce-l poate reţine aici, în acest climat puţin propice europenilor, d-rul Zervos se uită lung la mine şi cu un zâmbet pe buze îmi spuse:

Ş-ar fi foarte greu să-ţi explic totul. Slavă lui Dumnezeu, eu am cu ce trăi. Şi nu mi-ar displăcea confortul şi climatul ţărilor europene. M-am obişnuit totuşi să prefer natura şi oamenii mai puţin transformaţi de civilizaţie... D-ta eşti mai în măsură decât alţii să-ţi dai seama de inima mea, de inima noastră, a celor meniţi de soartă să ne rătăcim viaţa departe de locurile unde ne-am născut.

Şi apoi, vezi D-ta, atâtea zeci de ani, de când m-am aclimatizat aici, eu am un prieten mare, pe care nu l-aş putea părăsi... Aşi fi plecat de multe ori, căci pământul unde am copilărit mă cheamă, şi-l doresc, dar marele meu prieten m-a întrebat: de ce? de ce să-l las? cum să-l las?...

—Să fii d-ta în locul meu, l-ai părăsi?...

Şi doctorul Zervos are dreptate; el nu poate părăsi pe acest mare prieten al cărui preţios consilier a devenit. Căci, cu toate că modestia l-a oprit să-mi spună, am aflat prin alţii, care mi-au afirmat că acest om, cu înfăţişarea distinsă, dar realmente modest, joacă un rol foarte important în viaţa împăratului

Acest rol de altfel, nu datează de azi...

In 1916, când în Europa războiul mondial era în toiu, tronul Etiopiei era ocupat de către nepotul împăratului Menelik, Lidji Yassou, care nu seamănă câtuşi de puţin cu ilustrul său predecesor. Abuzurile de care se făcu culpabil şi mai ales faptul de a fi trecut la mahomedanism pentru a putea avea mai multe soţii, intenţia sa fiind în acelaşi timp să tragă tot poporul după el, provocă indignarea generală şi în special a clerului; apoi sentimentele sale vădit germano şi turcofile, au atras atenţia Angliei, care se temea de a nu fi atacată de către Abisinieni în Sudan. Şi atunci Englezii ca şi Francezii de altfel, se gândiră să-şi facă un aliat din Ras-ul Tafari (Makonen) guvernatorul Harrarului, ale cărui sentimente franco şi anglofile erau bine cunoscute. Ei deciseră pe acesta din urmă să se pună în capul trupelor pentru a detrona pe Lidji Yassou, şi Ras Tafari acceptând, în mod firesc Doctorul Zervos fu însărcinat cu organizarea serviciului sanitar al acestei expediţii.

Rolul pe care-1 jucă în cursul acestei campanii, care se termină prin alungarea lui Lidji Yassou, fu de o mare importanţă şi de atunci datează ascensiunea acestui om de merit.

* *

În timpul şederii mele la Addis-Abeba, stând de multe ori de vorbă cu d-rul Zervos, exerciţiul i-a dezlegat din nou limba, aşa că la despărţire se exprima într-o românească destul de corectă

— „Precum vezi, limba ţării nu se poate uita. Pierd obişnuinţa, dar în cele din urmă, pot să-mi revin".

Într-o zi mi-a exprimat dorinţa împăratului de a întreprinde — de îndată ce lucrurile se vor linişti — o lungă călătorie în Europa şi că de mult timp se gândeşte împăratul să-şi trimită băiatul cel mare, prinţul moştenitor să-şi completeze studiile, într-o ţară creştină din Europa, ţara ortodoxă şi monarhică, care s-ar putea să fie chiar România noastră.

* *

Nu pot încheia aceste rânduri, fără să aduc şi pe calea aceasta mulţumirile mele Excelenţei Sale, d-rul Zervos, graţie amabilităţii căruia m-am bucurat de o ospitalitate excepţională, dându-mi~se din ordinul împăratului „carte blanche", cu care am putut pătrunde pretutindeni şi am putut vedea lucruri interzise oricărui străin, ba chiar şi indigenilor, lucruri despre cari mulţi n'au scris decât din auzite, ceea ce i-a făcut să afirme adesea inexactităţi, ba chiar calomnii.

Şi de n-ar fi fost D-rul Zervos, şi încă alţi câţiva oameni demni de toată încrederea, aşi fi fost eu însumi indus în eroare de reaua credinţă a unor străini din nefericire slujbaşi ai statului abisinian, cari deşi mănâncă de ani de zile pâinea acestei ţări nu se sfiesc, s-o critice şi să răspândească tot soiul de legende asupra ei şi a locuitorilor săi. Aş putea cita exemple, dar prefer să nu fac personalităţi, şi ca să se vadă până unde ajunge spiritul lor inventiv voi da un exemplu dintr-o mie...

Un funcţionar, care vroia cu orice chip să mă facă cred că eram suspectat,— fără să fi avut vre-o vină, — îmi afirmă — că eram păzit în fiecare noapte o santinelă, postată la uşa camerei mele.

Printr-o bizară coincidenţă, văzui chiar în primele zile ale şederii mele la hotelul din Addis-Abeba, o astfel de santinelă. Dar, când, cunoscând pe d-rul Zervos, îi exprimai mirarea şi indignarea mea faţă de acest ciudat procedeu, acesta mi-a dat râzând o explicaţie confirmată şi de hotelier de altfel,, şi care m-a liniştit imediat. Santinela, nu era altul decât un paznic de noapte pus, acolo, nu pentru mine, ci pentru întregul hotel şi pe care din întâmplare îl văzusem trecând pe la uşa mea. Astfel de paznici, înarmaţi cu puşti, — ca de altminteri orice abisinian, — se găsesc în întreaga capitală, la hoteluri, şi alte localuri, ca şi în întregul imperiu.

Scopul urmărit de necorectul funcţionar dăduse greş, cel puţin cu mine...

Sunt însă alţi vizitatori, cari, fie că sunt rău informaţi, sau că privesc superficial, sau, ce e şi mai rău, că vin cu idei preconcepute, se lasă uşor influenţaţi şi povestesc apoi tot felul de neadevăruri, publicând cărţi care fac mai mult rău ţării, pe care, mai au şi pretenţia că au servit-o făcând-o cunoscută.

Fiecare ţară îşi are colţurile ei cari lasă de dorit, fiecare popor, păcatele lui, dar niciodată excepţiile n-au creat reguli. A descrie o ţară, a descrie un popor, este a-1 descrie în liniile lui generale.

Eu, unul, nemulţumindu-mă cu simplele informaţii, de bine sau de rău, am căutat să mă conving „de visu" şi să-mi dau singur seama de ce nu e adevăr în ceea ce mi se spusese.

Şi să nu se uite, tot datorită gentileţii d-rului Zervos, am putut vedea şi sta de vorbă cu împăratul Abisiniei.

„Un român a servit pe un român!" E cel mai frumos omagiu pe care-l pot aduce marelui nostru prieten şi compatriot din Imperiul Etiopian!

Audienţa la împărat

A doua zi, după ce am fost la d-rul Zervos, m-a anunţat la Hotel Imperial, unde locuiam, că împăratul mă va primi în audienţă, după două zile, la ora 6 precis. Eram mulţumit şi totuşi la un moment dat era cât p-aci să pierd audienţa.Din pricina împrejurărilor neprielnice? Nu.

Nu satisfăcusem apetitul indigen în materie de bacşiş? Nu, căci nu putea fi vorba de aşa ceva.

Îmi lipseau cărţile de recomandaţie? Ei bine, n-aveţi să ghiciţi!

Îmi lipsea, pur şi simplu, fracul sau jacheta neagră, pe care protocolul curţii imperiale îl reclama neapărat.

Necunoscând obiceiurile pământului şi uitând că Addis-Abeba este situată la o altitudine, care face temperatura suportabilă, am omis să-mi iau, când am plecat din ţară, fracul negru, mai cu seamă când în împrejurări asemănătoare, mă prezentasem diferiţilor şefi de state din Africa, în haine albe, coloniale. Procurarea fracului negru a pus în mişcare o întreagă armată de boy-i, hotelier şi slujbaşi, care voiau să servească pe domnul; care trebuia să fie primit de înălţimea Sa împăratul.

Oficiul însă nu era aşa de uşor. Mai întâi, pentru că acest costum nu se găseşte pe toate drumurile, nicăieri, dar mai ales aici, într-o ţară africană: al doilea, pentru că fracurile ce mi se aduceau la încercat nu mi se potriveau de fel: ba pantalonii prea scurţi, de parcă erau spânzuraţi pe mine, ba prea lungi, de înotam în ei. La fel cu mânecile, gulerul, vesta...

Abia în ultimul moment am izbutit, în fine, să mă pun la punct, adică să fiu aşa după cum cerea protocolul.

Într'o maşină trimisă de Directorul General al Ministerului de Externe, Ato (ato, înseamnă domn) Tesfaou Tăgăgne, mă îndrept spre locuinţa acestuia, pentru ca apoi să mergem la Palat.Domnul — Ato — Tesfaou Tăgăgne, de culoarea bronzului, este o persoană foarte inteligentă şi a fost delegatul Abisiniei la Societatea Naţiunilor, la Geneva.

La ora şase fără câteva minute maşina noastră pătrunse în imensul parc care înconjoară noul palat. Această grădină cu adevărat minunată, cu straturi bogate de flori, este populată de o lume de statui din piatră şi marmoră roşiatecă. Palmieri înalţi aruncă umbra lor dantelată pe feţele rozate ale acestor figuri de piatră, cari par să se însufleţească sub razele fierbinţi ale soarelui african.

Havuzuri de apă cristalină cântă şi joacă, făcând să strălucească în lumina orbitoare crestele lor de diamante

Păsări rare, zboară, din toate părţile, bucurându-se de libertatea lor şi sigure că în acest paradis nimeni nu se gândeşte să le ia viaţa.

Automobilul nostru trece pe aleea principală, care duce la palatul în stil european. Înaintea treptelor de marmoră vehiculul se opreşte.

Doi mari lei păzesc locuinţa împărătească; dar sunt doi lei fără viaţă, nu sunt leii vechiului palat al lui Menelik, care, prin răgetele lor, reclamă continuu libertatea pierdută...

Pe frontispiciul palatului un alt leu; este „leul Abisiniei", care după cum am mai spus este simbolul oficial al etiopienilor.

Doi boy aleargă în pas cadenţat şi plecându-se până la pământ, ne deschid uşile maşinii. Urcăm treptele şi pătrundem în palat. Prima uşă grea se deschide încet şi alţi doi credincioşi bou ne primesc în salon, adresându-ni-se într-o franţuzească corectă: „poftiţi vă rog".

Ei sunt îmbrăcaţi în costumul lor naţional, cu pantaloni de pânză albă, iar peste cămaşă înfăşuraţi cu acea „şamă", având înşirate pe piept mai multe decoraţii.

Ei ne conduc într-un al doilea salon, de dimensiuni colosale. Picioarele se afundă în covoarele scumpe şi minunate, parcă nu ar fi făcute de mâini omeneşti. Un câmp de culori mângâietoare îmi fuge pe dinaintea ochilor uimiţi. Mobile grele şi preţioase împodobesc salonul, iar la ferestre perdele splendide stau în calea razelor supărătoare ale soarelui, şi draperii minunate cad în falduri de bogăţie.

Boy-i ne fac semn să luăm loc în fotolii, explicându-ne în acelaşi timp că Ministrul Franţei este în audienţă la împărat. Aşteptăm 10—15 minute. Ministrul Franţei iese.

În timpul aşteptării, vorbesc mereu cu Directorul General, punându-i întrebări despre împărat. Gentil, îmi răspunde la toate întrebările şi mă învaţă cum se salută când intri la împărat. Apoi îmi spune:

—- „M. S. ne va chema, trebuie să vă însoţesc şi eu".

,,Când ajungi la uşa deschisă a salonului, te opreşti drept, te uiţi la împărat, te pleci mult, saluţi, şi când vezi că împăratul ţi-a răspuns la salut, faci încă 3—4 paşi şi te opreşti din nou repetând salutul. Apoi împăratul îţi întinde mâna. Te apropii, te pleci iarăşi, dai mâna cu împăratul şi te recomanzi, ţinându-i mâna tot timpul. După ce ţi-ai declinat numele şi profesia, te retragi un pas şi împăratul îţi oferă loc pe un fotoliu, aproape de el, în partea dreaptă".

Aşa am făcut şi eu. Când am intrat, o linişte absolută domnea în enormul şi luxosul salon de primire. Ca şi în celelalte saloane, covoare de mare preţ, ne desfată privirile. Mobilierul este frumos şi impunător. Flori multe, şi în special crini albi, umplu încăperea cu mirosul lor îmbătător. Pe pereţi şi pe mesele artistic lucrate, am observat foarte multe fotografii cu dedicaţii ale mai multor capete încoronate şi personalităţi din Europa; fotografia regelui Angliei cu Kedivul Egiptului, mareşali francezi, regele Italiei, al Suediei, şi mulţi alţii.

Salonul era inundat de lumină şi în fund, în faţa uşii prin care am intrat se afla tronul, minunat sculptat ţi împodobit în partea de sus cu coroana imperială; alături, pe o canapea tapisată cu mătase roşie, la fel cu aceea a draperiilor, şedea Negusul. Acesta era îmbrăcat cu costumul naţional şi răsfoia o revistă franţuzească.

Negusul este mic de statură, are un păr bogat şi aspru drept ca un gard viu, mustaţa şi barba negre, încadrând minunat figura cu trăsături fine şi nobile.

După ce m-am aşezat în fotoliul ce mi se oferise, Majestatea Sa, privindu-mă, întrebă pe Directorul General, în limba abisiniană, dacă am mai fost în Africa sau în Abisinia.

I-am răspuns că cunosc Africa Occidentală şi Centrală, până la Capetown, dar că n-am cunoscut Africa de Est şi că am venit anume ca să cunosc „Abisinia creştină", marele imperiu etiopian şi mai ales ca să mă informez asupra conflictului italo-etiopian.

Directorul tălmăci cuvintele mele şi împăratul mă întrebă atunci dacă vizitasem ţara Sa şi dacă mi-a plăcut.

Am înşirat tot ce văzusem, adăogând că am fost informat că înainte cu câţiva ani nu era nimic aproape în capitala de azi a imperiului.

La aceasta împăratul, cu un zâmbet de mulţumire pe buze îmi spuse:

La acestea îi răspund împăratului:

- Sire, Majestatea Voastră aţi făcut enorm de mult numai în patru ani de domnie, sunteţi încă tânăr, sunteţi foarte iubit de popor, după cum văd şi după cum sunt informat; Dumnezeu să vă ajute sărealizaţi tot ce doriţi, spre binele poporului, pe

care-l conduceţi cu atâta demnitate

Se uită la mine cu zâmbet de simpatie şi mişcând din cap ii spune interpretului să mă întrebe, dacă am plecat de mult din Europa.Îi răspund, că numai de 30 zile.

Atât ai făcut până aici? mă întrebă din nou. „Nu, Sire, mai puţin, am făcut 23 zile, trei zile am stat la Djibouti şi de patru zile sunt aici, în Addis-Abeba".

Apoi, ca şi când ar fi vorbit pentru sine, împăratul repeta; „România! România!... ţară de religie ortodoxa, ca şi noi!..." şi-şi ridică ochii spre mine.

„Întocmai Sire; pe mine personal, m-a ispitit mult ţara Măriei Voastre, auzind că poporul său este creştin-ortodox. În Africa un popor ortodox!... de mult doream să-1 cunosc.

Apoi, împăratul se interesează foarte de aproape de tot ce priveşte România, de M. S. Regele, de I. P. S. Patriarh. Şi pe când îmi vorbeşte întinde mâna şi scoate dintr-un teanc de reviste de pe o masă apropiată, o revistă grecească pe care mi-o întinde, indicându-mi o pagină, în care zăresc fotografia I. P. S. Patriarh Miron Cristea, însoţită de un articol, — după cum mi-a spus împăratul, foarte elogios.

—După cum vezi, — îmi spune Majestatea Sa, cu un zâmbet fin, — cunosc pe Patriarhul Dv., deşi nu personal. Te-aş ruga chiar, ca întorcându-te în frumoasa d-tale ţară, să „săruţi pentru mine mâna înaltului prelat" şi să transmiţi din parte-mi „Celui mai mare Patriarh de azi al ortodoxiei" urările mele creştineşti.

Împăratul Haile Selassie, cu un gest blând subliniază cele ce-mi spune. Apoi, trecând la altă ordine de idei, Majestatea Sa mă întrebă brusc:

„Dar, în Europa ce se spune despre conflictul italo-abisinian?

„Precis nu cunosc cum s-a petrecut incidentul atât de regretabil, Sire, şi nici gazetele nu obţin întotdeauna veştile prea exacte... Tocmai, pentru această raţiune, am vrut să mă interesez la faţa locului"...

Şi, scoţând o hartă oficială italiană, împăratul Haile Selassie, îmi arată cu degetul:

-Vezi d-ta, asta e frontiera; ei au intrat pe aci;90—95 km. ocupaţi. Dar, — continuă împăratul, — „nu pentru totdeauna, căci neînţelegerea noastră este „supusă Societăţii Naţiunilor, de unde aşteptăm răspuns, şi unde cred că se va face o judecată dreaptă".

Apoi, împăratul se interesează foarte de aproape de tot ce priveşte România, de M. S. Regele, de I. P. S. Patriarh. Şi pe când îmi vorbeşte întinde mâna şi scoate dintr-un teanc de reviste de pe o masă apropiată, o revistă grecească pe care mi-o întinde, indicându-mi o pagină, în care zăresc fotografia I. P. S. Patriarh Miron Cristea, însoţită de un articol, — după cum mi-a spus împăratul, foarte elogios.

—După cum vezi, — îmi spune Majestatea Sa, cu un zâmbet fin, — cunosc pe Patriarhul Dv., deşi nu personal. Te-aş ruga chiar, ca întorcându-te în frumoasa d-tale ţară, să „săruţi pentru mine mâna înaltului prelat" şi să transmiţi din parte-mi „Celui mai mare Patriarh de azi al ortodoxiei" urările mele creştineşti.

Împăratul Haile Selassie, cu un gest blând subliniază cele ce-mi spune. Apoi, trecând la altă ordine de idei, Majestatea Sa mă întrebă brusc:

-Dar, în Europa ce se spune despre conflictul italo-abisinian?

„Precis nu cunosc cum s-a petrecut incidentul atât de regretabil, Sire, şi nici gazetele nu obţin întotdeauna veştile prea exacte... Tocmai, pentru această raţiune, am vrut să mă interesez la faţa locului"...

Şi, scoţând o hartă oficială italiană, împăratul Haile Selassie, îmi arată cu degetul:

-Vezi d-ta, asta e frontiera; ei au intrat pe aci; „90—95 km. ocupaţi. Dar, — continuă împăratul, — „nu pentru totdeauna, căci neînţelegerea noastră este „supusă Societăţii Naţiunilor, de unde aşteptăm răspuns, şi unde cred că se va face o judecată dreaptă".

La aceasta, Directorul, Ato Tesfaou Tăgăgne, îi spuse împăratului, că a cunoscut personal pe D-l ministru Titulescu, la Geneva, la Societatea Naţiunilor, unde a fost delegat.

Am cerut o fotografie împăratului, pentru ziar. Imediat Majestatea Sa, spuse Directorului să-i aducă, dintr-un alt salon fotografiile.

Rămânem singuri.

Împăratul începe să mă întrebe în franţuzeşte, — o franţuzească pură, — dacă în România este frig... Uimit de faptul că până atunci împăratul n-a vorbit decât în limba abisiniană când am ieşit, am cerut explicaţii Directorului, care mi-a răspuns, că aşa cere protocolul curţii... Directorul se întoarse cu un teanc de fotografii şi împăratul alese mai multe, apoi cu mâna lui mi le oferi.

—„Sire, — mă adresez eu, mulţumindu-i, — aşi fi foarte fericit, dacă Majestatea Voastră, ar binevoi să facă înalta onoare ziarului nostru, cu un autograf".

Împăratul se uită lung la mine, şi-mi spuse:

„Nu e în obiceiul meu, nu am decât două autografe, dar voi da cu multă plăcere o dedicaţie pentru ziarul „Universul" şi directorul său, în franţuzeşte şi în limba noastră abisiniană, cu data de 1927, „anul „nostru..."

-O întrebare, Majestate! Poate oricine să se stabilească în frumoasa şi bogata Voastră ţară?"

—„Bineînţeles! Porţile ţării mele sunt deschise„oricui, care vrea să se supună şi să respecte legile ei, muncind cinstit.

Căci, dacă scumpa mea ţară s-a „dezvoltat atât de frumos, în puţin timp, aceasta se „datorează numai muncii noastre şi spiritului de sacrificiu al poporului abisinian".

Audienţa dura de aproape o oră şi jumătate. împăratul părea obosit. Mi-am cerut scuze că l-am deranjat atât de mult, la care Majestatea Sa, îmi răspunse direct, fără a se adresa interpretului:

—Te rog pe D-ta să transmiţi omagiile mele nobilului popor Român şi Regelui său, şi cândvoi faceiar o călătorie în Europa, voi vizita şi frumoasa D-vs. ţară.

I-am mulţumit împăratului,m-am înclinat după protocol şi am plecat. Ajuns la uşă, m-am întors cu faţa spre Majestatea Sa, m-am plecat din nou şi astfel am ieşit din palatul înţeleptului Haile Selassie I.

Înainte de a trece la alt capitol cred necesar să fac o mică digresie, motivată de faptul că d la publicarea primei ediţii a lucrării de faţă şi până la apariţia acestei de a doua ediţii s-au petrecut lucruri care merită să fie relevate.

S-a văzut modul elogios în care împăratul Etiopiei mi-a vorbit de Patriarhul nostru. Majestatea Sa a avut de curând prilejul să-şi exprime din nou sentimentele sale faţă de înaltul prelat, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o în România trimisul său special, D-l Berhame Marcos.

Într-adevăr, d-l Berhame Marcos, un fin şi distins diplomat, care ocupă actualmente postul de însărcinat de

afaceri al Abisiniei la Ankara, şi care se bucură de toată încrederea suveranului său, d-sa fiind un om de o rară inteligenţă şi de o cultură aleasă, sosind în tara noastră cu o misiune specială, a vizitat pe I. P. S. Patriarh, căruia i-a adus salutul împăratului şi alÎnaltul prelat, înconjurat fiind de tot clerul, a exprimat la rândul său bucuria de a fi primit vizita unui reprezentant al Abisiniei şi l-a rugat să transmită împăratului recunoştinţa sa pentru atenţia cu care l-a onorat, precum şi patriarhiceşti binecuvântări împăratului, împărătesei, prinţului moştenitor şi drept-credinciosului popor abisinian, precum şi Mitropolitului său.

I. P. S. Patriarh a adăugat că în aceşti doi ani din urmă a citit foarte mult despre Abisinia, iar că, „d. Mihai Tican Rumano, ziaristul şi scriitorul român, care a avut prilejul să facă o călătorie în Abisinia i-a completat informaţiile asupra poporului creştin ortodox al abisinienilor".

D. Berhame Marcos a răspuns că poporul abisinian în frunte cu împăratul său îşi pun toată încrederea în rugăciunile pe care I. P. S.Sale înalţă către Dumnezeu, pentru pacea lumii.

La aceasta I. P. S. Patriarh a răspuns că într-adevăr misiunea creştinului este de a propovădui pacea şi dragostea între oameni. „Chiar Mântuitorul a spus:

„Pace tuturor", şi noi ne rugăm pentru pacea lumii întregi, a mai spus I. P. S. Patriarh.

I. P. S. Sa şi-a mai exprimat apoi speranţa că Societatea Naţiunilor fiind sprijinită şi de rugăciunile credincioşilor de pretutindeni, va reuşi să rezolve în chip paşnic diferendele ce există între popoare.

Apoi trimisul special al împăratului a vizitat vestitul paraclis al palatului patriarhal, s-a închinat şi a sărutat racla în care sunt ţinute moaştele Sfântului Dumitru.

VI. Oual-Oual

De oarece în capitolul precedent am pomenit de conflictul italo-abisinian — conflict care a atras atenţia întregii lumi — cred că e necesar să dau oarecari lămuriri asupra originii — sau cel puţin a originii aparente, a acestui diferend.

Deşi incidentul de la „Oual-Oual" de care s-a vorbit în întreaga presă mondială constituie baza fundamentală a conflictului italo-abisinian, el a fost precedat, de fapt de alt incident petrecut cu puţin mai înainte, în Noiembrie 1934 la Gondar. E vorba de o ceartă iscată între nişte supuşi etiopieni, dintre cari unii erau în serviciul Agenţiei Comerciale Italiene, iar ceilalţi aparţineau administraţiei locale etiopiene.

Motivul acestei certe, degenerată în bătaie sângeroasă a fost... o femeie! Legaţia italiană făcu o intervenţie diplomatică extrem de energică pe lângă guvernul etiopian, care, — după cât se afirmă, — Dar, la scurt interval se ivi un alt prilej de ciocnire între interesele etiopiene şi cele italiene şi anume la Oual-Oual.

Încă de acum trei ani, o comisie anglo-etiopiană lucrează la delimitarea frontierelor de Est şi Sud-Est ale Abisiniei. Sfârşind, după cum mi s-a spus, cu delimitarea spre Somalia Engleză, comisia se prepară a începe acelaşi lucru, în colaborare cu autorităţile italiene, pentru frontierele Somaliei italiene. Sus numita comisiune anglo-etiopiană, îndreptându-se dela Ogaden, spre frontiera italiană, a întâlnit la locul numit „Oual-Oual", cantonat un detaşament italian, care luase în stăpânire puţurile de apă din acest loc.Trebuie să specific aici, că aceste puţuri de apă sunt singurele în deşertul Abisiniei, de o rază de 100 km.

Se zice că aceste puţuri au fost săpate, acum câteva sute de ani, de către regele Abisiniei Zare Yacoub, şi din această cauză nomazii acestor ţinuturi le numesc „Puţurile lui Ate (împăratul) Zare Yacoub".

Când comisia a ajuns la acest punct, şeful detaşamentului italian, căpitanul Cimarotto, declară şefilor comisiei, că el este acolo stăpânul, găsindu-se pe teritoriul italian, şi că nu va permite comisiei anglo-etiopiene şi escortei sale, întrebuinţarea apei decât sub controlul soldaţilor săi.

După cum era de aşteptat, urmară discuţii; şi avioanele italiene făcură zboruri demonstrative deasupra ţinutului.Comisia de delimitare şi şeful său, colonelul englez Kliford, s-au retras, lăsând pe loc — adică la „Oual-Oual" — un detaşament etiopian.

Toate acestea, — mi s-a spus, — se petreceau cam pe la sfârşitul lui Noiembrie în 1934.

Câteva zile mai târziu a avut loc un atac italian cu tancuri, mitraliere, tunuri şi bombardament de avion. Optzeci de soldaţi abisinieni şi comandantul lor, colonelul Alamayo, au fost ucişi.

După comunicatele italiene, din partea lor ar fi căzut vreo 40 morţi, mai mulţi răniţi şi un avion a fost distrus.

Detaşamentul abisinian a primit ordin din partea împăratului, să cantoneze la vreo 35 kilometri, mai departe de locul incidentului.

* *

De altfel, — mai susţin cercurile etiopiene, — după tratatele din 1897, şi 1907, italo-abisiniene, şi după hărţile topografice ale marelui Stat-Major englez şi italian chiar, Oual-Oual, se găseşte la 90—95 kilometri, înlăuntrul Abisiniei.

Tot după hărţile italiene ale Ministerului coloniilor, făcute prin 1928 acelaşi loc, Oual-Oual, se găseşte înăuntrul teritoriului etiopian (provincia Ogaden, circa la 90 kilometri depărtare de frontiera italiană.

Lăsând la o parte hărţile şi tratatele, italienii spun că deoarece sultanatul „Obia" aparţine Somaliei italiene, şi pentru că populaţia nomadă a sultanatului vine cu turmele ca să le pască la Oual-Oual, ţinutul aparţine de drept Italiei. Astfel guvernul italian declară că teritoriul acesta a fost ocupat din timpuri străvechi de ei.

Guvernul etiopian însă, susţine că fără ştirea lui, — şi ţinutul fiind complet deşert, — italienii au înaintat puţin câte puţin, câteva luni, mai cu seamă ştiind că va sosi comisiunea pentru delimitarea defensivă. Etiopienii mai afirmă, că în scopul de a-şi întări pretenţiile, italienii au continuat să construiască drumuri carosabile pe teritoriul etiopian şi au bombardat „Guir-loguebi", un ţinut cu garnizoană etiopiana la vreo 50 kilometri, spre Vest de Oual-Oual.

Poporul etiopian este întărâtat, căci el se consideră în teritoriul său.

Totuşi, împăratul Etiopiei, după cum am pomenit, mi-a declarat în audienţa ce a binevoit să mi-o acorde, că dorinţa sa este pacea cu toţi, că nu caută decât liniştea poporului său, pentru a putea realiza, cât mai curând posibil, întregul său program de reforme pe linia progresului şi civilizaţiei moderne.

Guvernul etiopian susţine că n-a căutat niciodată să compromită relaţiunile de bună vecinătate cu Italia, şi cu toate aceste grave incidente petrecute pe teritoriul său, el a propus, conform tratatului de prietenie dintre cele două ţări, încheiat în 1928, un arbitraj.

Guvernul italian, însă, după afirmaţiile etiopiene, are pretenţia la reparaţii, scuze şi o sumă de thaleri ca despăgubire, într-un timp cât mai scurt posibil.

Şi tocmai pentru această raţiune incidentul, sau mai exact conflictul a fost supus de către guvernul etiopian, Societăţii Naţiunilor.

Părerea italiană este că toată vina revine Etiopiei, că teritoriul contestat aparţine Italiei din timpuri de demult, şi că etiopienii au atacat pe soldaţii italieni.

Italienii mai susţin că lucrările de delimitare s-au aplicat numai asupra unei mici porţiuni de frontieraşi că ele n-au durat decât trei ani, după care au fost părăsite; în ciudainvitaţiilor repetate de guver nul din Roma către cel din Addis-Abeba, acesta din urmă, nu le-a dat nici o urmare de la 1906 până în prezent.

Tot cercurile italiene contestă existenta unor tratate italo-etiopiene în ce priveşte stabilirea liniei de frontieră, tratate invocate la rândul lor, de guvernul etiopian.Dar, toate acestea sunt azi de domeniul trecutului, Societatea Naţiunilor n-a găsit nici o soluţie acceptabilă şi războiul a început.

Din vina cui?...

Istoria va stabili mai târziu, după cum şi viitorul va hotărî de partea cui va rămâne victoria.

În istoria naţiunilor, rar se pomeneşte faptul că, după moartea unui mare rege, tronul acestuia să fie moştenit de un alt rege tot atât de mare, de înţelept şi cu planuri constructive atât de vaste ca ale lui Haile Selassie.

De multe ori chiar, în aceiaşi istorie a popoarelor, pentru ca un rege creator şi continuator al operei predecesorului său să iasă la iveală, au trebuit să treacă ani nenumăraţi. Alte neamuri, mai puţin fericite, au încercat trista experienţă a guvernării unor moştenitori nedemni.

Moştenirea marelui împărat al Etiopiei, Menelik al-II-lea, transmisă unui împărat tot atât de mare cum este Haile Selassie, constituie un fenomen cât se poate de instructiv în istoria popoarelor. Este adevărat că istoria glorioasă a Etiopiei se poate mândri cu mulţi regi ale căror fapte eroice şi patriotice rămân demne de laudă, însă regii conştienţi, organizatori, care au lucrat şi s-au impus prin opere de mare însemnătate,

sunt numai doi: decedatul Menelik al II-lea, sau al 100-lea, cum i se mai spunea ,şi Haile Selassie I-iul ambii mari reformatori.

Istoricii etiopieni consideră drept adevăr istoric călătoria Reginei din Saba, Regina Etiopiei, — pe cari anumiţi istorici o confundă cu Regina Arabiei, Valkida —, la Ierusalim. Aceştia cred că relaţiunile dintre frumoasa regină cu Regele Solomon, au avut ca rezultat naşterea Regelui Menelik I, despre care voi vorbi mai pe larg în alt capitol, şeful dinastiei etiopiene, care a dat Etiopiei un şir de regi din care descinde şi împăratul Menelik al II-lea, precum şi actualul Haile Selassie.

După moartea lui Menelik al II-lea, Etiopia a trăit mult timp sub regimul regenţei, proclamând ca moştenitor pe nepotul fostului rege, Lidji Yassou, care fiind învinuit de simpatii pentru Turcia, a fost detronat, urmând la domnie fiica lui Menelik, împărăteasa Zauditu, sub regenţa principelui Tafari Makonen.

Împărăteasa Zauditu, fiind ridicată pe tron la 2 Februarie 1917, conducea numai de formă Statul, căci moştenitorul regent, Tafari Makonen, s-a dovedit de atunci adevărat monarh, conducând, nu numai politica internă, dar şi pe cea externă a ţării.

Principele Tafari s-a născut la Harrar şi este fiul cunoscutului şi renumitului general „Ras Makonen", conducător foarte bun, şi văr primar al împăratului Menelik. încă din cea mai fragedă tinereţe, acest principe arăta o mare înclinaţie către ştiinţă şi studii politice. La Harrar, pe lângă limba lui maternă, a studiat încă două, trei limbi europene, dintre care posedă mai bine limba franceză, vorbind-o la perfecţie.

Aşa, cum era Tafari Makonen, se făcuse foarte iubit de împăratul Menelik. După terminarea studiilor i s-a încredinţat conducerea regiunei Sidam, iar mai târziu chiar guvernarea regiunii lui natale „Harrar".

N-a trecut însă mult timp şi întreaga populaţie din Harrar, ca şi întreaga împărăţie a Etiopiei, a văzut în el nu numai pe omul capabil, cult, dar şi pe un

mare înţelept, şi toţi au început să-1 iubească mai mult pe acest Tafari, care ajunsese binefăcătorul şi regeneratorul ţinutului.

Îndată însă ce naţiunea etiopiana a început să se gândească mai serios, în deosebi după situaţia creată de Lidji Yassou, şi-a îndreptat vederile în spre gloriosul Tafari Makonen, încredinţând acestuia soarta ţării, declarându-1 moştenitor al tronului şi regent la 27 Septembrie 1916 (17 Maskarem, calendarul etiopian).

De la această dată el începu reorganizarea ţării din toate punctele de vedere, devotându-se operelor multiple şi utile, mai ales organizării armatei şi prosperităţii populaţiei etiopiene, făcând legi umane şi îngrădind libertăţile clasei autocrate.

În afară de Regina din Saba, care fiind atrasă de faima înţeleptului Solomon a călătorit până la Ierusalim, istoria spune că nici un monarh al Etiopiei nu a trecut graniţele ţării. Tafari însă, văzând că ţara lui este izolată de statele civilizate, şi dorind să cunoască mai de aproape viaţa europeană, hotărăşte să facă o călătorie în Europa, în 1924, când vine însoţit de o mare suită. În toate oraşele unde s-a dus, el a fost primit cu mare bucurie şi entuziasm. Neobosit, vizitează Ierusalimul, Egipt, Italia, Franţa, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Suedia, Anglia şi Grecia, cercetând pe ori unde a trecut, civilizaţia, cultura, comerţul, industria, justiţia, organizaţiunea militară, şi în general, toate ramurile de progres înfăptuite de aceste state în viaţa lor internă, pentru dezvoltarea populaţiunilor lor.

Această vizită a făcut să fie bine cunoscut în toată Europa, atrăgând atenţiunea vechiului continent asupra naţiunii etiopiene. Întorcându-se în patria sa, el a pornit cu mare entuziasm la înfăptuire operei de transformare punând aplicare tot ce a văzut şi a constatat în ţările pe unde a trecut, fără însă a se îndepărta de la datinile şi obiceiurile poporului etiopian, creând astfel o nouă civilizaţie în Etiopia.

Graţie lui, Etiopia a intrat în Societatea Naţiunilor, printre celelalte 54 de State, alături de care a stăruit pentru menţinerea păcii mondiale.

Continuând în propria-i ţară opera sa constructivă, el face să se clădească spitale pentru cei bolnavi, aziluri pentru îngrijirea celor neputincioşi, orfelinate pentru fără căpătâi, precum şi multe şcoli. Făcu să se uite diferite instituţii în capitala ţării. Cu acest program strălucit şi prin minunatele realizări de domeniul public, a câştigat simpatia şi devotamentul întregului popor abisinian.

Nu a trecut mult timp şi la 24 Magarbit 1922, după calendarul abisinian, a murit împărăteasa Zauditu, căreia i s-a făcut o înmormântare strălucită, corpul său fiind pus să se odihnească alături de al tatălui ei. În ziua următoare, principele-regent a fost proclamat împărat, sub numele de Hailé Selassié I. Încoronarea, însă, s-a făcut abia în ziua de 2 Noiembrie 1930 când i s-a conferit titlul de împărat, Rege al Etiopiei, şi a fost celebrat în catedrala Sf-tul Gheorghe.

Niciodată poporul Etiopiei, nu a văzut o sărbătoare asemănătoare cu aceea a încoronării lui Haile Selassie.

Săptămâni întregi, înainte de încoronare, lucrători, mecanici şi ingineri lucrau zi şi noapte pentru înfrumuseţarea capitalei Etiopiei, îmbrăcând-o într-o haină se sărbătoare plină de pitoresc. Au fost construite case noi pentru adăpostirea străinilor cari trebuiau să vină din toate părţile lumii, pentru a asista la încoronare. Toate lucrările se făceau sub supravegherea personală a împăratului. La această încoronare, Anglia, a fost reprezentată prin fiul regelui, ducele de Gîocester; Franţa prin generalul Franchet d'Esperey, Italia prin Principele Ferdinand de Savoia, Grecia, prin ministrul Metaxas; America, Germania, Japonia, Belgia, Olanda, Suedia, Turcia, Polonia şi Egipt au fost reprezentate prin trimeşi speciali, dintre înalţii demnitari.

Străinii erau primiţi la gară cu mare alai şi cu parăzi impunătoare; reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei au fost primiţi de însuşi împăratul Etiopiei, iar reprezentanţii celorlalte ţări de către principele moştenitor, Asfao-Wossen.

În ziua următoare încoronării, împăratul, Rege al Regilor, în faţa tuturor străinilor, diplomaţilor şi a armatei etiopiene, descoperă statuia ridicată împăratului Menelik, pe piaţa Sf-tul Gheorghe, expunând printr-o cuvântare admirabilă, întreaga operă a predecesorului său şi exprimând adâncă recunoştinţă, atât din partea sa, cât şi a poporului etiopian.

Serbarea încoronării a început la orele 7 a. m., în ziua de 2 Noiembrie, în prezenţa tuturor trimişilor ţinuturilor împărăteşti, a înaltului cler şi după cum am spus a trimişilor ţărilor străine,

În ziua încoronării, îmi povesteşte D-l Kavadia, fondatorul primului ziar etiopian, despre care voi vorbi în alt capitol, o lume imensă invadase capitala imperiului, venind pe toate drumurile, ca să vadă încoronarea împăratului iubit.

Cavaleri însoţiţi de servitori, preoţi şi funcţionari, întregul popor, bărbaţi, femei şi copii, toţi se îngrămădeau pe strada Makonen, pe unde trebuia să treacă cortegiul, spre biserica sfântul Gheorghe, catedrala oc-togonală. Toţi erau îmbrăcaţi în imaculatul lor costum naţional, cu acea ,,şama" care le dă o eleganţă antică; toţi erau înarmaţi cu puşti şi lănci.

Din zori a aşteptat poporul trecerea cortegiului sub soarele arzător şi cu o răbdare „abisiniană", căci într-adevăr răbdarea acestui popor este neîntrecută. Mulţi din ei, îmi povestea Kavadia, au mers zile şi chiar săptămâni, pentru bucuria unei viziuni de câteva minute, ca apoi să plece iar la căminul lor, pe drumuri iar de zile, de săptămâni...

Împăratul a depus jurământul prin „Abuna Ciril", care a aşezat pe capul său coroana bătută cu pietre scumpe; în clipa aceia solemnă, împăratul, stând drept în picioare, a rostit cu voce tare psalmul lui David: „Sunt cel mai mic dintre fraţi"...

Imediat după aceasta, el numi moştenitor al tronului pe fiul său cel mai mare, principele Asfao-Wossen, care la rândul său a depus jurământul cuvenit în faţa tatălui-împărat. În acelaşi timp fu încoronată şi soţia împăratului, împărăteasa Menen, sub numele de „Cleta-Georgie".

Iar cortegiul acestei încoronări, continuă să-mi povestească Kavadia, a fost întruchiparea celui mai fantastic cortegiu din cea mai minunată poveste cu războinici. Omorâtorii de lei, treceau cei dintâi în galopul nervos al cailor arăbeşti. îmbrăcaţi ca într-o adevărată armură, ca şi caii lor, ei sclipesc de broderii viu colorate şi brăzdate de aur şi argint; iar pe cap poartă coama leilor pe cari i-au doborât cu lancea, ce nu dă greş niciodată...

În mâna dreaptă cu lancea, în stânga cu pavăza făcută din piele de hipopotam, încadrată în aur, şi la brâu cu spada într-o teacă de postav roşu, omorâtorii de lei, saltă în şa... ridicând murmure de admiraţie printre Etiopieni ca şi printre Europeni.

Arătare barbară, după unii, dar grandioasă în acelaşi timp, violentă şi colorată... Feţe de bronz încadrate de bărbii impunătoare, şi de grele coame de leu...

După această fantastică şi minunată defilare, la oarecare distanţă, înainta greoaia trăsură în care se afla împăratul.

„Cei şase cai voinici, care trag împărăteasca trăsură, se smucesc în frâurile ţinute de şase cavaleri, iar entuziasmul poporului ajunge până la delir"...

După trăsura greoaie urmau armatele etiopiene, apoi toţi nobilii şi personalităţile imperiului, căci toţi, din toate colţurile ţării, veniseră la încoronarea celui mai înţelept împărat.

Îmbrăcaţi în acele „kaba", —pelerine — roşii, negre, albastre, verzi, galbene, lucrate în aur şi argint, după gradul, bogăţia şi funcţia nobilului, călări pe catâri acoperiţi de valtrapuri şi şei bogat brodate în mătăsuri de tot felul, cortegiul acestor nobili, părea creaţia unui penel maestru, inspirat din poveştile minunate ale Arabiei.

Dar nota cea mai pitorească a cortegiului au format-o „ţambalagii",acei muzicanţi care călărind pe catâri, bat în două ţambale fixate pe şeaua catârului, în faţa lor.

Modul cum aceşti oameni în costumele lor viu colorate înaintează cu catârii lor, în timp ce. o muzică stranie şi zgomotoasă se înalţă, amestecându-se cu vuietul mulţimii, întrece orice fantezie şi imaginaţie.

În sfârşit, cortegiul se continua cu defilarea automobilelor cari duceau pe europeni şi unii demnitari, şi era încheiat de armată.

„Totul s-a petrecut ca într-un film de cinematograf realizat de un regizor, maestru în redarea a tot ce e mai impresionant, mai colorat, mai frumos", — îmi spune Kavadia descriindu-mi această sărbătoare naţională.

Să nu crezi, D-le Tican, continuă el, că cele ce ţi-am descris sunt văzute prin prisma mea de optimist, nenumăraţi europeni ca şi mine, veniţi atunci în Etiopia, fără a fi influenţaţi de nimeni, au rămas tot atât de încântaţi şi de entuziasmaţi.

* *

După terminarea ceremoniei religioase a încoronării, Regele Regilor în aceiaşi trăsură luxoasă şi greoaie, cu tot alaiul împărătesc s-a înapoiat la Palat.

In timpul încoronării împăratului se aflau în capitala Etiopiei 54 ziarişti, reprezentând presa mai multor naţiuni din Europa şi America, iar seara, la palat s-a oferit un mare dineu, la care Ministrul de Externe a distribuit ziariştilor medalii, cu efigia împăratului şi a împărătesei.

Revenind în ţările lor reprezentanţii tuturor marilor Puteri au răspândit printre naţiunile lor numai simţăminte de simpatie pentru împăratul şi poporul Etiopiei.

Împăratul a continuat să intensifice opera începută pe când era principe, organizând mai bine armata, în cele din urmă câştigând libertatea şi independenţa ţării sale. A organizat industria şi comerţul, a înzestrat ţara cu aeroplane; a înfiinţat o instituţie bancară, numită „Bank of Ethiopie", a stabilit staţiuni radiotelegrafice în capitală şi în alte câteva centre ale ţării.

În ceea ce priveşte politica externă, a întemeiat puternice legături de prietenie cu toate Puterile Mari, iscălind în acelaşi timp şi renumitul „Pact Kellog-Briand", precum şi alte convenţiuni şi acorduri comerciale cu diferite ţări. A studiat, a întocmit şi a aplicat mai multe legi judiciare; a făcut, după cum am mai pomenit şcoli în toate centrele ţării; a naţionalizat biserica prin hirotonisirea a cinci episcopi etiopieni; a suprimat sclavia care exista de secole şi în cele din urmă a înzestrat ţara lui cu „Constituţie", „Cameră" şi „Senat".

Iubitor al poporului său şi foarte bun creştin, stimează biserica şi ia parte la toate serbările religioase,. Şi fiindcă multiplele sale ocupaţii îl fac să lucreze de dimineaţa până seara, nedându-i răgaz nici pentru o plimbare cât de scurtă, unicul său loc de recreare şi de reculegere e biserica.

El îşi iubeşte cu patimă familia şi prin pilde frumoase caută să desăvârşească educaţia fiilor săi.

Din căsătoria împăratului cu actuala împărătească Menen, cea mai frumoasă dintre femeile Etiopiei, s-au născut şase copii: principesa Tanagne, principele Asfao-Wossen, moştenitorul tronului, principesa Zeneb-Work, principesa Tsae-Work, principele Makonen, şi principesa Sahle-Selassie.

A căsătorit pe principesa Tanagne-Work cu Ras Desta; pe principele Asfao-Wossen cu strănepoata împăratului Ioan, Olete-Israel şi pe principesa Zeneb-Work cu un strănepot al împăratului Ioan, anume Dedzaz Haglou-Gugsa.

Din. căsătoria celor dintâi doi, împăratul a avut fericirea de a vedea nepoţi.

A treia principesă însă, care era căsătorită în ţinutul Tigrului, a murit la un an după căsătorie, aducând jale mare şi doliu nu numai părinţilor ei, dar întregului popor etiopian, care şi astăzi încă o plânge.

Împăratul Haile Selassie este singurul dintre regii Etiopiei, din a cărui căsătorie s-au născut atâţia principi, atâtea ramuri împărăteşti, de la care are speranţa a vedea cât mai mulţi nepoţi, şi strănepoţi, căsăto-rindu-se de tineri; lucru pe care-1 doreşte tot poporul etiopian.

Acest împărat are toate calităţile unui rege: mândru, integru, cu simţăminte creştine ortodoxe, foarte bun patriot, judecător drept, adevărat prieten al poporului său şi prieten al tuturor acelora care vor binele ţării sale, se distinge în toate domeniile vieţii sociale.

Are un fizic impunător, care îi dă o înfăţişare cu adevărat regală. Frumuseţea ochilor lui Haile Selasie, de o blândeţe strălucitoare, se schimhă uneori în focul privirilor autoritare, priviri care dezvălue un gând ascuns şi care îndreptate asupra cuiva îl pătrunde adânc, îi ghiceşte cele mai ascunse taine ale sufletului.

Acest împărat constitue podoaba şi pilda poporului său, care într-adevăr îl ia de exemplu.

În epoca lui, Etiopia va vedea înfăptuindu-se visurile cele mai măreţe şi va constitui în acelaşi timp statul cel mai puternic din Africa, fiind singurul stat creştin şi independent.

Trebuie ştiut că acest împărat a reuşit să organizeze o ţară care numără peste 16 milioane de locuitori, aparţinând diferitelor rase şi vorbind diferite limbi. Astfel că merită să poarte titlul de „ Haile Selassié, împăratul şi Regele Regilor Etiopiei".

De la Regina din Saba la Negus Tafari

Origina etiopienilor ca şi altor popoare a căror istorie nu e tocmai bine cunoscută, se pierde în negura vremurilor, dând naştere la felurite versiuni dintre cari e greu să desprinzi pe cea adevărată.

Mulţumindu-ne doar cu cele care par mai aproape de adevăr, facem însă o constatare şi anume: că oricare ar fi amestecul dintre popoare din care s-au născut etiopienii propriu zişi, ei n-au format o populaţie mixtă ci o rasă absolut omogenă. Mai trebuie să relevăm apoi, că pe nedrept sunt socotiţi ca aparţinând rasei negre, de vreme ce, în fond, sunt un amestec în care predomină rasa semită. Astfel, după o versiune foarte demnă de crezut de altminteri, etiopienii ar fi scoborâtori din Hus, sau cum îi mai zicea „Etiops", fiul lui Kam şi nepotul lui Noe. Acest Hus a venit în Etiopia, se spune, după potop, stabilindu-se aci unde îşi creă o familie. Copiii au clădit oraşul Axum, într-o epocă nu departe de naşterea lui Avraam. În acest oraş, care a fost multă vreme capitala Etiopiei se văd şi astăzi ruinele vechilor palate, nenumărate morminte de prinţi şi demnitari şi între altele un frumos obelisc, format dintr-o singură piatră de 34 metri înălţime; toate acestea dovedesc existenţa unei civilizaţii străvechi introdusă de Ptolomeu „binefăcătorul" când acesta a ocupat coastele Etiopiei. Oraşul Axum a fost de atunci şi a rămas până în zilele noastre oraşul sfânt al etiopienilor; o Mecă neagră, unde urmaşii reginei din Saba, păstrători de datini, vin în fiecare an să se închine lui Christos.

După altă versiune, în vremuri străvechi, trăia în sudul Yemenului, pe malurile Marebului, un popor numit poporul amharic, numire care se păstrează încă şi azi locuitorilor provinciei Amhara. Pe acest popor Biblia îl numea poporul Himiariţilor, sau de multe ori al Sabeenilor şi despre ei spunea că erau oameni înalţi şi voinici. Aceşti Himiariţi ar fi trecut în Africa unde au dat de triburile Galla şi cum nu veniseră cu femei, se zice că s-au căsătorit cu fetele din acele triburi şi s-au stabilit pentru totdeauna în acele ţinuturi, adică în Etiopia. Cu timpul ei se înmulţiră şi se întinseră tot mai mult spre sud, ajungând chiar până în ţara numită Ofir. Aci ei au găsit aur, pe care îl scoteau în cantităţi foarte mari, vânzându-l la alte popoare. Chiar marele rege Solomon, când a avut nevoie de aur pentru a acoperi măreţul templu. din Ierusalim, s-a adresat fenicienilor, care la rândul lor se adresară Himiariţilor, — Etiopienii de odinioară.

Turnurile ovale care se înălţau din loc în 'loc, dea-lungul drumului urmat de caravanele lor, îşi profilează încă şi astăzi la orizont zidurile solide de piatră aspră. Minele din care se scotea aurul se văd încă,

sub forma unor scobituri imense cu rampe pentru coborât în adâncimi. Felul cum sunt lucrate acele rampe vădeşte multă pricepere şi îngrijire din partea meşterilor care le-au construit.

Dealtminteri Himiariţii par să fi fost oameni foarte iscusiţi şi îndemânateci din vremurile cele mai vechi, deoarece strămoşii lor, făcuseră mari lucrări de irigaţie şi între altele un dig, care a fost distrus puţin timp după era solomoniană. Această catastrofă constituie un eveniment atât de însemnat în viaţa acestui popor, încât le servea de punct de plecare pentru numărarea anilor.

Faptul că aceşti Himiariţi au venit tocmai în Africa nu trebuie să ne mire. Arabii trec adeseori Marea Roşie cu bărci uşoare. Sunt chiar unele locuri unde marea e atât de îngustă, încât pentru a ajunge de la nu ţărm la altui nu trebuie mai mult de 5—6 ore, poate şi mai puţin când vântul e favorabil.

E deci foarte de crezut că acei oameni să fi trecut marea cu gândul să se reîntoarcă în ţara lor şi totuşi, atraşi de frumuseţea locurilor, să fi rămas acolo pentru totdeauna.

* *

Ca toţi, etiopienii sunt mai apropiaţi de rasa albă de cât cei de culoare; ei sunt în general de talie mijlocie; corpul lor e bine legat, capul şi faţa de formă regulată, nasul îngust, buze prea puţin late şi groase, iar culoarea pielii este asemenea bronzului. Etiopienii sunt în general chipeşi şi frumoşi, îmbrăcămintea lor, după cum am mai spus, este albă şi le place mult culoarea roşie.

Traiul lor e simplu, cumpătat, hrana se compune din tot felul de zarzavaturi şi carne. Mâncarea lor de predilecţie e preparată din plante aromatice şi de obicei întrebuinţează foarte multe condimente. Ca băuturi au hidromierea, rachiul „totsi" şi berea numită „talia".

Etiopienii, fiind foarte religioşi, duc o viaţă exemplară, familiile lor bazându-se pe căsătoria religioasă şi civilă. Totuşi există şi aşa numitele „căsnicii de încercare", care după cum le arată numele, au de scop să încerce trăinicia sentimentelor acelor care vor să-şi creeze un cămin. Ei sunt supuşi, respectoşi faţă de legi şi devotaţi tronului. Au o înclinare deosebită pentru arme, de care ştiu să se folosească la nevoie cu multă îndemânare şi bravură. În general vorbind, poporul abisinian merge cu paşi repezi spre civilizaţie, care a început să prindă aripi, încă sub conducerea lui Menelik al II-lea.

Înainte însă de a vorbi despre acest suveran, a cărui rară inteligenţă şi spirit de organizare îl pun alături de marile figuri din istoria lumii, trebuie să spunem ceva despre istoria dinastiei imperiale etiopiene care se trage din cel mai înţelept domnitor al tuturor vremurilor, marele Solomon.

Legenda spune, că pe vremea când acest domnitor al israeliţilor uimea lumea cu înţelepciunea sa, în Etiopia domnea regina din Saba, a cărei faimă de frumuseţe trecuse şi ea graniţele ţări

Trebuie notat însă, că după unii istorici, Etiopia de atunci cuprindea şi colţul de sud-vest al Arabiei aşa numită „Arabia fericită", sau Yemenul, şi că faimoasa regină Belkis (Balkis) sau Makeda îşi avea reşedinţa în oraşul Saba din Arabia. Această regină frumoasă şi inteligentă fu atrasă şi ea de faima aceluia, pe care regi din cele mai îndepărtate ţinuturi se duceau să-1 viziteze. Şi într-o zi, însoţită de o suită numeroasă şi înconjurată de fastul care-i dădea o aureolă de basme, după o lungă călătorie pe mare, ea debarcă în ţara regelui înţelept. Aici i se făcu o primire strălucită şi însuşi înţeleptul Solomon, căzu rob farmecului reginei Etiopiene.

Legenda, sau mai bine zis una din legende, căci sunt mai multe, spune că el o ceru în căsătorie, dar că frumoasa regină dintr-un capriciu de femeie, desigur, îl refuză. Se mai spune că Solomon, neputând renunţa la sentimentele şi hotărârea sa şi văzând că n-o poate convinge altfel, recurse la un truc, propu-nându-i o prinsoare şi anume: dacă el va surprinde pe regină în flagrant delict de furt, frumoasa suverană trebuia să accepte căsătoria. Regina a primit rămăşagul, găsindu-l copilăresc şi închipuindu-şi că nu-l va pierde. I se părea o glumă fără consecinţe. Dar la masa dată chiar în acea seară de regescul său adorator, i se serviră reginei cele mai alese mâncăruri, însă excepţional de piperate şi sărate. Când copiosul ospăţ luă sfârşit, comesenii se retraseră să se odihnească, iar regina Belkis plecă în apartamentele ce îi erau rezervate.

Peste noapte, frumoasa regină fu cuprinsă de sete şi căută în zadar în juru-i apă, căci din ordinul regelui Solomon, nici o picătură nu fusese lăsată în apartamentele ei. Atunci, însoţită de câteva servitoare, porni prin palat în căutarea răcoritoarei băuturi. Ajungând în faţa apartamentului lui Solomon, o amforă mare plină cu apă, aşezată în văz pe prag, o făcu să întindă mâna cu grabă şi să o ducă cu lăcomie la buze.

În aceiaşi clipă regele Solomon care era ascuns în apropiere, ieşi la iveală şi o acuză că-i fură apa. Rămăşagul era pierdut, iar regina din Saba, frumoasa Belkis, se dădu bătută şi, conform angajamentului luat, căsătoria se celebră. Când regina Etiopiei se înapoia în patrie, ea purta în sân un prunc, pe care hotărâse împreună cu Solomon, că în caz de va fi băiat să i-l trimită lui ca să-1 crească şi să-1 instruiască.

Destinul vru ca ea să dea naştere unui băiat, pe care după ce trecură primii ani ai copilăriei, îl trimise la tatăl său, unde primi educaţia demnă de fiul celui mai înţelept om al timpului. Când ajunse major, după legile de atunci, copilul reveni în patria mamei sale şi îi urmă mai târziu pe tron, sub numele de Menelik I.

Iată dar, cum s-a născut marea dinastie a Menelikilor, căci de la fiul frumoasei Belkis, toţi împăraţii Etiopiei, au purtat acest nume.

Legenda nu spune dacă regina din Saba şi Solomon s-au mai întâlnit vreodată, e mai probabil că scurta lor idilă de dragoste n-a mai avut altă urmare... Totuşi, legăturile lor sufleteşti au rămas până la moarte aceleaşi, căci în afară de copilul care-i unea pe veci, regele înţelept şi regina îndepărtată mai aveau ceva care ţinea mereu aprinsă, flacăra dragostei lor minunate şi acestea erau scrisorile pe care şi le scriau regulat, încredinţându-le apoi corăbierilor ce pluteau vreme îndelungată pe valurile mărilor, până ajungeau de la ţărmurile Etiopiei până în ţara lui Solomon, cu preţioasa corespondenţă, adevărate cărţi atât în ce priveşte volumul cât şi în ce priveşte conţinutul. Căci pe foile groase de pergament se înşirau fraze meşteşugite, stiluri minunate, printre cari se împleteau în culori vii flori şi ghirlande, mărturisind, în limbajul lor colorat mai bine chiar decât vorbele, o dragoste mereu tânără.

Astfel de scrisori făceau câte un an şi mai bine până ajungeau în mâna reginei sau a regelui, dar atât unul cât şi altul le aşteptau cu încredere ştiind bine că vor sosi, curând, sau mai târziu... ! Mi s-a spus chiar că unii preoţi bătrâni ar mai avea încă, — moştenite de moşi-strămoşi, — câteva din aceste foi de pergament, care purtau dragostea celor doi suverani, dar că frica de a le pierde, adică de a li se lua, îi face să tacă, păstrând cu sfinţenie comoara ce va trece la copiii şi nepoţii lor, la viitoarele generaţii.

Aşa povesteşte una din legende; după alta însă se pare că regina din Saba, care nu era numai frumoasă dar şi înţeleaptă, plecând spre Ierusalim n-a fost mânată numai de curiozitate de a cunoaşte pe marele înţelept, ci şi de un scop practic şi anume, intenţia de a intra în raporturi comerciale cu ţara lui Solomon.

A treia legendă în sfârşit, îi atribuie reginei din Saba un scop mai înalt şi ceva mai îndrăzneţ. Regina Belkis, regina din Saba, care iubea atât de mult copiii, încât pentru a ajuta pe acei ai supuşilor săi, ajunsese să secătuiască visteria statului, dorea şi ea să aibă un prunc al ei, care să o facă să cunoască bucuriile dragostei de mamă şi într-o zi să-i urmeze la tron. Dar, vrând să-i dea un tată demn de ea, gândul i se opri la marele rege al israeliţilor, pentru care avea o admiraţie, ce lesne se putea preface în dragoste. Mânată, deci, de acest gând, ea plecă spre Ierusalim şi dorinţa îi fu lesne îndeplinită, căci Solomon îi căzu la picioare de îndată ce o văzu. Ceva mai mult: se spune că prea cumintea regină nu s-a mulţumit numai să facă din cel mai înţelept rege al timpurilor, părintele unei viitoare dinastii pe care voia s-o asigure propriei sale ţări, dar că a dus cu sine la Ierusalim şi mai mulţi cărturari ca să le dea prilejul să se adape şi ei de la cel mai curat izvor de înţelepciune şi reîntorcându-se în patrie să răspândească în popor cele învăţate.

Nu ştiu care din aceste legende e cea mai apropiată de adevăr, dar ori care ar fi, ea dă dinastiei etiopiene dreptul să se mândrească şi fără îndoială şi dorinţa de a se menţine la înălţimea unei atât de nobile origină.

Dar frumoasa poveste a reginei din Saba a mai avut şi darul de a inspira pe poeţi ca şi pe pictori, făcându-i să creeze opere nemuritoare, ca celebrul tablou al lui Paul Veronese, care se găseşte la muzeul din Turin şi care reprezintă pe frumoasa regină vizitând pe Solomon. Apoi, nemuritorul Rafael a redat în culori maestre pe o pânză, ce se găseşte în Vatican, acelaşi subiect; de asemenea „îmbarcarea reginei din Saba", tablou datorat lui Claude Lorrain şi care se află la Londra, vestit prin lumina lui.

Iar în literatura românească, acest capitol din viaţa reginei din Saba, a inspirat pe distinsul nostru poet şi mare fabulist Vasile Militaru, să scrie o prea frumoasă poemă, din care, cu învoirea autorului reproduc următorul fragment:

...Grea corabie pornit-a de la ţărm cu toată graba,

Spre Ierusalim să ducă pe strălucitoarea Saba...

Soarele, în auroră, — ca un mare meşter-faur, —

Poleit-a marea toată cu porfiră şi cu aur,

Iar zefirii, prinşi de vrajă, pe-ale mării lungi eşarpe,

Scot acorduri mângâioase ca din mii şi mii de harpe...

Cerul, care toată noaptea a sclipit comori de astre,

E albastru ca şi marea, ca safirele albastre,

Iar sub cer, pe marea caldă, însă niciodată lină,

În corabie visează cea mai falnică regină...

Gândul Sabei tot aleargă către regele-nţelept,

Pentru care, cu putere, inima ei bate-n piept,

Către Solomon, spre care cu corabia ei zboară,

Să-1 adore toată viaţa, ca soţie, sau să moară,

Căci frumos cum nu e altul este Regele Iudeu.

Aurul înţelepciunii cel mai scump şi cel mai greu!...

Ea visează şi surâde... Ochii ei pierduţi în vis

Par abisuri peste care noaptea iadului s-a -nchis

Şi-n adâncile abisuri cum e noaptea suferinţei,

Arde focu-n faţa cărui cad şi oamenii, şi sfinţii!

În inele fără număr, părul ei bogat, frumos

Cu reflexe de agate, pare tors din abanos

Şi — al ei păr, — cu nestemate, fără seamă, mari şi grele,

Pare o noapte neagră, plină de luceferi şi de stele!

Gura-i mică-ntredeschisă, cu surâsuri de zori dalbe,

Stă s-arate-n toată clipa două hori de perle albe.

Cum nşa mai avut pe lume nici o gură de femeie,

Fie numai muritoare sau nemuritoare Zee!

De pe buzele-i aprinse zboară ne-nţelese şoapte...

Prin mătasea, străvezie, sânii par lămâi necoapte,

Iar mijlocul ei subţire-i că te-ai teme, vrând să-1 strângi,

Să nu săvârşeşti păcatul: ca pe-o trestie s-o frângi...

Toată parcă-i o statuie: aur-bronz căzut din stele,

Cizelat de dalta unui Phidias sau Praxitele,

Iar în faţa ei îţi vine să-ngenunchi cu-adânci fiori,

Şi jerfindu-i al tău suflet, ca pe-un idol s-o adori!

Ea visează şi surâde, iar corabia-i pe mare,

Cu puternic vânt in pânze, zboară ca o arătare.

Dar Reginii, mistuită de-al iubirii tainic foc,

I-se pare că, smintită, stă corabia pe loc

Şi porunci dă tuturora: cât mai repede s-o poarte,

Dacă dragă le e viaţa şi nu vor să treacă-n moarte...

Trâmbiţe de-argint şi aur, dau de veste-n lung şi-n lat

Când, pe Solomon să-1 vadă, intră Saba în Palat;

Ea păşeşte majestoasă... Inima-i zvâcneşte-n piept,

Că-n sfârşit vedea-va chipul Regelui cel înţelept...

Prinţi aleşi, din Palestina, aşezaţi în cale-i, şir,

Înconjoară şi urmează pe Regina din Ofir.

Pân-ajung cu Strălucita la strălucitorul Tron,

Unde stă, muiat în aur, înţeleptul Solomon...

La ivirea ei în sală, Regele care-o aşteaptă,

De pe Tron, robit, coboară către Ea, din treaptă-n treaptă

Şi prinzând în mâna-i dreaptă a Reginei mică mână,

El, Stăpânul Ei se simte, Ea se simte Lui Stăpână!..

Şi s-a-ntins ospăţul nunţii, precum a visat Regina,

Şi din amfore, opt zile, a curs vin de Palestina;

Şi-n Ierusalim, opt zile, veselia s-a întins;

Stelele-au clipit mai tainic, soarele-a fost mai aprins;

Îi părea Reginei Saba, lângă Mirele Ei-astru,

Marea fără nici o cută, cerul lumii mai albastru,

Lângă El, frământul lumii îi păru un cântec lin;

Şi pe tot întinsul lumii a-ncetat orice suspin;

Căci pe veci şi pretutindeni, sub un cer fără de nori,

Din iubirea lor fierbinte, răsări-vor numai flori!...

Dur Of irul ei, de grabă îi aduse aspră vina

Că de dragul unui mire, s-a uitat în Palestina

Şi-ascultând de-o Lege dură, a pornit din nou pe mare,

În Ofirul ei să-şi ducă dorul făr-asemănare!

Fiecăruia, de lacrămi faţa i-a rămas brăzdată,

Ca n-aveau să se mai vadă toată viaţa, niciodată,

Dar aveau să-şi scrie dorul fără margini, pân-la moarte,

Câte-un an, corăbierii dorul scris, pe mări să-1 poarte,

Până ce-ajungea sub ochii plini de-a lacrămilor ceaţă,

Sfânt izvor de mângâiere, de iubire şi de viaţă!

Am spus mai sus că mă voi ocupa de cel mai recent Menelik şi anume de împăratul cunoscut sub. numele de Menelik al II-lea, născut la Choa în 1842 şi mort la Addis-Abeba în 1913.

Acest suveran a cărui inteligenţă sclipitoare şi înţelepciune puţin obişnuită amintesc pe nobilul său strămoş, a fost cu drept cuvânt un mare rege. Curajios şi energic, el s-a închinat cu toată râvna operei de refacere a ţării sale, nedându-se în lături din faţa nici unui obstacol. Încoronându-se împărat al Etiopiei la 6 Noiembrie 1889, porni în fruntea unei armate în spre Tigrea, o supuse ca şi pe alte ţinuturi, şi se proclamă şi acolo împărat. Înzestrat cu un rar spirit de organizaţie, puse pe baze noi administraţia ţării sale, pe care o scăpă dede jugul ameninţător al italienilor în contra cărora luptă cu succes, repurtând o victorie hotărâtoare la Adua. El obţinu recunoaşterea independenţei abisiniene prin tratatul de la Addis-Abeba din 1896.

E interesant de ştiut că Menelik s-a urcat pe tronul Abisiniei cu ajutorul italienilor, cu care a şi semnat în anul 1889 tratatul de la „Ucciali" prin care le recunoştea dreptul de a ocupa Massaua şi o parte din Eritrea, fără a le acorda nici un avantaj de ordin politic sau economic asupra Abisiniei.

În adevăr, italienii avuseseră nevoie de concursul său în 1884, când luptaseră fără succes, de altminteri, împotriva negusului Iohanes, care se opunea la expansiunea lor până la Massaua de pe teritoriul egiptean. La moartea acestui Negus, care a fost asasinat într-o luptă cu Sudanezii, italienii, folosindu-se de situaţia turbure din Abisinia, ajutară pe Menelik să ocupe tronul.

Dar prietenia nu fu de lungă durată căci interesele unora şi ale altora puseră din nou în conflict cele două ţări.

După bătălia de la Adua, spune istoria, nu rămaseră răniţi, doar mii de cadavre; căci războinicii etiopieni supranumiţi „demonii negri" — „cavalerii morţii", — zburau de pe stâncile abrupte asupra armatei italiene, semănând „moartea".

În timp de pace activitatea sa a dat roade din ce în ce mai bune. Emisarii săi, aleşi dintre cei mai de seamă, cei mai curagioşi şi cei mai credincioşi oameni de la curte, cutreierau ţinuturile propovăduind în numele regelui. În scurt timp, el căută să introducá în Etiopia, civilizaţia europeană, construind acea linie de cale ferată, pe care am văzut-o, dând libertate comerţului, făcând diverse lucrări publice. Apoi creă ministere după sistemul european, lucrând, zi şi noapte pentru propăşirea Etiopiei, fiind el singur militar, diplomat, rege, dascăl, judecător, etc... adică un adevărat părinte pentru poporul său.Într-un cuvânt, împăratul Menelik a pus temeliile statului etiopian modern pe bazele datinilor naţionale ale vechii Etiopii, şi lăsând astfel ca moştenire urmaşilor săi o operă demnă de invidiat şi imitat.

Mulţumită acestei activităţi a împăratului Menelik, activitatea continuată apoi şi de urmaşul său, Hailé Selassié, Etiopia a reuşit să încheie numeroase convenţii comerciale şi pacte de prietenie cu cele mai multe din ţările Europei, Americii şi chiar cu Japonia, iar de la 1923 încoace, ea este membră în Societatea Naţiunilor.

Graniţele sale, precum şi situaţia sa politică au fost stabilite prin convenţiunile dintre ea şi diferitele .state vecine; Anglia, Franţa şi Italia.

În ultimii ani, însă, independenţa ei a fost apărată şi garantată de însăşi forţele proprii ale ţării, căci în urma reorganizării ei, această împărăţie după cum am mai spus, poate să aibă în orice moment o armată organizată şi înzestrară cu armament modern. În afară de aceasta mai posedă şi fortificaţii numeroase dintre care cele mai multe, naturale.

Manifestări religioase

După ce vizitasem o mulţime de colţuri frumoase interesante din Addis-Abeba, într-una din zile m-am dus să văd în birourile legaţiei grece, pe d-rul Zervos. Stând de vorbă, la o cafea şi un păhărel de „uzo” — rachiu grecesc foarte tare, pe care-1 fabrică chiar grecii în Abisinia, — o ciocănitură discretă ne întrerupse convorbirea. Un boy intră ca să anunţe, că Excelenţa Sa , RAS Mulon Gheta, ministrul de război, era în anticameră. Doctorul Zervos se sculă să întâmpine pe înaltul oaspe, bărbat mai mult matur, înalt şi voinic, cu faţa de bronz, foarte simpatic la înfătişare.

Urmară prezentările de rigoare.Ministrul de război venise la doctorul Zervos pentru anumite chestiuni diplomatice.

În cursul discuţiei, d-rul Zervos spuse ministrului că şi eu sunt ortodox. Auzind aceasta, excelenţa sa păru foarte încântat şi mă invită cu multă insistenţă să iau parte la ceremonia religioasă, — hramul bisericii Sf. Maria dela „Entoto", — care urma să se celebreze a doua zi.

Vei vedea lucruri interesante, o procesiune impunătoare şi un peisaj cum rar poţi avea ocazia să întâlneşti, mă îndemnă d-rul Zervos. Du-te, n-ai să regreţi.

Vine lume foarte multă, toată elita şi personalităţile Addis-Abebei, şi chiar împăratul, — completă Ras Mulon Gheta.

Împăratul, de altfel, nu lipseşte de la hramul nici unei biserici, îmi mai spuse doctorul.

Am primit invitaţia cu plăcere.

Ieşind dela legaţie, în drum spre hotel, mă întâlnesc cu amicul Nakas, simpaticul şi. serviabilul român-macedonean, care, cu acelaşi zâmbet de bucurie binevoitor de totdeauna, mă întreabă ce program am pentru a doua zi.

-Vreau să mă duc sus, la Entoto, la hramul bisericii de acolo; m-a invitat ministrul de război, care mi-a oferit şi maşina, îi răspunsei eu.

-Deşi sunt foarte ocupat, las totul pe altă zi şi dacă îţi face plăcere te însoţesc şi eu, îmi propune Nakas.

Dar, adaugă el, ar fi de preferat să mergem cu catârii, căci din Addis-Abeba până la Entoto ai posibilitatea să vezi pe îndelete un peisaj minunat, apoi lumea care se îndreaptă spre sfântul locaş şi care aşteaptă trecerea împăratului, diversele cortegii de militari, asociaţii, preoţi, etc.

Nakas-Hâciu mă convinse să schimb maşina pe catâr, mai ales, — tot el mi-a demonstrat, — că drumul până sus de tot se face tot în atâta timp, de oarece catârul taie coturile drumului pe potecuţe pitoreşti.

Astfel, a doua zi de dimineaţă, pe la ora opt fără un sfert, încălecarăm pe catârii noştri şi, la drum. Nakas, însoţit de câţiva ,,boy", era bine aprovizionat cu pâine de casă, verdeţuri, friptură, ouă, nelipsita sticluţă cu „uzo"... pentru curaj şi termos-urile cu apă rece.

Soarele ne încălzea plăcut la acea oră. Catârii noştri fugeau pe străzile Addis-Abebei;

Trecem podul Makonen şi pe o potecuţă şerpuitoare tăiem şoseaua, îndreptându-ne prin dosul palatului imperial, spre o pădure de eucalipţi, care umpleau văzduhul cu parfum îmbătător.

Pe măsură ce ne apropiam de pădure, răcoarea începe să se simtă, iar printre copaci zărim pe şosea pâlcuri-pâlcuri de indigeni urcând spre locaşul Sfintei Măria.

Păsările voioase însoţesc cu cântecele şi ciripitul lor acest pelerinaj de sărbătoare. Pădurea însufleţită sub pasul pelerinilor şi înviorată de cântecele zburătoarelor, pare că arată drumul spre ţara Paradisului...

Îndată după pânza pădurii, înaintea noastră se aşterne o prispă de verdeaţă pe care se ridică un grup de clădiri mari, înconjurate de ziduri înalte. La poarta grea, sentinele înarmate stau de pază.

— Este una din marile închisori moderne, clădite de împăratul, îmi explică Nakas.

Şi pornirăm iar la drum, înaintând, când pe potecuţe, când pe şosea. Din depărtare distingem un zăngănit metalic şi cu cât înaintăm cu atâta zăngănitul creşte. După o cotitură în faţa noastră apare un convoi de 200—300 indigeni, arestaţi pentru diverse fără de legi, şi pe care îi transportă la „Marele Chilot", spre a fi judecaţi.

Răufăcătorii în lanţuri înaintau ca nişte automate, aceşti nenorociţi păreau că abia acum se gândeau la nelegiuirile lor. Poate de abia acum înţelegeau ce-i aşteaptă. Dar dacă printre ei vor fi şi nevinovaţi?

Legaţi cu lanţuri groase de picioare, — lanţurile sunt prinse peste o piele care le înfăşoară glezna piciorului ca să nu-i roadă, — ei nu pot face decât paşi mărunţi, căci lanţul nu are decât 25—30 cm. Ca şi chinezoaicele, care nu au perfectă stabilitate în mers, din cauza picioarelor diformate de moda lor curioasă aceşti nesupuşi ai legilor înaintează într-un zang-zang monoton, sinistru, între gardieni înarmaţi. Doi câte doi, arestaţii sunt legaţi între ei cu un alt lanţ de vre-o 50—60 cm., unul de piciorul stâng şi celălalt de dreptul. Şi lanţurile cu care sunt ferecaţi, nu sunt cu cătuşe, cu chei, ca la noi, sunt sudate, sau mai precis, nituite. Astfel că cel intrat în închisoare şi pus în fiare, nu mai poate păşi fără greutatea zăngănitoare a lanţurilor, decât după ce a fost declarat „liber", sau trimis pe lumea cealaltă.

**

De la un loc, mergem numai pe şosea, care urcă în pante abrupte, aproape drepte. Catârii suie din greu coastele repezi. Pe marginea şoselei, din distanţă în distanţă, stau înşiraţi cerşetori şi nevoiaşi, aşteptând mila împăratului, care va trece spre a se închina puterii Dumnezeieşti. Este un vechi obicei această ofrandă ¡i împăratului pentru milogii şi săracii locului.

Ici, colo, negustori ambulanţi vând năframe roşii şi tămâie, pe care credincioşii, cu ultimul lor „beza" (un beza este a 32-a parte dintr-un thaler), le cumpără ca să le dăruiască bisericii, sfinţilor, lui Dumnezeu, în semn de cucernică închinare şi preamărire.

Acum şoseaua este plină de indigeni, cari plecaţi de dimineaţă, urcă încet spre Entoto.

Din când în când, rupând monotonia drumului ars de soare, se iveşte câte-o mică pată albă: un sătuleţ, câteva colibe indigene, izolate în această verdeaţă imensă şi deasă.

Mergând unul lângă altul, Nakas ţinu să-mi spună că dacă eventual vom întâlni pe şosea, fie la dus, fie la întors, automobilul împăratului sunt dator să descalec, să ridic casca şi să fac plecăciunea cuvenită Măriei Sale.

— Bine, îi răspund eu, dar îmi este greu al dracului să descalec în plină pantă şi apoi să mă obligi să-mi scot casca de pe cap pe arşiţa soarelui...

Să-ţi spui drept: nu ţiu deloc să-mi las pielea pe aici.

Mai de milă, mai de silă, Nakas se lăsă în cele din urmă convins, să descalece numai el, iar eu să salut de-a călare.

Tot vorbind de salut, Nakas, distrat, strânse prea tare frâul catârului, care se poticni aşa de tare, încât tovarăşul meu, cât ai clipi din ochi, ajunse sub burta animalului.

Boy-ii, care mergeau în urma noastră se repeziră ca nişte zmei, să ridice pe stăpânul lor şi primul lucru ce-1 făcură, fu să-i aşeze casca pe cap, căci şi ei cunosc pericolul razelor solare pentru albi; îl ajutară apoi să încalece din nou.

Hei, Nakas, ce s-a întâmplat? Ai început de pe acum să faci exerciţii cum să saluţi pe împăratul?

Câteva ocări la adresa inteligenţei catârului, şi o înjurătură curat românească, fu răspunsul lui.

Dar eu nu-l slăbeam de loc:

— Nici n-ai zărit pe împărat şi te-ai emoţionat; ce-o să mai fie când îl vei vedea?

Tovarăşul meu continuă să-şi bombăne telegarul în timp ce se scutura de nisipul adunat de pe drum.

* *

În fine, ajunserăm sus la „Entoto". O lume imensă era adunată în preajma sfântului locaş. Armată multă aşezată în ordinese află în afara zidurilor careînconjoară biserica Sfintei Măria.

Trecem podul Makonen şi pe o potecuţă şerpuitoare tăiem şoseaua, îndreptându-ne prin dosul palatului imperial, spre o pădure de eucalipţi, care umpleau văzduhul cu parfum îmbătător.

Pe măsură ce ne apropiam de pădure, răcoarea începe să se simtă, iar printre copaci zărim pe şosea pâlcuri-pâlcuri de indigeni urcând spre locaşul Sfintei Măria.

Păsările voioase însoţesc cu cântecele şi ciripitul lor acest pelerinaj de sărbătoare. Pădurea însufleţită sub pasul pelerinilor şi înviorată de cântecele zburătoarelor, pare că arată drumul spre ţara Paradisului...

Îndată după pânza pădurii, înaintea noastră se aşterne o prispă de verdeaţă pe care se ridică un grup de clădiri mari, înconjurate de ziduri înalte. La poarta grea, sentinele înarmate stau de pază.

— Este una din marile închisori moderne, clădite de împăratul, îmi explică Nakas.

Şi pornirăm iar la drum, înaintând, când pe potecuţe, când pe şosea. Din depărtare distingem un zăngănit metalic şi cu cât înaintăm cu atâta zăngănitul creşte. După o cotitură în faţa noastră apare un convoi de 200—300 indigeni, arestaţi pentru diverse fără de legi, şi pe care îi transportă la „Marele Chilot", spre a fi judecaţi.

Răufăcătorii în lanţuri înaintau ca nişte automate, aceşti nenorociţi păreau că abia acum se gândeau la nelegiuirile lor. Poate de abia acum înţelegeau ce-i aşteaptă. Dar dacă printre ei vor fi şi nevinovaţi?

Legaţi cu lanţuri groase de picioare, — lanţurile suntprinse peste o piele care le înfăşoară glezna piciorului ca să nu-i roadă, — ei nu pot face decât paşi mărunţi, căci lanţul nu are decât 25—30 cm. Ca şi chinezoaicele, care nu au perfectă stabilitate în mers, din cauza picioarelor diformate de moda lor curioasă aceşti nesupuşi ai legilor înaintează într-un zang-zang monoton, sinistru, între gardieni înarmaţi. Doi câte doi, arestaţii sunt legaţi între ei cu un alt lanţ de vre-o 50—60 cm., unul de piciorul stâng şi celălalt de dreptul. Şi lanţurile cu care sunt ferecaţi, nu sunt cu cătuşe, cu chei, ca la noi, sunt sudate, sau mai precis, nituite. Astfel că cel intrat în închisoare şi pus în fiare, nu mai poate păşi fără greutatea zăngănitoare a lanţurilor, decât după ce a fost declarat „liber", sau trimis pe lumea cealaltă.

**

De la un loc, mergem numai pe şosea, care urcă în pante abrupte, aproape drepte. Catârii suie din greu coastele repezi. Pe marginea şoselei, din distanţă în distanţă, stau înşiraţi cerşetori şi nevoiaşi, aşteptând mila împăratului, care va trece spre a se închina puterii Dumnezeieşti. Este un vechi obicei această ofrandă ¡i împăratului pentru milogii şi săracii locului.

Ici, colo, negustori ambulanţi vând năframe roşii şi tămâie, pe care credincioşii, cu ultimul lor „beza" (un beza este a 32-a parte dintr-un thaler), le cumpără ca să le dăruiască bisericii, sfinţilor, lui Dumnezeu, în semn de cucernică închinare şi preamărire.

Acum şoseaua este plină de indigeni, cari plecaţi de dimineaţă, urcă încet spre Entoto.

Din când în când, rupând monotonia drumului ars de soare, se iveşte câte-o mică pată albă: un sătuleţ, câteva colibe indigene, izolate în această verdeaţă imensă şi deasă.

Mergând unul lângă altul, Nakas ţinu să-mi spună că dacă eventual vom întâlni pe şosea, fie la dus, fie la întors, automobilul împăratului sunt dator să descalec, să ridic casca şi să fac plecăciunea cuvenită Măriei Sale.

— Bine, îi răspund eu, dar îmi este greu al dracului să descalec în plină pantă şi apoi să mă obligi să-mi scot casca de pe cap pe arşiţa soarelui...

Să-ţi spui drept: nu ţiu deloc să-mi las pielea pe aici.

Mai de milă, mai de silă, Nakas se lăsă în cele din urmă convins, să descalece numai el, iar eu să salut de-a călare.

Tot vorbind de salut, Nakas, distrat, strânse prea tare frâul catârului, care se poticni aşa de tare, încât tovarăşul meu, cât ai clipi din ochi, ajunse sub burta animalului.

Boy-ii, care mergeau în urma noastră se repeziră ca nişte zmei, să ridice pe stăpânul lor şi primul lucru ce-1 făcură, fu să-i aşeze casca pe cap, căci şi ei cunosc pericolul razelor solare pentru albi; îl ajutară apoi să încalece din nou.

Hei, Nakas, ce s-a întâmplat? Ai început de pe acum să faci exerciţii cum să saluţi pe împăratul?

Câteva ocări la adresa inteligenţei catârului, şi o înjurătură curat românească, fu răspunsul lui.

Dar eu nu-lslăbeam de loc:

— Nici n-ai zărit pe împărat şi te-ai emoţionat; ce-o să mai fie când îl vei vedea?

Tovarăşul meu continuă să-şi bombăne telegarul în timp ce se scutura de nisipul adunat de pe drum.

* *

În fine, ajunserăm sus la „Entoto". O lume imensă eraadunată în preajma sfântului locaş. Armată multă aşezată în ordinese află în afara zidurilor careînconjoară biserica Sfintei Măria.

Lumea se înghesuia la porţile bisericii, fiecare căutând să-şi ia locul cel mai bun. împăratul sosise înaintea noastră, fără să-1 fi văzut; trecuse pe şosea când noi căutasem să scurtăm drumul, abătându-ne pe potecuţele abrupte. Ne-am dat seama că întârziasem în clipa când am auzit acordurile muzicilor şi răsunetul tam-tamului. Slujba religioasă începuse; amicul Nakas mă zori din urmă: „Hai repede, să apucăm măcar procesiunea".

Făcându-ne loc prin mulţime, ajunserăm în curtea bisericii. Erau prezenţi toţi demnitarii din Addis-Abeba, compania de onoare şi escorta împăratului. Ca şi la noi, escorta regală, aşa şi la ei escorta imperială este formată numai din oameni aleşi pe sprânceană, frumoşi, înalţi, voinici, îmbrăcaţi cu imaculatul costum naţional, cu singura deosebire că se poartă cu capul descoperit şi... desculţi. Aceşti falnici şi credincioşi ostaşi din escortă, cu armele la umăr, însoţesc totdeauna pe împărat; iar armele lor sunt învelite într-un postăvior roşu. De ce? Poate din cauza aceleaşi superstiţii — şi totuşi cine poate da asigurări că e lipsită de orice temei — a deochiului, superstiţie după cum am mai spus, atât de răspândită în împărăţia lui Hailé Selassié.

Zidul de oameni nu ne permite să vedem bine desfăşurarea ceremoniei, şi încercăm să ne găsim locuri mai în faţă. De cum îşi dau seama că lângă ei sunt europeni, indigenii îşi dau toate silinţele să se strângă şi să ne facă loc. Nu se arată de loc indiferenţi, nicicum ostili, sforţării noastre şi acest semn de atenţie şi delicateţă sufletească m-a impresionat în chip deosebit, făcându-mă să adaug încă o notă bună la cazierul moral al acestui simpatic popor.

Puturăm astfel răzbate până la primele rânduri, la doi paşi de locul unde se afla împăratul.

Slujba religioasă, după ritualul hramului, se oficia sub cerul liber.

Pe jos erau aşternute covoare de preţ. În picioare, lângă un fotoliu, împăratul asculta smerit Sfânta Evanghelie. Lângă el, erau; prinţul moştenitor, miniştrii şi ceilalţi demnitari şi gospodari ai ţării. Puţin mai la o parte, se aflau boy-ii care îi ţineau umbrela. Toată lumea părea împietrită, o armată de statui turnate în bronz, cărora numai ochii le luceau a viaţă., Sufletele lor, parcă îşi luaseră zborul sus, peste culmile văzduhului, ca să întâlnească puterea cea mare, puterea sfântă a Celui a tot şi a toate, Stăpânitorul.

Şi era atâta popor, că un ac aruncat nu ar fi putut cădea pe pământ.

Deodată se aude un cor puternic, înălţându-se spre ceruri.

— S-a terminat citirea sfintei Evanghelii, îmi şopteşte Nakas. În acest timp împăratul a luat loc în fotoliul său.

Europeni nu eram decât eu şi amicul Nakas. Prin mulţime, împăratul observă prezenţa mea — mă cunoştea de la audienţa ce-mi acordase, când îi comunicasem şi scopul vizitei mele.

ÎI salutai cu plecăciunea care se cuvine, ridicând în acelaşi timp casca, atât cât îmi permitea soarele.

Printr-un semn discret, împăratul chemă un ofiţer din gardă, căruia îi şopti ceva; apoi alţi doi ofiţeri veniră la noi şi după ce ne salutară, ne spuseră că împăratul a dat ordin să ne însoţească, ca să ne ofere posibilitatea de a vedea tot şi de a îngriji în acelaşi timp să ne facă loc să trecem, fără să fim expuşi înghesuielilor inevitabile în asemenea împrejurări, pe tot timpul cât va dura serviciul religios, şi procesiunea.

Datorită gestului împărătesc, care de asemenea a provocat uimirea şi măgulirea mea, am putut face câteva fotografii foarte reuşite. Câteva minute mai târziu, se aud salve de tun, şi observ mişcare în toată mulţimea: trece mitropolitul şi după el, în ordine se mişcă tot clerul. Preoţii învesmântaţi în odăjdii scumpe trec ţinând drapuri şi simboluri sfinte, purtând în special chipurile Sf-tei Maria şi a Sf-tului Gheorghe, cruci mari de aur şi argint, iar alţii ţinând în braţe icoane grele şi sfânta Evanghelie.

După cler, urmează împăratul cu arma sa de aur masiv, la umăr, apoi prinţul moştenitor Asfao-Wossen, înalţii demnitari, escorta împăratului, muzica indigenă (nu militară), compania de onoare şi în fine poporul.

Cu toate că au şi muzică militară, organizată tot atât de bine ca în Europa, totuşi Abisinienii, aceşti buni creştini, îşi păstrează cu sfinţenie vechile obiceiuri, respectând tradiţia, ca la ceremoniile religioase să cânte numai „muzica indigenă", o muzică specială şi ca instrumente de execuţie şi ca factură melodică.

Această muzică este formată din instrumente speciale, cu care indigenii cântă din moşi strămoşi, tulnice, un fel de buciume mari, cam ca cele de prin munţii noştri Apuseni, apoi un fel de goarne lungi, fluiere mici şi mari, viori cu o coardă, mandoline cu trei coarde şi un fel de cimpoi.

Acestea sunt instrumentele lor muzicale. Şi nu lipseşte nici tam-tamul instrumentul specific al popoarelor africane.

În ordinea arătată, întregul cortegiu ocoleşte de trei ori sfântul locaş, după care revine la locul de unde a pornit.

Reîncep rugăciunile: rând pe rând, se aud voci sonore, implorând şi preamărind Dumnezeirea. Poporul este copleşit de aceste momente solemne, de înălţare sufletească. Se spune „Tatăl nostru" şi „Crezul" apoi mitropolitul, „Abuna", cum i se spune acolo, rosti un discurs mişcător în care , în esenţă, îndemna (— după cele ce-mi explicară ofiţerii) —ca toţi să se roage lui Dumnezeu pentru pace; să se roage lui Christos, căci credinţa îi va mântui. Să nu păteze nimeni şi cu nimic religia sfântă, moştenită curată de la strămoşi, căci prin credinţa în Dumnezeu au trăit şi s-au înălţat şi prin credinţă îşi vor păstra curate sufletul şi viaţa aici pe pământ şi sus, înaintea Marelui Judecător..."

— „Să spunem cu toţii Tatăl nostru, rosteşte la urmă mitropolitul. Şi mii de capete se pleacă, genunchii se îndoaie. Dar nimeni nu rosteşte un cuvânt... O tăcere desăvârşită învăluie tot acest popor de smeriţi credincioşi... Toţi au rostit în gând Tatăl nostru.

Emoţia mă copleşeşte. Amestecat în masa acestor indigeni, cu sufletele vibrânde de fiorul credinţei, pentru întâia oară mi-am dat seama de forţa misterioasă a ideii creştine şi de expansiunea ei în lume, dealungul veacurilor.

Furat de evlavia mulţimii, urmăresc aproape transfigurat desfăşurarea ceremoniei.

Un cor de rugăciuni se înalţă uşor ca un murmur, spre a creşte treptat într-o izbucnire supremă: „Osana întru Cel de Sus". Mulţimea credincioşilor s-a ridicat în picioare ca un singur val. Şi începe dansul preoţilor...

„Numai prin cântece şi preamărire şi dansuri se pot exprima credinţa şi sufletul omului faţă de Dumnezeu", spun abisinienii. Sunt obiceiuri ancestrale, care s-au păstrat din generaţie în generaţie, până în epoca avionului şi a telegrafiei fără fir.

În ritmul monoton şi duios al muzicii indigene, acompaniate de tam-tam, — preoţii sprijiniţi în cârjele lor înalte, aşezaţi pe două rânduri faţă în faţă, înaintează, se apropie, şi se depărtează, în paşi cadenţaţi.

Este atâta pietate şi atâta potolită armonie în atitudinile şi unduirile lor coreografice, încât întregul joc îti apare spiritualizat şi predispune la emoţie şi înălţare extatică...

Acest dans al preoţilor nu este altceva decât dansul lui David, străvechile dansuri ale evreilor înaintea arcei sfinte, în care se ţineau tablele legii.

După cum mi s-a spus, cuvintele care se cântă de preoţi, în timpul acestor dansuri, sunt acelea ale psalmilor lui David, iar dansul este nu numai o comemorare, ci o expresie a bucuriei sufleteşti în această zi de sărbătoare. Iar sărbătoarea are loc de vre-o şase ori pe an.

Cu voci calde, tărăgănate, sau repezi, cu unduiri plăcute, preoţii dansatori laudă şi preamăresc pe Domnul: iată psalmii lui David, cântaţi de atâţia credincioşi:

„Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi. Domnului o cântare nouă şi lauda lui în adunarea sfinţilor!

„Să se bucure Israel de Făcătorul său, copiii Sionului să se veselească de împăratul lor!

„Să laude numele lui în joc, să-i cânte laude cu timpane şi cu harfe.

„Căci Domnul găseşte plăcere în poporul său, el

va împodobi pe cei blânzi cu mântuire.

„Să salte sfinţii cu slavă, să cânte de bucurie pe paturile lor.

„Laudele înalte ale lui Dumnezeu să fie în gâtlejul lor şi o sabie cu două tăişuri în mâna lor.

„Ca să se facă răzbunare asupra neamurilor, pedepse asupra popoarelor;

„ca să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe cei aleşi ai lor cu obezi,

„ca să facă asupra lor judecata care este scrisă!

„Această cinste o au toţi sfinţii săi. Lăudaţi pe Domnul.

„Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în sfântul său locaş, lăudaţi-1 în întinderea puterii lui! . „Lăudaţi-1 în faptele sale cele mari! Lăudaţi-1 după mărirea măririi sale!

„Lăudaţi-1 cu sunete de trâmbiţă! Lăudaţi-1 cu psalterii şi harfe!

„Lăudaţi-1 cu timpane şi joc! Lăudaţi-1 cu instrumente cu strune şi caval!

„Lăudaţi-1 cu chimvale răsunătoare, lăudaţi-1 cu chimvale zăngănitoare!

„Toată suflarea să laude pe Domnul! Lăudaţi-1 pe Domnul"!

Şi Preoţii îmbrăcaţi cu un fel de cămăşi albe, lungi până la călcâie şi brodate pe margini cu cruci, îşi trec în cruciş, peste umeri şi talie o panglică lată, care are pe ea brodat acelaşi motiv, ca şi haina.

Iar pe cap poartă un fel de culion, care se termină în vârî tot cu o cruce. De altfel aceste dansuri sunt executate de preoţi la mai toate sărbătorile mari religioase.

Sosind în Addis-Abeba în preajma Bobotezei, natural că am asistat şi la această manifestare religioasă; o ceremonie tradiţională, slujba la fel cu a noastră, nelipsind nici chiar obiceiul aruncării crucii — în apele râului Makonen — după care au urmat dansurile preoţilor.

În sfârşit, şi ca să nu mă depărtez prea mult de subiect, să revenim la ceremonia religioasă de la „Entoto".

După ce dansurile preoţilor luară sfârşit, pre laţii, în frunte cu „Abuna", intrară în biserică spre a depune steagurile, crucile, icoanele şi sfânta evanghelie.

I-am urmat şi eu.

Sfântul locaş, aşezat pe platoul colinei, închinat Măriei, are mai de grabă, aspectul unei imense vile minunate. înconjurată de galerii pitoreşti, susţinută de stâlpi frumos ornamentaţi, cu balustrade viu colorate, biserica de la Entoto este făcută de către defunctul împărat Menelik.

— La început, îmi spune Nakas, biserica se zice că a fost acoperită cu trestie şi din cauza neglijenţei unui îngrijitor a ars; dar mai târziu împărăteasa Taitu a refăcut ceea ce focul distrusese.

Rând, pe rând, preoţii rugându-se şi închinându-se, depun steagurile şi celelalte simboluri sfinte.

Câteva lumânări aprinse pâlpâie, aruncând lumini misterioase pe feţele slabe ale sfinţilor. Aceiaşi pictură primitivă, aceleaşi fresce, care se află şi la biserica Sfântul Gheorghe, despre care am vorbit.

Stâlpi mari, lucraţi cu îngrijire, susţin şi în interior sfântul locaş, candelabre de preţ coboară sub lanţuri groase. Pe uşile împărăteşti ale altarului, ca şi la noi, sunt zugrăviţi sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Şi altarul, după cum am mai arătat, când am descris biserica Sfântul Gheorghe, se află chiar în mijlocul bisericii, iar preotul când slujeşte nu se vede de loc, căci uşile rămân tot timpul

trebuind să stea numai în picioare la slujbă, iar femeile nu stau la un loc cu bărbaţii.

Cu toate aceste deosebiri, în această biserică, am lotuşi impresia că sunt într-unul din locaşurile noastre de închinăciune, vechi de sute de ani, când frica de Dumnezeu era mai mare, când credinţa era mai puternică şi mai curată.

În jurul bisericii, o mulţime de movilite de pământ marchează locul unde se odihnesc cei duşi dintre vii. Mormintele celor ce au însemnat ceva în viaţă sunt împodobite cu un fel de umbrar rotund, care după credinţa poporului, apără sufletul mortului.

— „Când împăratul Menelik, — îmi povesteşte Nakas termină acest sfânt locaş, bucurie mare a fost în sânul familiei imperiale. Dar trebuia sfinţit locaşul Sfintei Măria şi pregătiri mari începură a se face pentru acest eveniment. Chiar şi împărăteasa Taitu luă iniţiativa acestor preparative. Sute de persoane, se spune, au lucrat la facerea băuturilor speciale, obişnuite de o astfel de sărbătoare. Lume după lume a venit în ziua sfinţirii locaşului; demnitari cu soldaţii lor din întregul Imperiu, militari, preoţi din alte ţinuturi şi popor mult. Toţi se îndreptau spre capitala lui Menelik... căci, — să nu se uite — Entoto a fost capitala răposatului împărat.

Pe vremea, când trăia bătrânul Menelik, pe platoul colinei dela Entoto, erau în apropierea bisericii, o mulţime de căsuţe în stil indigen, cari nu erau altceva decât apartamentele imperiale. Cu timpul însă au dispărut.

În acest loc îi plăcea împăratului să-şi petreacă timpul şi tot de aici conducea Imperiul. Adevărul e, că nu există poziţii naturale mai minunate, mai pitoreşti ca la Entoto. Şi aceasta trădează sufletul romantic al Impăratului-ctitor şi al împărătesei sale.

* *

De la Addis-Abeba la biserica Sfânta Măria, aşezată pe muntele Entoto, e o diferenţă de nivel de 700 de metri. Drumul şerpuieşte capricios, urcând mereu coastele puternic înclinate, în timp ce de o parte şi de alta peisajul îşi desfăşoară frumuseţile ca pe pânza unui cinematograf. De acolo, de sus, Addis-Abeba ia înfăţişarea ireală a unei cetăţi din basme, înecată în pulberea aurie a soarelui şi înconjurată de mirişti înverzite, încinse la rândul lor de un brâu de munţi impunător.

Mă îmbăt de acest peisaj ce se decupează pe un cer de incendiu, aproape ireal, un peisaj făcut să atragă pe poeţi şi sufletele în căutarea unei fericiri, pe care nu o poţi gusta cu adevărat decât în mijlocul naturii sălbatice şi a unei tăceri atât de mari, că uneori te surprinde.

Cine ar putea spune toată maiestatea acestui oraş, ce colo sus, se confundă uneori cu cerul şi cu orizontul?

Cine ar găsi cuvinte ca să redea toată poezia acestei imensităţi?...

De aici, pornim mai departe, spre biserica Sf-ta Rachela, care se găseşte la vre-o câţiva kilometri de biserica Sf-ta Măria. Dealungul colinelor smălţuite pe care drumul se întinde ca o panglică albicioasă, zărim convoiul de indigeni în frunte cu şefii lor, mergând în pas grăbit spre locul unde se ţine marele târg la Sf-ta Măria. Ici şi colo întâlnim grupuri ciudate de Galla, care apar şi dispar din faţa noastră, asemenea unor năluci, mergând şi dansând în acelaşi timp, dedându-se parcă la un joc de-a „v-aţi-ascunselea" cu cei ce le ies în cale.

În sfârşit, iată-ne ajunşi la Sf-ta Rachela, înfiptă pe o colină, Biserica, sau mai bine zis mănăstirea, destul de frumoasă ca aspect, este înconjurată de ziduri din piatră de o grosime neobişnuită, care închid în cuprinsul lor o curte vastă.

Aici, prietenul Nakas fu de părere că ar trebui să ne gândim la recâştigarea forţelor pierdute prin oboseala drumului, ospătându-ne la umbra răcoroasă a unui bătrân eucalipt. Găsii ideea minunată, totuşi, îmboldit de curiozitatea mea înnăscută, îl întrebai dacă n-ar fi mai bine să ne interesăm cum am putea vizita mănăstirea.

—„Da, da, ai dreptate, aprobă amabilul meu prieten, dar îţi spun drept, că pentru mine nu prezintă prea mult interes. D-ta însă, care vii pentru prima dată prin aceste locuri e firesc să te interesezi de tot ce vezi, cu atât mai mult cu cât ai în faţa d-tale un obiect nou de cercetare, un monument caracteristic; o „mănăstire abisiniană".

Într-adevăr din minut în minut vedeam intrând sau ieşind din curtea mănăstirii, monahi abisinieni rezemaţi în ciudatele lor cârje, ce par bastoane de alpinist.

—„Să mergem.dar", încheie amicul Nakas. Lăsarăm catârii cu boy-i sus pe colină şi scoborârăm pe o pantă scurtă, oprindu-ne la poarta mânăstirii.

Un călugăr ne ieşi înainte şi îndată ce află dorinţa noastră, se arătă, nu numai dispus să ne satisfacă, dar chiar deosebit de binevoitor. Ne ceru numai un răgaz de câteva minute ca să ia învoirea şefului său, adică a stareţului. Peste puţin timp se înapoie întovărăşit şi de alţi călugări şi cu toţii intrarăm în curtea mânăstirii. Aici, ni se arătă în primul rând o mulţime de încăperi, săpate cu dalta într-o stâncă, semănând a grote, ce se găsesc în imediata apropiere a bisericii. Iar ca să ajungem la aceste încăperi de piatră, a trebuit să intrăm pe un fel de gură de tunel.

Încăperile nu erau altceva decât capele şi altare, cărora pâlpâirea slabă a candelelor le dădea un aer misterios şi impresionant. Printre ele însă, o cămăruţă serveşte de cameră mortuară. Aci se expune trupul neînsufleţit ni monahilor, spre a putea fi văzut de rude şi prie-teni înainte de a fi înmormântat. Probabil că acest obicei are la origină o idee de ordin practic, faptul anume, că în stâncă este foarte răcoare, iar corpul celui dus dintre vii nu se poate altera până în momentul îngropării. „Îngropat" e un mod de a orbi, căci propriu zis, călugării mănăstirii Sf-ta Rachela n-au morminte săpate în pământ. Locuinţa lor de veci e mai trainică decât o simplă groapă, şi s-ar putea spune cu drept cuvânt, că şi după moarte ei apără şi străjuiesc sfânta mănăstire.

În adevăr, în zidul care împrejmuieşte mănăstirea şi a cărui neobişnuită grosime îmi atrăsese atenţia încă înainte de a pătrunde în curtea sfântului locaş, se sapă un fel de firide în care se aşează corpul neînsufleţit. Gura firidei se zideşte la loc, şi doar o pată de zidărie mai proaspătă pe fondul înnegrit de vremuri trădează locul unde se odihnesc rămăşiţele foştilor monahi. Spun drept, că rotind ochii în jur şi văzând nenumăratele pete de pe zidul negricios, am simţit o impresie stranie, mai puternică decât aceia pe care o simţi în faţa unor morminte obişnuite, fie ele cât de numeroase. Scheletele acelea, pe care le ghiceai îndărătul pietrelor împrejmuitoare, îmi apăreau ca nişte sentinele surprinse de moarte la posturile lor şi nu mă puteam opri de a nu mi le închipui ieşind noaptea plin zidul de granit, sub forma diafană a unor fantome, făcând de „rond" în jurul mânăstirii!... Nebănuită cetate a umbrelor şi a fantomelor!

Călăuzele noastre ne duseră apoi să vedem interiorul bisericii, care nu se deosebeşte de restul locaşurilor de închinăciune abisiniene. Aceleaşi picturi frumoase, deşi primitive ca execuţie, acelaşi colorit monoton. Icoanele bogate în aur şi argint, mărturiseau însă dărnicia pre-a credincioşilor, mai aducători desigur decât în alte părţi... Alături de biserică se ridică clopotniţa cu trei clopote. Frânghia clopotului cel mare, era trasă până la fereastra stareţului, care găsise, desigur, acest mod mai practic de a-şi aduna „oile" la orice oră din zi şi din noapte... Văzând aceasta, mi-am adus aminte de bătrânul stareţ Nicandru, de la schitul Ciocanul, din Muscel, care la fel trăsese frânghia clopotului până în camera sa, pentru a putea anunţa poporului începutul rugăciunilor către Cel de Sus.

La vreo 50 metri, mai jos de mănăstire mi se arată o casă în stil indigen, foarte bine întreţinută şi plăcută ca înfăţişare. „Cine locuieşte aici, singuratec?", fu întrebarea mea, imediat ce o văzui. „Nimeni", mi se răspunse, ,,e doar locuinţa unui dus de pe lumea asta". Acest „dus de pe lumea asta" nu e altul decât fiul lui Menelik, unicul său băiat. Împăratul a voit ca fiul său iubit să locuiască veşnic în acea casă, anume clădită, şi sub ochii vigilenţi şi iubitori de Dumnezeu ai sfinţilor călugări. „Hotărât lucru, îmi zisei în gând, abisinienii au morminte puţin obişnuite şi totuşi, ca concepţie apropiate de ale noastre.

Departe de mănăstire, după ce am coborât pe jos, căci pe catâri nu era posibil, pe potecuţe întortocheate, ne oprirăm la umbra unor eucalipţi, de unde se vedea mai bine „Floarea Nouă". Sprintenii noştri boy pregătiră în câteva minute o masă destul de îmbelşugată, de la care nu lipsi după cum am supus, obişnuita sticluţă de „Uzo". Nu ştiu de ce, însă, tovarăşul meu, nu părea familiarizat cu această puternică băutură şi deşi voi să se menţină la acelaşi diapazon cu mine, dădu în curând semne de o deosebită dispoziţie, după care, vorbind susţinea, foarte convins că a început să se întunece spre Addis-Abeba, cu toate că ceasul nu arăta decât ora 2 după amiază...

Pe locurile unde poposisem domnea o linişte, care te făcea să crezi că aici, pacea trebuie să fi fost veşnică; dar urmele de şanţuri ce se vedeau în jurul nostru, şi care serviseră pe vremuri drept întărituri, în războiul lui Menelik pentru supunerea Galilor, ne arătau mai elocvent decât orice, că liniştea nu e niciodată deplină, acolo unde vieţuiesc oameni...

După un pui de somn, ne scularăm şi încălecând pe catâri, pornirăm înapoi spre Addis-Abeba. Ne îndreptarăm spre Ghebi, căci acesta era cel mai bun drum. Din spre vechiul palat imperial se auzea mare zarvă.

Ce-o fi acolo?, întrebai eu, ce se aude?

- Nu ştii că azi a fost hramul bisericii Sf-ta Măria şi ca la orice hram bisericesc, împăratul oferă, după slujbă, o masă

demnitarilor indigeni?

În vechiul palat imperial, continua să-mi spună Nakas, există o sală de mâncare încăpătoare, pentru 700—800 de persoane. Aici se dau la astfel de ocazii oaspete, la care prezidează însuşi împăratul, stând în capul mesei.

Bine, dar masa nu s-a mai terminat, de atunci? întrebai eu.

Nu se ştie. Poate că da, poate că nu... În orice caz, însă, dacă în sala mare s-a terminat masa, afară din palat ospăţul e încă în toi, şi iată de ce:

Tot în ziua hramului, din ordinul împăratului se aduc sute de vaci şi de oi, care sunt sacrificate pentru marele ospăţ popular. Toţi şefii de triburi, toţi cetăţenii pot bea şi mânca în ziua aceea pe gratis, sub cerul liber, sau cum am mai spune noi ,,la botul calului".

La aceste ospeţe populare, carnea e aşezată pe mese curate şi bine amenajate. Fiecare se duce cu cuţitul să i şi taie din carnea crudă o bucată, pe care o mănâncă pe loc. Acest fel de a mânca, dă prilej la unele dansuri caracteristice, a căror origine se pierde în negura vremurilor. Dansatorul ţine bucata de carne cu un capăt între dinţi, iar cu cuţitul taie, la oarecare distanţă, atât cât poate încăpea în gură, bucăţi pe care le mănâncă în vârtejul dansului, care aminteşte pe acela al vechilor războinici. Ca la orice ospăţ, nu lipseşte bineînţeles nici berea, o bere indigenă, preparată din orez, la care se mai adaugă şi o plantă numită „gesen" care-i dă mai multă putere. Aceasta e băutura indigenă numită „talia". Se mănâncă şi se bea toată ziua în sunetele unei muzici speciale, ritmată de tradiţionalul tam-tam.

În timpuri nu prea depărtate, chiar pe vremea lui Menelik, mi s-a spus că se făceau cu prilejul hramurilor, mari adunări politice. Din ordinul împăratului se împărţea celor prezenţi vin din belşug, ca să-i dispună şi mai ales să le dezlege limbile. Şi cetăţenii vorbeau nestingheriţi de treburile politice, de împărat şi de actele sale, fără să ştie că printre ei erau spioni, care se duceau imediat şi raportau cele auzite însuşi împăratului.

Iată că şi aici apare, ca şi în legenda lui Harum al Raşid, califul din Bagdad, povestea acelui împărat care căuta să afle tainele supuşilor săi, aşa cum se întâmpla şi la noi sub Domnitorul Cuza Vodă.

Să fie oare, ca atâtea multe legende care s-au întins peste multe părţi ale pământului, una dintre acelea care au căpătat viaţă în diferite ţări, atât de deosebite şi de depărtate una de alta? Greu de spus!

Revenind la acele timpuri îndepărtate, e bine să adăugăm că tot la palat, era în acea zi şi un cerc al clerului, ai cărui membri făceau oficiu de judecători, şi îndată ce li se aduceau la cunoştinţă cele spuse în contra împăratului, de vreunul din cetăţeni, dădeau ordin ca inculpatul să fie adus înaintea lor. Aici i se puneau câteva întrebări şi anume; dacă e creştin ortodox, dacă crede în Dumnezeu, în Isus Christos şi în Maica Domnului? dacă e credincios convins şi dacă se simte în stare să facă orice sacrificiu pentru binele omenirii şi să împlinească voia lui Dumnezeu?

Nefericitul, răspundea bineînţeles afirmativ şi primea, fără să crâcnească „bileţelul" pe care i-1 înmâna unul din judecători, spunându-i că voinţa Domnului e ca atunci când va lua cafeaua de dimineaţă, (înţelegându-se prin aceasta că şi dacă nu obişnuieşte a lua cafea, trebuie să o facă), să puie scrisoarea în ceaşcă şi să toarne băutura peste ea, înainte de a o înghiţi.

E de prisos să spunem că bileţelul era scris cu o cerneală care conţinea cea mai grozavă otravă şi că în câteva minute, cel ce bea cafeaua astfel pregătită era un om mort. Orice împotrivire din partea celui condamnat era zadarnică, deoarece la o oră după ce i se da biletul se cerceta dacă a făcut voia lui Dumnezeu şi dacă nu, era din nou chemat în faţa juriului, de astă dată dacă nu se executa singur, i se făcea acest serviciu de către gâde... Moravuri ciudate în care religia creştină a tot iertătoare, juca un straniu rol răzbunător, dar care era justificat prin principiul ce-l inspira şi anume: binele împăratului şi deci binele imperiului.

Creştinarea Etiopiei

După „Faptele Apostolilor", primul etiopian, care a devenit creştin, ar fi fost un om de la curtea reginei Handaki, care a îmbrăţişat religia creştină botezându-se lângă oraşul Gaza (Gazi), cel mai mare dintre oraşele filistenilor. Aici, se spune că ar fi primit botezul de la apostolul Filip. Se poate afirma cu siguranţă că acest curtean, întorcându-se apoi în Etiopia, a devenit cel mai înfocat propovăduitor al creştinismului. De altminteri, după datele istorice, se pare, că în Abisinia a mai predicat şi evanghelistul Matei.

Creştinismul însă, n-a progresat aşa de uşor şi lovindu-se de împotrivirea celor care vroiau să ţină poporul în întunericul păgânismului n-a izbutit să devină religie predominantă în această ţară, decât abia în timpul lui Constantin Cel Mare.

După anumite date istorice, se spune că mama lui Constantin Cel Mare, Sfânta Elena ar fi trimis special pe sfântul Frumentius la Axum spre a predica Sfânta Evanghelie.

(Axum din ţinutul Tigre, era odinioară capitala Abisiniei, şi a rămas oraşul sfânt. Aci a existat o mitropolie care a fost desfiinţată şi tocmai în anul 1908 a fost reînfiinţată de către Patriarhul Foti de la Alexandria. Astăzi la Axum este mitropolit „Abuna Nicolaos"). După datele eclesiastice însă, ne spune că acest Frumentius ar fi călătorit împreună cu un alt elen, anume Aidesiu, pe corabia lui Meropiu, îndreptându-se spre Indii. Întorcându-se din acele locuri şi isprăvind proviziile, au fost nevoiţi să se oprească pe coastele Etiopiei. Aci însă, ei au fost prinşi şi aduşi ca sclavi regelui din acea vreme. Fiind la curtea regală, cei doi creştini eleni, continuara să se roage şi să se închine, purtându-se în acelaşi timp foarte bine cu toţi din jur. Regele văzându-i cum se închină şi plăcându-i mult felul lor de a vorbi, le dădu libertatea. Dar ei nu plecară, ci rămaseră înainte la curtea regală, unde propovăduind Sf-ta Scriptură, s-au făcut iubiţi de rege, de curteni, şi de toată lumea care-i asculta. Din sclavi, cum fuseseră la început, ei ajunseră să facă sclavi pe ascultători, dar o sclavie dulce, mântuitoare căci rând pe rând au trecut, de la rege până la cel mai umil muritor care ascultase predicile lor, la creştinism. Şi astfel prin cuvântul lor, ei treziră în inimile celor din popor dragosteapentru Domnul şi dorinţa de a-lpreamări, clădind biserici.

Ei părăsiră Etiopia, Aidesiu ducându-se la Tyro, iar Frumentius la Patriarhul Atanase cel mare de la Alexandria, căruia îi vorbi despre piedicile ce avea de întâmpinat în Etiopia şi îl rugă să-1 trimită acolo ca episcop, împreună cu mai mulţi clerici. Patriarhul ascultând cu mulţumire cele spuse de Frumentius, îl hirotonisi în anul 328 d. Ch., trimiţându-1 la Axiom, cu titlul de episcop. Etiopienii respectă şi cinstesc memoria lui Frumentius, numit de ei „Abuna Selama" adică episcopul păcii.

Abisinienii posedă o frumoasă traducere a Sfintei Scripturi, însă în limba veche, care este grea de înţeles în zilele de azi. Ei cred în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine, dând împărtăşania după ritualul ortodox, cu singura deosebire că în loc de pâine, dau o stafidă. Şeful suprem al bisericii etiopiene este Patriarhul dela Alexandria, însă în imperiul etiopian, şeful bisericii este Abuna, care e absolut independent. La 2—3 ani, Patriarhul de la Alexandria vine să viziteze pe credincioşii abisinieni şi atunci se fac mari serbări religioase.

Din secolul V-lea, de la Eutyches, creştinii din Etiopia împreună cu copţii din Egipt, constituie biserica numită alexandrină. Civilizaţia etiopienilor este strâns legată de religie. Etiopienii fiind prin excelenţă un popor religios, pun mult zel în construcţia de biserici, pe care le împodobesc cu fel de fel de icoane, printre care nu lipsesc însă, nici portretele regilor.

Posturile sunt păzite de etiopieni cu mare severitate; nici un popor nu poate fi comparat în această privinţă cu dânşii.

În Etiopia există multe mănăstiri, unde traiul e de o severitate puţin comună. Ca şi la ceilalţi creştini ortodocşi, există preoţi laici şi călugări. Apoi sunt numeroşi schimnici şi pustnici, care trăiesc în pustiu şi pe stânci singuratice. Aceştia umblă înveliţi în simple piei de animale, duc o viaţă plină de privaţiuni şi sunt foarte veneraţi de popor. Sfântul apărător al etiopienilor este sfântul Gheorghe, această zi (23 Februarie) e socotită ca sărbătoare naţională. Memoria Sfinţilor Gheorghe, Mihail şi Teodosie e sărbătorită de 12 ori pe an. Etiopienii au asimilat odată cu adoptarea creştinismului,toate virtuţile tuturor religiilor. În acest popor domneşte supunerea, ordinea (aici nu există revoltă), respectul pentru libertatea altora şi indiferent de rangul social, un mare respect şi deosebiţii stimă fată de bătrâni. Ei îşi iubesc împăratul şi nu pierd niciodată prilejul de a-i arăta marea lor dragoste. Astfel, în prima zi a anului, care e la 1 Septembrie şi se serbează prin daruri de flori, chiar cei mai umili trimit flori împăratului, care le primeşte cu bucurie.

Etiopienii au o mare teamă de vrăjit şi de vrăjitori, deşi printre ei sunt mulţi care practică vrăjitoria. Din această cauză ei poartă la gât cruci şi alte obiecte sfinte, făcute să-i apere de duhuri rele şi fel de vrăji, într-un cuvânt, tot ce ţine de religie e pentru etiopieni un motiv de adâncă evlavie şi de mare mulţumire sufletească şi poate că n-au fost nicicând mai mândri ca atunci când Ţarul Nicolae al Rusiei, pravoslavnicul împărat al celui mai mare popor ortodox, le trimitea daruri preţioase, constând din icoane de aur bătute cu pietre scumpe, cruci de artă, odăjdii minunate, pentru a răsplăti zelul lor de buni creştini ce trăiesc ca într-o insulă cu totul izolată în mijlocul mării, un popor creştin înconjurat fiind de popoare păgâne. Acele zile atât de îndepărtate sunt încă şi azi în mintea tuturor, căci cei care nu le-au trăit, au auzit vorbindu-se de ele ca de ceva măreţ şi înălţător. Sosirea emisarilor marelui împărat ortodox, dă prilej la mari serbări religioase care bucurau şi înălţau sufletele creştinilor abisinieni.

* *

Calendarul etiopian este foarte simplu . El împarte anul în 12 luni a 30 zile După fiecare trecere de 5 s-au 6 ani, anul este bisect. La fiecare serie de 4 ani, dau şi un nume din cei 4 evanghelişti; Matei, Luca, Marcu şi loan .

Moravuri şi obiceiuri

În Etiopia există trei feluri de căsătorii: căsătoria civilă, căsătoria religioasă şi căsătoria de încercare.

Cea mai răspândită e aceea care se oficiază în faţa judecătorului. Se încheie un contract verbal, care se poate rupe oricând ar voi contractanţii, şi acest lucru se întâmplă foarte des, divorţurile fiind la modă în Etiopia.

Căsătoria religioasă, sau cum se mai spune „prin cuminecătură", nu se obişnuia pe vremuri decât în familiile nobile. Astăzi ea este foarte răspândită chiar în păturile inferioare ale populaţiei.

Această căsătorie e binecuvântată de biserică şi nu admite divorţul decât în caz de adulter. Acel care decide e şeful bisericii Etiopiene, „Abuna", care examinează motivele invocate pentru despărţire şi hotărăşte anularea căsătoriei.

A treia formă de căsătorie, aşa numită „de încercare" sau „căsătoria cu salariu", e un fel de concubinaj. Un bărbat îşi angajează o femeie pe care o

ţine atât timp cât îi place. Bineînţeles, acest fel de căsătorie nu e oficial, dar în timpul din urmă a căpătat o oarecare legalitate — de altminteri el e practicat în marea majoritate a cazurilor de către supuşi abisinieni de religie musulmană.

Existau înainte în Etiopia şi bărbaţi poligami, dar numai printre nobili şi bogătaşi. În fond aveau numai o soţie legitimă, iar celelalte erau i nişte simple concubine, întreţinute în văzul tuturor. Pentru un bărbat a-ceasta era un lux, care-1 înălţa în faţa opiniei publice.

Fără a insista asupra ritualului religios i al căsătoriei, care se aseamănă foarte mult cu al nostru, voi căuta să descriu, pe cât cu putinţă, obiceiurile prilejuite de un astfel de eveniment.

Căsătoriile se fac, fie conform vechilor tradiţii, fără ca mirii să se fi văzut măcar, sau ca şi în alte ţări, după ce tinerii şi-au vorbit şi s-au îndrăgostit unul de altul. Aceste din urmă căsătorii nu sunt deloc rare, dar dacă partea sentimentală e lăsată în seama viitorilor soţi, partea bănească, partea materială, rămâne tot în seama părinţilor, sau aşa numiţilor „bătrâni", cărora li se dă acest nume chiar dacă sunt tineri.

Aceşti „bătrâni", care reprezintă pe părinţi se întrunesc spre a discuta asupra zestrei. Discuţia se face în casa părinţilor fetei.

De fiecare parte unul din „bătrâni" îndeplineşte rolul de preşedinte al acestui consiliu de .familie şi e numit „tatăl cauzei", un fel de „tutore". Acel al miresei are o misiune mai importantă, căci autoritatea sa nu încetează nici după căsătorie când intervine, la nevoie, între cei doi soţi, luând apărarea soţiei.

Înainte de căsătorie ei se tocmesc în toată forma asupra celor ce aduce, sau nu aduce, ginerele, căci el este obligat să vină cu zestrea compusă din: boi, cai, catâri, oi, capre, covoare, scoarţe, unelte şi vase de gospodărie, în. sfârşit tot ce trebuie într-o casă.

În timpul tocmelii tânărul candidat la însurătoare aşteaptă, smerit, rezultatul. În sfârşit, tatăl fetei se scoală şi anunţă că dă pe fiica sa numitului tânăr. „Tutorele" din partea tânărului, se scoală şi el şi anunţă că acceptă ca soţie pe tânăra fată pentru numitul tânăr, apoi întorcându-se spre acesta, îl întreabă dacă acceptă şi el.

Tânărul răspunde „accept" şi astfel angajamentul devine formal. Cât pentru fată, e şi ea întrebată, dar nu de „tatăl cauzei", ci de cavalerul de onoare al ginerelui numit „mise", care se duce în camera ei şi îi pune întrebarea sacramentală. De după perdeaua care o ascunde, fata răspunde „da". Cei doi tineri sunt acum logodiţi şi stau astfel mai mult timp, mai multe luni chiar, până ce totul e gata pentru nuntă.

În ziua cununiei, rudele şi prietenii se adună, aducând daruri bogate sau modeste, după cum donatorii sunt bogaţi sau săraci, dar nici unul nu vine cu mâna goală.

Femeile, în special prietenele miresei, vin călări, pe catâri frumos împodobiţi, iar ele sunt îmbrăcate de sărbătoare, purtând culori vii, mai ales roşu, broderii bogate şi apărându-se de arşiţa soarelui cu graţioasele lor umbreluţe de paie...

Se întinde apoi o masă mare, la care se mănâncă şi se bea din belşug, pe când cântăreţii, improvizând versuri, celebrează gloria celor două familii ce se unesc.

La un moment dat, mirele se scoală de la masă şi cere voie să se retragă, pe când cavalerul lui de onoare se duce să prezinte miresei darurile, oferite de viitorul soţ.

Dar, în camera unde e mireasa mai sunt două alte fete, prietenele sale, şi câteşi trei sunt voalate şi înfăşurate în ,,şama". Bietul „mise" nu ştie căreia să-i ofere bijuteriile. In sfârşit, se decide şi după ce a îndeplinit comisionul înhaţă pe tânăra fată şi luând-o în spinare o duce în camera mamei sale.

Aci, intrarea sa, provoacă un hohot de râs, dacă în loc să aducă pe mireasă, a adus pe una din prietene. Când se întoarce a doua oară cu preţioasa povară se arată ceva mai perspicace, sau mai norocos. Iar dacă nu, desigur că a treia oară nu mai dă greş...

Atunci, mama miresei pofteşte în cameră pe soţul său şi pe prieteni, împreună cu mirele şi acesta intrând, sărută picioarele părinţilor fetei.

După ce se servesc băuturi răcoritoare, cavalerul de onoare ia iarăşi pe mireasa în spate şi o duce afară, unde aşteaptă un frumos catâr cu şea şi hamuri bogat împodobite şi pe spinarea căruia se urcă amândoi. De astădată se îndreaptă spre biserică, unde se va oficia cununia religioasă. Ginerele se urcă şi el pe un catâr, tot aşa de împodobit şi care poartă în jurul gâtului un colier de argint, spre deosebire de catârul, sau mai bine zis de căţăra miresei, care poartă unul de aur. Apariţia sa e salutată cu o serie de glume pipărate şi foarte puţin măgulitoare pentru dânsul, dar aşa cere tradiţia şi tânărul n-are de ce să se supere. De altfel, mireasa, după ce au plecat de la biserică, se bucură de aceiaşi primire, când ajunge în casa soţului, ai cărui prieteni o apostrofează cu complimente de un gust cam îndoielnic...Şi astfel se încheie marea zi, care înseamnă pentru cei doi tineri şi mai ales pentru tânăra fată, începutul unei alte vieţi.

Ca soţie ea are toată răspunderea şi nu mai iese din casă decât rare ori, la ocazii excepţionale, când asistă de pildă la vreun botez sau înmormântare.

Şi fiindcă am pomenit de aceste două mari evenimente din viaţa unui om, voi spune, în treacăt, că la abisinieni, aceşti ortodocşi convinşi, botezul nu diferă aproape deloc de al nostru, afară de câteva obiceiuri ancestrale şi de ceremonialul cu care este dus copilul la biserică, influenţat de obiceiurile pământului.

Cât pentru înmormântare, ea se reduce, dacă cel mort a fost un om sărac, la simpla expunere a corpului sub un pom, la biserică, înainte de a fi dus la cimitir şi scoborât în groapă. Dacă e vorba de un privilegiat al soartei, înmormântarea se va face cu alai şi cu o profusiune de lacrimi, vărsate în special de un soi de bocitoare, plătite în acest scop, cum de altminteri se petrece chiar azi în anumite regiuni de la noi şi de aiurea.

Un detaliu demn de reţinut e, că preotul, sau preoţii, nu merg în fruntea convoiului mortuar, ci primesc mortul la cimitir, însă slujba religioasa e aproape identică cu a noastră.

Un lucru de care nu se dispensează nici cel din urmă sărac e praznicul numit „teskar", făcut ca şi la noi la patruzeci de zile, de la moarte. Sunt unii, cari se privează toată viaţa de cele necesare ca să strângă bani pentru acest ospăţ.

Cea fost sclavia în Etiopia

Sclavia numai există azi în Etiopia. Odată cu intrarea ei în Societatea Naţiunilor, această ţară, şi-a luat obligaţia de a desfiinţa, ceea ce împăratul Hailé Selassié, numea pe timpul când era regent „cea mai mare ruşine a naţiunii abisiniene". înţeleptul împărat a asigurat puterile europene că în câţiva ani va desfiinţa cu totul sclavia şi, după cât se vede, s-a ţinut de cuvânt.

Ce e drept, aceasta nu s-a făcut fără oarecari greutăţi. K libera dintr-o dată câteva milioane de sclavi, ar fi însemnat, ca sub pretextul umanităţii, să se condamne atâţia oameni la mizeria cea mai cumplită. Şi cum ,nu toţi ar fi găsit de lucru, de sigur în faţa spectrului foamei, mulţi ar fi fost gata să fure, sau chiar să omoare spre a-şi salva viaţa... Fără îndoială că în scurt timp închisorile n-ar mai fi putut să-i încapă.

În fond, aceşti sclavi nu aveau de ce să fie prea nemulţumiţi de soarta lor şi cu toate cele scrise de unii, aşa numiţi cunoscători ai Abisiniei, vădit răuintenţionaţi, sau cel puţin rău informaţi, sclavia în această ţară avea o formă foarte îndulcită.

Stăpânii şi sclavii lor nu formau decât o imensă familie. Dovadă că sclavii, — după cum afirmă şi alţi scriitori, cari au trecut prin Abisinia —, vorbind de stăpânul sau de stăpâna lor, spuneau „tatăl meu", „mama mea". La rândul său stăpânul îi numea „copiii mei". Şi de fapt, erau copiii săi, de oarece el trebuia să-i îmbrace, să-i adăpostească, să le dea de mâncare, în sfârşit, să aibă grijă de ei şi de copiii lor, chiar.

Stăpânele purtau adesea în braţe pe aceşti copii, cărora le împărţeau mângâieri ca şi la ai lor. Sclavii lucrau după gustul lor, adică atât cât le permitea puterile şi cunoştinţele; ei nu erau asupriţi şi decât să moară de foame, negăsind de lucru se puneau singură sub egida vreunuia din acei privilegiaţi, pe care soarta i-a făcut puternici şi bogaţi.

Bine înţeles, aceasta era situaţia lor în general; probabil că au fost şi excepţii, care însă confirmă regula. Astfel, mulţi afirmă că sclavii erau consideraţi, în Etiopia, mai rău decât nişte vite, neavând dreptul să se plângă nimănui de chinurile la care erau supuşi şi fiind pedepsiţi în modul cel mai crud pentru cea mai mică abatere, pe când stăpânul îi putea schingiui fără să dea vre-o socoteală.

Sunt însă nenumărate dovezi, nu numai azi, dar şi mai de mult chiar, că stăpânul era tras la răspundere când schingiuia sau pricinuia moartea vreunui sclav. Şi în această privinţă, discutând cu un medic francez, D-l dr. Chaput, care este stabilit de vre-o 25 ani în Abisinia, îmi povesti un caz care iese din comun şi în care regentul Tafari, a dat o sentinţă de moarte, cu toată împotrivirea juris-consultului „Nafa Negus", ale cărui păreri sunt totdeauna ascultate.

Un sclav reclamase pe stăpânul său, un nobil bogatînvinuindu-lcă pricinuise într-un anumit mod, moartea soţiei unui sclav, care ca multe alte soţii de sclavi, nu-i putea refuza ceea ce acest om fără scrupule cerea de la ele. Vina nobilului asasin era vădită, totuşi el nu mărturisise şi jurist consultul, în pledoaria sa susţinea că desigur moartea femeii fusese provocată în modinconştient.

Regentul însă, care ca şi ceilalţi înţelesese perfect vina inculpatului, strigă: să „fie condamnat la moarte, prin spânzurătoare"; şi cu toate insistenţele lui „Nafa Negus", care invoca legea, care prescrie o pedeapsă mai blândă în caz de crimă involuntară, repetă sentinţa: „să fie condamnat la moarte prin spânzurătoare".

Şi nobilul a fost spânzurat, fiindcă omorâse o sclavă...

Sunt totuşi, după cum am mai spus, unii care susţin că un sclav, pentru o vină cât de mică, era spânzurat cu capul în jos de-asupra jeratecului pe care arde ardei...

Trebuie să se ştie însă că pe vremuri un abisinian nu se sfia să aplice aceiaşi pedeapsă propriului său fiu, dacă acesta o merita; căci oricât s-ar părea nouă de barbară, ea era considerată „dreaptă" şi la poporul etiopian dreptatea primează asupra sensibilităţii.

Şi apoi brute se găsesc pretutindeni, dar înainte de a da crezare atrocităţilor ce se pun în seama stăpânilor de sclavi trebuie să ne gândim că etiopienii sunt creştini şi că viaţa lor e stăpânită de religie. O dovadă de felul cum influenţează religia asupra multora din actele lor, e şi aceia că un sclav botezat, nu mai era considerat sclav.

S-au văzut sclavi adoptaţi de stăpânii lor, înfiaţi adesea cu toate drepturile de moştenire şi căsătoriţi cu fetele stăpânului, sau invers când era vorba de o sclavă; iar aceste cazuri nu erau extraordinare... Au existat mulţi stăpâni, cari neavând copii au lăsat averea sclavilor lor. Pe alţii îi dezrobeau din proprie iniţiativă, nesiliţi de guvernământ; dar tot aşa se afirrnă, că aceştia din urmă se întorceau de cele mai multe ori la stăpân, sau în caz de moartea acestuia, la copiii săi.

Şi pentru a ilustra cele spuse mai sus, voi cita un exemplu impresionant şi datând dintr-o epocă, nu prea îndepărtată, ştiută de altfel de toţi cari au vizitat a-ceastă ţară, şi pe care am aflat-o în timpul şederii mele la Addis-Abeba, chiar de la legaţia franceză:

Legaţia franceză primise din partea împăratului Menelik patruzeci de sclavi. Li se construise un sat chiar in parcul ce înconjura legaţia, unde duceau e existenţă lină şi sigură. Nici unul nu se plângea. Dar, într-o zi, guvernul francez, animat de lozinca „fraternitate, egalitate, libertate" se gândi că legaţia Franţei nu trebuie să patroneze oarecum o astfel de situaţie, incompatibilă cu demnitatea omenească. Şi făcând să se voteze prin parlament un credit de patruzeci de mii franci, trimise suma ministrului Franţei, cu ordinul de a elibera imediat pe toţi acei asupriţi...

Fiecare sclav primi câte o sumă de thaleri şi i se deschiseră porţile legaţiei. Nu trecu însă mult, — atât timp cât trebuie fiecăruia să cheltuiască suma căpătată, — şi cei patruzeci de sclavi, deveniţi oameni liberi, se înapoiară umiliţi, rugând în genunchi pe ministru să-i reprimească, şi să le dea să muncească.

Rugămintea lor fu ascultată. Fură toţi reprimiţi, nu ca sclavi bineînţeles, ci ca servitori, retribuiţi de statul francez..

De altminteri, cam acelaşi lucru s-a petrecut în cele mai multe cazuri de eliberare. Şi astăzi, în aparenţă, situaţia ar părea aceiaşi de altădată. Sclavul, sau aşa zisul sclav, face serviciile ce i se cer şi ascultă de stăpânul său.

În realitate însă, totul e schimbat, şi sclavul ştie foarte bine acest lucru. El astăzi este un simplu servitor, liber să plece în orice moment când n-ar mai vrea să servească pe stăpân.

Dar lupta cea mare ce se dă în Etiopia, are de scop în primul rând stăpânirea traficanţilor de sclavi, cari încă mai există şi nu se sfiesc să vândă ca pe nişte vite la obor pe aceşti nenorociţi.

Pentru a surprinde pe aceşti mişei exercitându-şi murdarul lor comerţ, numeroşi emisari ai împăratului străbat imperiul în lung şi în lat. Fireşte, scopul ce urmăresc e ţinut secret şi ei circulă sub numele de funcţionari administrativi, având cu totul alte însărcinări.

Aceşti agenţi au surprins adeseori pe traficanţi când vroiau să îmbarce pentru alte ţări marfa lor omenească, şi i-au împiedicat la timp.

Pedeapsa ce li se aplică acestor mişei e atât de aspră încât o recidivă e exclusă şi lecţia serveşte şi celor cari n-au fost încă daţi pe faţă. Mijlocul e sigur şi în scurt timp nu vor mai exista deloc vânzători de sclavi.

Trebuie să mai adaog, că un fost sclav, azi, se poate ridica în Abisinia la situaţii înalte, dacă aptitudinile sale îl îndreptăţesc la aceasta şi, mi s-a citat chiar cazul unui fost sclav, care a ajuns ministru... dar nomina odiosa...

Acest act de dreptate făcut unuia din mulţimea celor asupriţi de veacuri, e desigur cea mai elocvuentă dovada de spiritul larg care domneşte azi în conducerea statului abisinian.

De altminteri trebuie menţionat că foştii sclavi şi mai ales copiii lor primesc azi în Abisinia o educaţie foarte îngrijită spre a li se asigura o existenţă sigură.

Sunt nenumărate şcoli profesionale unde ei sunt pregătiţi pentru diferite meserii din care cea mai obişnuită este ţesătoria.

Justiţia de ieri şi justiţia de azi

Etiopia întreagă nu e decât un imens tribunal. Justiţia se împarte, ca să zic aşa, aproape la toate colţurile de stradă şi orice etiopian este din naştere avocat. Spunând aceasta nu vreau câtuşi de puţin să ironizez, ci să rezum în câteva cuvinte felul cum înţeleg etiopienii să facă să se respecte codul, acel aşa numit „fetha neguest", care datează din timpul Bizanţului şi se inspiră în acelaşi timp de la Evanghelie şi de la Codul Justinian. E un simplu formular de principii constituţionale.

În fond, justiţia depinde, mai ales în sentinţele capitale, de arbitrajul împăratului.

Există în primul rând un tribunal imperial, sau suprem, numit „Marele Chilot", care ţine şedinţă odată pe săptămână, Vinerea, şi e prezidat de însuşi împăratul. Aci se judecă cele mai mari abateri de la legile ţârii şi tot aci se pronunţă în ultimă instanţă condamnările la moarte pentru crime grave, ordinare, sau de stat.

Cuvântul hotarâtor îl are împăratul.

Înainte, „Marele Chilot" era prezidat de împărat, de două ori pe săptămână şi de foarte multe ori veneau în fata lui spre judecare chiar pricini de mică importanţă. Pe atunci, şedinţele, — ca şi astăzi de altminteri, — erau publice, dar se ţineau într-un fel de piaţă, de formă ovală făcând parte din „Ghebi". A-ceastă piaţă era înconjurată de eucalipţi gigantici, iar într-o parte avea o barieră, care închidea locul unde se îngrămădea publicul. împăratul şedea pe un fel de tron aşezat sub un arbore şi era înconjurat de demnitari, preoţi şi aghiotanţii săi militari. Alături de dânsul şedea, ca şi azi „Nafa Negus", sau juris-consultul imperiului, care informa pe împărat asupra legilor lui Solomon, ce se aplicau în general în Abisinia. Toţi ceilalţi judecători stăteau în picioare la spatele celor doi.

De partea cealaltă, după cum am mai spus, era publicul extrem-de numeros, iar la mijloc stăteau inculpaţii, legaţi cu lanţuri şi asistaţi de rudele mai apropiate.

Astăzi, cadrul în care se desfăşoară şedinţele „Marelui Chilot" s-a schimbat, modernizându-se; dar procedura a rămas aproape aceiaşi.

În marea sală a tribunalului, unde se judecă acum procesele, desbátenle sunt tot aşa de vii ca şi în trecut şi ori cine din mulţime are dreptul să intervină şi să vorbească pro sau contra acuzaţilor, — fără frica de a fi în contradicţie cu împăratul, — judecătorul suprem având chiar obligaţia de a-i asculta, oricare le-ar fi numărul şi oricât de prolixă elocinţa...

Azi, ce e drept, inculpaţii sunt asistaţi şi de tineri avocaţi, cu o pregătire juridică de multe ori europeană şi de unii mai bătrâni, fără ştiinţă de carte, dar dotaţi cu multă înţelepciune, cu experienţă şi chiar cu talent de la natură.

Pe vremuri, sentinţa care se pronunţa pe loc, era în cele mai multe cazuri şi pusă în execuţie, sau se lăsa aceasta pentru ziua de Sâmbătă, când condamnatul era executat chiar în piaţa târgului săptămânal.

Astăzi, bine înţeles, nu poate fi vorba de aşa ceva. de vreme ce, pedeapsa cu moartea mai ales, a căpătat, — după cum vom vedea mai departe, — o formă extrem de civilizată şi umană.

Odinioară însă, pedepsele erau crude şi vrăjitorului i se tăia limba, hoţului mâna dreaptă, iar în caz de recidivă, piciorul stâng.

Dar înainte de a da amănunte asupra acestui fel de pedepse, trebuie să spun că în Abisinia era, — şi este încă în vigoare,'în oarecare limită, — legea Talionului, luată de la mozaici, care spune: „Ochi pentru ochi dinte pentru dinte". Ceva mai mult, cel care a ucis trebuia să moară în acelaşi fel şi părinţii victimei puteau revendica dreptul de a executa ei înşişi sentinţa.

Aceasta lege a talionului care avea, în fond, părţile ei bune, a pus însă de multe ori pe judecătorii abisinieni în încurcătură şi se citează mai ales un caz, care nu e lipsit de savoare:

Din întâmplare, un om căzuse dintr-un arbore, unde se urcase să ia faguri de miere, — drept pe capul tovarăşului său, care sta jos şi aprindea frunze uscate ca să depărteze albinele.

Izbitura fu atât de puternică încât cel de jos rămase mort pe loc. Rudele mortului pretinseră împăratului să se aplice legea. Desbátenle procesului se desfăşurară într-o atmosferă foarte animată şi, în sfârşit, se dete următoarea sentinţă: „Tatăl, sau ruda cea mai apropiată a defunctului, se va urca în acelaşi arbore şi se va lăsa să cadă ori de câte ori va trebui pe capul vinovatului, până ce acesta va muri...

Bineînţeles rudele fură nevoite să renunţe la dreptul lor, ba chiar cerură graţierea celui inculpat.

Am spus mai sus că hoţilor li se tăia mâna dreaptă.

Iată cum se proceda:

Sâmbăta, când târgul de săptămână era plin de lume se auzeau deodată sunete de tobe. Publicul se da la o parte şi lăsa să înainteze un grup format din patru toboşari negri, apoi marele judecător al târgului, care reprezintă Tribunalul imperial şi mai mulţi soldaţi care târau pe condamnat legat cu lanţuri

În urma lor, surâzător şi conştient de rolul important pe care avea să-1 joace, venea călăul.

După ce, între două bătăi de tobă, condamnatul era întrebat dacă mai avea ceva de adăugat şi răspundea, — de cele mai multe ori, — în mod negativ, el era târât în mijlocul cercului format de public şi rămânea singur faţă în faţă cu călăul. Se făcea o tăcere mormântală. Judecătorul ridica mâna şi... supliciul începea. Călăul sau mai bine zis, măcelarul, lua pumnul condamnatului, îl pipăia, căuta locul potrivit şi înfigea cuţitul, bine ascuţit, în încheietură, tăind fără prea mare grabă tendoanele, cu liniştea cu care ar fi tăiat o coapsă de miel, fără să privească măcar la nenorocitul care se zvârcolea, urlând de durere, pe când sângele ţâşnea, împroşcând pe cei din jur. Când mâna era despărţită de braţ, călăul cu un gest dispreţuitor, o azvârlea, — după spusele unora, — publicului, întocmai cum ai azvârli un os unei haite de câini, iar, — după alţii, — o ardea mai întâi, ca apoi să dea resturile carbonizate vinovatului care trebuia să le păstreze spre a fi îngropat cu ele, şi în ziua judecăţii din urmă să se poată prezenta întreg în faţa judecătorului suprem.

În timpul acesta soldaţii desfăceau lanţurile nenorocitului hoţ, care alerga spre biserica cea mai apropiată, unde rudele sau preoţii aveau dreptul să-l aştepte cu o farfurie de unt încins în care-şi cufunda braţul însângerat spre a opri hemoragia, mortală uneori, dacă asistenţa nu venea la timp.

Dacă individul mutilat recădea în păcat, i se tăia în acelaşi mod laba piciorului stâng; dar aceasta se întâmplă rareori lecţia fiind suficientă pentru cel ce o căpăta, ca şi pentru mulţi, cari se gândeau numai, la hoţie!

În ziua suirii sale pe tron, împăratul Hailé Selassié a desfiinţat acest supliciu împreună cu altele. Astăzi furtul aduce alte pedepse: închisoarea, sau bătaia la tălpi.

Când era vorba de o execuţie capitală, condamnatul la moarte, adus în acelaşi mod în mijlocul pieţii, avea dreptul să vorbească publicului şi chiar să facă o descriere amănunţită a crimei, sau crimelor sale, Aceasta pasiona în cel mai mare grad pe auditori cari nu se sfiau să aclame pe orator, când descria vreo ispravă demnă de admirat...

Când povestirea era terminată, judecătorul ridica mâna, criminalul era legat cu mâinile la spate şi i se trecea un laţ de gât. Călăul apuca de capătul frânghiei şi trăgea de ea în aşa mod, încât corpul nefericitului se ridica încet în aer; iar când acesta nu mai da nici un semn de viaţă, se lega frânghia, care ţinea suspendai cadavrul şi se proceda la executarea altui condamnat, căci de obicei, astfel de execuţii se făceau în grup.

Mi sşa spus că pe vremuri, nu prea îndepărtate, strada Makonen din Addis-Abeba era plină de spânzurători, iar pe locul unde se ridică azi statuia de aur a defunctului împărat Menelik, era un arbore, — arborele spânzurătorilor, — totdeauna încărcat de trupuri ce se legănau în vânt.

Pe râul Makonen de asemenea curgea adeseori sânge, căci aci se executau parte din condamnaţi cu lovituri de pietre.

Şi sânge împărătesc a înroşit odată apele liniştite ale Makonenului. Astfel, se spune că un nepot al împăratului Menelik şi-ar fi omorât soţia, fapt care reclama după justiţia abisiniană pedeapsa talionului. Aceasta şi făcu familia victimei, cerând pe lângă o despăgubire materială foarte mare, ca nepotul împăratului să fie lăsat furiei ei şi omorât cu pietre pe marginea râului.

Deşi în urma cercetărilor făcute se părea că moartea nu fusese provocată intenţionat, ci pro-venise numai dintr-o imprudenţă, împăratul a avut tăria sufletească să se retragă din consiliul de judecată al marelui chilot, ca să nu se creadă că vrea să influenţeze asupra justiţiei. Familia soţiei cerând mereu condamnarea vinovatului la această moarte îngrozitoare, membrii consiliului s-au văzut obligaţi s-o acorde. Nefericitul nepot al împăratului şi-a dat sufletul sub ploaia de pietre, care i-a rupt carnea şi i-a spart oasele lăsând sângele lui să curgă în depărtare, ca o dovadă a justiţiei neîndurătoare.

În afară de spânzurătoare mai existau şi alte pedepse capitale. Astfel era aşa numita „moarte lentă". Aceasta se aplica în general în cazuri de pariciduri şi se executa, fie de către călău, fie de către cea mai apropiată rudă a victimei.

Nu se poate închipui supliciu mai oribil ca această „moarte lentă", care dura uneori o zi întreagă, până ce călăul se îndura şi da torturatului lovitura de graţie.

Se citează un caz cu atât mai oribil, cu cât acela care-şi luă cruda însărcinare de a da loviturile de lance condamnatului fu un copil de opt ani. In adevăr, tatăl copilului fusese ucis de propriul său frate cu care avusese un diferend pentru împărţirea unui pământ.

Nefericitul fusese târât dealungul ogoarelor pe care le reclama şi de fiecare primise câte o lovitură de lance până ce căzuse mort.

La judecată se hotărî să se aplice legea talionului, care da dreptul celei mai apropiate rude a victimei să omoare pe criminal, absolut în acelaşi mod cum ucisese şi el pe fratele său. Singurul urmaş al victimei era un copil de opt ani, care departe de a se îngrozi de teribilul drept ce i se acorda, îl reclamă chiar cu îndârjire, când celelalte rude căutară să-1 convingă să lase executarea sentinţei în seama călăului. Şi atunci, în ziua hotărâtă se desfăşură acel spectacol oribil în care un copil nevinovat şi mai ales lipsit de putere se căznea să înfigă lancea prea grea pentru braţele sale, când în burta condamnatului, când în coaste şi aceasta la fiecare sfert de oră. El trebuia să dea opt lovituri de lance, — câte una de fiecare an ce număra, — iar una era menită să străpungă inima condamnatului. Din nefericire, lovitura dădu greş, şi atunci, judecătorul făcu semn gâdelui să intervină.

În momentul acela însă, un călugăr capucin se apropia de judecător şi după ce schimbă câteva cuvinte cu dânsul, la un semn afirmativ al acestuia, se apropie de călău, care tocmai se pregătea să dea lovitura de graţie şi scoţând un revolver de sub sutană, i-1 întinse arătându-i cu un gest capul condamnatului. Acela înţelese, consultă pe judecător din ochi, şi cu toate protestările mulţimii, care vedea că i se răpeşte cea mai interesantă parte a sângerosului spectacol, trase, curmând supliciul.

După cum se vede justiţia abisiniană avea multă variaţie în felul de a condamna pe un delicvent şi formalităţile sale nu erau prea lungi.

În general vorbind, azi criminalii sunt judecaţi ca şi în trecut la câteva zile după comiterea crimei. Sunt şi cazuri când detenţiunea ţine mai mult şi aceasta, când crima s-a comis într-o regiune depărtată de centru. Atunci criminalii sunt aduşi cu escortă de soldaţi la Addis-Abeba, unde singur Tribunalul Suprem, al cărui preşedinte e împăratul, îi poate judeca. Adesea, asemenea convoiuri de deţinuţi străbat în două—trei luni de zile calea care-i desparte de locul, unde îi aşteaptă moartea. Şi în aşteptarea acesteia, criminalii, uitând sau nepăsându-le de ea, cântă înaintând cu greu prin deşertul abisinian.

După cum am mai spus şi în altă parte, actualul împărat al Abisiniei face toate sforţările pentru a moderniza ţara sa. Era deci firesc ca tot ce constituie o urmă de barbarie să fie, — pe cât e cu putinţă, — înlăturat. Astăzi imperiul etiopian, pe lângă că găzduieşte pe deţinuţii săi într-o închisoare destul de modernă, are un mod de execuţie capitală, care nu numai că nu aminteşte cruzimea supliciului spânzurătorii sau a tăierii capului, dar lasă cu mult în urmă alte feluri de execuţii din ţări cu o civilizaţie mai înaintată.

Un condamnat la moarte, este executat pe negândite şi nici nu ştie unde e dus.

Astfel, în marea închisoare modernă ridicată de Hailé Selassié, condamnatul este condus prin nişte culoare, până la un fel de celule, prin ai căror pereţi străbat ţevile nevăzute a unor puşti automate, câte una în fiecare perete. Când condamnatul intră aici uşa se închide în urma lui şi cele patru puşti se descarcă în mod automat, culcându-lla pământ, fără chin, fără a-i da timpul să se gândească, fără să ştie.

La drept vorbind, s-ar putea spune chiar că pedeapsa e în fond prea blândă pentru un criminal, care desigur nu şi-a menajat în acelaşi mod victima, ferind-o să nu vadă apropiindu-se moartea. Dar decât prea multă cruzime chiar în reprimarea relelor, e adesea de preferat mai multă clemenţă, mai ales când scopul condamnării, adică suprimarea vinovatului, e atins.

Am văzut cum se condamnă marii criminali. Să vedem acum cum se ajunge la aflarea lor, atunci când ei se ascund.

Felul cum procedează judecătorii de instrucţie abisinieni e atât de original şi de ciudat încât merită să fie relevat.

Există judecători ordinari, cari judecă în materie civilă în ultima instanţă, fie acasă la ei, fie în piaţă, sau chiar la colţul unei străzi, dar numai în delicte de mică importanţă, care se pedepsesc pe loc cu câteva lovituri de bici, sau cu câteva zile de închisoare.

Aceşti judecători mai au însă însărcinarea de a instrui crimele de competenţa tribunalului Suprem. Ei au mai multe feluri de a proceda.

Îndată ce s-a comis o crimă judecătorul se transportă la locul delictului şi cercetează pe cei prezenţi, apoi se duce la poliţia locală (un fel de prefectură a poliţiei) şi se interesează despre toate persoanele care ar putea da informaţii asupra celor întâmplate, după care procedează la arestarea lor. Aceşti informatori sunt uneori reţinuţi în stare de arest şi o săptămână, două, o lună chiar, până ce se hotărăsc, — dacă ştiu ceva bine înţeles, — să dea informaţiile cerute.

Dacă nu, judecătorul se duce la târg precedat de patru negri care bat toba şi aici, strigă celor adunaţi că li se acordă o jumătate de oră pentru ca acel care ştie ceva despre crima comisă în cutare zi, să se prezinte în faţa judecătorului.

Dacă vinovatul are duşmani, — şi cine n-are?, — aceştia se prezintă imediat şi spun ce ştiu şi chiar ce nu ştiu...

Totuşi dacă nu se prezintă nici un informator de seamă, se dă drumul acelor deţinuţi şi a doua zi de târg, adică Duminecă, toţi locuitorii cartierului, sau ai satului, unde s-a comis crima, afară de albi, sunt duşi afară din oraş, unde sunt despărţiţi în două tabere: de o parte femeile şi copiii mai mici de zece ani, de cealaltă bărbaţii şi li se comunică decizia judecătorului de a-i ţine despărţiţi şi nemâncaţi până ce se vor hotărî să spună ce ştie fiecare.

De obicei acest mijloc de constrângere reuşeşte de minune. Totuşi, dacă nimeni nu se decide să vorbească, a doua zi se aduc în acelaşi loc şi vitele celor care au, şi când bieţii oameni îşi văd femeile, copiii şi vitele expuse să moară de foame se hotărăsc să servească din răsputeri justiţia.

Mai înainte exista şi un alt mijloc de investigaţie mult mai original şi chiar mai sigur.

Acest mijloc, erau aşa numiţii „lebaşa", nişte tineri ţinuţi într-un pavilion special al palatului imperial, pentru a servi de auxiliari ai justiţiei. Aceşti tineri, între 12—15 ani, care erau supravegheaţi zi şi noapte, ca să rămână absolut caşti, — castitatea lor fiind condiţia primordială a misiune cu care erau însărcinaţi, -stăteau la dispoziţia judecătorilor, care îndată ce se prezenta ocazia alegea pe unul din ei şi dându-i să bea o băutură specială, îl făcea să cadă întro stare de beţie, sau mai bine zis de nebunie isterică sau epileptică.

La un moment dat, tânărul începea să se agite şi atunci era legat cu o frânghie lungă, cam de vre-o cinci metri, al cărei capăt îl ţinea în mână judecătorul, care era însoţit şi de câţiva agenţi.

Ei străbăteau astfel străzile şi tânărul „lebaşa" făcând spume la gură şi umblând ca un om beat, cu ochii ieşiţi din orbite, se izbea când de un gard, când de un altul, pe când negrii care-1 întâlneau o luau la fugă strigând îngroziţi: „lebaşa! lebaşa!"

Dacă în timpul acestei ciudate preumblări, tânărul se oprea la o casă a cărei poartă era încuiată, aceasta era deschisă cu forţa şi „lebaşa" intra.

Dacă nu punea mână pe nici unul din locuitorii casei, asta însemna că n-a găsit încă pe criminal şi plimbarea începea pe străzile oraşului, pe când populaţia fugea îngrozită din faţa lui.

Dacă un nefericit îi ieşea în cale şi „lebaşa" îl ajungea el era arestat fără multă vorbă, căci nu putea încăpea îndoială, el era criminalul.

Se pare totuşi, că cel arestat în modul acesta, mărturisea adesea că el e criminalul şi ceva şi mai curios, tânărul „lebaşa" nu intra niciodată în casa sau în grădina vreunui alb. E de crezut, deci că deşi părea beat, îşi dădea seama de ce făcea şi că, în fond, nu era providenţa care-l conducea, ci judecătorul, care bănuind mai dinainte pe criminal dar lipsindu-i probele şi vrând să dea arestării un caracter legal, recurgea la „lebaşa", al cărui simţ clarvăzător nimeni nu îndrăznea să-1 conteste.

Toată această înscenare, nu era decât o stratagemă bazata pe superstiţia oamenilor din popor, care credeau deabinelea în puterea magică a tinerilor' „lebaşa".

Alteori însăşi biserica intervine în instruirea crimelor colective, mai ales cum ar fi de pildă asasinarea, membrilor unor caravane de către mai mulţi indivizi.

În acest caz, crima săvârşită la drumul mare, nu poate fi investigată prin nici un alt mod ci se dă ordin preoţilor să vie în ajutorul justiţiei. Aceştia, la prima Duminică sau sărbătoare, blesteamăîn faţa altarului pe acei, careau săvârşit crima şi pe tot neamul lor, precum şi pe toţi prietenii sau tăinuitorii, ba chiar şi pe cei cari, bănuind ceva, nu vin să spună justiţiei.

Şi acest mijloc prinde de obicei... căci un blestem din partea bisericii îngrozeşte sufletele credincioase ale abisinienilor.

Se întâmplă chiar ca vinovaţii înşişi să vie să mărturisească crima în speranţa de a obţine iertarea, de a nu mai fi condamnaţi la moarte.

Iată în trăsături generale cum se aplică justiţia în materie criminală. Iar în ce priveşte justiţia civilă, ea se execută, după cum am mai spus, aproape în orice moment şi în tot locul.

Aşa, în primul rând, judecătorul abisinian alege ca loc al şedinţelor sale, piaţa târgului săptămânal, unde făcându-se tot felul de tranzacţiuni, e firesc să se ivească şi multe diferende.

Şi cum înainte vreme, judecătorul abisinian nu primea nici o leafă de la stat, el mulţumindu-se să încaseze onorarii de la cei ale căror diferende le judeca, e firesc ca el să-şi fi ales ca loc de activitate târgul unde era sigur, — ca şi astăzi, — că va găsi mai mulţi clienţi.

Acest fel de judecător, astăzi salariat, se aşează pe un scaun sub un arbore, ascultă împricinaţii, le face dreptate şi percepe taxa cuvenită, drept amendă că strică liniştea publica, apoi porneşte în căutarea altor împricinaţi.

Dacă în timpul târgului un individ e prins furând ceva de la un comerciant, el e dus imediat în faţa judecătorului, care-i judecă şi îl condamnă, — sentinţa acestuia fiind definitivă, — la mai multe sau mai puţine lovituri de bici.

Sentinţa se execută de călău, care stă de obicei la poarta târgului şi care se serveşte de un fel de cravaşe făcută din piele de hipopotam.

Cel condamnat, îndată ce a primit loviturile e asistat de un preot, care are grija să-i toarne apă rece peste urmele lăsate de bici şi să oprească hemoragia, în caz dacă se produce.

Dar mai înainte delicventul trebuie să se arunce la pământ şi să sărute ţărâna pe care calcă picioarele magistratului care l-a condamnat.

Aceşti judecători mai au apoi un mod cu totul special, de altfel conform cu obiceiul pământului, de a judeca diferendele dintre creditori şi debitori.

Când un creditor întâlneşte, de pildă, pe stradă, un debitor recalcitrant, îl opreşte şi îi spune solemn: „In numele împăratului urmează-mă". De obicei somaţia îşi face efectul, chiar când cel somat încearcă o slabă rezistenţă, el e dus cu ajutorul poliţiei în faţa judecătorului. Acesta, în mai puţin de 10 minute, după ce a ascultat plângerea, condamnă pe debitor la plata sumei datorate şi dacă acesta nu se execută imediat, dă ordin să fie legat de creditorul său cu un lanţ, care se sudează pe loc, încătuşând braţul unuia de braţul celuilalt. Această neplăcută situaţie durează până ce debitorul se hotărăşte să dea banii. Şi nu arare ori, sunt văzuţi împreună, zile şi chiar săptămâni dea-rândul până ce datornicul a făcut rost de parale...

Când, în fine, debitorul a găsit banii, se duc din nou la judecător, care nu se mulţumeşte numai cu spusele, dar chiar vrea să vadă argintii sunând; apoi când s-a convins de adevăr, dă ordin să li se taie lanţul...

Am spus la începutul acestui capitol că întreaga Etiopie e un mare tribunal.

Pe vremuri în acest tribunal lipseau de fapt, avocaţii oficiali, dar erau în schimb zeci de avocaţi în public, care urmăreau cu aviditate desbátenle procesului; căci pentru abisinieni a discuta

Nici un abisinian n-ar trece prin faţa unui judecător care împarte dreptatea, fără să se oprească şi să cerceteze, spre a interveni apoi în favoarea sau în contra părţilor. Se iscă astfel discuţii aprinse, se fac pariuri pentru cel care va câştiga sau va pierde, se pune în fine, atâta pasiune, încât de multe ori asupra unui proces în curs, se grefează alte câteva procese.

Aşa de pildă, un proces abisinian, înainte, dura ani de zile. La un moment dat el se termina, — cel puţin aşa se credea. — Dar nu, o rudă a condamnatului avea dreptul să-l reînceapă.

Fiecare stăpân de casă îşi începe ziua ţinând un „chilot", unde el judecă diferendele pe care oamenii săi le-au avut în ajun.

Etiopienii spun că obligaţia de a împărţi dreptatea e tot atât de importantă ca şi aceia de a-ţi apăra ţara.

Iată de ce la fiecare colţ de stradă aproape, judecătorii prezidează un „chilot", un fel de circumscripţie poliţienească. Aceşti judecători sunt oameni în etate, cari au ceva din demnitatea unor romani înfăşuraţi în togă.

În faţa lor se aduc tot felul de împricinaţi, până şi zurbagii, care certându-se în mijlocul străzii, au fost înşfăcaţi de gardian, legaţi unul de altul cu „şama" şi luaţi mai mult pe sus, ca să li se facă dreptate...

În faţa judecătorului, pledoariile avocaţilor benevoli încep. Totul se petrece ca şi în trecut în ce priveşte ritualul, căci există unul: reclamantul înaintează cu trei paşi, întinde braţul drept, strânge degetele, iar pentru a putea pleda el trebuie să-şi încline bustul, cum fac jucătorii noştri de football.

El vociferează cu voce puternică de orator. Accentul său se face cât mai convingător, iar cei din jur îi subliniază argumentele cu tot felul de exclamaţii şi de apostrofe.

Vine apoi rândul celuilalt, al pârâtului. Jocul se repetă... şi în sfârşit vine rândul avocatului, avocaţilor benevoli, care-şi pierd adesea un timp preţios pledând cauza unui necunoscut.

Dar, pentru Abisinia, asta nu însemnează nimic, căci fără judecată viaţa e fadă.

Presa etiopiană.

Mai înainte de a mă ocupa de presa etiopiana, trebuie să se ştie că până acum câtva timp, doar elita populaţiei ştia să scrie şi să citească: şefii amharici, care alcătuiesc clasa conducătoare, clerul superior şi funcţionarii publici. Limba curentă şi oficială e amarigna, sau cum i se mai spune ,,amharica"; literatura sa e de dată recentă şi foarte puţin însemnată. Mai bogată şi chiar interesantă este literatura „gheez", dar aceasta are un caracter religios, limba gheez fiind vechea limbă bisericească.

Această literatură etiopiana sau gheeză, scrisă de mână de către preoţi, a fost transmisă cu multă fidelitate din generaţie în generaţie de secole întregi, de către clasa superioară a preoţilor, până în zilele noastre.

De când s-a introdus tipografia în Etiopia, o mică parte din aceste interesante manuscrise au fost imprimate pe hârtie.Numeroasele mănăstiri din Abisinia însă adăpostescmanuscrise preţioase, dar sunt foarte puţin, dacă nu deloc cunoscute de europeni, cărora, se zice că nu li se îngăduie cercetarea lor.

Tipăriturile făcute în Etiopia în limba amharică, se mărginesc doar la psalmi, rugăciuni, cărţi şcolare întrebuinţate de misionarii străini, poeme, decrete guvernamentale şi unele descrieri de călătorii.

Literatura europeană cu privire la Etiopia este relativ bogată, dar această literatură străină este în afară de cadrul acestei cărţi.

Prima maşină tipografică din Etiopia a fost introdusă de către misionarii catolici francezi pe la anul 1860, la Massaoua, oraş aparţinând Etiopiei şi care azi face parte din colonia italiană Erytrea.

În Etiopia propriu zisă, prima tipografie a fost adusă tot de către călugării francezi şi este interesant de ştiut începuturile acestei tipografii.

În 1901, părintele capucin Marie-Bernard fonda la Harrar o mică leprozerie. Fondurile băneşti ale leprozeriei erau alcătuite din daniile primite din Europa şi cu deosebire, din Franţa. Ca să rămână în contact cu binefăcătorii acestei opere, el le trimetea buletine şapirografiate asupra progreselor realizate de leprozerie. În 1905, părintele Marie-Bernard îşi putu procura chiar o mică maşină tipografică, un Raguenot. Dar, cu timpul, buletinele se transformară într-o mică revistă lunară, intitulată ,,Le Semeur d'Ethiopie". Redactorul ei, părintele Marie-Bernard, adăuga acum rapoartelor lui asupra operei şi misiunii catolice în Etiopia, mici informaţii asupra ţării.

Înmulţirea numărului bolnavilor din leprozerie, obligă pe părinte să se gândească să-şi crească veniturile, diminuate în mod considerabil de aplicarea legii separării bisericii de stat.

El văzu în mărirea tipografiei ce şi-o înjghebase singurul mijloc de a-şi asigura întreţinerea bolnavilor. Începu să tipărească cărţi de vizită, hârtie comercială, plicuri, avize, înştiinţări de înmormântare, etc., pentru folosinţa publicului european. Profită apoi de o călătorie pe care o făcu în Europa, în 1908—1909, în calitate de trimis special al împăratului Menelik pe lângă Papa, ca să se perfecţioneze în domeniul tipografiei şi să-şi modernizeze modesta sa instalaţie. Înapoiat în Etiopia, îşi găsi tipografia sa numită Saint-Lazare, recent transformată la

Diré-Daoua, care se află la o distanţă de 60 kilometri departe de Harrar.

De atunci, banii obţinuţi, mulţumită dezvoltării luată de tipografie, îngăduiră să se întreţină leprozeria din Harrar. Fondatorul ei a devenit maestru în cea de-a doua profesiune, în aşa măsură, că mai multe din invenţiile sale tehnice au fost adoptate de tipografiile din Europa.

In 1910, misiunea catolică avea deci o tipografie destul de bine instalată la Dire-Daoua. „Le Semeur d'Etiopie" apărea în limba franceză cu texte intercalate în amharică şi chiar cu ilustraţiuni foarte reuşite, lucrate tot de părintele M. Bernard. (Trebuie să adaug că aceste caractere amharice se fabrică în Europa: în Germania, Franţa, Austria şi Italia).

În 1914, misionarii fură chemaţi sub drapel şi ,,Le Semeur d'Ethiopie" încetă să mai apară. Totuşi, tipografia a continuat să lucreze pentru public şi să întreţină aproape 50 de bolnavi şi personalul necesar leprozeriei din Harrar.

Se poate spune deci, că misionarii catolici au fost creatorii primei tipografii şi a primei publicaţii, tipărită periodic în Etiopia. Ei au un merit şi mai mare, înaintea creării drumului de fier, au făcut, — primii — timp de 16 ani, serviciul de postări între coasta Djibouti şi Harrar. Orice părere ar fi să avem despre utilitatea misiunilor religioase în Africa, sunt obligat să mărturisesc că, preoţii catolici au fost adevăraţii pioneri ai civilizaţiei în Etiopia. Ei au impus tuturor, tocmai prin modestia şi simplitatea traiului lor.

Primul „jurnal" etiopian, apărut în capitala Addis-Abeba, a fost scos de Andreas Kavadia, grec de origină, în 1902. Pe Kavadia l-am cunoscut personal; e un om foarte simpatic, care m-a primit la Addis-Abeba cu multă bunăvoinţă, şi colegialitate, ajutându-mă foarte mult în misiunea mea. De la el am aflat de altfel întregul istoric al presei etiopiene, apoi mi-a povestit o mulţime de lucruri frumoase cu privire la Abisinia.

Neavând la îndemână o tipografie, — aceia din Diré-Daoua, fiind la o depărtare de trei săptămâni cu caravana —, el scria cu mâna, în fiecare săptămână micul lui jurnal în limba amharică scoţând 24 exemplare. Această mică foaie se numea„Aimro" (Inteligenţa).

În fiecare Sâmbătă Kavadia înmâna el însuşi micul lui jurnal, bătrânului împărat care-1 citea cu multă atenţie, înconjurat de înalţii demnitari.

Afară de ştirile din Europa, ziarul mai cuprindea şi informaţii asupra vieţii de la curtea etiopiană. După câteva luni, Kavadia îşi procură un şapirograf şi ediţia lui „Aimro" crescu dela 24 la 200 exemplare pe săptămână. Menelik înţelegând repede avantajul unui asemenea mijloc de informaţie, făgădui lui Kavadia că-i va aduce o tipografie, — tipografie, ce sosi peste 4 ani, în 1906, în capitală.

Din nefericire, din motive personale, Kavadia a încetat pentru prima dată publicarea ziarului său, în 1903. Tipografia care trebuia să servească lui „Aimro" întrebuinţată pentru decrete guvernamentale.

Dar Kavadia nu-şi pierdu curajul. In 1914, ziarul său reapăru. Ca şi înainte, Kavadia fu acela care-şi întreţinea ziarul, tipărindu-1 la tipografia guvernului etiopian. Din nou, în 1916, Kavadia fu nevoit să înceteze apariţia ziarului, din cauza atitudinii lui germanofile.

Din 1924, tipografia guvernului continuă publicarea ziarului„Aimro" sub redactarea lui Kavadia care, cu toată modestia rolului său, trebuie considerat creatorul primului ziar politic în limba amharică în Etiopia.

Azi tipografia guvernului e dotată cu o instalaţie modernă şi condusă de indigeni, majoritatea lor aparţinând misiunii catolice din Diré-Daoua. Mulţi dintre ei au învăţat meseria la tipografiile catolice şi protestante din Eruthrea.

Prin 1920, principele regent Tafari Makonen, actualul împărat, a întemeiat a doua tipografie, cu banii lui proprii, care rivaliza cu prima. Ea e deasemenea condusă de indigeni şi tipăreşte cărţi pentru instrucţia publică, hârtii necesare diverselor administraţii ale guvernului, legaţiilor şi consulatelor, cum şi pentru negustorii oraşelor. Tipografia mai are şi un atelier de zincograf ie şi de legătorie. Dela 1923 încoace, începe să publice un al doilea ziar săptămânal în limba amharică sub titlul „Brhanasalam" (Lumină şi Pace). Crearea acestui ziar trebuie atribuită regentului Tafari Aîekonen care a înţeles repede utilitatea presei şi importanţa opiniei publice.

Tirajul celor două ziare abisiniene variază între 300—500 exemplare pe săptămână. În timpul marelui război, un buletin în limba amharică „Yator-Warie", (Ştiri din război), publica informaţii din război.

În 1917, actualul director general al Afacerilor străine, Balaten Giete Herouy, fondează o revistă săptămânală „Goha Tsabat" (Aurora), care publica exclusiv poeme în limba amharică. Până acum doar câteva numere au apărut din teascurile tipografiei.

Apoi s-a mai tipărit, — însă nu în Etiopia, ci la Paris, — o revistă filologică în limba gheeză, numită „Aithiops" scoasă de un abate francez.

Afară de aceste două ziare săptămânale, care apar în limba amharică încă şi azi, mai apar o serie de publicaţii periodice în limbi europene.

În 1915, tipograful francez Desvages fonda la Addis-Abeba un ziar săptămânal „Le Courier d'Ethiopie", care serveşte încă şi azi interesele locale ale coloniei franceze, instalată în ţară.

Acest ziar nu are nici o tendinţă politică, având un tiraj de aproape 600 foi şi o instalaţie proprie, ce poate tipări afară de textul francez, texte de amharică, greacă şi armeană.

Colonia grecească cu un număr de aproape 2000 de inşi, are încă din 1927 o gazetă proprie, tipărită în limba greacă „Aithiopicos Kosmos" (Lumea Etiopiana). Acest ziar săptămânal publică ştiri locale şi informaţii din Grecia, având tipografia sa şi un tiraj de 500 foi.

Trebuie să mai menţionez şi „La Correspondance d'Ethiopie", care urmăreşte scopul de a face mai bine cunoscută Etiopia în Europa şi a strânge legăturile economice şi sociale între Etiopia şi străinătate. El a fost creat în 1926, în urma încercării de înlănţuire politică anglo-italiană în Etiopia, tentativă neizbutită de altfel.

Această publicaţie e destinată edificării publicului din Europa şi străinătate în general, mai mult decât cel etiopian. „La Correspondance d'Etiopie" nu se bucură deloc de simpatiile cercurilor politice engleze şi italiene, fiindcă combate cu tărie politica colonială imperialistă

Primul număr a fost publicat la Paris, în Septembrie 1926, al doilea la Viena în Octombrie 1926, iar numerile 3—10 la Addis-Abeba, restul în Germania. Acest hebdomadar cuprinde articole în limbile franceză, engleză şi germană.

Tirajul său săptămânal trece de 10.000 exemplare. Marea presă internaţională citează şi comentează deseori articolele sale politice şi economice. In ciuda unor aserţiuni tendenţioase, această publicaţie nu-i un organ nici oficial, nici oficios al guvernului etiopian. El este publicat sub responsabilitatea unică a redactorului său, un fost consul al Austriei, care-şi exprimă liber părerea lui, întemeiat pe mulţi ani de experienţă, ani trăiţi în Etiopia. „La Correspondance d'Ethiopie' e singurul ziar din Etiopia care se ocupă cu chestiuni de politică colonială. întocmit la Addis-Abeba, din motive tehnice e tipărit în Europa, de unde e distribuit abonaţilor şi cititorilor lui.

Deci există azi în Etiopia afară de aceste patru ziare săptămânale locale, două în limba amharică, unul în limba franceză, unul în limba greacă, şi încă alte câteva mai mici, apoi o publicaţie lunară politică în mai multe limbi. Lucrările de imprimerie în Etiopia se fac în şapte tipografii, trei aparţinând guvernului, una ziarului francez, alta celui grec, alta misiunii catolice şi în fine ultima, unui proprietar grec. Informaţie răspândită în presa străină cum că Etiopia nu are decât o singură gazetă, este cu totul neexactă după cum se vede.

Aceste eforturi ale Etiopiei în materie de presă, cu tonte că foarte modeste, merită să fie menţionate şi e de sperat că odată cu generalizarea culturii poporului, piesa se va dezvolta tot atât de repede, pe cât o cere în mod imperios politica ţării. Dar încă depe acum această scurtă privire aruncată asupra ziarelor locale ne dă o ideie exactă despre nivelul actual de civilizaţie al acestui popor.

Lepra

Abisinia ca şi celelalte ţări din apropierea tropicelor e bântuită de un flagel, pe caredesigur Dumnezeu l-a trimis pe pământ într-o clipă de cumplită mânie împotriva netrebniciei oamenilor. Acest flagel este lepra, boală scârboasă şi aproape fără leac, care dacă se întinde mai mult printre cerşetori şi alţi dezmoşteniţi ai sorţii, nu cruţă uneori nici fiinţe făcute de natură frumoase, întregi şi pline de viaţă.

Împotriva acestei oribile boli, misionarii europeni şi americani, luptă de ani de zile, nedescurajându-se nici în faţa obstacolelor de tot felul, — dintre care neîncrederea populaţiei, superstiţiile şi indolenţa ei înnăscută nu sunt cele mai mici, — şi nici din pricina puţinelor „adevărate vindecări" obţinute până acum. Căci misionarii, oricărei religii, sau naţiuni ar aparţine ei, sunt conduşi de un singur gând: să ajute, să uşureze suferinţele omeneşti, iar marea lor virtute e perseverenţa.

Mulţumită acestei perseverenţe ei au înfăptuit adeseori înîn mijlocul regiunilor celor mai vitregite de natură, printre populaţiile cele mai primitive, opere de civilizaţie, de înălţare a sufletelor şi de împărţire a milei creştineşti dând roade neaşteptat de frumoase.

Printre acestea sunt şi leprozeriile create pentru a îndulci puţin traiul nenorociţilor leproşi, consideraţi incurabili şi pentru a vindeca pe acei asupra cărora teribila boală nu şi-a închis definitiv scârboasele ei tentacule cu care-şi prinde victimele.

Într-o convorbire pe care am avut-o cu Dr. Zervos asupra vieţii în Abisinia, am atins, în treacăt, şi aceastâ chestiune şi distinsul diplomat m-a întrebat, dacă n-am văzut leprozeria de la Harrar sau pe cea de lângă Addis-Abeba. La răspunsul meu negativ, d-sa m-a sfătuit să nu pierd prilejul de a mă documenta asupra modului de tratare a unei boli, care, din nefericire, face şi la noi în ţară destule victime şi mă recomandă d-lui Sava, consulul Greciei la Addis-Abeba, ca acesta să-mi înlesnească vizitarea uneia din cele două leprozerii.

Am optat pentru cea de lângă Addis-Abeba, mulţumindu-mă să aflu despre cea de a Harrar că a fost creată de misionarii catolici şi că e condusă cu multă râvnă şi abilitate de un medic francez, doctorul Feron care, nu numai că îngrijeşte de bolnavi cu un neîntrecut devotament, dar cumpără din banii săi proprii medicamentele şi pansamentele trebuincioase.

Leprozia de lângă Addis-Abeba, a fost înfiinţată de o misiune protestantă sub conducerea doctorului american Lambi.

Acum câţiva ani această misiune a cerut guvernului etiopian să i se puie la dispoziţie un teren, pentru crearea unei leprozerii. însuşi împăratul examina chestiunea şi, în urma raportului favorabil al corpului medical, acceptă propunerea şi acordă un vast teren la vreo 20 km. de capitala imperiului. Pe acest teren colaboratorii doctorului Lambi au ridicat mai multe construcţii confortabile, prevăzute cu tot utilajul şi cu medicamentele trebuincioase unei combateri a teribilei boli. Serviciul de higiena a hotărât ca aceste instalaţii să servească pentru adăpostirea tuturor leproşilor susceptibili de a mai fi trataţi şi, eventual, vindecaţi, precum şi pentru găzduirea nefericiţilor incurabili, adunaţi laolaltă spre a fi conduşi şi izolaţi în nişte mici insule, situate în marile lacuri etiopiene. Acolo ei sunt pensionarii statului abisinian până la moarte.

Am vizitat leprozeria de lângă Addis-Abeba mulţumită amabilităţii conducătorului ei, d. Ralph Hooper, un medic canadian, venit în Etiopia împreună cu soţia sa, care şi-a luat drept sarcină instruirea şi educarea micilor leproşi, internaţi odată cu părinţii lor, precum şi a celorlalţi copii de leproşi, cari deşi neatinşi de boală sunt totuşi puşi sub observaţie.

În general, leprozeria de lângă Addis-Abeba nu se deosebeşte de celelalte leprozerii înfiinţate de misionari în diverse puncte ale continentului african. Şi aceasta ca şi — de pildă — cea de la Mohandu (Tanganika), pe care am vizitat-o mai târziu, când am fost în Zanzíbar, e compusă din pavilioane în stil european, adăpostind unele, sala de operaţie, farmacia şi câteva saloane pentru bolnavii mai puţin atinşi, iar altele servind de locuinţă medicilor şi misionarilor. Ceva mai departe e o îngrămădire de „tucule" sau colibe indigene, cu acoperişul for ascuţit, unde locuiesc parte din leproşi.

Văzută de departe leprozeria, al cărei nume doar înfioară nu are totuşi, nimic respingător. Dimpotrivă, o atmosferă de pace domneşte în jur şi chiar când pătrunzi în incintă şi înaintezi printre umilele colibe, liniştea nu e turburată de nici un zgomot, nici un vaet de suferinţă nu spintecă aerul, ce pare încremenit sub dogoarea soarelui. Şi totuşi, tabloul se însufleţeşte, printre colibe, se văd mişcându-se nişte forme albe. De la distanţă ai crede că te apropii de un lagăr de beduini, sau de o tabără de spahii, dar nu, aceste forme sunt bolnavii, ascunzând sub albeaţa imaculată a cearceafurilor ce-i înfăşoară din cap, până-n picioare, mizeria lor fără nume...

Unii din ei sunt legaţi, la cap, la ochi, pe sub fălci... Aceştia au plăgile prea înaintate şi pentru igienă, sunt acoperiţi pentru a nu răspândi cu uşurinţă pieile şi cojile ce se iau de pe rănile lor.

Cu cât ne apropiem însă, spectacolul devine mai greu de suportat. Chipurile schimonosite de nemiloasa boală, ieşite din albul cearceafurilor, ce le face să pară şi mai cadaverice, par încarnarea însă-şi a morţii, multiplicată în sute de exemplare. Le mai lipseşte doar coasa simbolică, pentru ca imaginea să fie desăvârşită.

Obişnuiţi numai cu figurile medicilor şi ale misionarilor, nenorociţii aceştia, văzându-ne, se uită lung la noi, părând că ne întreabă din ochi: ce căutăm la ei? De ce venim să-i sfidăm cu sănătatea noastră?

Mă uit la ei cu fireasca milă şi curiozitate a omului venit să se informeze, dar când întâmplarea face să întâlnesc o privire din aceşti ochi în care, parcă licăreşte o ultimă nădejde de viaţă, mă simt ruşinat, gândindu-mă că aceste epave omeneşti n-au numai un trup plin de suferinţă, dar şi un suflet la fel de chinuit, o umbră măcar de demnitate omenească ce-i face să îndure cu greu scârba reflectată, fără voie, pe figurile noastre. Căci lepra e o boală dezgustătoare şi ei ştiu aceasta...

Toată lumea fuge din calea leprosului. Încă din timpurile vechi, leproşii erau un obiect de oroare şi dezgust. Până şi religia ne vorbeşte de grozăvia acestei boli; şi chiar Moise făcuse o lege prin care îndepărta pe bolnavul atins de lepră.

În timpul Evului Mediu, în urma cruciadelor, istoria ne povesteşte, că lepra se întinsese într-atâta, încât ravagiile ei au fost dezastroase. Şi atunci au început să se fondeze în toate părţile, spitale speciale pentru aceşti urgisiţi de soartă.

Îndată ce lepra era descoperită, blestemata fiinţă era condusă la biserică, unde i se oficia serviciul ca pentru înmormântare şi apoi era închisă pe vecie în casa lor, a leproşilor; un fel de ghetto groasnic. Şi fiecare lepros era obligat să poarte un clopot special

pentru a anunţa trecerea şi a evita contactul cu cei sănătoşi, aşa cum femeile publice trebuiau să poarte la braţ o banderolă galbenă. Această boală mizerabilă, care este foarte răspândită în Orient şi a făcut destule victime şi în Europa, nu este altceva decât o infecţie cronică a pielii, produsă de un bacil numit „Hansen", după numele descoperitorului.

Ne îndreptăm spre pavilioanele în stil european, unde vom găsi pe preoţii misionari şi personalul medical.

De cum ne-au zărit cei doi doctori,careerau prezenţi la leprozerie şi un misionar bătrân, ne ieşiră înainte. După recomandările de rigoare, căci de scopul vizitei nu se mai putea vorbi, aceasta înţelegându-se de la sine, amabilii doctori se oferiră să ne arate pe rând tot ce constituie leprozeria, cum şi unele din cele mai interesante cazuri.

O curăţenie exemplară domneşte peste tot. Curăţenia, îmi spune unul dintre doctori, un inimos canadian, este unul din factorii principali care, dacă nu vindecă, cel puţin contribuie mult să facă a stagna boala.

Pavilionul cel mare, alcătuit după cum am spus, din două caturi, cuprinzând farmacia, sala de operaţie şi câteva saloane, are şi o imensă sală de cinematograf, unde rulează diverse filme, aducând o mare alinare suferinţelor neînchipuite ale acestor fiinţe.

Mereu îndatoritori, medicii îndeplinesc cu amabilitate oficiul de călăuze, ducându-ne prin diversele secţii ale spitalului, dându-ne amănunte tehnice asupra tratamentului prin injecţii, pansamente, chirurgie...

Toate acestea sunt încă nimic, ne spun ei, faţă de mulţimea bolnavilor şi de grozăvia bolii. : Doctoriile le întrebuinţăm numai pe bolnavii nu prea înaintaţi.

Apa caldă este medicamentul de primă necesitate. Mai poţi înlocui ceva, mai poţi reface ceea ce boala a distrus complet, organic până la celula regeneratoare?...

Cu ceilalţi însă, se schimba situaţia; încercăm mereu şi pare că Dumnezeu nu ne lasă, căci am obţinut frumoase rezultate, pot spune chiar adevărate succese.

Şi spre a ilustra cele spuse, doctorul Hooper, trimise pe un infirmier să aducă pe unul din bolnavii aproape vindecaţi. Acesta se întoarse conducând pe o tânără fată, pe faţa căreia nu se zărea nici unul din urmele „blestemului", cum îi spun negrii.

— Vedeţi, îmi spuse doctorul, când a fost adusă aci era atinsă de lepră, tot corpul aproape purta semnele bolii şi acum, după vre-un an şi jumătate de tratament cu injecţii de mercur, săruri de aur, arsenic, substanţe coloidale şi cu un alt medicament de origină indiană am ajuns să-i redăm sensibilitatea pielii. Luptăm cu îndârjire şi îi schimbăm medicamentaţia, căci după un timp oarecare, corpul se obişnuieşte, organismul nu mai reacţionează şi medicamentul rămâne fără efect.

Totuşi, adăogă medicul, eu am credinţa că am vindecat-o pe această fată şi pe alţi câţiva bolnavi, dar prefer să aştept spre a proclama victoria şi să las timpul să vorbească.

Mergând prin colonia leproşilor, doctorul îmi mai arătă câteva cazuri de „vindecare aparentă", „pentru că nu-i pot spune altfel", zise el zâmbind.

Mă uit cu atenţie în jurul meu, cu dorinţa secretă de a vedea cât mai multe exemple de vindecare, fie ea chiar iluzorie... dar toate figurile întâlnite poartă săpat adânc stigmatul grozavei boli.

În secţia rezervată femeilor, — căci satul sau mai exact colonia este împărţită în două secţii, — mai mulţi copilaşi cu chipurile curate se joacă neştiutori, aducând un zâmbet abia perceptibil pe buzele diformate de lepră ale mamelor lor. Înfăţişarea lor pare normală şi totuşi sunt puşi sub observaţie, căci cine ştie dacă germenul distrugător nu şi-a început în ei opera de nimicire...

Aceşti copii mai au şansa să fie salvaţi, pe când colo, la câţiva paşi, se vede un grup de colibe, unde sunt adăpostiţi cei „definitiv condamnaţi".

Dacă se poate ierarhiza mizeria fiziologică şi clasifica cei sortiţi morţii, secţia aceasta reprezintă ultima treaptă a umanităţii.

Întinşi pe rogojini, unii nici nu mai mişcă, par morţi... Nicăieri n-ar putea să fie plasată mai bine definiţie Infernului lui Dante ca la porţile acestei secţiuni: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi aci".

Grea şi periculoasă este activitatea d-voastră mă adresez eu celor ce mă însoţeau. N-aveţi nici o teamă?

De ce, mă întrebară însoţitorii mei într-un glas, credeţi că am putea contracta boala?

„Este drept, spune doctorul, că au căzut destule victime, dar aceasta din lipsă de prudenţă. Ca să salvezi un lepros nu e nevoie să-l iei în braţe. Mai întâi această boală e ereditară, apoi nu se contractează decât printr-un contact prea intim şi îndelungat, Afară de aceasta, curăţenia păstrată şi dezinfectarea, pe care ţi-o vom aplica şi dumitale, îmi spuse râzând, ne fereşte... Şi nu uita pe Dumnezeu care ne vede şi ne ocroteşte.

Sunt aici, continuă interlocutorul meu, misionari aflaţi de 35 ani printre leproşi, apoi infirmiere şi infirmieri, activând de 10, 15 ani şi chiar mai mult, şi nici unul nu s-a contaminat. De altminteri, am ajuns că nici nu ne mai gândim la asta, şi, când la 6—7 luni plecăm să ne refacem puţin, în patrie, ne grăbim să ne înapoiem, cât mai curând printre bolnavii noştri pentru care ducem o luptă aprigă, spre a-i răpi morţii. În focul unei asemenea lupte, nimeni nu mai are timpul să se gândească la teamă..."

Cuvintele atât de sincere ale medicului mă impresionară adânc şi simţii o profundă admiraţie pentru aceşti oameni ce puneau atâta simplitate în îndeplinirea unei sarcini atât de grele şi — ori cât s-ar spune, — atât de primejdioasă.

Ceea ce m-a uimit apoi şi mi se pare demn de relevat a fost prezenţa la această leprozerie, ca de altminteri la mai toate leprozeriile vizitate de mine, mai târziu în alte ţări din Africa de Est, a unor studenţi şi tineri medici veniţi să-şi completeze studiile de specialitate în legătură cu această înfricoşătoare boală.

Aici, la Addis-Abeba, amîntâlnit câţiva tineri medicinişti americani trimişi de institutele respective ca să se documenteze la acest centru de leproşi, care prin numărul mare al pacienţilor şi prin aspectele variate ale bolii, oferă un câmp vast pentru cercetătorul de specialitate.

Cum şi noi avem leproşii noştri în România, şi cum tratamentul lor se face în mod primitiv, iar cazuri de lepră sunt descoperite numai graţie întâmplării, m-am gândit, dacă n-ar fi util să trimitem măcar unul sau doi tineri medicinişti, bineînţeles din cei dornici să se consacre acestei specialităţi, să viziteze unele din numeroasele leprozerii din cuprinsul Africii, cunoscând că sunt centre importante, numărând între 1500—2000 de internaţi.

Am dat această sugestie, gândindu-mă la câţi bani se risipesc la noi pe atâtea inutilităţi, pe atâtea burse şi misiuni, fără să dea totdeauna un randament vizibil din punct de vedere al rentabilitatii.

Vizitarea leprozeriei se termină, însfârşit, şi mulţumind celor ce dovediseră atâta amabilitate stând la dispoziţia mea, plecai ducând în sufletul meu răscolit până-n adânc, imagini a căror oroare nu era atenuată decât de amintirea operei de alinare, înfăptuită de un grup de oameni, pentru cari sacrificiul de sine nu e o vorbă goală.

Şi totuşi, aceste imagini atât de vii încă, aveau să se şteargă într'o zi, la câtva timp după această vizită, când întâmplarea îmi scoase în cale însă-şi „lepra" sub forma ei cea mai oribilă, fără văluri, şi bandaje, hâdă, descarnată, în toată grozăvia dezgustă-toarei ei goliciuni.

Eram în insula Zanzibar, poposisem într-o pădure şi ne ospătăm înainte de a ne înapoia la „factoria" de unde plecasem ca să vânăm, când deodată auzirăm nişte strigăte venind de departe, ca într-un film de groază.

Fiecare din noi lăsase jos bucăţica şi uitându-ne unii la alţii am ciulit urechile, ca să auzim mai bine. Strigătele nu conteneau.

Un sentiment, poate nu cel de frică, pentru că eram bine înarmaţi, ci mai mult o senzaţie, de nesiguranţă, ne prinsese pe toţi.

—Ce poate fi asta? întrebarăm călăuza.

—Nu ştiu, musiu, răspunse ghidul, poate or fi galii.

- Dar ce sunt şi cine sunt aceşti gali? îl întreb iar. Şi în timp ce strigătele se auzeau mereu, şi parcă tot mai jalnice, ghidul ne dădu explicaţii.

- Galii sunt tot negri, dar nomazi cum ar fi ţiganii noştri. Ei trăiesc din vânat şi numai prin păduri, iar când pornesc la vânătoare strigă şi chiuie tot timpul. Sau, ne-a mai spus ghidul, poate cumva să fie vre-o sărbătoare de-a lor, şi în cazul acesta ei pornesc prin pădure în grupuri de câte 100—200, cântând şi jucând... ba chiar vânând.

- Dar, cum vânează ei, dacă chiuie atâta? nu sperie vânatul? şi cu ce fel de arme, căci aci n-au arme ca-n Abisinia?

- Hei! musiu, galii sunt cei mai mari vânători, Tocmai de aceia ei fac atâta zgomot, ca apoi animalele zăpăcite să fugă în toate părţile, ceea ce înlesneşte vânătorilor ochirea. Ei aruncă lancea şi nu greşesc niciodată. Glonţul ar greşi, dar lancea în mâna lor este cea mai sigură şi periculoasă armă!

O teamă mi se suise de la picioare până la cap,, ca un vin greu, ce te ameţeşte curând, după ce l-ai băut. Ghidul ne simţise:

—Dar, să nu vă fie frică musiu, nu atacă pe alb, ci din contră, fug; doar pe negri îi atacă...

— Nu cumva sunt canibali?! întrebă unul din ceată, care făcea pentru întâia oară cunoştinţă cu surprizele şi cu misterele continentului negru.

—Nu, musiu, nu există canibali pe la noi. Se zice că înainte cu 50—60 de ani, erau, dar acum nu se mai pomeneşte de aşa ceva.

Ţipetele se apropiau din ce în ce, dar nu păreau de fel a fi strigăte de bucurie şi joc. Erau parcă vaiete, erau strigăte de durere, de jale...

—Doamne, ce-ar putea fi? mi-am zis atunci.

Strigătele apropiindu-se, ghidul se caţără ca o maimuţă, repede, repede, într-un pom înalt, ca să vadă ce este.

Uitându-se în dreapta şi în stânga, ghidul ne strigă din vârful arborelui: „Nu sunt galii musiu, sunt maladi, maladi".

—Dar cine sunt şi aceşti „maladi"? l-am întrebat când s-a coborât din pom.

Şi ghidul, neştiind să ne explice mai bine, începu să ne arate, ducând mâinile la nas, ochi, urechi, picioare şi făcându-ne şi alte semne din care am înţeles, că erau nişte oameni gata de moarte...

Ţipetele se apropiaseră.

Deodată am văzut venind un grup imens de negri. Aceştia erau „maladi", adică leproşii adunaţi de prin triburi şi transportaţi la o leprozerie creată de misionarii protestanţi. Aşa cum se târau anevoie, pe şoseaua inundată de soare, ei păreau transpunerea vie a unui tablou fantastic de Goya.

Nu ne fusese dat în ziua aceia nici să vânăm ca lumea, nici să ne întoarcem cu minunata impresie a naturii. Nu putusem fi scutiţi de acest oribil spectacol.

Văzute de departe, nenorocitele fiinţe păreau un convoi de prizonieri, istoviţi de oboseală şi de durerea gravelor plăgi, un convoi de condamnaţi la moarte, o moarte care poate fi încă departe, dar al cărei spectru îi urmăreşte pas cu pas, îl poartă în ei... „Maladi"... morţii încă vii, morţii care se mişcau, evadaţi parcă din cimitire ca să strice cheful lumei sănătoase...

Complet despuiaţi, — rar câte unul din ei având câte o cârpă în faţă, — bărbaţi şi femei, mai tineri şi mai bătrâni, îşi târau cu greu truditele lor trupuri, în strigăte ce nu erau de bucurie, erau vaiete de groază, proteste de frica închisorii veşnice ce-i aştepta Până atunci sufereau, erau bolnavi, nişte condamnaţi, dar nişte condamnaţi liberi. Aduşi de departe, din biata lor libertate, ei erau conduşi la lazaretul de veci, căci lepra nu se vindecă. Numai moartea mântuieşte sufletele lor chinuite şi trupurile osândite să sufere fără speranţa tămăduirii.

Numai moartea scapă pe lepros de lepră.

Şi convoiul înainta.., trupurile frânte îşi trăgeau anevoie picioarele, ca şi când nu le-ar fi aparţinut; se clătinau...

Era un spectacol îngrozitor. Groaza priveliştii era mărită de imensa jale, ce cotropise sufletele acelor blestemaţi de soartă. De jur împrejur, convoiul era escortat de negri, trimişi de şefii lor de triburi şi cari, autoritari, cu prăjini lungi în mâini, ţineau leproşii la distanţă.

Am văzut multe leprozerii în Africa de Est, am vizitat, — după cum am arătat — pe acea de la Addis-Abeba. Am văzut leproşi liberi, întinşi pe străzi, dar grozăvia spectacolului acesta nu mi-a fost dat s-o mai văd sau să mi-o pot imagina vreodată.

Apropiindu-se, urletele lor îţi luau auzul. Nu mai aveau înfăţişare omenească; carnea de pe trupul lor mâncată, picioarele lor roase de boală; unii nu mai aveau degete, n-aveau mâini, n-aveau ochi... Doar oasele li se vedeau descarnate. Nişte schimonosituri! Alţii nu mai aveau deloc faţă, era o masa informă de răni. Schelete vii... stafii...

Populaţia unui cimitir, plecată din morminte ca un protest contra fericiţilor şi îmbuibaţilor vieţii, ca o demonstraţie împotriva civilizaţiei neputincioase sau ipocrite.

Un cimitir plecat în pelerinajul supliciului şi al oroarei.

Au trecut de noi...

Viziunea lor însă, este mereu prezentă; înfiorătoare, halucinantă, zdrobitoare...

Nu mă mai puteam urni din loc. Trecuse de mult sinistrul convoi; vedenia însă nu mă părăsea, iar ţipetele lor îmi înnebuniseră creierul.

În ziua aceia n-am mai simţit nici foame, nici căldură, nici oboseală. Pofta de vânătoare îmi pierise şi ea; şi, complet abătuţi, ne-am întors la factorie.

Viziunea aceea groaznică a acelor oameni sfârtecaţi de lepră, urlându-şi durerea destinului şi libertatea pierdută, m-a urmărit zile în şir ca un coşmar.

* *

Şi acum încă, după ce au trecut atâtea luni, când îmi revine în minte acel tablou înfiorător, gândul mi se îndreaptă în mod firesc spre adăposturile de pace şi alinare, spre care erau conduşi acei nenorociţi şi unde îi aştepta devotamentul de fiecare oră al curajoşilor medici şi infirmieri.

Mărturisesc că am întâlnit rareori în viaţă oameni, caresă-mi impună atâta admiraţie şi respect ca aceşti emisari ai milei creştineşti. Printre ei sunt unii adevăraţi eroi; dar toţi în general, sunt suflete de elită. Adeseori, plecaţi din lumea civilizată, în urma a cine ştie cărei decepţii, sau nedreptate a sorţii, ei vin aci să uite, — practicând binele, — răutatea majorităţii oamenilor.

Ştiu astfel un caz impresionant, povestit când am vizitat leprozeria din Zanzibar. E vorba de o soră, care mi-a fost prezentată sub numele de sora Ana. Din primul moment am fost impresionat de înfăţişarea distinsă a acestei femei de o remarcabilă frumuseţe, încă destul de tânără şi al cărei fel de a vorbi şi atitudine demnă trădau o origină deosebită.

Curios din fire, nu lăsai să-mi scape ocazia de amă informa asupra antecedentelor acestei infirmiere şi iată ce am aflat: Acum, vreo 11 ani, Sora Ana era soţia fericită a unui tânăr şi bogat american. Sărbătorită în cea mai distinsă societate a ţării sale, ea ducea o viaţă demnă de invidiat, când într-o zi un nor greu se lăsă asupra acestei existenţe senine.

Soţul, cedând uneiinexplicabile impulsiuni, se îndrăgosti de o simplă lucrătoare dintr-una din fabricile sale, — căci el era un mare industriaş, — şi începu să-şi neglijeze soţia, ajungând chiar la divorţ.

Şi această femeie, frumoasă, bogată şi adulată de zeci de adoratori, care n-aşteptau decât un semn al ei spre a-i pune la picioare numele şi averea lor, fu atât de dezgustată de viaţă, în urma trădării soţului, încât se decise să fugă pentru totdeauna din societatea unde nu mai avea ce căuta... Ea îşi vându toate bunurile şi cu banii realizaţi, plecă în Africa, ducându-se dea-dreptul la preoţii misionari, cărora le puse la dispoziţie munca şi averea sa.

Şi de atunci se consacră celei mai primejdioase misiuni, aceea de a îngriji pe leproşi. Ea munceşte fără răgaz, uitând propria ei suferinţă în faţa mizeriei cumplitei boil şi nu se odihneşte decât foarte puţin, o lună, cel mult două, pe an, plecând ca toţi ceilalţi misionari, spre a-şi reîmprospăta forţele într-o climă mai prielnică.

Şi acest caz, se adaugă la lanţul de mistere ale sufletului omenesc...

Vorbind de impresia adâncă ce mi-a lăsat în minte şi în suflet convoiul leproşilor din Zanzíbar, nu pot să nu-mi amintesc de un alt tablou de un fantastic înfiorător, văzut tot în această insulă şi anume de „Muzeul mumiilor" de pe lângă leprozeria din Mohandy.

Când am intrat în imensa sală a muzeului, am avut impresia că tot ce vedeam era creaţia în ceară a unui scelerat, că asemenea realităţi n-au existat niciodată şi că nici nu sunt posibile. S-ar fi spus, o scenă vie din filmul de groază „Măsti de ceară". Numai că pe când acolo, totul părea fantezia unor creiere aprinse, aici era o crudă şi oribilă realitate.

Riscând o comparaţie, muzeul institutului medico-legal, de la noi din Bucureşti, care posedă exemplare unice de cazuri anormale, mi s-a părut o expoziţie de amuzament ştiinţific pe lângă ce am văzut acolo.

Trupuri, complet mâncate de fantastica boală, cafete fără urechi, nas, gură, cu dinţii rânjiţi într-un râs macabru, fără sens, aşa au rămas imortalizaţi acei care aşa au şi vieţuit, feţe fără nici o formă, sau ca şi cum n-ar fi avut vreuna.

Întrebând pe medici de ce le păstrează, de ce le-au mumificat, ei mi-au răspuns că fiecare din ele constituie un exemplar, o formă specifică de lepră şi în forma aceasta sunt folositoare pentru studii.

La vânătoare

După o şedere destul de îndelungată în Abisinia, mă hotărâi, însfârşit, să părăsesc această interesantă ţară şi mă urcai într-o zi în trenul ce pleacă din Addis-Abeba spre frontiera Somaliei franceze, înarmându-mă cu tot curajul necesar spre a îndura iar, o călătorie de trei zile prin ţinuturi adesea foarte pitoreşti ce e drept, dar pe o căldură care uneori îţi anihilează orice facultate de a gândi, de a aprecia şi de a admira...

Ajuns la staţia Aouache, mă coborâi ca şi ceilalţi călători spre a petrece noaptea în hotelul în care mai poposisem şi la ducere spre Addis-Abeba.

A doua zi de dimineaţă trebuia să-mi continui călătoria dar... omul propune... şi neprevăzutul îl opreşte din cale. De data asta „neprevăzutul" era întruchipat de amabilul proprietar al hotelului, care vorbindu-mi de frumuseţea împrejurimilor şi de marile posibilităţi oferite amatorilor de vânători impresionante, deşteptă în mine vechea pasiune, pe care nu găsisem încă prilejui să mi-o satisfac de când mă aflam în Abisinia,afara doar de mici partide de vânătoare in împrejurimile Addis-Abebéi, la care am luat parte în tovărăşia câtorva europeni.

— Nu pierdeţi ocazia, îmi spunea amabilul grec, pădurea din apropiere e un colţ de paradis, în care animalele sălbatice forfotesc, zi şi noapte oferind ţinte minunate trăgacilor îndemânateci.

Mă lăsai deci convins, cu atât mai mult cu cât posedam şi un permis de vânătoare special şi în afară de aceasta făcusem şi cunoştinţa unui alt vânător pasionat, un ciudat tip de european aclimatizat, care se oferi şi el să mă însoţească.

Acest fermier, — căci posedă o fermă în apropierea staţiunii Aouache, - e de origină belgian şi a venit în Abisinia ca inginer, angajat la lucrările căii ferate anglo-etiopiene, acum vreo 20 de ani.Căsătorindu-se cu o abisiniană, el nu se mai gândi la reîntoarcere şi rămase aici unde-şi creă o familie şi se făcu din inginer, cultivator... Azi, el are cinci copii, a căror culoare e un compromis între nuanţa europeană şi cea abisiniană... ceea ce nu-i împiedică de a fi foarte drăguţi, mai ales cele două fete.

Aşadar, — după cum am mai spus, — cedai stăruinţelor gazdei mele şi îndemnului firii mele de vânător pasionat, şi mă notarii să mă opresc la Aouache, rămânând ca să-mi continui drumul cu trenul următor.

A doua zi îmi petrecui timpul stând de vorbă cu gazda mea, care se preta benevol la orice pălăvrăgeală, şi interesându-mă de pregătirile în vederea vânătorii, iar când se făcu noapte de tot, pornirăm voioşi şi escortaţi de o numeroasă ceată de negri spre minunată pădure în care aveam să găsesc — după cum mi se spusese, — tot felul de sălbăticiuni, de la blânda şi sperioasa gazelă, până la fioroasa panteră.

Şi cum, în fond ţinta noastră era pantera, ne înarmarăm nu numai cu puşti şi carabine, dar şi cu pumnale şi revolvere de calibru mare, neapărat trebuincioase în lupta cu această fiară, a cărei viclenie, agilitate şi cruzime, nu sunt întrecute de nici unul din semenii ei.

Am spus „în luptă" fiindcă vânătoarea panterei devine adeseori o luptă, pantera apărându-se şi atacând cu înverşunare până la ultima scânteie de viaţă. Salturile prodigioase pe care le face, răcnetele ei puternice şi ascuţite pe care le scoate când atacă, o fac să inspire groaza chiar celorlalte fiare... Iată de cevânătoarea de pantere e mai pasionantă decât oricare alta.

Cum am spus, pornirăm la drum şi, după câţiva kilometri ajunserăm în marginea pădurii. Ne afundarăm încetul cu încetul sub bolta dantelată ce se forma sus de tot, deasupra capetelor noastre din frunzişul bogat al arborilor gigantici. Printre frunze se zăreau sclipind stelele ce ciuruiau cerul de un albastru catifelat şi care pe alocurea ne apărea în toată splendoarea sa, revărsând asupra noastră o lumină ciudată, particulară nopţilor africane.

În umbra desişurilor se ghicea prezenţa a mii de vietăţi, adormite sau stând la pândă în mijlocul tăcerii aparente, făcută din mii de zgomote imperceptibile şi totuşi existente, căci sub picioarele noastre chiar, în iarba ce călcam, o lume măruntă de tot felul de insecte şi vietăţi minuscule îşi trăia o viaţă intensă, în goana neobosită după hrană şi grija de a se apăra.

Un foşnet de frunze, pârâitul unei crengi uscate, călcată de un pas greoi, licărirea fugară a doi ochi fosforescenţi săgetând umbra erau de ajuns să ne facă să aţintim privirea, să ne ascuţim auzul cu gândul la prada după care pornisem: „pantera".

Ajunşi, însfârşit, în inima pădurii, aprinserăm lămpile prevăzute cu reflectoare şi o curea cu ajutorul căreia se pot fixa în frunte sau pe piept. Aceste lămpi constituie prima armă împotriva panterei. Vânătorii mergând distanţaţi şi proiectând înaintea lor făşiile de raze formează un front puternic luminat, în faţa căruia fiarele, ca şi toate celelalte animale, se opresc uluite.

Prin simpla mişcare a corpului, conurile de lumina sunt proiectate în diverse direcţii cu singurul scop de a zăpăci animalul, ori care ar fi el, căci a-ldistinge e aproape imposibil la început. Într-adevăr, prezenţa acestuia nu-i trădată decât de strălucirea ochilor, căci adesea corpul rămâne ascuns în umbra tufişurilor.

A se apropia prea mult de fiară ar putea fi primejdios, aşa că trebuie silită să iasă din ascunzătoarea ei. Când lumina se mişcă, animalele mai sperioase fug, dar fiara intrigată o urmăreşte încet, vânătorul poate trage, dacă prada ce i se prezintă merită osteneală.

Astfel procedarăm şi noi, dar deşi frontul nostru înainta în perfectă ordine făcusem un drum destul de lung fără a întâlni decât câteva veveriţe, care cădeau din arbori, orbite de lumina lămpilor noastre.

Deodată, la vre-o 60—70 metri, în faţa noastră, sectorul de lumină fu străbătut de două umbre ale căror contururi perfect desenate pe fondul luminos, trădau corpul a două feline. Fiarele, suprinse la ieşirea dintr-un tufiş, voiră să fugă, dar în aceiaşi clipă o salvă de detunături zgudui văzduhul. Tovarăşii mei şi cu mine trăsesem aproape simultan, ca la o comandă, şi cu un rezultat satisfăcător după cât se părea, căci cele două fiare fură culcate la pământ... Nu însă pentru multă vreme, căci deşi una rămăsese nemişcată, cealaltă se ridică după câteva secunde şi cu un răcnet ce ne îngheţă sângele în vine, făcu un salt care o apropie de noi cu vre-o 15 metri, cel puţin.

Situaţia devenea critică, gloanţele noastre dăduseră greş şi fiara înnebunită de durere se repezea să atace

După vre-o câteva minute ne apropiarăm de fiară în al cărei corp suliţele stau încă înfipte, încredinţându-ne astfel că era moartă deabinelea... În alte împrejurări un ultim glonţ de revolver, tras în craniul animalului doborât, pune pe vânător la adăpostul vreunei surprize neplăcute, totdeauna de temut când ai de a face cu o bestie vicleană şi răăbunătoare cum e pantera.

Mai făcând câţiva paşi găsirăm şi trupul celeilalte pantere, care lovită de un glonţ drept in gâtlej, căzuse ca trăsnită. Aceasta avea blana intactă şi lucrul acesta mă mulţumi în special, căci pielea celeilalte, — un frumos exemplar de felin, — fusese ciuruită de suliţe.

Satisfăcuţi de rezultatul vânătoarei noastre, ne gândirăm la întoarcere, cu atât mai mult cu cât nu mai era mult până la ivirea zorilor. Pe când indigenii noştri legau trupurile celor două pantere, suspendându-le picioarele de câte o prăjină pe care apoi le luară pe umeri, doi câte doi, văzurăm la oarecare distanţă de locul unde ne aflam o mulţime de luminiţe, asemenea unor mici becuri electrice, ce jucau înaintea noastră. Perechi, perechi, luminiţele care nu erau altceva decât ochii gazelelor, cu cât înaintam se depărtau fugind.

Valul nopţii începea să se ridice uşor, dezvăluind un cer diafan pe care un penel nevăzut îl colora treptat în nuanţe pastelizate, mergând de la verde palid la trandafiriu.

Când începuse să se lumineze bine, ajunserăm la un platou plin de verdeaţă şi de arbori groşi şi înalţi. Aci, ne spuse călăuza, să ne oprim ca să ne arate dărnicia Creatorului cu natura. Dar, adaogă el, cu condiţia să nu tragem nici un foc de armă, căci vom mai avea destul timp pentru împuşcat ce vrem.

Şi a avut dreptate călăuza. Ne-am aprins pipele şi ne-am aşezat într-un loc de unde puteam vedea totul, fără însă a fi văzuţi; un spectacol, cum poate numai în poveşti mi-a fost dat să citesc...Printre arbori se vedeau rotindu-se vulturii gigantici şi caraghioşii marabuţi.

Această pasăre care pare o fiinţă moartă când se odihneşte cu capul vârât în umăr şi cu enormul său cioc rezemat pe piept, ca şi cum ar sta pe gânduri, are ca misiune „serviciul de curăţenie publică". Totul este bun pentru stomacul său. Lăcomia sa nu are margini, căci înghite tot soiul de murdării. Dar toată Africa îl respectă, mai ales fiindcă urmăreşte cu îndârjire, şerpii pe cari îi vânează cu o uşurinţă, care pare disproporţionată în raport cu corpul său de raţă. De altfel această pasăre este cunoscută pretutindeni, căci foarte rar se întâmplă să lipsească din colecţia vreunei grădini zoologice; francezii îi zic „adjutant". Numeroase bibilici sălbatice păreau ca nişte flori e-norme pe crăcile arborilor, iar mulţimea altor păsări cântăreţe îţi dădeau iluzia unui concert unic. Coloritul lor viu şi dulce în acelaşi timp, în cadrul verde al pădurii, creíase un tablou de o măreţie neîntrecută.

Nu îndrăzneam să facem nici cea mai mică mişcare, de teamă să nu stricăm armonia perfectă a dumnezeeştei creaţii. Plecaţi cu gândul să vânăm nu mai vedeam acum în acest act decât o profanare a măreţiei şi a sfinţeniei naturii.

Dar, călăuza ne face semn să fim mai atenţi şi chiar ne îndeamnă să tragem o salvă de armă în vânt. De ce? nu mai stau să reflectez, el ştie, poate e vreun pericol!...

Trăgaciul atins, armele iau foc şi văzduhul se umple de un vaet lung. Din toate părţile, ca din pământ fug animalele speriate, fără să ştie unde. Delicatele gazele sar peste tufişuri, turme întregi de zin-zini, — un fel de căprioare mari ca nişte mânzaţi, — au invadat locul şi toate par năucite. Ba, unele din ele s-au oprit în loc, şi cu botul în sus, cu ochii văpăi, scrutează zarea, probabil să vadă de unde vine primejdia...

Oare nu era păcat să le împuşti, când cu un cartuş puteai doborî una, două, poate chiar şi trei?...

Câteva minute după viziunea superbului tablou totul reintră în linişte. Bietele animale asigurate pe deplin că primejdia a trecut, se depărtară fiecare, pierzându-se printre arbori...

Lăsând în urmă platoul unde rulase extraordinarul film al Africei sălbatice, înaintăm pe o vale împodobită de o vegetaţie luxuriantă. Ierburi înalte se aplecau greu într-o parte şi în alta, la trecerea noastră şi piciorul nu simte tăria pământului.

Palmieri înalţi parcă stau de strajă pe bogata vale dându-i umbra atât de scumpă în anumite ţinuturi ale Africii. Fructe multe trag crăcile arborilor până aproape de pământ. Nici un efort nu trebuie să faci ca să le iei. Câtă dărnicie a naturii în unele ţinuturi ale continentului negru şi câtă asprime şi sărăcie în altele!...

Unii arbori se pleacă într-atâta, încât şi tu trebuie să te apleci, ca să poţi trece pe sub podoaba lor de frunze mari şi lucioase, iar trupurile celor mai bătrâni zac înnegrite în mulţimea anilor, la pământ.

Şi în acest loc minunat am poposit. Uitasem cu desăvârşire vânatul ascultând ciripitul melodios al sumedeniilor de păsări. „Dar bun e Dumnezeu, ne-am zis, ziua de abia se începe şi vânatul n-a fugit încă din pădure". Vom vâna iar, mai târziu...

Într-adevăr, pe drumul întoarcerii prilejul nu lipsi; animale frumoase ca: gazele, zin-zini şi păsări de tot felul căzură victime gloanţelor noastre şi când ajunserăm la hotel, aduceam cu noi o cantitate respectabilă de vânat.

Amabilul hotelier părea foarte mulţumit de rezultatele obţinute, — în special pentru mine, — iar eu la rându-mi îi mulţumii pentru fericita ideie ce avusese de a mă îndemna să mă opresc din drum în schimbul unei frumoase vânători, dar şi pentru o superbă blană de panteră, trofeu destul de apreciabil.

Aceasta fu ultima mea etapă pe pământul Abisiniei şi destinul a voit ca să închei lungul şir de imagini frumoase şi variate, ce s-au perindat pe dinaintea ochilor mei în această ţară, ca un tablou unic, în alcătuirea căruia, natura parcă şi-a pus toată arta, spre a mă face să uit că pe alocurea pământul ei e arid şi pustiu şi să nu-mi amintesc decât de regiunile sale binecuvântate de Dumnezeu.

A doua zi de dimineaţă, care era o Miercuri, mă urcai în tren, ducând cu mine numai amintirea.

POSTFATA

Simona Vasilache

O ţară văzută de un scriitor. El alb, ea neagră. Filmul iubirii lor are nenumărate, amestecate culori, puse, cu gustul unui peisagist, într-o carte-album de călătorie:” Abisinia”, de Mihai Tican Rumano, ediţia a doua (prima apăruse la Cugetarea, în acelaşi an), Cartea Românească, 1935. Prefaţa lui Radu D. Rosetti n-are nimic dintr-un cuvînt înainte şi totul dintr-o recunoaştere prietenească a altuia cu "boala dusului". La vremea cînd îi apărea Abisinia, Mihai Tican Rumano (supranume spaniol, cu atît mai evident românesc), avea ceva bagaj de cărţi de călătorie. Le citim pe coperta a doua: Viaţa albului în ţara negrilor, Lacul cu elefanţi, Peisagii iberice, Corrida (Arte, sangre y passion), Dansul canibalilor, Misterele continentului negru, Icoane Dunărene (Dunărea, Delta şi taina Bălţilor) - epuizată, ne anunţă editura, Monstrul apelor. Alte patru cărţi sînt, în '35, sub tipar, una dintre ele urmînd să fie tradusă din spaniolă. Un pasionat harnic.
Cuvîntul înainte, semnat de autor, e, de bună seamă, al unui poet: "puterea amintirilor izgoneşte nimicurile şi preocupările prezentului din fiinţa mea şi vraja neagră a ţinuturilor Africane mă invadează ca o febră."
Hotărîrea e de om al expediţiei, care bate continentul nu ca un lunatec, cum spune şi cum i-ar fi plăcut, pesemne, să credem, ci sistematic. Tinta lui este Africa de la răsărit, cu două nume, cel pe care locuitorii înşişi i-l dau, Etiopia, şi cel al arabilor, dispreţuitor, "poporul de jos", Abisinia- tara evlaviei ortodoxe, atît de departe de neamul ei. Etiopia de necucerit. Abisinia, aleasă, de bună seamă, pentru abisul pe care-l cheamă numele ei.
O geografie de scriitor, şi de explorator, deopotrivă, exactă, dar năpădită de impresii, pe care le simţi în spatele textului de jurnal de călătorie scris şi pentru alţii. Lucru care se vede şi-n punerea-mpreună a tehnicelor hărţi cu fizionomii de bătrîne, de copii, privindu-te din poze şi exprimîndu-i, într-o selecţie de artist en voyage, pe oamenii locului.
După descrierea care te pune în temă, vin capitolele participative, făcute să vezi locul prin ochii călătorului, de la graniţă încolo. În Abisinia se ajunge plutind pe Marea Roşie, spre Somalia franceză. Neplăceri la vamă - cine nu le cunoaşte, în orice colţ al lumii! Întîlnirea întîmplătoare cu un hotelier, şi popasul fericit în proprietatea lui din port. Călătoria mai departe, spre Abisinia, cu trenul. Printre cele mai scumpe din lume. Povestea drumului de fier, cu ingineri elveţieni, francezi, şi cu englezi şi indieni cîrcotaşi. Trenul care pleacă de două ori pe săptămînă spre Addis-Abeba, contra o mie de franci francezi! Şi nu merge decît pe timp de zi. Scump, din cauza apei pentru locomotivă. Triburile de negri, satele mici, "ca nişte îngrămădiri de mosoare". "ţara marilor miragii".
Împărăţia şerpilor. "În definitiv, o asemenea călătorie nu este recomandată celor... slabi de înger." Neguţătorii, caravanierii, şi drumurile lor. Moscul. Paradisul.
După trei zile, locomotiva intră în Addis-Abeba ("Floarea Nouă". Îmi amintesc, în treacăt, că manualele noastre de geografie o traduceau prin floare rară). Cactusul înflorit "din capriciul unei femei împărătese", Taitu, care şi-a dorit un cămin acolo.
La hotel, odihna călătorului e tulburată de concertul leilor captivi în grădina palatului alăturat. Renumitul leu abisinian, simbolul ţării. "Vă veţi obişnui" e singura consolare... Leii sînt odoarele palatului, dar "toate aceste splendori, toată această linişte aparentă, dispare ca prin farmec noaptea, în ceasurile de odihnă, cînd apucate de nostalgia deşerturilor şi a pădurilor virgine, superbele fiare îşi înalţă sub bolta cerului smălţuit de stele, protestul răcnetelor lor."
A doua zi, pe lumină, se văd casele simple, costumele abisiniene, Biblia lor ilustrată, pentru copii. "Ochiul înregistrează." Familia imperială, monumentul încoronării, sculptat de un român macedonean, Mihail Hâciu-Nakas.
Cerşetorul la care, după moarte, se găseşte o mică avere. Pieţele. Mulţimile de oameni. Catîrii. Staţia de automobile. Catedrala. Instantanee prinse în text, ajutat de cîteva fotografii, cu comentarii.
Vizita la Ghebi, palat imperial şi mare tribunal. Un oraş întreg, îndărătul unor ziduri. Un Versailles african. Nu lipsesc, la tot pasul, comparaţiile cu Franţa, cunoscută conaţionalilor pentru care scrie Tican Rumano, şi chiar cu România. Deprinderi, vechi, de cînd e proza de călătorie, de musafir, care se uimeşte şi se bucură.
Între timp, la frontiera italiană izbucneşte un conflict. Ameninţarea războiului face aproape cu neputinţă o audienţă la împărat, pentru călătorul dornic să-l cunoască. Intrarea o poate mijloci doctorul palatului, un... român. Cititor al Universului, la care musafirul colaborează. "Tremuratul plai de vis/ Prielnic potrivirilor de stele", cu vorbele lui Ion Barbu, e această lume din marginea lumii.
Împăratul citeşte reviste franţuzeşti. Vizitatorul i se înfăţişează în frac, procurat cu greutate. Eticheta e la locul ei. Împăratul primeşte un exemplar de colecţie din Universul, la semicentenarul ziarului. Numele îi era cunoscut din presa franceză. Puţin înainte de al doilea război, lumea e mică şi civilizată.
Cu aceste gânduri, despre bucuria călătoriei, despre desfiderea distanţelor, într-o vreme cînd erau mult mai greu de trecut decît azi, închid cartea lui Mihai Tican Rumano, deşi din ea ar mai fi de citat. Şi de citit, spre folosul pribegilor căutători de frumuseţe, fără teamă de preţul comorilor ei.

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com